Politică și societate

Simbolistica politică românească: între populism și cinism?
 

EMANUEL COPILAȘ
[West University of Timişoara]

Abstract:
The argumentation I intend to develop in this paper aims to show that, being not a feature that belongs exclusively to totalitarian regimes, ideology represents an epistemic tool which may be used to discern the manner in which the construction of symbolic violence develops in any society – be it “open” or “closed”. Taking this aspect into account, the methodological hypothesis underlying my approach claims that if we accept an “integrated”, “positive” manner of defining ideology we will be able to notice the heuristic opportunity to make explicit the part played by the symbolic imaginary in the configuration of the social space and, starting from here, to highlight the fact that symbolic violence is a constitutive presence in the establishment of political relationships.

Keywords: ideology; political theory; symbolic violence; power; domination; social imaginary

Clarificarea vocabularului conceptual

În prezent, politica românească pare a se afla într-un prelungit marasm. Partizanate ideologice relativ insolite, dispute politice între preşedinţie şi guvern cu potenţial disruptiv, migraţie politică pe o scară largă (deşi oarecum comprehensibilă în lumina precedentului an electoral) şi, mai presus de toate, o pronunţată mefienţă a electoratului faţă de partide – iată câteva dintre dovezile enunţului de mai sus. Problema deficitului de încredere în partidele politice poate fi înţeleasă, în termeni politologici clasici, ca şi consecinţă a contextului economic nefavorabil care impulsionează manifestările populiste¹. În accepţiune sociologică şi economică însă, reticenţa populaţiei faţă de partide devine inteligibilă prin creşterea asimetriei distributive a resurselor, fie ele materiale sau de altă natură², dar şi datorită unei progresive distonanţe între simbolurile şi cultura elitelor, respectiv cea a societăţii în ansamblu³. Asupra acestui aspect mă voi concentra în lucrarea de faţă.

O comunitate politică în sensul atribuit de John Rawls sintagmei este tot mai greu de identificat în România contemporană. Nu prea mai există scopuri comune care să îi unească pe guvernanţi, care insistă din ce în ce mai mult asupra procesului de privatizare a resurselor naturale şi a prelungirii acordului cu Fondul Monetar Internaţional (FMI), respectiv guvernaţi, deposedaţi de minimul de securitate socială de care dispuneau până înainte de emergenţa crizei economice globale. Sub retorica eficienţei economice care nu ar putea fi atinsă decât prin dereglementare, statul se degrevează progresiv de responsabilitate în sectoare de importanţă publică majoră: sănătate, asigurări sociale, educaţie etc. În ce măsură mai este truvabil „consensul suprapus” (overlapping consensus) între diferitele aspiraţii, mentalităţi şi moralităţi ale cetăţenilor, garantul stabilităţii şi dezvoltării unei societăţi „sănătoase”, dacă îi putem spune aşa – în România anului 2013? Pentru că „principiul diferenţei” teoretizat de acelaşi Rawls – care insistă asupra redistribuirii resurselor sociale pentru a îi avantaja în primul rând, nu şi exclusiv, pe cei săraci, opţiune ce rezultă nu numai din considerente morale ci mai ales din considerente care au de-a face cu stabilitatea politică – cu siguranţă nu mai este de găsit⁴.

O anumită parte din răspuns poate fi oferită de simbolistica politică. Elemen­tele care alcătuiesc procesul politic sunt accesibile nu neapărat sub forma unor realităţi materiale brute, ci mai degrabă ca simboluri. Descrisă drept „un tot indisociabil de imagini şi acţiuni”, simbolistica politică nu poate fi cuantificată adecvat prin încercarea de a departaja imaginile de practică. Nu putem afla cu certitudine unde se termină primele şi încep ultimele, sau invers. Nici nu este nevoie. Important de reţinut este faptul că intrăm în contact cu toate elementele circumscrise sferei politice pe filieră afectivă în primul rând, abia ulterior raţionalizându-le⁵. De asemenea, suntem tentaţi să schematizăm informaţiile cu care intrăm în contact, pentru a le putea procesa mai bine. Pe cale de consecinţă, „avem tendinţa de a ignora informaţia care contrazice schema, la fel cum avem tendinţa de a acapara orice informaţie care pare să confirme schema”.⁶ Asta nu înseamnă că trebuie să cădem în capcana relativismului cu iz populist şi să afirmăm preeminenţa emoţiilor asupra raţiunii politice. În nici un caz. Este vorba mai degrabă de inerenta subiectivitate umană sau, în termeni filosofici, pentru a forţa puţin argumentul, de fenomenologia husserliană, care deconspiră orice propensiune ştiinţifică în termenii unei pasiuni precognitive, de obicei împărtăşită, care o face posibilă⁷.

