Politică și societate

Linșajul mediatic în politica și mass media românească.
Definiţie şi scurte explicaţii
 

ION NOVĂCESCU
[Babeș-Bolyai University, Cluj-Napoca]

Abstract:
The Monitoring Report of justice in Romania, published by the European Commission in late January of this year, has sparked an intense controversy in Romanian politics between the president of Romania and the prime minister of the country, which has focused on the mediatic lynching who was practiced against the judges and the anti-corruption prosecutors. This article defines and analyzes the mediatic lynching and its specific features that distinguish it from a press campaign.

Keywords: the media lynching; press campaign; romanian politics; the Mechanism for Cooperation and Verification; E.U. report

După publicarea recentului raport de monitorizare a justiţiei din România¹, demers realizat în baza Meca­nismului de Cooperare şi Verificare (M.C.V.) şi, mai ales după răspunsul oficial al României la acest raport, exprimat de preşedintele Traian Băsescu, dezbaterea publică s-a concentrat în jurul unui concept mediatic, cu înţeles şi practici macabre. În zilele care au urmat publicării raportului M.C.V., în platourile TV de ştiri şi-n paginile ziarelor politice au cursacuzele referitoare la folosirea excesivă şi în interes ocult contra unor oficiali din Justiţie, a unui demers mediatic specific, căruia i se atribuie conotaţii şi practici non-jurnalistice, demers cunoscut sub numele de linşaj mediatic. Practic, politicienii, analiştii, ziariştii prezenţi în talkshow-urile televiziunilor, sau în paginile ziarelor, ori publicul anonim care comentează în subsolul articolelor publicate în presa online, au operat intens, în funcţie de interesul politic şi comercial, sau în în funcţie de simpatie, ori antipatie cu acest concept fără a-l defini şi explica.² Ba mai mult decât atât, dezbaterea a devenit pătimaşă când în această polemică mediatică şi politică s-au implicat, pe rând, premierul şi preşedintele României pentru a acuza sau menţiona, în funcţie de interesul politic, unul din grupurile mediatice suspectate că ar fi practicat linşajul mediatic la adresa unor înalţi magistraţi sau inspectori ai Agenţiei Naţionale de Integritate (A.N.I.).³  Din acel moment, conceptul de linşaj mediatic a început să fie folosit ca armă politică de compromitere şi decredibilizare publică a uneia sau a alteia dintre grupările politico-mediatice aflate în conflict pe scena internă, cum că ar folosi practici non-jurnalistice şi anti-europene pentru a-şi satisface interesele private şi de grup în realaţia cu justiţia română.⁴  Recunoaştem că definirea şi explicarea conceptului de mai sus ar fi fost destul de dificilă având în vedere inexistenţa, în literatura românească de specialitate, a unei lucrări de specialitate care să definească şi să analizeze conceptul şi practicile sale specifice.  

Încercând să elaborăm o definiţie a conceptului cu care operăm, noi credem că linşajul mediatic este operaţiunea mediatică non-jurnalistică⁵, deosebit de agresivă, amplă şi uneori de lungă durată, promovată de către una sau mai multe instituţii media, coalizate sau nu, care acţionează premeditat, ori reactiv, împotriva unui individ, de obicei cu statut de persoană publică, în scopul compromiterii şi distrugerii credibilităţii şi reputaţiei sale. Scopul şi motivaţia unui linşaj mediatic le reprezintă eliminarea de pe scena publică (sau pur şi simplu dintr-o anumită funcţie, structură etc) a unei persoane care împiedică sau deranjează satisfacerea unui anumit interes, fie acela privat sau de grup; ori acea persoană   a devenit  inamic public din diverse motive şi interese sau, pur şi simplu, accidental.

Din punct de vedere fenomenologic, linşajul mediatic are două identităţi distincte, generate de ariile diferite în care se manifestă: în plan general (ca atitudine şi manifestare a mass media în cadrul societăţii) şi în plan particular/individual. La nivelul unei societăţi/comunităţi (naţionale sau locale), linşajul mediatic este cea mai agresivă formă de manifestare a forţei şi orgoliului puterii mass media, cea care este considerată a fi cea de-a patra putere în stat, dar care, în realitate, are un statut de putere neoficială a regimului democratic. Având în vedere statutul său neoficial, precum şi relaţiile sale de inferioritate constituţională cu cele trei puteri oficiale ale democraţiei: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească, mass media simte uneori nevoia să-şi manifeste nu numai frustrarea faţă de acest statut al său, golit de autoritatea legală, ci  şi imensa sa putere, în scopul intimidării/descurajării sau câştigării respectului celorlalte trei puteri legale şi oficiale. Pe lângă satisfacerea intereselor oculte şi de obicei restrânse, aceasta este raţiunea formală şi oarecum ideologică în numele căreia, periodic, reprezentanţi de seamă ai celorlalte trei puteri constituţionale ale statului democratic sunt „biciuite”, ori „sacrificate” public pe altarul puterii şi autorităţii Celei de-a Patra Puteri.

