Procese

Învăţământul superior în România interbelică:
de la „supraaglomerarea universităţilor” la „șomaj intelectual”
 

DRAGOȘ SDROBIȘ
[„Dimitrie Cantemir” Christian University]

Abstract:
The present article’s goal is to reveal the Romanian universities malfunctions’ in recruiting and guiding the students towards specific higher education specializations. Incapable of becoming a social selector and thus a mechanism of social promotion, the university developed itself into a source of intellectual unemployment in an agrarian society. Thus, it is reasonable to create a causal link between intellectual unemployment and the ascent of the nationalistic political trends in the 1930s, as it was the legionary movement.

Keywords: meritocracy; social promotion; overcrowded universities; intellectual unemployment; media debate

Polemica istoriografică relativă la universitatea românească interbelică se rezumă de cele mai multe ori la prezentarea acestui fenomen din perspectivă cul-tu-ral-ştiin-ţifică. Pe lângă această abordare care elogiază calitatea promoţiilor provenite din amfiteatrele interbelicului, sunt şi istorici care au relevat aspectele socio-culturale ale dezvoltării mediului universitar cu consecinţe în radicalizarea politică a societăţii româneşti în ansamblul său. Astfel, a vorbi despre universitate ca (un alt) loc al xenofobiei, în mod special al antisemitismului, a devenit o cutumă a istoriografiei ultimilor ani.

Acest tip de abordare unilaterală ar putea fi un motiv pentru care foarte puţine studii sau lucrări au prezentat legătura dintre educaţia superioară şi schimbarea socială, cu efecte în plan economic (o mai strictă diviziune a muncii), la nivel social (diferenţiere socială) şi cultural (sancţionarea unui capital simbolic). Căci, privită dintr-o perspectivă funcţionalistă, politica educaţională a statului român interbelic devine una lipsită de finalităţi economice. Prin cultivarea modelului intelectualului-birocrat, rolul social al universităţii româneşti rămânea neschimbat. Observaţia plastică a lui Petre P. Carp de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cum că „românul se naşte bursier, trăieşte ca un funcţionar şi moare pensionar“ al statului român, părea un verdict valabil şi pentru universitatea interbelică. Acesta este şi motivul pentru care Bogdan Murgescu ajungea la concluzia că statul român acorda un rol insignifiant investiţiilor în capitalul uman, rata alfabetizării de 55,8% fiind o dovadă a „egoismului elitelor“¹. Iar faptul că România avea o rată de 1,3 studenţi la 1.000 de locuitori transformă acest raport într-unul îngrijorător pentru o societate în care jumătate din populaţie era analfabetă.

A vorbi despre şomaj intelectual reprezintă, de fapt, evidenţierea slabei legături pe care învăţământul superior românesc o avea cu economia şi cu aşteptările societăţii. Şomajul intelectual trebuie privit ca un simptom al schimbării economice care se petrece la nivel global după primul război mondial, în care rolul tot mai mare al sectorului terţiar de prestări servicii, ca şi ascensiunea oraşului în detrimentul satului impuneau o mai fină diviziune a muncii şi o mai accentuată specializare a indivizilor.

1. Consecinţele „ofensivei culturale“: învăţământ de masă şi supraaglomerarea universităţilor.

În 1932 este publicată conferinţa Statistică şi politică şcolară a lui Iosif Gabrea în care critica la adresa sistemului de învăţământ este construită pe principiile orientării profesionale, de fapt pe lipsa acestora din măsurile de planificare a politicii universitare din România. Oarecum surprinzător, Gabrea dezaprobă punctul de vedere al unor universitari care, în faţa numărului mare de studenţi, învinuiau tineretul de un presupus „orgoliu al învăţăturii“. Calculând numărul de studenţi din cele patru universităţi corespunzător anului 1928/29 Gabrea găseşte motive să considere că „refrenul sunt prea mulţi studenţi! este de două ori nedrept“. Mai mult, raportându-se la numărul de licenţiaţi şi doctori pe care universităţile îl promovează anual, ar fi „în total 2.564 de licenţiaţi şi doctori. Ceea ce revine la 8,2% faţă de studenţii înscrişi şi 1 licenţiat la 7.020 de locuitori!“. Altfel spus, numărul celor care termină studiile superioare ar fi, de fapt, prea mic! În schimb, ceea ce cu temei critica Gabrea era repartizarea defectuoasă a tineretului în învăţământul superior, „cu totul necorespunzătoare structurii vieţii noastre sociale şi nevoilor de viitor. Deşi 87,1% din populaţia Ţării se ocupă cu agricultura, singura activitate pe care se sprijină în cele din urmă economia Statului, şi deşi nu avem colonii de administrat pentru care să se pregătească jurişti şi oameni de administraţie, totuşi 38% din tineretul universitar se îndreaptă spre facultăţile de drept. Este aceasta o orientare a tineretului în acord cu interesele sociale?“, încheie retoric Iosif Gabrea. Tocmai numărul mare de avocaţi mai ales din mediul urban este cel care a impus obligativitatea dobândirii titlului de doctor ca şi condiţie sine qua non a practicării profesiunii de avocat şi totodată a dat naştere ideilor de restrângere a accesului minoritarilor în corpul avocăţesc. Se impunea schimbarea politicii şcolare într-una bazată pe realităţi, „întemeiată pe siguranţa cifrelor statistice, iar nu pe dibuieli dictate de consideraţii subiective“².