Raţiunea trebuie să prevaleze deci în politică. Dar şi aici se impune o mică divagaţie: vorbim despre raţiunea politică franceză, abstractă, unde raţionalitatea individuală tinde să se confunde cu raţionalitatea socială, urmărind să o subordoneze, sau de raţiunea politică engleză, empirică, unde se porneşte de la premisa inevitabilei discrepanţe dintre raţionalitatea individului şi cea a colectivităţii şi unde se constată practic limitele raţiunii astfel încât unele tare sociale apar ca insurmontabile, excedând capacitatea raţională de a le corija⁸? Pusă în acest fel, problema prezintă ca inerente anumite fenomene sociale care pot fi, măcar parţial, ameliorate. Sigur că ceea ce este raţional pentru un singur cetăţean (triplarea salariului, de exemplu), poate avea consecinţe iraţionale la nivelul întregii societăţi (inflaţie galopantă, şomaj etc.), dar aici discutăm atât de o absenţă a informării verosimile, cât şi de predispoziţia elitelor economice şi politice de a îşi securiza şi multiplica privilegiile impunând un tip de discurs (neoliberal) ca adevăr universal, inatacabil, mai presus de orice dispute. Astfel, raţionalitatea şi universalitatea se pot transforma, aşa cum a teoretizat Herbert Marcuse, în instrumente de control hegemonic ale unei minorităţi în raport cu majoritatea⁹. Când raţiunea se transformă în ideologie, un proces care a atins astăzi cote îngrijorătoare, manipularea trebuie expusă în vederea renegocierii raporturilor dintre elită şi societate. În caz contrar, distanţa între cele două părţi se adânceşte în favoarea primei, fapt care se traduce prin explodarea inegalităţilor, instabilitate socială, ascensiune a populismului şi precarizare a democraţiei. Iar în politică, aş risca să afirm, raţionalitatea echivalează cu atenuarea inegalităţilor – eliminarea lor integrală fiind desigur nu numai imposibilă, ci chiar nocivă, aşa cum a demonstrat-o, printre altele experimentul comunist din Cambodgia – a căror acţiune corozivă tinde să distrugă până şi fibrele intime ale societăţii, cum ar fi familiile şi micile colectivităţi, nemaivorbind de sentimentul general de comunitate, mai sus invocat.

Revenind la simbolistica politică, excelenta lucrare a lui Murray Edelman, Politica şi utilizarea simbolurilor distinge două tipuri de simboluri truvabile în viaţa de zi cu zi: „simbolurile referenţiale”, care se referă la elementele obiective şi cuantificabile din experienţa noastră cotidiană, cum ar fi statisticile sau cifrele oficiale, respectiv „simbolurile de condensare”, având rolul de a „evoc[a] emoţiile asociate unei anumite situaţii. Ele condensează într-o situaţie, semn sau act patriotic, simbol, mândrie patriotică, angoasă, amintirile unei glorii trecute sau ale unei umilinţe, promisiunile unei măreţii viitoare: unele dintre acestea sau pe toate laolaltă”¹⁰. Cu timpul, politologul american şi-a revizuit poziţia iniţială, ajungând să susţină doar existenţa simbolurilor de condensare; cele referenţiale, oricât de obiective ar părea la prima vedere, traduc de fapt anumite afecte care stau la baza construirii sensurilor datelor exacte, acestea din urmă supuse fluctuaţiilor semantice rezultate în urma conjuncturilor politice şi/sau economice¹¹. Cu toate rezervele lui Edelman, prezentul studiu va apela nu numai la simbolurile de condensare, ci şi la cele referenţiale.

Pentru Edelman, societatea este alcătuită din grupuri de diferite dimensiuni, mai mult sau mai puţin omogene. Ceea ce le distinge în primul rând este accesul la informaţie: astfel, unele grupuri mici şi bine structurate îşi însuşesc o parte disproporţionat de mare din avutul obştesc în raport cu restul societăţii, înţeleasă ca un imens grup eterogen privat de o informare rapidă şi consistentă şi pus în imposibilitatea de a îşi articula adecvat interesele. Prin opacitatea şi partizanatul de care se fac responsabile, la un nivel nu neapărat foarte vizibil, limbajul juridic şi cel administrativ ar acţiona, conform lui Edelman, pentru a obstrucţiona în continuare interesele majorităţii în beneficiul minorităţii privilegiate. Autorul mai observă că limbajul politic al contemporaneităţii este impregnat de elemente „hortative”, prin limbaj hortativ înţelegându-se eforturile elitei politice de a convinge „marele public” de judiciozitatea politicilor adoptate, la care nu ar fi existat o alternativă preferabilă¹². Nu în ultimul rând, stereotipiile conţinute în limbajul politic curent atenuează capacităţile critice ale auditoriului, în ciuda pretenţiilor de activare a acestora¹³. Să fie vorba aici de o manipulare reală sau pur şi simplu de „o antipatie latentă”, de acel „deficit[] de încredere de care suferă aproape întotdeauna politica şi slujitorii ei”, de „atitudinea de superioritate reproşată înainte de orice analiză tuturor celor care deţin puterea, inclusiv în virtutea procedurilor democratice cele mai bine primite” – aşa cum opinează Guy Hermet¹⁴? Probabil că, în bună tradiţie aristoteliană, adevărul se află undeva la mijloc, deşi, cu siguranţă, mijlocul respectiv este mai apropiat de populaţie decât de elite, mai bine informate şi poziţionate în vederea unui acces deseori discreţionar la resurse.

