Politică și societate

„Reflexele biopoliticii” sau
Despre ce se întâmplă cu biopolitica azi¹
 

VIORELLA MANOLACHE
[Romanian Academy]

Abstract:
Under the pressure dictated by Western modernity movements, life finally enters within strategic (long term) relationships circuit. The present study establishes that, bio-politics and bio-power denounces the paradigm of politicization of the biological life. Foucault’s late writings confirm the subordination of bio-politics to the technologies of power, which integrate / reduce life to biological continuity of the species, to the objectification of individual body or investigation of self-techniques, that would allow (beyond the corset of the institutional), the (re) affirmation of subjectivity as a force or a form of resistance.
The present reactivation of the bio model establishes that we cannot evade Foucault’s view, in which, the biology- meeting – politics confirms that, none of the terms no longer retains its original meaning.

Keywords: Bio-politics; Biopolitics International Organisation; Bio-Environment;
Bio-Legislators; Bio-Power

Biopolitica drept tendinţă

Într-o eventuală încercare de a (re)defini biopolitica drept tendinţă, aceasta ar reprezenta „reflecţia etico-socio-politică asupra problemelor puse de tehno­ştiinţa biologică”, cu accent pe „puterea politică interesată de posibilităţile biotehnologice”².

În termenii lui Jean-Luc Nancy, biopolitica ar indica ordinea unei politici globale determinate bioactiv, destinate studierii, luării în grijă şi controlării fenomenelor determinate de mondializare³.

Având ca punct de sprijin această tensiune neantagonistă, putem accepta, ca valabilă, supoziţia lui Michel Foucault, potrivit căreia, în pragul epocii moderne, viaţa naturală începe să fie inclusă în mecanismele şi în calculele puterii statale, politica transformându-se în (bio)politică. Ideea este susţinută cu tot ceea ce reclamă recalibrarea lui zoon pe o axă a politicului bioactiv şi, pe filiera inaugurată de Stagirit, cu acceptarea omului modern, drept o variantă adaptată a lui zoon politikon, sintagmă în a cărei „textură politică” este inclusă „viaţa”, ca bioacumulare social-istorică a guvernării.

Dacă structura cursului, susţinut de Michel Foucault, în intervalul 1978-1979, îşi propunea axarea pe biopolitică, asumată drept un fel aparte de „raţionalizare” a problemelor impuse practicii guvernamentale (începând din secolul al XVIII-lea) şi a implicaţiilor sale politico-economice, un atare concept se regăseşte integrat şi deturnat înspre cadrul de raţionalitate politică, în interiorul căruia problemele populaţiei (sănătate, igienă, natalitate, longevitate, rase) sunt actualizate spre a-şi recupera acuitatea.

Biopolitica îşi recunoaşte echivalentul în politica massificată, asumată ca dominantă a spaţiilor social-culturale recesive. Este util să facem precizarea că, în prezenţa acestor „aparenţe” nondialectice, de natură biopolitică, se menţine o anume presiune organică determinată de faptul că dinamica autocontradictorie se recunoaşte în opţiunea slabă, potrivit căreia „bios“-ul nu este mai tare ca „politica”.

Fuzionând cu ethnopolitica (mediul oferit de ethosurile umane, ale grupului sau instituţiilor), drept politică a vieţii şi a modului în care trebuie ea trăită,⁴ biopolitica se converteşte într-un „bun conductor de autoguvernare” a individului autonom în relaţie cu imperativele unei „bune guvernări”. În prezenţa unei atari replieri, bioputerea îşi asumă rolul de a socializa şi colectiviza, în prezenţa şi sub supravegherea biosocialităţii, traduse drept exerciţii de identificare a sinelui şi a comunităţii prin criterii biologice. În opinia lui Nikolas Rose, pe măsură ce individualităţile somatice intră în politicile vieţii, ia naştere o nouă etică a bios-ului.

Potrivit lui Ferenc Fehér⁵, criticii americani ai biopoliticii (recte ai „politicii identitare“!) consideră că termenul este unul pretenţios şi artificial, subsumat tendinţelor generaliza(n)te ale liberalismului preventiv⁶. După cum şi Ágnes Heller⁷ avertiza asupra faptului că, în interiorul modernităţii, ar exista două direcţii – cea a „priorităţii libertăţii” şi cea a „întreţinerii vieţii” – constituite în funcţie de răspunsul oferit de agenţii plasaţi, fie în interiorul potenţării biopolitice a vieţii, fie în evidenţa politizării corpului.