Evident, se pune întrebarea: ce sau cine anume asigură o asemenea libertate şi forţă de distrugere mass mediei şi, implicit linşajului mediatic, ca una dintre manifestările sale în societate. Pe de-o parte, opinia publică, în numele căreia A Patra Putere acţionează şi căreia i se adresează pentru a contra-semna actul său de justiţie mediatică⁶ şi, în al doilea rând, imaginea publică a unei instituţii sau persoane. „Acum imaginea înseamnă totul”, susţine Matt Haig într-o lucrare dedicată brandurilor şi conceptului de imagine publică.⁷ Imaginea publică a personajului politic, spre exemplu, a ajuns să însemne totul odată cu introducerea votului universal, când alegătorii votează mai mult percepţia lor personală asupra acelui politician, decât calităţile şi capacităţile, ori realizările acestuia. La fel este şi în cazul celorlalte gulere albe din cadrul puterii judecătoreşti sau a instituţiilor care compun cele trei puteri constituţionale. Pur şi simplu este vorba despre percepţia pe care publicul o are asupra acestora. E uşor de înţeles cine anume poate întări sau modifica percepţia publică asupra unui politician, magistrat, ori înalt funcţionar al statului; sau cu alte cuvine: cine poate tulbura limpezimea apei. Mass media este puterea, magicianul care poate poate crea plus valoare de marcă sau poate cauza pierderea oricărei valori a brandului politic/de justiţie⁸ etc. peste noapte. Aici, în această ecuaţie de zidire sau de distrugere a credibilităţii şi valorii emoţionale a unui brand politic/al justiţiei etc. se află sursa libertăţii şi a puterii mass media şi a linşajului mediatic. Un politician/un partid cu imagine proastă nu va fi votat sau va ajunge să piardă puterea pentru că astăzi, în România, imaginea lor publică reprezintă, din păcate, cam unicul capital de care dispun aceşti subiecţi publici. Aşa că, e simplu de înţeles de ce linşajul mediatic ajunge să îngrozească şi să fie de temut⁹. Acum mai bine de 100 de ani, Gustave Le Bon, în Psihologia mulţimilor, ştia că „tot ceea ce impresionează puternic imaginaţia mulţimilor trebuie să aibă forma unei imagini şocante şi limpezi.” În acelaşi timp, arăta el, “nu faptele prin ele însele sunt cele care impresionează imaginaţia populară, ci modul în care sunt prezentate. Aceste fapte trebuie să producă prin condensare, dacă mă pot exprima astfel, o imagine şocantă, care să ocupe şi să obsedeze mintea. Să cunoşti arta de a impresiona imaginaţia mulţimilor înseamnă să cunoşti arta de a le cârmui”. ¹⁰ Aceasta este tactica şi în acelaşi timp metoda de lucru a linşajului mediatic, dar şi a mass media, în general în competiţia sa pentru autoritate şi respect cu puterile constituţionale ale regimului democratic, şi nu numai.

În plan particular/individual, linşajul mediatic – ca formă agresivă de comunicare şi manipulare publică – este generat de ceea ce am putea denumi Forţa Întunecată a Celei de-a Patra Puteri a statului democratic. Ritualul unui linşaj mediatic presupune executarea în piaţă a inamicului public, după ce, în prealabil, acesta a fost declarat persona non grata şi „condamnat” de către „sentimentul public”, fabricat artificial şi manipulator în laboratoarele instituţiilor media, transformate în acuzatori publici, ori revărsat natural din conştiinţa publică, indignată de o anumită faptă reprobabilă.