După ce am trecut în revistă unul dintre principalele concepte încorporate în textura teoretică a prezentului eseu, simbolistica politică, să trecem acum la un altul, populismul. Literatura de specialitate în domeniu s-a îmbogăţit recent cu două titluri memorabile pe această temă¹⁵, nemaiţinând cont de faptul că în presă conceptul de populism este utilizat deseori cu un minim sau chiar cu o totală lipsă de discernământ semantic. Studiul de faţă este centrat însă pe corelarea simbolisticii politice cu populismul, având la bază ipoteză că distanţa în creştere între imaginile, să le spunem populare, asupra politicii, respectiv imaginile şi reprezentările clasei politice înseşi explică, în neliniştitorul context socio-economic actual, surplusul de populism căruia trebuie să îi facem faţă în prezent. Voi utiliza ca punct de plecare interpretarea oferită populismului de către Guy Hermet, pentru care populismul reprezintă o supralicitate a factorului emoţional în politică, nu dispune de o ideologie sau un program doctrinar consecvent, inflamează deseori pasiunile naţionaliste şi se organizează în jurul unui lider charismatic. Se mai poate menţiona aici susceptibilitatea populistă relativ la politică în general şi la partidele politice în particular, percepute într-o cheie oportunistă şi politicianistă şi care s-ar interpune între popor şi aspiraţiile sale de a îşi îmbunătăţi condiţia, deturnând astfel autenticul sens al democraţiei¹⁶. Toate aceste aspecte reprezintă variabile dependente ale discursului populist. Unica variabilă independentă a populismului este relaţia specială pe care susţine că o are cu timpul, „temporalitatea apolitică a răspunsului său pretins instantaneu în faţa problemelor sau aspiraţiilor pe care nici o acţiune guvernamentală nu are în realitate capacitatea de a le rezolva sau de a le satisface în mod subit”. Cu alte cuvinte, populismul nu îşi propune să ia în calcul „incertitudinea rezultatelor pe care guvernanţii obişnuiţi o cunosc bine şi pe care nu o dezvăluie poporului de-abia în clipa în care nu mai pot ascunde acest lucru”¹⁷. Democraţia înseamnă deci tocmai nesiguranţa şi riscurile¹⁸ pe care populismul perorează că urmează să le suprime. Riscuri a căror costuri sunt de cele mai multe ori, din păcate, transferate pe umerii populaţiei.

Populismul nu înseamnă deci numai xenofobie şi atitudini politice similare fascismului, de care totuşi se disociază prin omiterea referinţelor la perioada interbelică¹⁹, ci în primul rând pretenţia (nefondată) de a soluţiona hic et nunc problemele sociale majore, cuplată cu permanentele tentative de eludare a raţionalităţii prin apelul la diferite tipuri de simboluri. Iar în perioade de criză, când sentimentul de comunitate se estompează şi diferenţele între simbolurile şi discursurile guvernaţilor, respectiv a guvernanţilor, cresc, populismul ia amploare. În sfârşit, prin cinism înţeleg continuitatea simbolică şi practică existentă în discursul elitei politice româneşti înainte şi după alegerile din 2012, în ciuda fermei poziţii anti-austeritate pe care s-a plasat fosta opoziţie. Pentru a utiliza încă o dată vocabularul propus de Edelman, cinismul ar însemna aici faptul că actuala opoziţie instrumenta, în perioada în care s-a aflat la putere, simboluri referenţiale, încercând să argumenteze şi să disemineze raţionalitatea privatizărilor şi a măsurilor de austeritate, în timp ce fosta opoziţie nu pregeta să facă apel masiv la simboluri de condensare, anticipând reacţii afective din partea auditoriului, pe de-o parte apatic, pe de altă parte radicalizat. Astăzi, rolurile s-au inversat: actuala putere recurge din plin la simbolurile referenţiale pe care ieri le stigmatiza pe filieră „condensatoare”, în timp ce partidele care au alcătuit fosta guvernare exploatează retorica simbolurilor de condensare, după ce au abandonat subit şi abrupt, deşi nu integral, simbolistica referenţială. Să vedem în continuare o parte dintre simbolurile existente în politica românească actuală.

Trei simboluri ale politicii româneşti

În această secţiune, voi analiza pe rând trei simboluri majore ale politicii româneşti căutând să identific aspecte de condensare, respectiv referenţiale, aşa cum apar ele în discursul puterii, respectiv al opoziţiei. Am menţionat deja faptul că orice eveniment sau problemă politică are o componentă simbolică, numai că această simbolistică variază conjunctural, în funcţie de mizele, poziţiile şi interesele elitei politice. Însă nu numai politicienii, ci şi populaţia investeşte un capital simbolic în procesul politic, capital mai mult sau mai puţin similar cu cel al primilor. Cu cât distanţa dintre cele două tipuri de simbolistică politică este mai mare, cu atât mai mult se erodează „consensul suprapus” rawlsian, apar derapaje democratice şi intră în atenţia publică populismul.