Ce se întâmplă cu biopolitica azi

Într-un exerciţiu de recuperare şi recapitulare a „reflexelor biopoliticii”, Nikolas Rose⁸ se întreba ce se întâmplă cu biopolitica azi, pretext pentru aintegra o atare noţiune unei noi „configuraţii a controlului”. De aici, prefigurarea unor perspective insolite asupra politicii riscului, cu deviaţiile de rigoare din „registrul ştiinţelor vieţii”, prin care biopolitica va deveni politică moleculară, dublată de tehnicile biomedicinei, care au transformat-o în pretext ethnopolitic.

Blocată într-o conjuncturală redeterminare social-istorică a „fragmentării” şi de o justificare politică a reorchestrării ethos-ului, gândirea occidentală evită a se raporta, de fapt, la o schemă explicativă în care conceptele operative de „istorie etnică“ şi „etnogeneză“ să redevină „cofraje funcţionale” pentru stabilirea stocului necesar de energii genetice, asumate ca egregor, spre a fi transferate programatic unui anume „corp social”.

Declinul ethnos-ului, chiar şi în ipostaza de hyperethnos, îşi are punctul germinativ în momentul în care agenţii unui anume subethnos (ataşaţi într-un anumit moment istoric, hyperethnos-ului) optează pentru o activitate subversivă proprie, cu scopul slăbirii egregorului şi/sau chiar a distrugerii aurei culturale a „indivizilor entuziaşti“⁹.

Să ne reamintim, în acest sens, că, la origini, ethnos-ul desemna caracterul fenomenal (fizic, moral, social, politic etc.), privit în „unitatea dintre intern şi extern”, cu luarea în calcul a focalizării punctelor de vedere etic, politic, sociologic, estetic, asupra profilului cultural al unui anume corp societal.

Recuperând structurile dominante din cadrul arhetipurilor biopolitice, reactivate societal de către „societăţile planificate ştiinţific“, Ferenc Fehér va reînvesti, foucault-ian, conceptul acţional de planning societal, cu efecte aşteptate (previzibile), în ceea ce priveşte rezultatele implementării controlului voluntar-demografic¹⁰. Din această perspectivă, biopolitica problemelor demografice rămâne o formă difuză, transplantată societăţii, ca esenţă a bipolarităţii stat vs. societate. Cu menţiunea necesară că, în demersul de echivalare simbolică a vieţii corpului cu noţiunea de Corp al Naţiunii, populiştii pot fi consideraţi – avant la lettre –”biopoliticieni declaraţi”.

Dincolo de polarizarea discursului politic, problema demografică a ţărilor post-comuniste rămâne una, exclusiv, de ordin biopolitic. „Disputa” era aproximată (şi) de H. Arendt, potrivit căreia, atunci când „ştiinţa“, indiferent de gradul de validitate şi de credibilitate, pătrunde în politică, se poate vorbi de o politică a vieţii, evidenţă tradusă, biopolitic, de Ferenc Fehér,¹¹ prin faptul că o acţiune publică, bazată pe necesitate, ar exclude actul politic fundamental de luare a deciziilor libere.

Biopolitica postcomunistă se focalizează (aproape exclusiv) pe rolul specific, în accepţiunile de soil sau Boden, (evitând sensul tare, heidegger-ian, de Erde), temei şi fundament pentru lumea ecologistă radical-conservatoare.

Reflexe biopolitice: Biopolitics International Organisation

Biopolitics International Organisation¹² consideră (cu prea mare lejeritate) că termenul biopolitică a fost creat din „iubirea pentru biologie” şi din credinţa că biotica este liantul celor mai multe şi mai de durată acţiuni ale oamenilor.

Organizaţia recunoaşte rolul major al biopoliticii (atât cât reuşeşte ea să şi-l definească) drept „instrument constructiv” al solidarităţii sustenabile, marcate de trecerea de la∕ dinspre mijloacele convenţionale, la∕ înspre normele legale, prin crearea cooperării în ceea ce priveşte mijloacele bio-environmentaliste şi prin apelarea la patrimoniul legislaţiei internaţionale de soluţionare a conflictelor şi de adoptare a acordurilor formal-multilaterale.