Pentru Gabrea, a vorbi de şomaj intelectual în România era total nepotrivit. Chiar şi Anuarul statistic al României evidenţiază lipsa preocupărilor de cuantificare a ratei şomajului, cel puţin până în momentul în care efectele crizei economice devin tot mai vizibile. Motiv în plus ca încercările de calculare a ratei şomajului să devină foarte dificile pentru perioada interbelică, aducând în sprijinul acestei aserţiuni chiar datele prezentate de către Enciclopedia României. Capitolul II „Oamenii“ din volumul III al acestei lucrări prezintă tabloul populaţiei active a României, care, din totalul de 18.052.900, se ridica la 10.542.900, adică 58,4% din totalul populaţiei. Ponderea mare a populaţiei active în cadrul întregii populaţii depăşeşte unele state occidentale industrializate, ca Germania, Franţa etc., singurul stat care devansează România din acest punct de vedere fiind URSS. Situaţia este justificată de către autori prin efectele reformei agrare din 1920, care a „fixat în agricultură noi categorii de populaţie“ iar „forma necesară de exploatare îmbrăcată de această nouă proprietate (mică şi mijlocie – nota mea), care deţine majoritatea, a fost aceea a unei exploatări primitive familiale“³. Aceasta ar fi şi explicaţia pentru care majoritatea covârşitoare a populaţiei active (82,7%) se află concentrată în mediul rural, mediului urban revenindu-i un procent de 17,3% (adică 1.823.900 locuitori), în cadrul căruia predomină categoria angajaţilor în instituţii publice⁴. Gradului mare de ocupare a forţei de muncă nu îi corespundea şi o eficienţă a muncii, populaţia românească fiind întruchiparea unui factor de producţie cu un randament scăzut. Indicatorul la nivel macroeconomic care surprinde această realitate este venitul naţional (VN), care pentru anul 1938 (apogeul dezvoltării economice interbelice) era de 76 dolari SUA/locuitor, mult sub nivelul Marii Britanii (378 dolari SUA/locuitor), dar devansând Bulgaria şi Iugoslavia (ambele cu 68 dolari SUA/locuitor)⁵.

George Banu, secretar general al Ministerului Muncii, analizează la rându-i fenomenul şomajului intelectual, un fenomen care, în comparaţie cu şomajul manual, este „cu mult mai brutal şi cu caracter de ascendenţă permanentă […]. Dacă şomajul manual rămâne mult distanţat faţă de statele occidentale, cel intelectual a atins în scurt timp nivelul celor mai evoluate state din Apus“. Fenomenul s-ar explica prin afluxul de populaţie rurală spre mediul urban, prin democratizarea culturii şi prin „suprapunerea culturalizării cu pretenţia exercitării unei profesiuni“, dar substratul s-ar datora unei politici sociale şi educaţionale greşite, ale cărei efecte pe termen mediu sau lung nu au putut fi anticipate. Pe lângă aceasta, o altă cauză ar fi lipsa prognozei asupra pieţei muncii intelectuale şi dezorientarea tineretului, care acordă atenţie doar educaţiei universitare şi mai puţin posibilităţilor de integrare în câmpul muncii. În opinia lui George Banu, măsurile pentru combaterea şomajului intelectual ar fi trebuit să se centreze pe o mai bună organizare a profesiunilor şi a profesioniştilor intelectuali, care, constituiţi în asociaţii profesionale, ar urma să calculeze cuantumul cererii pe piaţa muncii intelectuale. Oricum, pentru Banu şomajul intelectual reprezintă „o problemă de a cărei soluţionare depinde însuşi echilibrul Statului“⁶.

În luna ianuarie a anului 1933 – şi prin implicarea lui George Banu – se pun bazele Confederaţiei Asociaţiunilor Profesioniştilor Intelectuali, al cărei scop era de „a dezvolta solidaritatea între toate toate profesiunile intelectuale şi apărarea intereselor lor“⁷. De remarcat că printre măsurile de combatere a şomajului intelectual şi agreate de către confederaţie se regăsesc stoparea angajării de străini în domeniul industriei şi chiar eliminarea celor de naţionalitate ne-română, atât din industrie cât şi din administraţie. Rezultatul acestei acţiuni de promovare a intereselor confederaţiei profesioniştilor intelectuali va fi adoptarea Legii pentru utilizarea personalului românesc în întreprinderi, publicată în Monitorul Oficial nr. 161 din 16 iulie 1934. Chiar şi aşa, Confederaţia îşi exprima nemulţumirea faţă de regulamentul de implementare a acestei legi⁸, lege prin care se preciza că elementul românesc trebuie să constituie cel puţin 80% din totalul angajaţilor în orice ramură industrială din România, atât în activităţile manuale cât şi în cele intelectuale şi de conducere. Abordarea situaţiei profesioniştilor intelectuali din România, mai ales pe criterii exclusivist etnice, va deveni tot mai pregnantă în activitatea Confederaţiei Asociaţiilor de Profesionişti Intelectuali din România (C.A.P.I.R.) după 1935.

O analiză a acestui fenomen de supraproducţie universitară care tindea să se transforme în şomaj intelectual a fost realizată şi de Constantin Kiriţescu. Intrat în aparatul central al Ministerului Instrucţiunii încă din 1907, el va ocupa cele mai importante funcţii ale carierei sale între 1920-1940: mai întâi director general al Direcţiei Învăţământului Secundar, după care devine director al Direcţiei Învăţământului Superior. Prezenţa sa neîntreruptă de-a lungul întregii perioade interbelice face din Kiriţescu unul dintre observatorii cu expertiză ai sistemului educaţional românesc. Deşi activa în cadrul Ministerului Instrucţiunii în momentul declanşării „ofensivei culturale“, Kiriţescu nu a ezitat să constate că afluenţa tot mai mare a tinerilor spre învăţământul secundar şi superior teoretic era o consecinţă a politicii lui Constantin Angelescu, care vedea în aceasta o „operă de democraţie culturală“. Limitele acestei supradimensionări a învăţământului devin vizibile în timpul marii crize economice, când numeroase şcoli rurale şi secundare sunt desfiinţate. Cât priveşte instituţiile de învăţământ superior, Kiriţescu semnala problema supraaglomerării lor, fapt ce putea conduce la un acut şomaj în domeniul profesiunilor intelectuale.