Privatizarea este o temă centrală în România contemporană. Populaţia o asociază de obicei, şi pe bună dreptate, cu disponibilizări, şomaj, nesiguranţă a locului de muncă. Elita politică o asociază în schimb cu reducerea pierderilor la bugetul de stat şi impulsionarea investiţiilor care ar atrage după sine crearea de noi locuri de muncă. În primul caz avem de-a face cu un simbol de condensare, în al doilea caz, cu unul referenţial. Dar aici se impune o nuanţare: opoziţia tinde să se ralieze, de obicei, la poziţia populaţiei, pentru ca ulterior, odată ajunsă la guvernare, să renunţe la logica simbolică pe care o utilizase până atunci. „Menţinerea politicilor de austeritate nu reprezintă alegerea cea mai bună pentru a evita recesiunea, iar emiterea de obligaţiuni ar trebui să fie o parte a strategiei fiscale. Joseph Stiglitz, cu care am avut onoarea să stau de vorbă anul trecut în Grecia, arată foarte clar şi lucid ceea ce şi noi spunem de multă vreme în ţară”²⁰, afirma actualul premier Victor Ponta în toamna anului 2011. În acelaşi an, Ponta considera tentativele de privatizare, cel puţin din sectorul energetic, „un adevărat act de trădare naţională”²¹. Ori, este binecunoscut faptul că FMI, partener economic principal şi pentru actuala guvernare, îşi bazează programele de redresare economică pe privatizări consistente. La fel, când fosta coaliţie guvernamentală formată în jurul Partidului Democrat Liberal (PDL) a propus, în urma consultărilor cu FMI, introducerea sistemului co-platei în sistemul de sănătate publică, cronic subfinanţat, Ponta a numit această iniţiativă drept „genocid social”²².

Astăzi, în schimb, procesul de privatizare nu numai că a fost continuat de către actuala putere, ci a fost chiar amplificat, aşa cum reiese clar din programul de guvernare al Uniunii Social Liberale (USL) din vara anului 2012. Dacă în urmă cu un an, privatizările în sectorul energetic reprezentau o adevărată „trădare naţională”, conducând la moţiunea de cenzură soldată cu demiterea guvernului condus de Mihai Răzvan Ungureanu, acum, „liberalizarea treptată a pieţelor energetice” devine un obiectiv prioritar al primului cabinet Ponta²³. Mai mult, sistemul co-platei, „genocidul social” discutat în 2011, devine realitate doi ani mai târziu, chiar dacă actualul ministru al Sănătăţii susţine că a reuşit să obţină de la FMI exceptarea anumitor categorii de bolnavi suferind de afecţiuni grave sau a copiilor²⁴. Astăzi, în schimb, PDL nu ezită să critice taxele şi impozitele în creştere impuse de către USL, susţinând că acestea s-ar datora unei viziuni eronate asupra „modernizării statului”, neconformă cu cea a fostei guvernări²⁵, necatalogându-le drept o consecinţă a măsurilor de austeritate rezultate în urma procesului de privatizare şi a externalizării unor tipuri de servicii oferite până acum de către statul român – ceea ce de fapt şi sunt. Deşi a contribuit din plin la acest deznodământ, principalul partid de opoziţie insistă asupra raţionalităţii măsurilor de privatizare pe care a fost nevoit să le pună în practică şi asupra factorilor externi care au antrenat deteriorarea economiei române²⁶.

Un alt simbol major al politicii româneşti, strâns legat de privatizare, este şomajul. Sau, mai pe larg, precara siguranţă a locurilor de muncă. Contextul economic dificil a ridicat această problemă la cote îngrijorătoare. Mai alarmant este însă faptul că o parte a elitei politice, mă refer în principal la actuala opoziţie, a abordat subiectul în cadrul unui discurs neoliberal bazat pe eficientizare, optimizare, dereglementare, invers proporţional cu aşteptările populaţiei referitor la plasele de siguranţă socială, atât de necesare în acest context.

„În momentul de faţă în economia reală lucrează maximum trei milioane de oameni. Economia reală este cea care s-a restructurat puternic în anul 2009 şi primele luni ale anului 2010. Ea a reacţionat corect la criză. Cel care nu a reacţionat corect la criză este statul, care nu şi-a diminuat consistent cheltuielile. Şi, ca să fiu plastic – este o imagine care îmi vine în minte acum: statul arată aşa, ca un om foarte gras care s-a căţărat în spatele unuia foarte slab şi subţirel, care este economia românească”²⁷. Este adevărat că o economie gestionată preponderent de către stat s-ar putea să nu fie la fel de profitabilă şi de atractivă pentru investitori ca o economie alimentată în primul rând de capital privat, din acest punct de vedere preşedintele Traian Băsescu avea dreptate. Numai că gradul de profitabilitate al unei economii nu poate şi nu trebuie să fie calculat (numai) în termeni de randament, productivitate şi câştiguri, de care beneficiază oricum numai o categorie socială foarte redusă numeric, antreprenoriatul – ci, mai ales, în termeni de stabilitate şi prosperitate socială. Economia nu se face, sau nu ar trebuie să se facă pentru bani, ci pentru oameni.