În viziunea Organizaţiei, solidaritatea constituie punctul forte instituit odată cu „efectele” în plan societal, promovate de spiritul Revoluţiei Franceze, reacţie îndreptată împotriva unei Europe patriarhal(ist)e. Dincolo de solidaritatea naţională şi de clasă, ar exista şi o alta, internaţional(ist)ă, umanitară – ţel pozitiv pentru integrarea în sfera axiologică a unei lumi interdependente.

În acest context, biopolitica este considerată drept concept unificator, intermediat de canalele bio-diplomatice, debarasate de „trasarea tare” a graniţelor politice şi de apărarea strategică a acestora, mizând pe complementaritatea instrumentelor legal-instituţionale şi a celor moral-etice. Dezvoltarea sustenabilă ar reprezenta alternativa procesului economic (scăpat de sub control) şi a creşterii populaţiei.

Plecând de la constatarea paradoxală a conflictului drept soluţie gestiona(n)tă oferită ideal-tip-ului liberal, Michael Walzer¹³ apela şi el la (inter)dependenţa soluţiei neoconservatoare – avansate de pe terenul liberalismului clasic (conform căreia, indivizii trebuie să fie responsabili atât în viaţa privată cât şi în interiorul colectivităţii de care aparţin), cu soluţia egalitară – de sorginte social-democrată (conform căreia, statul are rolul de a proteja / garanta spaţiul pluralismului şi libertăţii, în scopul includerii oricărui grup /oricărei coaliţii, discurs purtat în numele celui mai slab). Potrivit lui Walzer, paradigma este uşor implantabilă şi la nivelul comunităţii internaţionale, traducând conceptul foucault-ian de guvernamentalitate globală.

Exemplele oferite în acest sens consideră că Amnesty International şi Greenpeace sunt tipuri/modele de asociere voluntară, acţionând în numele vulnerabililor şi al celor lipsiţi de putere, reprezentări ale societăţii civile globale, nesusţinute, însă, de nicio altă organizaţie/agenţie care să le reglementaeze funcţionarea sau să ofere puncte de sprijin în sensul celor pe care statele naţionale le garantează societăţilor civile.

De altfel, bio-diplomaţia ar opera pe terenul cooperării internaţional(ist)e, în interiorul „protecţiei mediului”, drept interdependenţă a formelor de viaţă, subsumată circuitului deschis: diplomaţie – oameni – factori de decizie la nivel naţional şi/sau local (regional), în prezenţa erodării poziţiei topocentrice a „statelor-central(ist)e” şi a descătuşării marginii. Organizaţia nu se sfieşte să considere bio-diplomaţia, o aspiraţie comună pentru statele suverane∕societatea civilă, în a găsi liantul biologic necesar susţinerii şi evidenţierii diversităţii interculturale¹⁴.

Pe urmele recentelor demersuri reorganizatorice ale Consiliului Europei în ceea ce priveşte creşterea rolului autorităţii locale şi regionale, prin elaborarea atentă a principiului subsidiarităţii, ca parte primordială a Tratatului de la Maastrich, proiectul european al biopoliticii urmează principiile unei Europe descentralizate, traduse prin imperativul bio-environmental interdependent şi armonios. Imperativul este repus, potrivit lui Vlavianos-Arvantis, în ecuaţia corpului uman, format dintr-o singură celulă, încărcat cu∕de acelaşi material genetic, esenţa biopoliticii constând într-un model corporal(izat) de creştere a calităţii vieţii, în prezenţa gradului accelerat al specializărilor, al escaladării tehnologice.

Preluând o atare evidenţă şi ancorând-o în registrul dimensiunilor legale, Haim Klugman (Consultant al Ministerului Justiţiei, Israel) reexamina, din perspectiva biopoliticii, noţiuni precum protecţia consumatorului, dreptul la siguranţă, la încheierea corectă a afacerilor şi∕sau la angajarea răspunderii în domeniul manufacturier. Revederea măsurilor legislative,din perspectiva „razei incidenţe a prefixului bio-”, reafirmă stringenţa unei viziuni biopolitice (biopolicy) unitare, acceptată ca etică environmentală – aspect al unui management politic necesar şi sănătos.

Operând pe fondul autosuficienţei societăţii civile globale, Millenium Declaration¹⁵ (septembrie, 2000), port-vocea celor 192 de state membre ale Naţinilor Unite, decreta filantropia internaţională drept adjuvant al guvernelor naţionale, în preîntâmpinarea noilor nevoi, în măsura în care protecţionismul obstrucţionează spaţiul civic şi restrânge, la nivelul guvernelor naţionale, contribuţiile donatorilor externi, în contextul unei crize financiare acutiza(n)te.

