Editorial

Criză și/sau tranziţie la școala gustiană – 1932-1934
Din perspectiva corespondenţei lui Anton Golopenţia
 

ZOLTÁN ROSTÁS
[The University of Bucharest]

Abstract:
This article analyzes a genuine, albeit insufficiently studied phenomenon: ”the sociological monography crisis” that appeared within the Gustian School between 1932-1934. The study of this crisis – which emerged against the backdrop of the Great Depression – is important not only for the history of Romanian sociology, but also for understanding the state of culture in Bucharest during those years. The author is aware that, theoretically speaking, this crisis contained many „layers”. However, this study applies the methods of social history and therefore deals with the most important aspects of the crisis. These comprise Professor Dimitrie Gusti’s tenure as Minister of Education, the writing campaigns in Făgăraş, the intensification of the monographists’ press activity, and the original debates of the Criterion association.

Keywords: sociological monography; Dimitrie Gusti; Henri H. Stahl; Anton Golopenţia; the interwar press; social history

În istoria socială a intelectualităţii sunt deosebit de instructive cercetările privind crizele de schimbare ale unei mişcări artistice sau şcoli ştiinţifice. Crizele de schimbare trădează mai multe valenţe ale grupului, mai multe conexiuni cu mediul social decât perioadele liniştite de acumulare progresivă.

Din acest punct de vedere starea grupului de monografişti gustieni din anii 1932-1934 merită să fie examinată cu atenţie deosebită, întrucât ea se deosebeşte într-adevăr de perioada clasică a campaniilor monografice de la sate dintre anii 1925-1931. Până la această perioadă activitatea grupului condus de Dimitrie Gusti înregistrase o evoluţie constantă atât în extensia câmpului de cercetat, cât şi în aprofundarea diverselor teme. Până în 1932 membrii grupului au reuşit să investigheze aproape toate regiunile istorice prin răscolirea monografică a câte unui sat, reuşind să devină cunoscuţi în ţară şi în străinătate. Ca rezultat al acestei experienţe, cei mai destoinici dintre colaboratorii Profesorului i-au devenit asistenţi la Universitatea din Bucureşti. Dacă ţinem cont şi de numărul mare de studii publicate şi de cele în curs de publicare, putem afirma că apăruseră semnele clare ale formării unei şcoli de sociologie.

Şi, totuşi (sau poate tocmai din acest motiv), în 1932 apar schimbări, noi tendinţe în cursul vieţii ştiinţifice, care îi surprind pe membrii grupării. În locul unităţii de acţiune, atent vegheată de profesorul Gusti se individualizează grupuri mici, cu orientări încă vagi, dar suficient de pronunţate. Pe baza acestora, la începutul anilor ’80, Henri H. Stahl conchide – prima oară în istoria sociologiei monografice – că începând din 1932 s-a declanşat „o criză a monografiei“. Este de notat că Stahl, principalul colaborator al profesorului Gusti, a ajuns la această concluzie formulată în lucrarea sa memorialistică¹ după aproape o jumătate de secol. Bizuindu-se pe propria sa experienţă, sociologul şi istoricul H. H. Sahl a construit o imagine credibilă a acestei crize care a înrâurit, până azi, discursul despre această perioadă. Caracterizarea acestor ani drept „criză“ a fost pe undeva justificată şi prin depresiunea economică mondială care a afectat profund şi România. Pe de altă parte însă, o analiză atentă a faptelor a devenit posibilă doar după anul 2000, după publicarea unor surse până atunci inaccesibile. Acestea aduc o imagine mult mai nuanţată a acestei perioade importante.

Pentru că abordarea din perspectiva istoriei sociale a trecutului ştiinţelor sociale implică foarte multe surse nebăgate în seamă de istoria teoriilor, în prezentul articol voi folosi precumpănitor volumele de corespondenţă a lui Anton Golopenţia, îngrijite de fiica lui, Sanda Golopenţia, din simplul motiv că şi acestea documentează necesitatea modificării imaginii acceptate până în prezent despre perioada 1932-1934.

1. Dinamica istorică a imaginilor

Dar, care au fost aceste imagini ale anilor 1932-1934? Prima o putea oferi volumul „Arhivei“² consacrat omagierii a 25 de ani de activitate universitară a lui Dimitrie Gusti.