În altă ordine de idei, linşajul mediatic este manifestarea excesivă a arbitrariului şi lipsei de scrupule a Celei de-a Patra Puteri. Prin raţiunea şi formele sale de manifestare non-jurnalistice, linşajul mediatic nu are nimic de-aface cu principiile şi nevoile interesului public, ori cu normele deontologice care guvernează activitatea jurnalistică. Pur şi simplu, prin intermediul linşajului mediatic şi de obicei în baza unui interes major şi ocult, o persoană publică este discreditată la nivelul percepţiei publice, în numele libertăţii de opinie şi exprimare, de către jurnaliştii, prezentatorii sau moderatorii uneia sau a mai multor instituţii media care, într-un anumit cadru şi pe baza unui anumit scenariu, dezvăluie (denunţă), incriminează, condamnă şi  execută simbolic acea persoană, cu statut de inculpat public.¹¹

Din aceste motive, linşajul mediatic, deşi poate fi confundat, nu are nimic în comun cu o campanie de presă. În timp ce o campanie de presă luptă pentru o cauză nobilă sau pentru promovarea unui interes public, linşajul mediatic vizează satisfacerea unui interes privat sau cel mult de grup. Apoi, elementul definitoriu şi scopul fundamental al unei campanii de presă este construcţia, în timp ce, în cazul linşajului mediatic, scopul principal este distrugerea adversarului ori a personajului care deranjează sau a fost declarat „inamic public. O altă diferentă majoră constă în metodele de acţiune, sau mai bine spus de luptă mediatică. O campanie de presă operează cu tot registrul deontologic al genurilor jurnalistice: ştiri, anchete, reportaje, interviuri, talkshow-uri, editoriale, comentarii, analize, în cele mai multe cazuri produse şi difuzate în conformitate cu regulile şi valorile deontologiei jurnalistice, dintre care cele mai importante sunt obiectivitatea, imparţialitatea şi preponderenţa interesului public faţă de cel privat. De partea cealaltă, şi linşajul mediatic se foloseşte de o parte din genurile jurnalistice, în special de: ştiri, anchete, dezvăluiri, talk show-uri, editoriale şi mai ales articole de opinie, cu diferenţa majoră că producţia şi difuzarea acestora nu respectă normele deontologice şi principiile interesului public. În fapt, linşajul mediatic operează şi de fapt se bazează pe un singur instrument de luptă mediatică non-jurnalistică (arbitrar şi abuziv), şi anume: atacul la persoană. Această metodă non-jurnalistică utilizează manipularea publică, prin prezentarea deformată a informaţiei şi este caracterizată de insulte, calomnii şi etichete defăimătoare, aplicate pe fruntea/imaginea publică a victimei. În bilanţul unui linşaj mediatic au preponderenţă materialele fabricate în „laboratoarele adevărului”, subiectivismul şi, evident, materialele de opinie, în timp ce, în cazul unei campanii de presă, majoritare vor fi materialele obiective şi imparţiale de informare. Diferenţa majoră, şi altfel spus, între cele două operaţiuni mediatice este că în cadrul unei campanii de presă publicul va auzi şi vocea celui incriminat, în timp ce „procedura” linşajului mediatic „permite” manifestarea zgomotoasă şi agresivă în „sala de judecată publică” doar a justiţiarilor mediatici.¹²

Indiferent de sursa media care o promovează  (print, tv, online sau radio), o campanie de presă este un demers care este asumat şi, foarte important, exersat liber şi voluntar de către majoritatea membrilor unei redacţii, în timp ce linşajul mediatic este un act comandat şi este promovat de către un număr restrâns de jurnalişti, care-şi asumă şi de multe ori le convine rolul şi statutul de călăi mediatici. Aceşti actori publici, în multe cazuri jurnalişti cu mare experienţă, se preschimbă peste noapte şi se manifestă public, la ore şi în spaţii de mare audienţă, fără scrupule morale şi constrângeri deontologice, doar pentru a satisface interesul privat şi ocult în slujba căruia s-au angajat, dar şi propriile interese.

La urmă, dar nu în cele din urmă, diferenţa majoră dintre linşajul mediatic şi campania de presă constă şi în realităţile diferite cu care cele două operaţiuni mediatice operează. În timp ce o campanie de presă se desfăşoară în cadrele şi operează cu elementele realului, linşajul mediatic recurge des la ceea ce noi numim iluzionismul mediatic.¹³ Prin operaţiunea de iluzionism mediatic, prestigitatorul de presă X (instituţia/„jurnalistul”) fabrică în laboratorul său media (redacţie, cabină de montaj, calculator de producţie etc.), pentru cititorii şi privitorii săi, realitatea virtuală convenabilă, motivaţia şi emoţiile necesare pentru desfăşurarea legitimă şi cu succes a linşajului mediatic.