În martie 1933 va susţine pe acest subiect o conferinţă pentru Casele Naţionale, iar viziunea care se răsfrânge asupra ideii de şomaj din expunerea lui Kiriţescu este una total negativă. Cât despre şomajul intelectual, acesta se prezintă „sub forma lipsei de ocupaţie a muncitorilor intelectuali, fie că sunt profesionişti liberi, fie că sunt aspiranţi la cariere retribuite de stat sau de instituţii private“, deoarece „marfa produsă de munca intelectuală nu se mai poate desface pe o piaţă, care este saturată de ea“. Cauzele pe care le găseşte acestui fenomen nu diferă esenţial de cele prezentate de autorii menţionaţi mai sus, dar trebuie accentuată una dintre acestea: tendinţa tinerilor titraţi de a rămâne în marile centre urbane universitare. Această repartiţie geografică defectuoasă a titraţilor face ca, spre exemplu, „oraşele mari să aibă un medic la 500 locuitori (Cernăuţi), la 750 (Galaţi, Arad), la 1.000 (Craiova, Iaşi), la 3.000 (Bucureşti) locuitori, pe când la ţară este unul la 5.000-10.000 şi chiar mai mult“. Lipsa de empatie cu aspiraţiile intelectualului „ieşit proaspăt din Universitate, [care] preferă să-şi plimbe paşii melancolici şi privirile de rezvrătit pe asfaltul Căii Victoriei, etalându-şi ca o ameninţare titlul de şomer intelectual“ este peremptorie. Soluţia propusă? „Înapoi la sate! Trebuie să fie unul din cuvintele de ordine ale celor pe care-i preocupă anumite discordanţe ale vieţii noastre sociale“, statului revenindu-i rolul de a contabiliza şi de a redistribui forţa de muncă acolo unde este nevoie şi chiar de a reeduca pe cei care şi-au greşit cariera⁹.

2. Centrele urbane ca loc al şomajului intelectual. Bucureşti (studiu de caz).

Toţi analiştii fenomenului de şomaj intelectual se arătau îngrijoraţi de deficienţele existente în repartiţia geografică a absolvenţilor de studii superioare. Tendinţa tinerilor absolvenţi de studii superioare – printre care nu puţini erau cei ce nu ezitau să se prezinte drept „intelectuali“ – de a rămâne în marile oraşe nu este o caracteristică doar a României. Revoluţia industrială a însemnat în plan social şi ascensiunea oraşului, ca centru economic, comercial, politic, administrativ, adunând sub o singură umbrelă populaţii diverse: nobili, burghezi, ţărani, imigranţi, intelectuali, analfabeţi.

Noile oraşe aveau un puternic caracter funcţionalist, dorind să înlăture anatema de oraş-morbid, focar de boli, aşa cum era privit în evul mediu. Cheia de boltă în proiectarea oraşului modern era asigurarea a patru funcţii: locuire, muncă, recreere şi trafic, iar toate aceste funcţii trebuiau să fie strict delimitate din punct de vedere arhitectural. Bineînţeles, au fost numeroase voci care au deplâns dispariţia vechiului oraş, ca spaţiu al regăsirii şi al inspiraţiei. Pe scurt, oraşul, devine spaţiul social al tuturor posibilităţilor, dar şi al prohibiţiilor¹⁰.

Care a fost evoluţia Bucureştiului în perioada interbelică? Sabin Manuilă, fondatorul şcolii româneşti de statistică, este cel care a realizat o analiză a capitalei, atât din punct de vedere demografic, cât şi din punct de vedere economic, educaţional şi social. Utilizând datele statistice ale recensământului din 1930, pespectiva demografică a capitalei României atestă procesul de românizare urbană, perceput de Manuilă ca o „fatalitate biologică“ graţie natalităţii crescute a populaţiei româneşti în comparaţie cu minorităţile naţionale¹¹.

Într-adevăr, Bucureştiul a cunoscut o adevărată explozie demografică în primul deceniu interbelic: de la o populaţie de 341.321 locuitori în 1912, capitala va număra 639.040 în 1930. Sociologii români găsesc explicaţia acestei creşteri a populaţiei cu 65% în primul rând în „fenomenul de atracţie pe care marile centre comerciale şi industriale l-au exercitat întotdeauna asupra populaţiei înconjurătoare şi, în al doilea rând, prin mărirea, concentrarea şi complexitatea din ce în ce mai accentuată a aparatului administrativ“¹². Practic, din totalul populaţiei Bucureştiului mai sus menţionată, doar 260.904 erau originari, mai mult de jumătate făcând parte din fluxul uman provocat de mirajul capitalei¹³. Tendinţa este vizibilă şi în piramida vârstelor oraşului Bucureşti. Cel mai numeros grup, numărând 277.317 de persoane, corespunde limitelor 20-39 ani (43,39% din populaţia capitalei)¹⁴. Devine plauzibilă ipoteză că în această categorie de vârstă se puteau regăsi numeroşi tineri veniţi din provincie în căutarea unei cariere strălucite, dar care riscau să îngroaşe rândurile celor care nu puteau beneficia de statutul social la care aspirau şi pe care considerau că îl merită datorită studiilor.