Organizarea începută în 1934 sub conducerea lui Tudor Vianu a sărbătoririi lui Gusti oferea prilejul analizei activităţii multilaterale a Profesorului. Adecvat evenimentului, discipolii sociologului au abordat fenomenul monografismului gustian din mai multe puncte de vedere, dar despre perioada discutată aici au vorbit doar doi dintre monografişti: H. H. Stahl şi Ion Zamfirescu. Primul a relevat, pentru întâia oară, că din cauza numirii lui ca ministru, Gusti nu putea participa la campaniile de vară ale monografiştilor şi din acest motiv s-a organizat nu o nouă cercetare ci aşa-zisele campanii de redactare – în primul rând a materialelor de la Drăguş. Cel de-al doilea autor, Ion Zamfirescu într-o sinteză a activităţii publice a lui Dimitrie Gusti a detaliat activitatea ministerială a acestuia, fără a face referiri la eventuale angajamente ştiinţifice. Numirea lui Gusti în 1934 în fruntea Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol“ a fost prezentată drept o consecinţă logică a ministeriatului.

Evident, datorită apropierii de perioada analizată şi caracterului omagial al lucrării, aceasta nu putea oferi o imagine detaşată şi nuanţată.

După octombrie 1939, din cauza suspendării Serviciului Social şi retragerii lui Gusti din fruntea Fundaţiei, influenţa publică a Şcolii sociologice de la Bucureşti se restrânge semnificativ.

Nu şi în lumea academică, fiindcă cercetările efectuate ani de-a rândul sunt prelucrate şi publicate. Doar în cele patru luni de regim naţional-legionar se poate vorbi de o marginalizare totală a lui Gusti şi a Şcolii sale. În timpul războiului, la Universitatea din Bucureşti se predă sociologia, se publică câteva numere din „Sociologia Românească“ şi „Arhiva“, dar şcoala gustiană nu face cercetări propriu-zise. În schimb Institutul Central de Statistică, unde sunt angajaţi mulţi sociologi gustieni, organizează sub conducerea lui Anton Golopenţia cercetări statistico-sociologice, însă fără caracter public.

În 1943 Profesorul devine preşedintele Academiei Române şi după august 1944 face tot posibilul ca şcoala sa monografică să revină în actualitate, chiar şi pe plan internaţional. În condiţiile date nu putea reuşi, în 1948 dispare sociologia, sociologii sunt marginalizaţi, unii chiar întemniţaţi, doi dintre ei au decedat în detenţie.

Abia în anii ’60, în cursul îndelungatului proces de „revalorificare a moştenirii culturale“ s-a trecut la reabilitarea lui Dimitrie Gusti. În cadrul acesteia însă perioada 1932-1934, de care ne ocupăm, a fost tratată sumar. Prima carte³ cu caracter monografic, cea a lui O. Bădina apărută în 1965 nu surprinde toate aspectele acestei perioade şi tratează sumar participarea la guvernarea ţărănistă a lui Gusti. Autorul amintit face eforturi pentru a „scuza“ această decizie a Profesorului, subliniind că a cedat doar datorită rugăminţilor lui N. Titulescu, care avea nevoie de un sprijin în cadrul cabinetului pentru relansarea apropierii României de Uniunea Sovietică. Este interesant şi semnificativ de constatat că în anii următori această argumentare dispare, dar analiza perioadei continuă să fie ocolită.

Cel care pune în discuţie anii ’32-’34 ca perioadă de criză este H. H. Stahl în amintita operă memorialistică din 1981. Pe baza propriei experienţe examinează şi prezintă cu meticulozitate cele petrecute în acest interval. Dar analiza lui Stahl se concentrează asupra celor două campanii de redactare de la Făgăraş şi asupra fenomenului de împrăştiere a monografiştilor. În explicarea neîmplinirilor celor două ieşiri în grup de la Făgăraş urmate de destrămarea grupului de monografişti, H.H. Stahl se referă la absenţa totală de la acestea a Profesorului numit ministru al Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor. Stahl recunoaşte însă că şi el însuşi s-a aflat „în criză“. Aceasta nu însemna altceva decât un „refugiu în folclor“ alături de Constantin Brăiloiu, care organiza şi el mici campanii sub egida Arhivei Societăţii Compozitorilor. Volumul de amintiri – de fapt o primă dare de seamă asupra perioadei dramatice a monografiei sociologice – pomeneşte puţin despre ministeriatul lui Gusti şi nimic despre implicarea în viaţa presei a monografiştilor şi nici despre organizarea activităţii asociaţiei culturale Criterion. Despre această faimoasă asociaţie îmi va vorbi pe îndelete tot în anii ’80 în cadrul proiectului meu de istorie orală.