La fel, fostul ministru de Externe Teodor Baconschi afirma, confruntat cu protestele românilor de la începutul anului 2012 că aceştia ar fi „un popor de leneşi şi cerşetori”²⁸. Mai mult, vitupera Baconschi împotriva celor ieşiţi în stradă, „Opţiunea e simplă: reformă, responsabilitate, siguranţă sau regres, populism, domnia bâtei. Alegerea o va face însă România vrednică, România care munceşte, România însetată de viitor, nu mahalaua violentă şi ineptă încolonată, ca minerii odinioară, în spatele moştenitorilor Securităţii”²⁹. Ca urmare a nemulţumirilor exprimate public, Baconschi a fost mai apoi demis, ulterior întreg cabinetul Boc depunând mandatul³⁰. La rândul său, Vladimir Tismăneanu i-a calificat pe protestatari drept „pegră”, afirmând că „antreprenorii urii si resentimentului social, demagogii de serviciu si negustorii de slogane” se află în subsidiarul manifestaţiilor, iar alegerea ultimă se operează între „prietenii civilizaţiei”, respectiv „susţinătorii barbariei”³¹. Dar cel care a înfierat cu cea mai mare vehemenţă protestele a fost cu siguranţă Mihail Neamţu. Deplângând imaginare atacuri la adresa „proprietăţii private” şi „regresia” protestatarilor, mânaţi de „agresivitate oarbă”, „spre nivelul primatelor”, Neamţu scrie: „Violenţa gratuită, lipsită de orice raţiune statală, se asociază unor alte fenomene precum jaful, hărţuirea sau violul. Instinctul de turmă atrage ca un aspirator toate elementele patologice ale unei societăţi în derivă. E contestată ideea de autoritate, dar şi respectul pentru muncă, suveranitatea legii sau instituţiile politice tradiţionale. Jefuitorii caută orice pretext să prelungească panica şi incertitudinea”³².

Citatele de mai sus reflectă o tentativă de fragmentare a câmpului social prin utilizarea unui discurs dihotomic: „muncitori” versus „leneşi” „hoţi” „jefuitori” şi „pomanagii”³³, „România care munceşte” versus „mahalaua violentă şi ineptă”, „prietenii civilizaţiei” versus „susţinătorii barbariei” şi „antreprenorii urii”. Încercarea de a postula un „noi”, civilizat, muncitor, cult, sobru şi un „ei” alcătuit din hoţi, leneşi, incapabili, resentimentari şi chiar primate, cum considera Neamţu – nu face decât să eludeze problemele curente ale României, stigmatizând inutil şi periculos categoriile defavorizate social. Discursul poate fi considerat unul de genul „divide et impera”, centrat pe crearea de polarizări, suspiciune şi neîncredere³⁴, în vederea camuflării inaptitudinii statului român de a gestiona adecvat consecinţele crizei economice³⁵. Iar supralicitarea emoţiilor, a simbolurilor de condensare asociate cu acest discurs – munca, cinstea şi anduranţa, care vor prevala în final împotriva tarelor multiseculare ale românilor, condiţia fiind aceea de a avea răbdare şi a înţelege sacrificiile pe care toţi trebuie să ni le asumăm – denotă populism. Sigur, nu un populism cras, bazat pe pretinsa eliminare a factorului timp din rezolvarea problemelor politice, economice şi sociale ale României – ca şi populismul profesat de către Dan Diaconescu, liderul Partidului Poporului – Dan Diaconescu (PPDD), care în timpul privatizării eşuate a companiei de stat Oltchim s-a prezentat în faţa camerelor de luat vederi cu saci de bani care ar fi conţinut salariile restante ale angajaţilor Oltchim, acesta nedispunând însă de suma necesară achiziţionării combinatului³⁶, sau tema eradicării corupţiei, populist şi vindicativ prezentată de către liderul Partidului România Mare (PRM), Corneliu Vadim Tudor prin prisma stadioanelor pe care ar fi urmat să aibă loc execuţia tuturor celor găsiţi vinovaţi de delapidări de fonduri, trafic de influenţă şi alte tipuri de infracţiuni, aflate la judecata discreţionară a fostului şi actualului adulator al lui Nicolae Ceauşescu³⁷ – dar totuşi, fie şi numai datorită mistificării pe coordonate afective, populism. De remarcat aici faptul că actuala guvernare, reprezentând în acel moment opoziţia, a glosat în baza raţionalităţii protestelor, atribuindu-le deci o simbolistică referenţială, diferită de cea a fostei guvernări şi a preşedinţiei – chiar dacă unii protestatari şi-au exprimat nemulţumirea la adresa tuturor partidelor şi alianţelor politice, inclusiv USL³⁸. Revenind la şomaj, fosta guvernare, secondată de către preşedinte, a încercat să îl prezinte preferenţial drept un rău necesar, dar surmontabil, în procesul de modernizare a statului³⁹, în timp ce principalul partid din actuala guvernare, Partidul Social Democrat (PSD), aflat pe atunci în opoziţie, pentru a rezona în consens cu percepţia populară – se raporta la şomaj, reducerea veniturilor şi a nivelului de trai în general pe filieră emotivă, descriindu-le ca şi consecinţe a politicilor economice neinspirate ale puterii⁴⁰.