Structura pe profesiuni a populaţiei Bucureştiului denotă faptul că în unele instituţii publice procentul funcţionarilor care aveau studii superioare era mult peste media la nivelul întregii ţări. Într-o ţară în care populaţia alfabetizată reprezenta 55,8%, iar în cadrul acesteia cea cu pregătire superioară însuma 1,6% (133.007, care cuprinde atât universităţile, cât şi alte şcoli superioare), existau domenii de activitate economică în care ponderea titraţilor trecea de 10% din totalul populaţiei active bucureştene. Faptul se explică prin concentrarea masivă de instituţii publice centrale, dar şi prin dezvoltarea economică a oraşului. A-ţi face un rost în Capitală devenea o formă a ambiţiilor sociale ale fiecăruia.

Indiscutabil, acesta a fost un motiv pentru care Bucureştiul a devenit cel mai important centru universitar al României interbelice. Gestionarea unui flux foarte mare de studenţi devenea o problemă de dezvoltare urbană, într-un oraş nepregătit să ofere condiţii de viaţă optime unei populaţii cu origine geografică foarte diversă. Astfel, în anul universitar 1924/25 populaţia studenţească a Bucureştiului era de cca. 15 mii de studenţi, atingând apogeul în 1929/30, când numărul studenţilor înscrişi la toate instituţiile de învăţământ superior din capitală era de cca. 27 de mii (Universitatea, Politehnica, Academia de Înalte Studii Comerciale şi Şcoala Superioară de Arhitectură). Efectele crizei economice, coroborate cu măsuri de limitare a studenţilor şi cu „efectele demografice“ ale primului război mondial au dus la o scădere continuă a populaţiei studenţeşti în cel de al doilea deceniu interbelic¹⁵.

Dacă raportăm totalul populaţiei studenţeşti la totalul populaţiei capitalei, luând ca reper anul 1930 (27.079 studenţi la o populaţie totală a capitalei de 639.040) procentul obţinut este de aproximativ 4%. Deşi nu pare un procent foarte mare, trebuie precizat că vorbim de o populaţie formată în mare parte din tineri veniţi la studii în capitală, căreia instituţiile de învăţământ superior trebuiau să îi asigure cazare şi un spaţiu didactic adecvat, dar şi servicii medicale de calitate.

E drept că anuarele Universităţii din Bucureşti nu prezintă în situaţiile statistice ale studenţilor înscrişi originea socială şi geografică a acestora. În schimb, printre anchetele iniţiate de Seminarul de Sociologie condus de Dimitrie Gusti se numără şi un studiu foarte amănunţit, întocmit de Roman Cresin, Anchetă sociologică asupra vieţii studenţeşti¹⁶, care prezintă rezultatele statistice ale unui demers întreprins în toamna anului 1930 în rândul studenţilor Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, facultate care, ca număr de studenţi, se situa pe locul doi în cadrul Universităţii din capitală, după cea de drept. Conform statisticii Ministerului de Instrucţie Publică, pentru anul 1930-31 la această facultate au fost înscrişi 3.133 studenţi (1.255 studenţi şi 1.878 studente), dar respondenţii au fost în număr de 2.309 studenţi, dintre care 540 (24% din totalul respondenţilor) erau înscrişi simultan la două facultăţi, iar 244 la două secţii din cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie. În baza acestor date, autorul anchetei concluzionează că rata de participare a studenţilor la această anchetă a fost de 81,5%, dintre care cel mai mare număr era reprezentat de fete, care totalizau aproape 1/3 din populaţia feminină a întregii universităţi. Pe lângă aspectele legate de opţiunile şi motivaţiile alegerii acestei facultăţi sau de interesul acordat studiului şi promovării cercetării ştiinţifice, ancheta repartizează studenţii după mediul de provenienţă. Dincolo de minoritatea în care se află populaţia studenţească de origine rurală (în contextul în care la nivel naţional populaţia rurală reprezintă cca. 80% din totalul de 18 mil.), ceea ce ne interesează aici este ponderea studenţilor din Bucureşti. Dacă încercăm să extrapolăm aceste date, ridicând ponderea populaţiei studenţeşti originare din Bucureşti la 25% din totalul de 27.079, ar rezulta un număr de cca. 20.300 studenţi care proveneau din afara capitalei.

Starea de sănătate a corpului studenţesc nu era de neglijat, în condiţiile în care mediul de viaţă al studenţilor se putea transforma într-un focar de epidemii atât pentru ei, cât şi pentru oraş. Preocupările de analize statistice a stării de sănătate a studenţilor sunt foarte rare în perioada interbelică. Un astfel de studiu a fost realizat de Emil Pogojeanu, medicul şef al dispensarului Academiei de Înalte Studii Comerciale din Bucureşti, reprezentând evaluarea medicală a candidaţilor pentru anul preparator din sesiunea de admitere octombrie 1933. După cum menţionează şi autorul acestui studiu, chiar înfiinţarea dispensarului medical al acestei instituţii devenise o necesitate în contextul unei stări de sănătate precare a studenţimii, căreia i se adăugau cazuri frecvente de îmbolnăvire cu risc de contagiune. Datele obţinute în urma acestei examinări medicale – dar prea puţin cu caracter eliminatoriu – prezintă câteva date orientative în a surprinde nivelul stării de sănătate a studenţimii. S-a constatat astfel că în antecedentele medicale ale candidaţilor figurau maladii contagioase (cca. 50% – tifos exantematic, paludism etc), maladii venerice (14%) şi afecţiuni pleuro-pulmonare (6%). Din punctul de vedere al vârstei, „rezultă de aci că 23% din candidaţi sunt sub vârsta potrivită studiilor făcute, în timp ce 34% sunt trecuţi de etatea mijlocie a prezentării la o facultate. Explicaţia procentului atât de ridicat al candidaţilor trecuţi de vârsta intrării la facultate, mai ales la băieţi, se găseşte în împrejurarea că mulţi din ei erau funcţionari la instituţii particulare sau de stat, cărora noile legi le cer studii superioare pentru menţinerea în posturi. Cel mai în vârstă dintre candidaţi (43 ani) era controlor financiar într-un judeţ din Oltenia“. Din punctul de vedere al dezvoltării fizice „305 candidaţi, adică 25% din total, rămân sub greutatea corespunzătoare vârstei medii a lor. Deci, un sfert din candidaţi sunt insuficient dezvoltaţi din punct de vedere fizic“. Concluzia era că „starea sanitară a candidaţilor la şcolile noastre superioare este mediocră“¹⁷.