Tipărirea convorbirilor de istorie orală începând din anul 2000⁴ reprezintă o nouă etapă în documentarea noii imagini a perioadei în discuţie (şi a întregii mişcări monografice). După 2004 încep să apară volumele de documente şi corespondenţă Anton Golopenţia, Ştefania Cristescu-Golopenţia îngrijite de Sanda Golopenţia, care aduc informaţii fundamentale noi privind această perioadă de schimbare. Tot în această perioadă apar volume ale lui Mircea Vulcănescu, îngrijite de Marin Diaconu⁵, care conţin documente importante referitoare la aceşti ani.

Prin urmare, s-a adunat masa critică pentru construirea unei imagini mai coerente despre anii 1932-1934 de criză multidimensională. Dar, această criză nu poate fi abordată în sine, diagnoza ei presupune desfacerea fenomenului – prin procedee de istorie socială – în componente esenţiale. Aceste componete le imaginez ca straturi suprapuse, pe care le analizez rând pe rând în maniera arheologiei. Deşi, teoretic, putem estima mai multe „straturi“ pentru aceasta, în studiul de faţă, mă voi ocupa de cele (cred eu) mai importate: ministeriatul lui Gusti, campaniile de redactare monografiste, activitatea în presa şi Asociaţia Criterion.

2. Ministeriat ca origine a crizei?

Hotărârea de a analiza ministeriatul ca prim factor component al crizei nu ascunde nicidecum intenţia de a exagera importanţa acestuia. Începem cu această activitate a lui Gusti, deoarece este cel mai puţin clarificată dintre toate elementele concurente ale crizei monografiei.

Cercetând antecedentele invitării lui Dimitrie Gusti în fruntea Ministerului Instrucţiei, Cultelor şi Artelor ne surprinde un amănunt insuficient investigat până acum. Profesorul, după ce în perioada ce a urmat primului război mondial fusese implicat în multe acţiuni de organizare universitară şi extrauniversitară, începând din 1929 primeşte brusc importante demnităţi statale străine de învăţământul superior. Şi nu întâmplător, ci deoarece multe dintre opiniile sale cunoscute trădau afinităţi cu doctrina ţărănistă şi era apreciat de elita acestui partid ajuns la putere. Astfel, ajunge în anul 1929 preşedinte al consiliului de conducere al Oficiului Naţional al Cooperaţiei, după ce ani de zile militase pe toate căile pentru sublinierea importanţei sociale, pe lângă cea economică, a acestei instituţii aflate încă în efervescenţă în anii interbelici.

Nici nu îşi terminase acest mandat, când a fost numit preşedinte la nou înfiinţata Casă Autonomă a Monopolurilor, funcţie în care a avut ocazia să-şi demonstreze încă odată că este un manager eficient. Paralel cu funcţia de la Casa Autonomă a Monopolurilor este ales preşedinte şi la consiliul de conducere al Societăţii de Radiodifuziune. Aici se implică cu şi mai mare pasiune în lărgirea ofertei programelor de radio, redefinind misiunea acestui nou mijloc de comunicare în mase.

Se poate deci observa că nu era nevoie de minister ca profesorul Gusti să fie deturnat de la cercetarea de teren. De altfel, la campania monografică din 1931 de la Cornova (Basarabia) Gusti nici n-a participat, a făcut doar scurte vizite din cauza programului său încărcat de la instituţiile amintite. Este ciudat că invitarea sa în guvernul ţărănist şi acceptarea portofoliului instrucţiei sunt considerate de majoritatea istoricilor sociologiei motive indirecte ale declanşării crizei monografiei.

Funcţia de ministru în sine nu a împiedicat nici vizitele la Făgăraş, cum nu a împiedicat nici scurtele deplasări la Cornova. După părerea mea nu funcţia ministerială constituie singura cauză a crizei declanşate, ci circumstanţele în care îşi desfăşura Gusti această misiune, condiţiile guvernării ţărăniste. (Despre cauzele intrinseci cercetării monografice, mai jos.) În primul rând, moştenirea dezastruoasă a lui Iorga (nu doar ca prim-ministru ci şi ca ministru al instrucţiei) cerea o muncă asiduă şi prezenţă personală din partea noului ministru, pentru că numai astfel se putea readuce încrederea în minister printre cadrele didactice disperate şi dezamăgite.