Majoritatea intervenţiilor comunitar-europene consideră biopolitica un fapt suficient de clar delimitat de implicaţiile foucault-iene. Mai exact, doar faţa văzută a unor procese de cooperare internaţională; o (re)afirmare bio-tehnologică a potenţialului uman; reper stabilizant al secolului 21. Acest manifest recalibrează modele reactante, epuizant-latente, unele „vechi de când lumea” (tirania, democraţia), altele „alternative” (socialism, comunism, capitalism etc.), pe fondul „noii opţiuni” aşezate în rază bioconcentrică, parte a unui echilibru dinamic şi a modelelor multidimensionale, ca vectori potenţiali ai biopoliticii.

Modificările provocate de reactivările „modelului biocentric” ar solicita, imperativ, medierea de către „agenţii biolegislatori” acceptaţi, ca, de altfel, întreaga încercare europeană de livrare a unui „model bioartificializant” (şi bun la toate), doar ca direcţie actuală superficială politico-filosofică; mai exact, în dimensiunile lor bio-logice(!).

Bio-legislatorii sunt învestiţi cu titulatura de „delegaţi”şi/sau, după caz, de „experţi” în „setarea limitelor etice”, în interiorul cărora, etica (politică, civică etc.) poate fi justificată legal şi analizată / evaluată din varii perspective. Astfel, nu mai este un secret pentru nimeni că accepţiunea generalizată evidenţiază faptul că biopoliticile au ca scop ultim şi exclusiv protejarea şi creşterea calităţii vieţii.

Aşezând în aceeaşi ecuaţie, biopolitica şi dezvoltarea sustenabilă, Comisia Statelor Unite pentru Dezvoltare şi Environment definea dezvoltarea sustenabilă drept proces∕ metodă care satisface nevoile generaţiei prezente, fără să pună în pericol dreptul şi abilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi şi aspiraţii vitale.

Suprapunerea (prin încorporare)(a) politicii de mediu (deşi termenul – environmental – nu apare explicit în definirea şi stabilirea paralaxei reperelor enunţate) se menţine aproape de limitele trasate de raportul Our Common Future, cel care descrie sustenabilitatea drept un proces de schimbare în interiorul căruia, exploatarea resurselor, direcţia investiţiilor, orientarea dezvoltării ecologice şi schimbările instituţionale reprezintă modul armonios de asigurare a nevoilor şi aspiraţiilor umane [cu precizarea noastră că definiţia rămâne, însă, tributară, concepţiei antropocentriste regăsite şi în Principiul 1 al Declaraţiei de la Rio (1992)].

Într-o încercare de comparare a elementelor care separă biopolitica de dezvoltarea sustenabilă, F. Liu (Ex-asistent al Secretarului General al SUA) indica „reperele” cu care operează dezvoltarea sustenabilă, având ca punct esenţial dezvoltarea resurselor umane, în toate sectoarele producţiei (prioritare fiind agricultura şi industria), cu adresabilitate expresă schimbărilor structural-economice care acompaniază dinamica instituţiilor sociale.

Aşadar, biopolitica mobilizează toate sectoarele societăţii (nu numai nivelul autorităţii), prin bioeducaţie, biodiplomaţie, biocultură, ca tot atâtea forme de activism environmental.

Dincolo de „diferenţe”, dezvoltarea sustenabilă şi biopolitica nu sunt, însă, în totalitate diferite/divergente, în măsura în care ambele utilizează instrumente de politică economică, prin internalizarea costurilor externe. Rezultă că sustenabilitatea economică ar miza pe efectele unei „economii bi-dimensionale”, mai exact, pe regăsirea echilibrului presupus de balanţa cerere-ofertă. În schimb, modelul biopoliticii rămâne unul tri-dimensional, în care profitul poate fi măsurat prin progresul din∕în educaţie, cultură, creştere a calităţii vieţii ş.a.m.d.

Biocultura se menţine sectorul esenţial ce implică priorităţi de ordinul co-evoluţiei umanităţii, în acord cu spaţiul înconjurător, oferind şi „metodele” aferente unei posibile „guvernări biocentrice”, prin ghidarea plasării în reperele a ceea ce se acceptă ca fiind o teorie situată „dincolo de dezvoltarea sustenabilă”. Imperativul este concretizat şi prin programele Universităţii Internaţionale pentru Bio-Environment (I.U.B.E), instituţie-alternativă pentru analizele de ordin interdisciplinar, ca mod(alitate) de infuzie teoretico-aplicativă.