Trebuiau, deci, găsite soluţii pentru creşterea calităţii vieţii studentului, pentru că această stare de lucruri se putea transforma în sursă de frustrare şi chiar de radicalizare. Mişcările studenţeşti plecau şi de la cauze de ordin cotidian, nu numai de la promovarea unor deziderate xenofobe.

Petre Comarnescu se numără printre cei care acordă o atenţie deosebită conceptului de cetate universitară, ca „mediu prielnic pentru educaţie“, prin care, pe de o parte, legătura dintre studenţi şi profesori se intensifică, iar, pe de altă parte, organizarea vieţii studenţeşti şi interacţiunea colegială se pot transforma în mecanisme de estompare a rivalităţilor, dar şi a frustrărilor proprii. Pe baza experienţei sale ca student atât în Anglia cât şi în SUA, Comarnescu prezintă modele de cetăţi universitare, aşa cum erau Oxford sau Harvard, a căror organizare intensifică şi sistematizează activitatea acestor universităţi. „În Universităţi cu facultăţi şi laboratoare răzleţite studenţii rămân nişte străini care se ignoră sau se asociază la întâmplare. Dimpotrivă, într-o Cetate Universitară raporturile dintre studenţi fiind mai intime şi mai continue, schimbul de idei şi de sentimente devine mai serios, mai posibil de verificat şi mai autentic. […] Facultăţile disparate pot pregăti buni intelectuali, dar nu pot crea adevărate personalităţi“. „Tipul de student produs de o cetate universitară posedă, în rezumat, mai mult simţ social, ştiinţa de a coopera şi a înţelege pe ceilalţi oricât de diferiţi ar fi ei, precum şi dorinţa de a promova în faţa judecăţii celorlalţi caracterul său moral şi abilitatea sa intelectuală şi fizică“. Înfiinţarea unor astfel de cetăţi universitare în România, pe lângă creşterea calităţii vieţii cotidiene a studentului, i-ar asigura şi o mai bună dezvoltare intelectuală şi consolidarea unei stime de sine cât mai crescute, care ar putea fi o soluţie în faţa „individualismului anarhic, atât de răspândit la noi“, dar şi în înlesnirea „comunicării între studentul de la oraş şi cel de la sat“¹⁸.

Într-un oraş în care populaţia studenţească tot mai numeroasă nu mai putea fi controlată, devenind mai degrabă o masă de manevră la dispoziţia mişcărilor politice radicale, cetatea universitară devenea echivalentul unui panopticum. Supravegherea şi disciplinarea studenţimii trebuiau să devină mecanisme de control social, la fel ca şi limitarea numărului de pretendenţi la studii superioare. Prin promovarea unui astfel de proiect, se subînţelegea că educaţia nu mai reprezintă exclusiv doar o opţiune personală, ci trebuia să devină un proces concertat de către stat. Însă, retardul schimbării acestei viziuni era relevat de amploarea fenomenului de şomaj intelectual. Tânăra generaţie se simţea obligată să atragă atenţia asupra acestui flagel. Într-o economie şi într-o piaţă a muncii în care libertatea şi libera circulaţie a forţei de muncă erau idealuri şi prea puţin realităţi, tineretul credea că statul trebuie obligat să ofere de lucru tinerilor universitari, în fond elita intelectuală a ţării. În viziunea lor, era firesc ca statul să fie găsit vinovat de situaţia precară a tineretului. Iar atunci când statul a crezut că prin limitarea numărului de studenţi poate găsi o rezolvare pentru problemele tineretului, ei bine, tocmai tânăra generaţia s-a opus unei astfel de iniţiative, reclamând încălcarea libertăţii accesului la cultură. Moda intelectualului era puternic ancorată în mentalitatea tinerilor, la fel ca şi modelul statului paternalist.

3. Şomajul intelectual în presa românească 1929-1933.

Şomajul intelectual ca subiect de presă în perioada interbelică a reprezentat o preocupare pentru toate jurnalele şi revistele de specialitate. Că erau centrale sau regionale, de stânga sau de dreapta, politice, sociale, economice sau culturale, acest subiect – strâns legat de cel al supraaglomerărilor universităţilor şi al inflaţiei de titraţi – devine agendă publică. Astfel, chiar dacă datele statistice relative la această problemă sunt parcimonioase, presa reverberează consecinţele acestui fenomen, cu urmări negative mai ales pentru tânăra generaţie.