Memoria comunismului reprezintă un alt simbol al politicii româneşti, chiar dacă, aparent, mai puţin actual. „Un lucru devine din ce în ce mai clar pentru toţi românii de bine. A început încleştarea pe viaţă şi pe moarte între forţele trecutului şi proiectul unei noi Românii. Opoziţia şi-a activat în sfârşit întreg arsenalul moştenit de la Ana Pauker, Teo, Luca şi Dej: derbedei înarmaţi, dezinformare, propaganda urii”, declama Baconschi împotriva manifestaţiilor din iarna anului trecut⁴¹. Vinovaţi pentru erorile şi lipsurile României ar fi în proporţie covârşitoare foştii comunişti şi perpetuarea mentalităţii acestora, nu incapacitatea, corupţia şi măsurile economice ineficiente prin care s-a urmărit contracararea efectelor crizei economice. Pentru că despre criză vorbim, şi despre acelaşi procedeu de identificare a unor ţapi ispăşitori care să abată atenţia de la problemele curente în sfera nepătatei moralităţi conservatoare, a indignării afectate în raport cu „masele”, cu gregaritatea „leneşilor” care nu sunt animaţi de etica muncii şi a meritocraţiei, ci de o mentalitate de tip asistenţial, moştenită din perioada comunistă. „Statul nu dă, doar creează oportunităţi”, avertiza preşedintele în primăvara anului 2011, precizând şi faptul că „poporul este neperformant”⁴². În acest caz, pentru a utiliza celebra butaforie a lui Bertolt Brecht, „N-ar fi mai simplu pentru guvern să dizolve poporul şi să aleagă un altul”?

Cert este că marota anti şi neocomunistă unei părţi a intelectualităţii autoproclamată de dreapta (stipendiată în acelaşi timp generos de la bugetul de stat) şi care a susţinut fosta guvernare poate fi desublimată pe trei coordonate majore: „fie ca armă politică de atac, fie ca justificare a eşecurilor guvernării, fie ca instrument al unor generaţii tinere în efortul lor de a disloca vechile generaţii aflate în poziţii de putere”, scrie Adrian Paul Iliescu⁴³. Şi are dreptate, dacă luăm în considerare numai simplul fapt că USL a fost încă de la început numită alianţă „socialistă” de către adversarii politici, care încercau astfel să reactiveze un imaginar anticomunist aflat pasămite în opoziţie cu valorile europene în ai căror apărători se erijau. „PDL are două obligaţii majore”, afirma fostul premier Emil Boc în primăvara anului 2011. „În primul rând, împreună cu Guvernul, să asigure creşterea economică a României în 2011 şi 2012 şi, în al doilea rând, are obligaţia să apere România de pacostea socialistă, să apere România de alianţa socialist-populistă formată din PNL şi PSD”. În eventualitatea ajungerii la guvernare, aceasta „ar face praf toată creşterea economică, ar confisca toate progresele pe care ţara le-a făcut şi ar arunca din nou România în populism şi subdezvoltare”⁴⁴.

Vehemenţa fostei alianţe de guvernare în privinţa „socialismului” şi comunismului devine comprehensibilă şi din perspectiva valorizării de către o parte a populaţiei a securităţii sociale existente înainte de 1989, în contrast cu prezenta situaţie. Memoria este, ca întotdeauna, selectivă. Poziţia USL în această privinţă a fost una consecventă, păstrată şi în perioada ulterioară accederii la guvernare: campaniile anticomuniste nu ar fi altceva decât creaţii ale „nomenclaturiştilor cu sinecuri de la Băsescu”⁴⁵. În contrapartidă, viitorul premier Victor Ponta a considerat reprehensibilă candidatura lui Adrian Papahagi la alegerile parlamentare, pe care l-a calificat, exagerând – orientarea ideologică a acestuia este mai degrabă ultraconservatoare – drept „neofascist”⁴⁶.

Ambele tabere s-au acuzat reciproc de populism şi, paradoxal sau nu, ambele au avut, parţial, dreptate, în măsura în care au căutat să trezească reacţii emotive din partea populaţiei în beneficiul propriilor poziţii. Privatizare, şomaj, comunism, cele trei simboluri ale politicii, sau mai bine zis ale economiei politice româneşti analizate în această secţiune a eseului au fost abordate fie în cheie condensatoare, fie referenţială, în funcţie de obiectivele politice conjuncturale. Astfel, privatizarea a fost abordată referenţial de către fosta coaliţie de guvernare şi „condensator” de către actuala putere, pentru ca ulterior, după ce rolurile s-au inversat, USL să o prezinte referenţial iar opoziţia, deşi păstrând discursul modernizării statului, să facă uz de anumite tuşe afective. Şomajul şi austeritatea, elemente subiacente privatizării în imaginarul popular, au cunoscut în mare măsură acelaşi proces de substituţie simbolică. Memoria comunismului, în schimb, a beneficiat de consecvenţă simbolică: atât în perioada de guvernare, cât şi atunci când s-au aflat sau încă se află în opoziţie, ambele construcţii politice s-au raportat la ea fie afectiv (PDL şi susţinătorii săi) fie, în rarele momente în care USL s-a pronunţat în această privinţă, referenţial, căutând să deconstruiască strategia denigratoare a opozanţilor, centrată pe escamotarea unor probleme de interes public imediat.