Modelul economic cu trei dimensiuni (fără nici un fel de aluzie la structura deplasărilor neeuclidiene, de care amintea Poincaré, ori a lumii cu mai multe dimensiuni) aplică în practică demersul bio-legislatorilor de a interconecta bio-drepturile; obiectiv reperabil „cu ochiul liber” şi în propunerile Uniunii şi ale Comisiei Europene (The White Paper on Growth, Competitiveness and Employment, 1993), în care se pledează pentru instituirea unui model combinatoriu capabil să regăsească un optimum al naturii şi al muncii, prin care să se pună în evidenţă efectele subevaluării resurselor de muncă şi/sau, după caz, ale supraevaluării environmentale.

De altfel, nu este surprinzătoare opţiunea livrată de Biopolitics International Organisation, aceea de a accelera constituirea unei Curţi Internaţionale Environmen­tale, în al cărei proiect politic se regăseşte „referendum-ul global”, drept formulă pragmatică de mobilizare în chestiunile ce ţin de politica environmentală – pretext de regenerare şi a principiilor universaliste (aparent abandonate) de funcţionare ale democraţiei participative.

Plasate într-un context de incompatibilitate evidentă, societatea civilă şi corolarul ei global, deşi se revendică deopotrivă din spontan, natural şi neintermediat, operează diferenţe specifice între/dintre geografie, administraţie centralizată, memorie colectivă, solidaritate naţională vs. cosmopolitism, globalizare, lipsa delimitărilor geo-politice.

Dacă societatea civilă se legitimează din opoziţia faţă de Stat caracteristică secolului al XIX-lea, societatea civilă globală îşi extrage seva funcţională din conceptul de risc/ autoritate mecanică exprimat de Beck¹⁶ în termenii „responsabilităţii organizate”. Pentru că riscul – responsabilitatea – încrederea – securitatea sunt concepte interconectate¹⁷. Evitând soluţia giddens-iană a reflexivităţii ca mod/modalitate de întrerupere/suspendare a angrenajului riscurilor¹⁸, societatea civilă globală îşi găseşte funcţionalitatea imediată în/din risc, drept ansamblu de mecanisme şi proceduri care au rolul, funcţia şi/sau tema de a asigura puterea.

Localizarea politicului în interiorul biopolis-ului, construit după un proiect babelic bio-arhitectural, prin crearea de nişe habitaţionale (girate de pattern-uri bio-logice) şi∕sau de restructurare a resurselor bio-materiale, nu poate omite imperativul decretat, ca restrictiv, de către Michel Foucault, atunci când contrăgea şi/sau distanţa reperele biopoliticii de noua politică, deghizată populist. Sau, dimpotrivă, predispusă la a se despovăra de chingile constrângătoare ale noilor sale echipamente moderne de control şi de supraveghere.

Bibliografie
BECK, U., GIDDENS, A., LASH, S., Reflexive Modernization Politics. Tradition and Aesthetics in the Modern Social Order, Cambridge, Polity Press, 1994.
GIDDENS, A., Consecinţele modernităţii, traducere de Sanda Berce, Bucureşti, Editura Univers, 2000.
FEHER, Ferenc, HELLER, Agnes, Biopolitics, Viena, Editura Avebury, European Centre, 1994.
FOUCAULT, Michel, Naşterea biopoliticii, traducere de Bogdan Ghiu, Cluj: Editura Idea Design & Print,2007.
FOUCAULT, Michel, Biopolitică şi medicină socială, traducere de Ciprian Mihali,Cluj:Editura Idea Design&Print, 2003.
GEYER, Christian (coord.), Biopolitik, Frankfurt am Main, Suhrkamp, 2011.
HELLER, Ágnes, Sonja Puntscher Riekmann (eds.), Biopolitics. The Politics of the Body, Race and Nature, Avebury, Aldershot (UK), 1996.
NYE, Robert A., „The Rise and Fall of the Eugenics Empire: Recent Perspectives on the Impact of Biomedical Thought in Modern Society,” The Historical Journal 36 (1993);
WALZER, Michael, Politics and Pasion. Toward a more Egalitarian Liberalism, Yale, Yale University Press, 2005.

NOTE

VIORELLA MANOLACHE - Scientific researcher III, PhD, Institute Of Political Sciences and International Relations, Romanian Academy, Bucharest.

 sus