De fapt, chiar reprezentanţii acestei tinere generaţii sunt cei care semnalează această problemă, încă dinaintea momentului de a deveni o problemă socio-economică. Unul dintre reprezentanţii acestei generaţii care abordează acest subiect a fost Mihail Sebastian. Articolele sale împotriva politicii educaţionale româneşti sunt destul de dure, vrând prin aceasta să aducă la cunoştinţa publicului drama acestei pletore de absolvenţi care nu îşi găseşte rostul în societate. Dacă în 1929 considera că principala cauză a supraaglomerării universităţilor româneşti era gratuitatea învăţământului superior, în 1932 Sebastian începe totuşi să militeze împotriva introducerii unor taxe de studii ca o formă de limitare a numărului de studenţi, propunând în schimb instituirea unor examene exigente de competenţă¹⁹.

Problema şomajului intelectual va fi atacată frontal mai ales după 1933, ceea ce este adus în discuţie fiind rolul social şi economic al universităţii. În articolul intitulat sugestiv 300 de licenţiaţi, Sebastian vede în tinerii absolvenţi ai facultăţii de drept din Bucureşti „300 de candidaţi la şomaj“. „Ce vor face aceşti tineri, pe care în fiecare an universităţile noastre îi aruncă pe stradă cu o hârtie oficială în buzunar şi cu o inaptitudine totală în faţa unei societăţi sărace, în care toate locurile sunt ocupate şi toate drumurile închise?“²⁰.

Articolul Şomajul intelectual²¹ relevă şi accentele cel puţin anticapitaliste dacă nu chiar socialiste ale tănârului Sebastian. „Pretutindeni maşina de stat şi angrenajul social se dovedesc insuficiente şi incapabile să cuprindă în cadrul lor generaţiile noi, pe care le refuză, pentru care nu mai găsesc întrebuinţare şi cărora nu le mai poate da condiţii normale de existenţă, muncă şi creaţie. [...] O societate care nu mai are ce face cu tinerii ei este o societate virtual căzută. Acesta e cel mai sigur simptom de înţepenire şi de moarte. Fenomenul aparţine întregului eşafodaj social burghez [...]“. Pentru statele occidentale problema şomajului intelectual depinde de incapacitatea acelor economii de a absorbi, de a oferi debuşeuri în muncă. În schimb, pentru cazul României acest simptom este o dovadă a inflaţiei universitare, ce şi-ar găsi cauza în „exagerata invazie de diplome şi diplomaţi pe care învăţământul nostru superior o întreţine şi o încurajează an cu an“, „un sistem de învăţământ care trăieşte în vid şi produce în vid“. Opunându-se soluţiei alese de către guvern de a limita numărul studenţilor, Sebastian se raliază ideii de educaţie dirijată, „căci nu e suficient să trânteşti uşa universităţii în nasul unor întregi generaţii de tineri, ci trebuie să mai ştii ce faci cu aceşti tineri, pe care i-ai lăsat în stradă. Îi trimiteţi spre sinucidere sau spre revoluţie? Spre una sau spre alta în orice caz, dacă nu le găseşti o întrebuinţare“.

Sebastian nu a fost singurul din redacţia Cuvântului care s-a aplecat asupra acestei probleme, dar tema educaţiei superioare în România a reprezentat un subiect predilect în publicistica sa de-a lungul întregii perioade a crizei economice. Şi nu a fost singurul. Articolul lui Petre Chiricuţă pe acest subiect, care surprinde, pe lângă dependenţa financiară de stat a tinerilor titraţi, şi un paradox: „să fim noi singura ţară pe lume cu un popor de crâncen analfabetism moral-cultural social şi totuşi... să suferim de... şomaj intelectual“²². Nici Mircea Eliade nu a rămas străin de acest subiect. Dar Eliade alege să se solidarizeze cu cei „cel puţin şase mii de tineri muritori de foame, şase mii de creiere şi suflete de elită“, care nu mai vor să rişte „ratarea definitivă sau tuberculoza pentru un simplu cuvânt mare, pentru bărbăţie, pentru răbdare. Nu mai riscă, pentru că văd pe alţii ocupând două, trei catedre, văd oameni învârtiţi până la sfidare prin proptele politice, văd ce vede toată lumea“²³.

Cezar Petrescu este un alt nume cu rezonanţă care abordează acest subiect, văzând în „dumpingul universitar“ cauza „cerşetoriei în haine negre“. Pentru Petrescu era o „situaţie riguros paradoxală: surplus de intelectuali în ţară de analfabeţi“²⁴, situaţie pentru care găsea ca principal vinovat statul. „Politica învăţământului nostru [în primul deceniu interbelic – nota mea] viza efectul demagogic al strălucirilor statistice. Se numărau zecile de mii de înscrişi la şcolile secundare, miile de studenţi la cutare ori cutare facultate; nicio clipă nu se ţinea socoteală că la capătul acestor numărători aştepta bilanţul sinistru al şomajului intelectual, adică al cerşetorismului în haine negre“²⁵. „Reforma învăţământului […] trebuie să despice cele două noţiuni până acum confundate. Cultura care este un drept şi diploma care nu mai înseamnă un drept“.

Deşi în intervalul 1929-1933 la conducerea Ministerului Instrucţiunii Publice au fost personalităţi cu viziune clară asupra menirii universităţii (ca Nicolae Iorga sau Dimitrie Gusti), problema supraaglomerării universităţilor şi a inflaţiei de titraţi nu şi-a găsit o rezolvare. Singurul aspect pozitiv a fost adoptarea Legii pentru organizarea învăţământului la 22 aprilie 1932, marcând trecerea spre modelul humboldtian, dacă ne referim la faptul că universităţile sunt considerate „instituţii de stat autonome“ şi „aşezăminte de învăţământ universitar teoretic şi aplicat, precum şi instituţii de cercetări pentru progresul ştiinţei şi răspândirea culturii“.