Aşa după cum s-au manifestat nu numai în România, ci aiurea-n lume, în funcţie de interesele care le provoacă şi le motivează, linşajele mediatice pot fi de scurtă ori lungă durată, înregistrându-se cazuri în care agresiunea mediatică poate să dureze chiar mai mulţi ani. În practica democratică românească, a votului universal, avem cazul primului linşaj mediatic din politica naţională, executat în 1919, timp de 333 de zile,  de către  jurnalistul, Const. Mille¹⁴  şi al său influent ziar, Adevărul, contra celui mai puternic om de stat al României Mari, premierul liberal Ion I.C. Brătianu. În urma acelui război politico-mediatic, de o agresivitate şi creativitate nemaintâlnite, omul politic liberal a fost trântit de la putere şi a pierdut primele alegeri organizate în România, în baza votului universal, ce tocmai fusese introdus de guvernul său, în noiembrie 1918. De atunci a rămas în conştiinţa colectivă celebra zicală: „nimeni nu poate câştiga un război cu presa!”. Sau, linşajele mediatice pot fi de scurtă durată şi de slabă intensitate, aşa cum a fost asaltul contra lui Iuliu Maniu, în 1920, al ziarului clujean România (patronat de către Octavian Goga), în baza rechizitoriului politic că acesta şi-ar fi însuşit fraudulos automobilul mareşalului von Mackensen, după retragerea acestuia şi a armatei sale din România, în noiembrie 1918. În perioada actuală avem linşajele mediatice pe care diferite instituţii şi trusturi media locale şi naţionale le practică mai ales la adresa unor politicieni rivali sau a altor personaje publice; cel mai renumit, intens şi amplu fiind linşajul mediatic practicat timp de mai mulţi ani de către un trust media contra şefului statului român.

Să mai precizăm că durata şi duritatea unui linşaj mediatic sunt determinate şi de: puterea de impact şi influenţare publică a instituţiei media preschimbată în justiţiar mediatic, de rezistenţa personală la agresiune şi stres a persoanei devenită inculpat/inamic public, de susţinerea (politică, mediatică ori corporativă) de care aceasta beneficiază în timpul agresiunii mediatice la care este supus şi nu în ultimul rând  de evoluţia conjuncturii, în cadrul căreia includem şi evoluţiile sentimentului public. În fapt, succesul sau eşecul unui linşaj mediatic din raţiuni politice este asigurat de starea şi percepţiile sentimentului public faţă de un anumit personaj politc; mai precis de existenţa unui resentiment public la adresa acelui inculpat/inamic public. În măsura în care strategul unui linşaj mediatic ţine cont de existenţa sau nu a unui resentiment public la adresa unui politician pentru a declanşa agresiunea mediatică contra acestuia înseamnă că acel strateg ştie când este oportună o asemenea operaţiune politico-mediatică. În acelaşi timp, dacă strategul are capacitatea ca să alimenteze linşajul mediatic din umorile şi temerile resentimentului public şi mai ales să-l concentreze şi simbolizeze în şi prin propria sa acţiune, atunci acel strateg ştie cum trebuie să se facă un linşaj mediatic. Acest fapt este confirmat de istoria linşajul mediatic anti-brătienist din 1919, când succesul acestei agresiuni mediatice a ziarului Adevărul şi a jurnalistului Const. Mille, precum şi prăbuşirea politică şi electorală a premierului Ion I.C. Brătianu şi PNL-ului s-au datorat şi existenţei unui puternic resentiment public antiliberal, izvorât din dezastrul şi nenorocirile primului război mondial. Fără a avea la dispoziţie sondaje de opinie şi alte cercetări ori măsurători sociologice, justiţiarii mediatici ai anului 1919: Const. Mille, Gh. Costa-Foru, Constantin Bacalbaşa ori N.D. Cocea au simţit şi s-au urcat pe coama tsunami-ului public antiliberal, confiscându-l şi dirijându-l contra lui Ion I.C. Brătianu, pe care l-au portretizat în postura de Icoană a Răului, iar pe liberali ca pe cei mai mari duşmani şi paraziţi ai societăţii româneşti..