Din corespondenţa lui Anton Golopenţia, aflat în anturajul ministrului, aflăm în primul rând cât de instabilă a fost această funcţie: „Se părea că Profesorul – îi scrie Ştefaniei Cristescu aflate la Făgăraş – va fi înlocuit prin Andrei⁶ în guvernul de mâine. Azi, dimpotrivă.“⁷ Lucrurile nu se vor linişti nici mai târziu, şi la începutul lui 1933 Golopenţia notează: „Profesorul e la Roma, guvernul de cinci zile e în clătinare. Va rămâne, pe cât se pare“.⁸ După cum se ştie, Gusti rămăsese la deschiderea festivă a Şcolii Române de la Roma, guvernul Maniu căzuse între timp, ministrul a fost reconfirmat în noul guvern ţărănist al lui Vaida-Voievod.

Pentru Gusti, calitatea de ministru nu însemna doar gestionarea problemelor curente, ci în primul rând o muncă de concepţie, documentare şi elaborare de legi pentru învăţământ şi cultură, cu fundamentare sociologică. Legea Fundaţiilor Regale, legea pentru reforma învăţământului primar, legea pentru înfiinţarea Senatului Cultural şi restructurarea ministerului ca acesta să devină un for coerent al îndrumării întregii culturi din România – toate acestea au solicitat un volum enorm de muncă şi din partea ministrului, şi din cea a colaboratorilor, dintre care cel mai de încredere a fost tânărul Anton Golopenţia

Dincolo de toată activitatea cronofagă de la minister, activitatea lui Gusti avea o dimensiune politică necercetată până acum. Nu s-a dat atenţie acestui aspect, fiindcă Profesorul afirma mereu, mai cu seamă după 1944, că nu a fost membru în Partidul Naţional Ţărănesc. Este adevărat, dar în ciuda acestui amănunt, el a participat la campania electorală din vara anului 1932⁹, a fost cap de listă pentru Senat la circumscripţia electorală Ilfov. Cum PNŢ a câştigat alegerile din iulie 1932, lui Gusti îi reveneau obligaţii şi ca senator, pe lângă cele de ministru. Cu capacitatea sa recunoscută de a coordona consecutiv mai multe activităţi, pe lângă programul obositor de a vizita unităţi şcolare din ţară, de a participa la numeroase conferinţe de asociaţii de dascăli, de intelectuali, de editori, de studenţi, de elevi etc., în munca de fiecare zi de la minister nu uita să se informeze şi de mersul monografiei în timpul verii şi, mai ales, să sară în ajutorul monografiştilor dornici să-şi completeze cunoştinţele ca bursieri în străinătate. Majoritatea celor care au obţinut bursă în mandatul său aveau condiţii financiare atât de precare, încât fără asistenţa lui Gusti nu şi-ar fi putut împlini visul de a studia în importante centre universitare din străinătate.

În menţinerea legăturii cu monografiştii rolul cel mai important i-a revenit lui Anton Golopenţia, care cu o înţelepciune remarcabilă şi spirit de diplomaţie a ştiut să le fie de ajutor atât monografiştilor, cât şi lui Gusti. Nu i se poate reproşa şefului de cabinet că forţele centrifuge care în acei ani acţionau şi în grupul gustian, s-au dovedit a fi mai puternice decât eforturile lui de păstrare a coeziunii de grup. (De remarcat că nici grupul năist nu a rămas unit.¹⁰)

Activitatea de reformator de la minister al profesorului Gusti s-a materializat în multe legi aprobate. Majoritatea nu au ajuns la scadenţă datorită scurtimii mandatului. Proiectele de lege fundamentate ştiinţific se elaborează anevoios. După vara anului 1933 Gusti ştia că nu va izbuti să pună în practică legile respective şi, din acest motiv, a procedat la un gest fără precedent (şi fără continuare) în istoria Ministerului Instrucţiei: a organizat strângerea într-un volum a documentelor şi cercetărilor privind starea învăţământului în 1932/1933 şi a planurilor de reformare, până la detaliile cele mai mărunte. Şi în această operaţie Anton Golopenţia a avut un rol decisiv.

Ministeriatul lui Gusti a avut şi un rezultat nesesizat până în 2000 de istoria sociologiei româneşti: a prilejuit transformarea relaţiei protocolare cu Carol II într-una de conlucrare. În această perioadă a devenit Profesorul înrâuritorul regelui în materie de cultură în sens larg, iar regele susţinător al tuturor proiectelor gustiene.