Concluzii: discrepanţe simbolice, populism şi democraţie

Protestele de la începutul anului trecut au scos la iveală o creştere a ponderii orientării politice antisistemice în mai toate oraşele mari ale României⁴⁷. Radicalizarea se datorează, în cheie simbolică, distanţei tot mai mare între percepţiile populaţiei afectate de criză asupra privatizărilor şi şomajului, poate mai puţin asupra comunismului. Dacă imaginea populaţiei asupra acestor simboluri a fost majoritar emotivă, fiind asociată cu incertitudinea zilei de mâine şi diminuarea calităţii vieţii, imaginea elitei politice asupra simbolurilor mai sus analizate a fost, alternativ, în funcţie de binomul opoziţie-guvernare şi de interesele politice ale momentului, când referenţială, când „condensatoare” – de aici cinismul menţionat în titlu, truvabil mai ales în cazul discontinuităţii simbolice de care a dat dovadă actuala coaliţie de guvernare. În general, simbolistica politică a elitei a rămas una referenţială, în contrast cu cea de condensare întâlnită la nivelul populaţiei, aspect ce explică pe filieră imagistică îndepărtarea progresivă dintre cele două părţi. Cu alte cuvinte, ceea ce elita politică (aflată la guvernare, uneori chiar şi opoziţia) a încercat să prezinte drept măsuri raţionale de redresare economică, populaţia a perceput drept o continuare şi chiar o potenţare a precarizării sociale. Excepţie de la această alternanţă simbolică a făcut, din nou, memoria comunismului. Nu din cauză că nu ar fi importantă ci datorită faptului că, în ciuda manipulărilor şi distorsionărilor la care a fost supusă, a rămas firesc într-un con de umbră în raport cu subiectele principale ale momentului, privatizarea, şomajul şi austeritatea în general.

În contextul crizei economice, privatizarea şi şomajul s-au impus practic de la sine ca simboluri politice – evident şi economice, deşi distincţia dintre cele două părţi este deseori arbitrar şi partizan articulată – aflate pe agenda zilei. Tendenţiozitatea şi inoportunitatea (politică) a discursului anticomunist, pe de altă parte, similară manierei în care guvernul de la Budapesta întreţine tensiunile interetnice din Ţinutul Secuiesc pentru a distrage atenţia de la eşecurile substanţiale ale propriului program de guvernare – deşi, repet, un simbol politic redus ca importanţă relativ la celelalte două, este poate mai important decât acestea în ceea ce priveşte propensiunea populistă a politicii româneşti, adică a tentaţiei de a recurge la mitologii şi la emoţii, naţionaliste şi nu numai, având ca scop camuflarea unor eşecuri politice.

Nu m-am aplecat în acest eseu asupra simbolurilor de condensare pe care le-am atribuit populaţiei, presupunându-le în mod implicit. Ele devin însă explicite dacă ţinem cont de protestele de anul trecut din marile oraşe ale ţării, de grevele recurente ale muncitorilor angajaţi la companii de stat aflate în proces de privatizare – privatizare însemnând, în cazul lor, noi valuri de disponibilizări („privatizare, ţeapa cea mai mare” sau „O dorinţă avem şi noi/ Daţi-ne fabrica înapoi” scandau muncitorii de la Industria Sârmei din Câmpia Turzii, cumpărată acum zece ani de către compania Mechel⁴⁸ – şi de sentimentul de aprehensiune generalizată a populaţiei faţă de viitor.

Tuşele populiste mai mult sau mai puţin substanţiale din discursurile politice au avut ca pandant ieşirile populiste de la manifestaţiile de anul trecut, când o parte din protestatari au scandat împotriva tuturor partidelor politice, plasându-se pe o poziţie net anti-democratică⁴⁹. Dacă reacţia lor, cuplată cu dezamăgirile şi incertitudinile prezentului,este inteligibilă, ea nu este însă scuzabilă. Chiar dacă o parte a elitei politice a întreţinut la rândul ei deliberat un astfel de discurs. Pentru că principalul perdant al înfruntării cu populismul şi cu criza economico-socială se poate dovedi democraţia.

Democraţia, un concept supus peremptoriu unei inflaţii semantice de proporţii, şi totuşi inepuizabil. Ghiţă Ionescu este de părere că politica modernă a început practic sub semnul unei anumite forme de populism, atunci când Jean Jacques Rousseau a emis enunţul conform căruia scopul politicii este fericirea individuală a fiecărui cetăţean⁵⁰ – o poziţie liberală clasică. Dar asta nu înseamnă că argumentul trebuie forţat în optică neoliberală, ajungând la concuzia că statul nu trebuie să se implice mai deloc în asigurarea stabilităţii şi, de ce nu, prosperităţii sociale, fiind redus la condiţia de simplu supraveghetor al legalităţii, de „paznic de noapte”, aşa cum plastic se exprima Robert Nozick⁵¹. O contradicţie de altfel majoră a filosofiei politice liberale este aceea că drepturile pe care le pretinde pentru individ împotriva statelor sunt garantate, paradoxal, tot de către state, care sunt investite astfel, în ciuda susceptibilităţii care le înconjoară, cu atributul de agenţi reformatori⁵².