Pe un alt plan, o răsfoire sumară a unei istorii a linşajelor mediatice de aici şi din întreaga lume ne arată că, într-o proporţie covârşitoare, acestea au fost provocate de un interes economico-politic. Sunt nenumărate exemple, în acest sens, în istoria românească trecută şi contemporană, dintre care, unul s-a petrecut în perioada interbelică iar altele se petrec sub ochii noştrii. În cazul oamenilor politici români, Ion I.C. Brătianu şi Iuliu Maniu, dar şi a altora din perioada interbelică şi actuală, linşajul mediatic, ca formă extremă de agresiune politico-mediatică, s-a manifestat şi a vizat, în principal, următoarele:
– a fost/este generat de interesul politic dar şi economic al adversarilor acestora, care urmăreau compromiterea şi distrugerea reputaţiei, credibilităţii şi autorităţii acestor oameni politici, atât în interiorul propriilor partide, cât şi pe scena politică, în viaţa publică dar mai ales în cadrul structurilor de putere ale statului român. Când spunem: interes politic şi economic avem în vedere influenţa, plus resursele şi repartizarea acestora, pe care omul politic supus linşajului mediatic le controla în virtutea statutului şi funcţiei pe care le avea.
– a vizat înlăturarea acestor oameni politici din fruntea partidelor pe care le conduceau şi în plus, în cazul lui Ion I.C. Brătianu, înlăturarea acestuia din fruntea guvernului României; explicaţia aceasta este valabilă şi pentru prezent, când linşajele mediatice au urmărit căderea unor lideri politici din fruntea partidelor sau din funcţiile înalte pe care le aveau; de premier sau şef al statului.
– a fost executat mediatic prin intermediul unor instituţii media (ziare, TV, on line) care, deşi clamau/clamează independenţa editorială şi politică, erau/sunt înregimentate politic în taberele adverse liderilor deveniţi ţinte politice.
– a reprezentat o supapă de evacuare a furiei publice, a frustrărilor şi traumelor sufleteşti naţionale, create şi amplificate în cadrul societăţii româneşti de primul război mondial, iar acum de criza economică.

În concluzie – şi privind lucrurile dintr-un unghi pozitiv - dincolo de excesele, abuzurile şi caracteristicile sale non-jurnalistice, linşajul mediatic poate fi considerat şi o formă de atenţionare şi sancţionare de către opinia publică a practicilor şi comportamentelor incorecte şi ilegale ale oficialilor celor trei puteri constituţionale.

Dacă admitem funcţia sa coercitivă, exercitată în numele opiniei publice şi a interesului general, pentru a corecta atitudinea şi comportamentul celor trei puteri oficiale, sub nicio formă nu se poate admite exercitarea linşajului mediatic, în numele unui interes ocult şi privat, şi folosit ca instrument de discreditare publică şi eliminare a unui individ dintr-o anumită funcţie sau structură a statului. Cu atât mai puţin se poate admite un linşaj mediatic executat din raţiuni de răzbunare, ori de pedepsire a unui individ, din diverse motive private ale unui jurnalist, instituţii sau patroni de media. 

Dintr-o altă perspectivă – şi referindu-ne strict la viaţa politică românească actuală – politicienii români ar trebui să înţeleagă cât de şubredă şi de vremelnică e postura lor de „stăpâni” ai afacerilor publice în democraţie, atunci când Cuvântul şi Imaginea, mânuite de jurnalişti determinaţi, se năpustesc asupra lor pentru a-i prăvăli din jilţurile în care naţiunea i-a instalat temporar şi cu mandat precis.

Bibliografie
AVRAMESCU, Tiberiu, Constantin Mille. Tinereţea unui socialist, Bucureşti, Editura Politică, 1973.
BON, Le Gustave, Psihologia mulţimilor, Bucureşti, Editura Anima, 1990.
Comisia Europeană, Raport al Comisiei către Parlamentul  European şi Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de cooperare şi de verificare, Bruxelles, 31.01.2013
MATT, Haig, Mari eşecuri ale unor branduri renumite , Bucureşti, Editura Meteorpress, 2008
MARCONI, Joe, Ghid practic de relaţii publice, Iaşi, Editura Polirom, 2007.
OLINS, Wally, Despre brand , Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003.

Presă
Adevărul, 19 februarie 1947
http://adevarul.ro/
http://www.agendadeiasi.ro/
http://www.b1.ro
http://ec.europa.eu
http://www.evz.ro/
http://www.romanialibera.ro/

NOTE

ION NOVĂCESCU - este jurnalist la Cluj, cu o experienţă de presă de 20 ani şi este profesor asociat la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babes Bolyai (U.B.B., 2012). Este doctor în istorie (U.B.B., 2010). A publicat câteva studii şi cărţi despre concepţia şi managementul politic al omului politic, Ion I.C. Brătianu (1864-1927) şi despre relaţiile şi conflictele dintre politicieni şi jurnalişti în perioada interbelică.

 sus