3. „Criza monografiei“

Ghilimelele din titlu indică faptul că s-a generalizat ideea că maniera monografistă a sociologiei a ajuns în anii ’32-’34 într-o situaţie de cumpănă. Acest calificativ aplicat monografiei pentru perioada respectivă provine de la amintita analiză a lui Stahl din Amintiri şi gânduri... Dacă judecăm aceste stări prin lectura corespondenţei lui Golopenţia, ne dăm seama că dificultăţile muncii monografice au ieşit la suprafaţă în 1932. Din scrisorile adresate lui de monografista Ştefania Cristescu, viitoarea sa soţie, aflată în „campania de redactare“ de la Făgăraş, avem tabloul complet şi detaliat al situaţiei pe care Stahl o numea „criza monografiei“. Pentru a o înţelege este nevoie de o mică incursiune în antecedentele „redactării“.

Încă de la campaniile de la Drăguş, 1929, altminteri cea mai reuşită după mărturia majorităţii monografiştilor, s-a pus problema rămânerii în urmă a elaborării studiilor din materialul adunat. Această problemă s-a pus şi mai acut după campania de la Cornova, când Stahl semnala şi un alt neajuns de organizare a monografiei¹¹: delimitarea defectuoasă între monografişti şi monografiste a temelor de cercetare privind cultura satului. Aceasta nu mai era doar o chestiune de metodologie, ci şi de autoritate. Abia cu publicarea în 2000 a convorbirilor cu Stahl a devenit public faptul că Gusti omisese sau nu avusese disponibilitatea să delege cuiva autoritatea coordonării echipei monografice la campania de redactare din ’32.

Din corespondenţa amintită reiese clar greşeala lui Gusti de a nu numi un înlocuitor pentru această campanie. Pe fondul acestei lipse de claritate unii monografişti, incapabili de muncă în comun, cu pronunţată voinţă de a ieşi în evidenţă, s-au comportat neaşteptat de necolegial.

În acest context a ieşit la iveală în modul cel mai evident că monografiştii nu se aşteptaseră ca colegele lor de cercetare să aibă ambiţia de a fi mai mult decât culegătoare docile şi anonime de informaţii sociologice. Noile cercetări efectuare de Theodora-Eliza Văcărescu arată şi fondul cultural şi politic-social al marginalizării monografistelor, dar şi impactul negativ al acestei atitudini asupra mersului şi rezultatelor monografiei şi carierei monografistelor.

Astfel, campania de la Făgăraş s-a desfăşurat anevoios, a generat conflicte dintre care unele nu s-au stins niciodată, dar în acelaşi timp a scos la iveală capacitatea de aplanator de neînţelegeri a tânărului Anton Golopenţia, care venise cel mai târziu în grupul de monografişti, dar care, în calitatea sa de colaborator cel mai apropiat al ministrului Gusti, a jucat un rol benefic în împiedicarea destrămării rapide a unităţii monografiei. În ciuda acestei campanii cu multe nereguli, ar fi o greşeală să tragem concluzii pripite în privinţa eficienţei ştiinţifice a grupului gustian.

În luna decembrie a anului 1932 a apărut cel mai consistent volum de studii monografice, de fapt patru numere reunite ale revistei „Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială“, care cuprinde tot ce era mai bun şi reprezentativ pentru ideea de monografie. Acest volum de peste 900 de pagini a fost structurat pe categoriile gustiene şi fiecare manifestare, cadru, unitate socială etc. a fost ilustrată de un studiu din diverse localităţi cercetate de monografişti. Ca atare, pentru publicul cititor a fost păstrată aparenţa unităţii grupului de monografişti gustieni.

Dar succesul „Arhivei“ nu a fost de ajuns pentru a-i convinge pe monografişti că perpetuarea conflictelor nu va duce la rezolvarea problemelor şi nici nu va evita pericolul destrămării grupului.

Cea de-a doua campanie de redactare, care a avut loc în vara lui 1933, a intensificat conflictele, încât unii chiar au plecat din tabăra de la Făgăraş. Se putea constata o creştere a coeziunii grupurilor mici apărute anterior în sânul taberei gustiste, astfel încât nici Golopenţia nu mai excludea posibilitatea ruperii grupului monografist. Practic, această campanie s-a terminat cu rezultate cel mult individuale, fără ca materialele să fi fost incluse într-o culegere asemănătoare cu „Arhiva“ din 1932. (După cum se ştie, nici oportunitatea organizării la Bucureşti a Congresului Internaţional de Sociologie nu a dus la realizarea monografiei Drăguşului în felul în care H.H. Stahl reuşise cea a Nerejului.)