Indiferent de sintagma folosită pentru a descrie acest fenomen – şomaj intelectual, dumping universitar, inflaţie de titraţi, proletariat intelectual, suprapopulaţie universitară – cert este că toţi cei care s-au arătat interesaţi de acest subiect nu ascundeau eventualele consecinţe politice ale acestui fenomen. Totuşi, soluţiile propunse se înscriu încă în establishment-ul politic al statului român interbelic, o formă de democraţie care se chinuia să funcţioneze. Ca o caracteristică a acestei polemici din presa românească ar fi aceea că între 1929-1933 şomajul intelectual este interpretat doar în sens social şi economic. Sunt departe poziţionările care să vorbească de necesitatea excluderii străinilor din învăţământ sau, dacă apar, trec aproape neobservate. Ne referim la presa centrală, mai ales cea culturală şi socială, atât de stânga (ABC, Era nouă, Stânga, Mişcarea etc) cât şi de dreapta (Cuvântul, Curentul, Dreapta etc)²⁶. La fel de adevărat este că publicaţiile mişcărilor extremiste, care îşi făcuseră din necesitatea românizării o finalitate a istoriei, nu îşi ascundeau sentimentele xenofobe.

În faţa acestor frustrări de ordin economic, statul a încercat să nege evidenţele. Concomitent, „de prin 1932, alunecarea spre extreme, mai ales a tinerilor, se accentuează de la an la an“²⁷. Radicalizarea politică a tineretului devine realitate. De aici şi proliferarea ideii că statul român este defect în structura sa constitutivă. Democraţia pierdea teren. Începând cu anul 1934 dezbaterea nu va mai fi în interiorul ideii de democraţie, ci va propune spre evaluare pandantul democraţie – naţionalism. Tot ce se judecă de acum înainte trece şi prin filtrul gândirii naţionaliste. Problema educaţiei nu făcea excepţie de la această regulă.

4. Răspunsul establishment-ului. Limitarea accesului în învăţământul superior.

Deşi din punct de vedere temporal se admite că marea criză economică a luat sfârşit în 1933, din punct de vedere economic acest an semnifică doar momentul relansării. Altfel spus, 1933 nu reprezenta stadiul economiilor din 1929, ci doar începutul redemarării procesului de creştere economică. Iar printre modalităţile de reconfigurare a economiei româneşti se afirmă tot mai mult ideea unui naţionalism economic.

Proliferarea unor astfel de idei stau la baza unei legislaţii economice tot mai exclusiviste în privinţa prezenţei străinilor în industrie, spre exemplu. Dar reorientării economice trebuia să îi corespundă şi o reconsiderare a finalităţilor educaţiei. Pe moment, statul încearcă implementarea unor măsuri care au aspectul unor paliative, ca reintroducerea duratei de 8 ani a învăţământului secundar în 1935, anul preparator la universitate, comasarea învăţământului superior farmaceutic în Bucureşti sau obligativitatea pentru absolvenţii de drept de a dobândi titlul de doctor ca şi condiţie obligatorie de prestare a profesiunii de avocat.

Constantin Kiriţescu, acum în funcţia de director al Direcţiei Învăţământului Superior din cadrul Ministerului Instrucţiunii Publice, se ocupă tot mai mult de problema „suprapopulaţiei universitare“, situaţie prezentată şi Consiliului Interuniversitar din luna mai 1935. Dezvoltarea învăţământului superior apare încă o dată ca disproporţionată faţă de „nevoile reale ale ţării“, dezvoltare care stă la baza proletariatului intelectual – „şomeri în haine negre“ –, oameni „sustraşi de la carierele productive, nemulţumiţi şi răzvrătiţi […]; germeni de turburare şi anarhie“²⁸. Decongestionarea universităţilor devine pentru Kiriţescu „un capitol de politică şcolară“, care trebuie cât mai repede implementat de către autorităţi. Printre punctele principale ale acestui program se numărau promovarea învăţământului profesional şi limitarea cifrei de şcolarizare în învăţământului secundar teoretic, ca şi creşterea exigenţelor la examenul de bacalaureat.

Începând cu anul 1935 excluderea etnică devine program politic pentru tot mai multe formaţiuni politice, un exemplu elocvent fiind Alexandru Vaida-Voevod, care, prin înfiinţarea Frontului Românesc, propune ca deziderat socio-economic numerus valachicus.

Încercând să găsească o soluţie pandantului congestionarea universităţilor – şomaj intelectual, în 1935, Consiliul Interuniversitar se implică în limitarea populaţiei studenţeşti. Astfel, în baza hotărârii luate de acest consiliu în şedinţa din 11 iunie 1935 „cu privire la necesitatea reducerii numărului studenţilor Universităţilor din ţară, în raport cu posibilităţile de debuşeuri ale titraţilor şi cu cele de lucru pe care le oferă diferitele facultăţi“, dar şi în baza deciziei Consiliului Rectorilor al celor patru universităţi şi al celor două şcoli superioare comerciale, care propuneau organizarea de concursuri de admitere a studenţilor din anul I, Ministerul decide la 21 iunie 1935 ca numărul studenţilor ce vor fi admişi în anul I pentru anul academic 1935-1936 să fie fixat astfel: Universitatea Bucureşti – 2.760 de locuri, Universitatea Iaşi – 1.440, Universitatea Cluj – 930, Universitatea Cernăuţi – 850, Politehnica Bucureşti – 200, Politehnica Timişoara – 100, Academia de Înalte Studii Comerciale Bucureşti – 350 şi Academia de Înalte Studii Comerciale Cluj – 150. Totalul studenţilor înmatriculaţi în toate instituţiile de învăţământ superior în anul academic 1935-1936 ar fi fost astfel de 6.780 studenţi²⁹. În documentul menţionat se preciza că fiecare facultate va fi obligată să organizeze examen de admitere – având două probe: scrisă şi orală –, în aprecierea candidatului urmând a se ţine cont atât de cunoştinţele de specialitate, dar şi de „cunoştinţele de limba română“, precum şi de „claritatea exprimării sale“, media minimă de admitere urmând a fi nota 6, dar fără depăşirea numărului de locuri alocate. Limitarea studenţilor din universităţile româneşti ar fi urmat să atingă raportul de cca. 1 student / 1.000 locuitori, adică un total de 18.000 de studenţi³⁰.