4. Pătrunderea monografiştilor în presă

Istoriografia sociologiei româneşti se preocupă mai degrabă de filiaţii de idei teoretice, decât de studiul implicării sociale a sociologului. S-a consemnat cel mult colaborarea gustiştilor la revistele şi ziarele vremii. Această neglijare este cu atât mai curioasă pentru că a fost bine cunoscut interesul Profesorului, încă din perioada studiilor universitare germane, pentru fenomenul presei. Interesul său pentru presa română s-a manifestat clar şi la Institutul Social Român cu numeroase ocazii. E adevărat că a fost deosebit de exigent când era vorba de elaborarea de studii pentru „Arhiva“, dar se bucura mult dacă tinerii din jurul lui popularizau în presă sociologia sau chiar cercetările monografice.

Raportarea la presă a elevilor lui Gusti a avut două faze. Prima consta în colaborări individuale încă din anii’20 pe coloanele revistelor, ziarelor. La sfârşitul anilor ’20 nu se poate vorbi de o colaborare sistematică şi de grup cu presa vremii. Se ştie de colaborarea lui Gh. Vlădescu-Răcoasa la „Universul“, „Neamul Românesc“, „Adevărul“, a lui Traian Herseni la revista social-democrată a lui Ion Clopoţel „Societatea de mâine“, a lui Petru Comarnescu la „Ultima oră“, a lui Octavian Neamţu la „Excelsior“, a lui D.C. Amzăr la „Poşta informativă“, a lui Mircea Vulcănescu la „Cuvântul“. Dar în 1932, după o vară cu o campanie monografică agitată, a urmat o toamnă nu mai puţin neliniştită, cu un val de colaborări în grupuri de monografişti la diverse reviste bucureştene. Anton Golopenţia sesizează că a apărut „un fel de încordare între cei tineri, care îi face pe toţi să izbucnească pătimaş şi fără cruţare“, tensiune ce se manifestă şi în colaborările la reviste şi ziare. După aprecierea lui, nu numai polemicile de presă între colegi, dar şi formarea unor asociaţii, de exemplu a Criterionului, pun în pericol monografia. Mai apoi conclude: „...suntem în criză de autoritate. Profesorul, amestecat în multe, şi-a pierdut oarecum prestigiul. ‚Monografia’ se simte oarecum trădată: unii deplâng că nu i s-a robit exclusiv, aşa cum au făcut ei, alţii se vaită de prea puţină solicitudine pentru soarta lor personală. Toate aceste nemulţumiri au mai fost întărite printr-o acţiune intensă, de ‚parvenire’ se zice, a lui Herseni. Datorită lui şi lui Vlădescu-Răcoasa, opoziţia teoretic-politică ‚Dreapta’ – ‚Stânga’ s-a schimbat aproape într-un război fratricid.“¹²

În această atmosferă conflictuală din toamna-iarna lui 1932 (ca şi cum monografiştii ar fi vrut să continue războiul din vară cu alte mijloace), apare ideea lui Golopenţia ca sub titlul „Anteu“ să se lanseze o revistă a monografiştilor. Această idee exprima şi nemulţumirea faţă de orientarea revistelor la care colaborau – în lipsă de altceva. Pe de altă parte, Golopenţia încerca să salveze unitatea grupului gustist şi ca vocea acestui grup să se audă mai clar. Ideea a fost larg îmbrăţişată, Vulcănescu a propus schimbarea titlului în „Gând şi faptă“, Mac Constantinescu a realizat o copertă. Primul număr trebuia să apară în februarie 1933 cu contribuţia gustiştilor, dar din lipsă de fonduri şi de sponsori acceptabili proiectul a eşuat.

În asemenea condiţii, monografiştii au continuat să publice mai mult sau mai puţin întâmplător în revistele vremii, care de obicei aveau sincope, întreruperi, transformări, unele dintre ele dispărând. În locul unei reviste a monografiştilor au (re)apărut publicaţii iniţiate de monografişti, dar în colaborare cu alţi tineri condeieri. Pe fondul împrăştierii monografiştilor începute în 1933, ideea unei reviste comune a dispărut. În schimb, s-au format grupuri mai mult sau mai puţin compacte, mai mult sau mai puţin apropiate de profesorul Gusti şi de sociologia monografică, fiecare dorind să aibă o revistă. Grupul Golopenţia-Neamţu a reînviat pentru o vreme „Dreapta“, care a sucombat la sfârşitul lui 1934. Vulcănescu şi Stahl au intrat în asociaţia culturală Criterion înfiinţată de Comarnescu, care după succesul (câteodată scandalul) dezbaterilor a fost până la urmă suspendată. Această asociaţie informală la începutul anului 1934 a făcut un pas neobişnuit. La invitaţia lui Alexandru Ţigara-Samurcaş au intrat in corpore la „Convorbiri literare“. Această veche revistă literară pierduse mult din greutate şi Samurcaş spera să o readucă la suprafaţă. Poate spera ca fiul său mai puţin talentat să prindă aripi în această echipă tânără şi selectă. Cum revista nu a evoluat, în iunie 1934 criterioniştii şi-au dat demisia din redacţia „Convorbirilor literare“. Dar grupul nu s-a destrămat şi în toamna aceluiaşi an a scos revista „Criterion“. Această revistă culturală şi pronunţat generaţionistă a sucombat şi ea, nu din cauze externe, ci din cauză că eseiştii din grup s-au orientat spre extrema dreaptă, fără ca monografiştii să-i urmeze.

În subsidiar trebuie să amintim că în vara lui 1934 odată cu ieşirea pe teren a primelor echipe regale studenţeşti, proaspeţii îndrumători Stahl şi Neamţu au inventat o publicaţie care în acel an a apărut doar şapirografiată. „Curierul echipelor studenţeşti“ (1934-1939) a fost o „traducere“ în termenii intervenţiei sociale a principiilor promovate de ani de zile de monografişti. (Din 1935 „Curierul“ a apărut ca o revistă săptămânală în perioada când studenţii se aflau în campanie de vară la sate. Ea şi-a schimbat în 1939 titlul în „Curierul Serviciului Social“, schimbându-şi parţial şi structura.)

Cel mai compact grup, format încă anterior apariţiei crizei din 1932-1933 a fost cel alcătuit din D.C. Amzăr, Ernest Bernea, Ion Ionică şi Ion Samarineanu. În ’32, cu excepţia lui Bernea, nu publicaseră foarte mult în presa frecventată de monografişti. La dezbaterile asociaţiei Criterion nu au participat. Treptat s-au izolat, dar în perioada de criză au plănuit o revistă pe care au scos-o abia în 1935. „Rânduiala“(1935-1938) se declara antimonografistă şi antisociologică, pe de altă parte îmbrăţişa făţiş ideologia legionară.

Cert este însă că „împrăştierea“ monografiştilor nu a însemnat câtuşi de puţin părăsirea vieţii publice intelectuale, ci, în majoritatea cazurilor, o mărire a vizibilităţii personale şi de grup. Astfel publicistica monografiştilor, integrată în cadrul câmpului cultural al anilor 1932-1934, apare ca o dimensiune distinctă.

5. Criterion – ultima şansă a dialogului

Criza în care a ajuns în perioada anilor 1932-1934 monografia, conflictele, „împrăştierea“ aveau şi manifestări pozitive. Pe lângă exerciţiul publicistic se căuta şi formula de dialog între tinerii intelectuali cu diverse convingeri politice şi/sau expertize diferite. În perioada interbelică oralitatea a fost foarte cultivată în ciuda bogăţiei presei de toate formele şi nuanţele, în ciuda radioului care an de an devenea mai popular. Un program politic, literar-artistic sau răspândirea de cunoştinţe ştiinţifice erau inimaginabile fără expunerile ţinute la câte o conferinţă sau serii de conferinţe.

Nici cercul gustian nu a neglijat expunerea publică orală a opiniilor şi a rezultatelor cercetării. Este suficient să ne amintim că încă de la începutul anilor ’20 Institutul Social Român organiza dezbateri pe secţii de specialitate, şi mai ales conferinţe publice în sala festivă a Fundaţiei „Carol I“ (Biblioteca Universitară). Ultimele campanii monografice au beneficiat, după prelucrarea datelor, de o sesiune publică de comunicări. Cum în Bucureştiul interbelic au avut loc nenumărate conferinţe, tinerilor intelectuali nu le era uşor să pătrundă în „spaţiul conferinţelor“. Eseistul Petru Comarnescu, apropiat grupului monografist (participase chiar şi la o campanie monografică, cea de la Drăguş 1929) a avut ideea de a organiza o asociaţie culturală, care să reunească tineri intelectuali cu vederi diferite, care să prezinte personalităţi, idoli ai vremii prin prisma ideologiei proprii. Conferenţiari au fost Petru Comarnescu, Mircea Vulcănescu, H. H. Stahl, Mircea Eliade, Cristian Tell, Mihail Polihroniade, Paul Sterian şi alţi reprezentanţi ai generaţiei tinere. Dezbaterile în jurul lui Lenin, Mussolini, André Gide, Freud, Chaplin au stârnit nu doar interes, dar deseori şi scandal soldat cu intervenţia poliţiei. Din acest motiv conferinţele demarate în toamna anului 1932 au şi fost sistate în februarie 1933, permiţând asociaţiei Criterion organizarea manifestărilor sale doar în spaţiul închis al Academiei de Studii Comerciale. Dar nici această formă nu a rezistat – a dispărut în condiţiile stării de asediu introduse in urma asasinării prim-ministrului I. G. Duca în luna decembrie a aceluiaşi an.