Analizând situaţia studenţilor înscrişi în anul I sau în anul preparator în cele patru universităţi în 1935-1936 se poate afirma că măsurile impuse de către Ministerul Instrucţiunii Publice au avut caracter executoriu. Numai că aceste măsuri veneau şi pe fondul unei scăderi a populaţiei universitare şi din punct de vedere demografic: proaspeţii studenţi din intervalul 1935-1937 reprezintă în mare parte tineri născuţi în timpul primului război mondial, perioadă cu un nivel foarte scăzut al natalităţii. În opinia lui Kiriţescu, limitarea numărului de studenţi ar fi trebuit coroborată cu un nou tip de politică educaţională, educaţia dirijată³¹.

Ca un simptom al preocupării tot mai pregnante a autorităţilor relativ la problema şomajului intelectual este şi recensământul şomerilor intelectuali din 7 martie 1937, demers rămas unic în Europa acelor vremuri. Rezultatul scotea la iveală existenţa a 6.197 şomeri intelectuali, cercetarea fiind implementată de Institutul Central de Statistică, condus de Sabin Manuilă. Deşi s-au formulat numeroase critici la adresa acestei anchete statistice, Manuilă nu a ezitat să afirme că unele partide politice au încercat între 1933-1936 să transforme problema şomajului intelectual într-un prilej de revendicări politice şi de inventare a unor date statistice neconforme cu realitatea³². În schimb, Manuilă surprinde mentalităţi diferite faţă de independenţa economică la şomerii intelectuali români şi minoritari. Astfel, dacă în răspunsurile lor şomerii intelectuali români râvnesc să obţină o slujbă la stat (unde salariile sunt foarte mici), în schimb minoritarii se axează pe libera lor iniţiativă economică. Iar cum salariile din mediul bugetar erau foarte mici, chiar dacă şomajul intelectual nu ar mai exista, funcţionarii ar fi reprezentat în continuare o sursă de nemulţumiţi cronic.

5. În loc de concluzii: limitele meritocraţiei într-o societate agrară.

Mitul „epocii de aur“ a societăţii româneşti interbelice devine tot mai fragil; ceea ce se conturează în schimb este imaginea României de „ţară a contrastelor“. Deşi oraşul părea ancorat pe un drum modernizator, rolul său era mai degrabă unul administrativ. Iar cum s(t)atul românesc era sărac, oraşul nu făcea altceva decât să administreze sărăcia. Ponderea învăţământului superior tehnic şi economic releva limitele dezvoltării societăţii economice.

Fiindcă dezvoltarea economică precedă schimbarea socială, răspunsul este mai uşor de găsit. Simpla dezvoltare instituţională ca formă a modernizării nu era suficientă. Deşi unii sperau că se va ajunge şi la o dezvoltare comunitară, ceea ce a rezultat a fost o segregare a politicului de societate. Vidul relaţional de încredere a fost astfel repede umplut de cei care propuneau o nouă formă de contract social. Educaţia şi, implicit, universitatea, deşi promovau meritocraţia, s-au văzut în imposibilitatea de a-şi ţine promisiunile. Proiectată ca o formă de selector social, educaţia devine sursă a disoluţiei sociale. Aceasta este în ultimă instanţă semnificaţia şomajului intelectual: dovada că educaţia era departe de avea puterea de alocare a capitalului uman în societate. Când statul a conştientizat că frustrările provocate de inegalităţile sociale rezultate devin tot mai radicale, răspunsul său a fost să implementeze măsuri de redobândire a consensului social. Numai că acestea aveau mai mult caracterul unor paliative. După 1934 statul şi tineretul se despart definitiv în lupta pentru controlul societăţii. Ce a rezultat a fost părăsirea ireversibilă a modelului „democraţiei mimate“ (Mattei Dogan) şi angrenarea tuturor energiilor spre controlarea societăţii. Timp de patru ani, concurenţa dintre regele Carol al II-lea şi stat, pe de o parte, şi mişcarea legionară, de cealaltă parte, pentru canalizarea şi instrumentalizarea energiilor tineretului spre propriile interese este acerbă. O concurenţă care îşi găseşte cauza în defectuoasa proiectare a universităţii româneşti şi se încheie cu instaurarea regimului de dictatură regală şi proiectul vremelnic de inginerie socială al serviciului social ca formă de redistribuire a absolvenţilor de studii superioare.

Bibliografie selectivă
Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930-1950, (Bucureşti: Humanitas, 2011)
Robert J. Brym, Intellectuals and Politics. Controversies in Sociology, (London: George Allen & Unwin, 1980)
Armin Heinen, Legiunea Arhanghelul Mihail: mişcare socială şi organizaţie politică, (Bucureşti: Humanitas, 2006)
Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice 1500-2010, (Iaşi: Polirom, 2010)

NOTE

DRAGOȘ SDROBIȘ – Doctorand, Institutul de Istorie „George Bariţiu” Cluj.

 sus