În ciuda curmării conferinţelor, grupul nu se destramă cum s-a crezut ci încerca, cum am mai amintit, să se manifeste în grup la „Convorbiri literare“ şi apoi în revista „Criterion“(1934-1935). Asociaţia se rupe sub influenţa mişcării legionare.¹³

Anton Golopenţia nu a conferenţiat la Criterion, deşi avea relaţii prieteneşti cu majoritatea liderilor asociaţiei. A publicat însă un articol important în ultimul număr al revistei.

Concluzii

Prima criză din perioada 1932-1934 (că vor apărea în următorii ani şi altele, la fel de semnificative) nu a apărut din senin, chiar dacă s-a conştientizat în vara anului conflictelor de la campania de redactare de la Făgăraş, 1932. Şi, de asemenea, nu s-a terminat cu scandaloasele pamflete de la sfârşitul lui 1934 împotriva lui Dimitrie Gusti şi împotriva asociaţiei Criterion, publicate în ziarul „Credinţa“ condus de Sandu Tudor şi Zaharia Stancu. Este, însă, aproape o certitudine că dispersarea monografiştilor (dar şi a năiştilor) a devenit realitate în urma acestui scandal. Analiza cuprinzătoare a fenomenului nu poate să fie decât provizorie, întrucât ne lipsesc încă cel puţin trei noi volume din „Rapsodia epistolară“ a lui Golopenţia, aflate în curs de redactare de Sanda Golopenţia.

Criza a fost de fapt o tranziţie a echipei gustiste la noile condiţii şi, mai ales, înaintarea în vârstă a principalilor protagonişti ai monografiei. Monografia – oricât ar fi dorit tinerii – nu le putea oferi mijloace pentru un trai decent. Era deci inevitabil ca o parte dintre ei să se îndepărteze resimţind frustrări, şi să nege atât politic cât şi ştiinţific monografia gustiană. Unii au ales cariere nesociologice, rămânând însă în tabăra virtuală a monografiei, iar alţii au rămas în orbita lui Gusti la Catedra de sociologie şi la Fundaţia Culturală Regală.

Bibliografie
Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară. Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1923-1950) Volumul I (Ion Adameşteanu-Nina Crainic) Ediţie îngrijită de Sanda Golopenţia şi Ruxandra Guţu Pelazza. Introducere şi note de Sanda Golopenţia (Bucureşti: Editura Albatros 2004)
Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară. Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1932-1950) Volumul II (Anton Golopenţia-Ştefania Cristescu-Golopenţia) Ediţie îngrijită de Sanda Golopenţia şi Ruxandra Guţu Pelazza. Introducere şi note de Sanda Golopenţia (Bucureşti: Editura Albatros 2010)
Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară. Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1917-1950) Volumul III (Radu Crutzescu-Sabin Manuilă) Ediţie îngrijită de Sanda Golopenţia, Ruxandra Guţu Pelazza şi Lidia Bradley. Introducere şi note de Sanda Golopenţia (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2012)
Antonio Momoc, Capcanele politice le sociologiei interbelice, Şcoala gustiană între carlism şi legionarism (Bucureşti: Curtea Veche, 2011)
Imre Pászka, Teme de sociologie românească a modernităţii (Cluj-Napoca: Editura Grinta, 2008)
Zoltán Rostás, Atelierul gustian (Bucureşti:Tritonic, 2005)
Zoltán Rostás, Monografia ca utopie, Interviuri cu Henri H. Stahl (Bucureşti: Paideia, 2000)
Henri H. Stahl, Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice“,( Bucureşti: Minerva, 1981)

NOTE

ZOLTÁN ROSTÁS – Profesor, Universitatea din Bucureşti.

 sus