Pentru a însemna mai mult decât un discurs steril, lipsit de consecinţe practice, democraţia trebuie să fie alcătuită, pe lângă contestare, şi din participare. În condiţiile actuale, când gradul de participare a scăzut alarmant, forma politică a României începe să semene tot mai mult cu ceea ce Robert Dahl numea „oligarhie concurenţială”⁵³. Iar acest grad scăzut de participare se datorează, printre altele, şi discrepanţei simbolice dintre elite şi societate manifestată la nivelul politicului. Un grad crescut de participare politică este direct proporţional cu moderaţia şi toleranţa⁵⁴. Pe de altă parte, nu putem scăpa din vedere pasivitatea predominantă a populaţiei din regimurile democratice în raport cu problemele politice. Dar, pentru ca „mitul democratic” să funcţioneze, sugerează Gabriel Almond şi Sidney Verba, elitele politice trebuie să acţioneze ca şi cum cetăţenii ar fi implicaţi activ şi raţional în procesul decizional, pentru a anticipa şi preveni eventuala angajare şi radicalizare a acestora⁵⁵. Iată încă o mostră de cinism, funcţional de data aceasta, care contribuie la rândul său la explicarea distanţei, simbolice şi nu numai, între guvernaţi şi guvernanţi. În altă ordine de idei, unei democraţii îi este indispensabil „consensul suprapus” teoretizat de Rawls sau ideea de bine comun în accepţiunea lui Dahl: „ceea ce ar alege [membrii unei comunităţi, n.m.] dacă ar poseda înţelegerea cea mai deplină cu putinţă a experienţelor ce ar rezulta din opţiunea lor şi din cele mai relevante alternative la ea”⁵⁶. Însă o astfel de înţelegere, în cazul în care ar fi realmente posibilă, ar rezulta în urma unei informări cât mai obiective şi nepartnice cu putinţă. Numai că abundenţa informaţională contemporană este compensată de manipularea aproape fără precedent la care este supusă, de obicei în beneficiul unor grupuri mici şi bine organizate, aşa cum ştim de la Edelman.

O democraţie autentică nu poate fi construită decât prin reducerea diferenţelor dintre conducători şi conduşi. Testul suprem al unei democraţii este felul în care tratează categoriile sociale defavorizate, pe cei excluşi de la beneficiile „tortului” naţional. Aceştia au dezvoltat tendinţa de a se prezenta drept „victime”, solicitând compensaţii pentru condiţia în care se află şi legitimând astfel mecanismele excluderii⁵⁷. De abia atunci când săracii îşi vor (re)conştientiza drepturile de cetăţeni, pretinzând beneficiile care li se cuvin, nu cerşind generozitatea privilegiaţilor – democraţia va căpăta conotaţiile integrative care stau de altfel la baza sensului său originar. Iar indignării afectate şi condescendenţei moralizatoare în raport cu abrutizarea „maselor”, cu „mahalaua violentă şi ineptă”, cu „pegra” şi „susţinătorii barbariei” ar trebui să i se reamintească, măcar ocazional, că „Este imoral să te aştepţi ca cineva să fie o fiinţă morală dacă-i lipsesc minimum de condiţii de viaţă care-ar permite societăţii să-i pretindă moralitate”⁵⁸.

Bibliografie
„Băsescu: alţi 300 000 de bugetari vor fi şomeri până la sfârşitul anului 2012. Va fi o ieşire naturală”, Antena3. Ro, 24. 11. 2011.
„Băsescu: Poporul este neperformant. Statul nu dă, doar creează oportunităţi”, Realitatea. Net., 17. 04. 2011.
„Cine va fi exceptat de la coplată şi ce se întâmplă cu listele de medicamente şi cu «noua» lege a sănătăţii”, Cotidianul. Ro, 10. 02. 2013.
„Emil Boc: PDL are obligaţia de a scăpa România de pacostea socialistă”, Realitatea. Net., 13. 03. 2011.
„Emil Boc:«Preşedintele României şi-a stricat imaginea, eu mi-am asumat deciziile şi mi-am stricat imaginea»”, Gândul. Info, 23. 01. 2012.
„Macovei: USL vrea să confişte protestele românilor”, Adevărul. Ro, 18. 01. 2012.
„Ponta de acord cu Stiglitz: Austeritate nu mai este o soluţie pentru Europa”, Realitatea. Net., 05. 10. 2011.
„Ponta: Băsescu condamnă la moarte categorii sociale”, Românialiberă. Ro, 07. 05. 2010.
„Ponta: USL va depune moţiune de cenzură împotriva noilor măsuri convenite cu FMI”, Ziare.com, 26. 09. 2011.
„Privatizarea Oltchim, zi halucinantă. Diaconescu a venit cu şapte saci de bani de la minister”, Realitatea. Net., 01. 10. 2012.
„Programul de guvernare al USL: continuarea privatizărilor, regândirea redevenţelor”, Realitatea. Net., 03. 05. 2012.
„Teodor Baconschi, demis pentru jignirile la adresa protestatarilor”, Observator Cultural, nr. 608, ianuarie 2012.
„Victor Ponta: Am eu grijă să le amintesc nomenclaturiştilor cu sinecuri de la Băsescu cum e cu lupta împotriva comunismului”, Hotnews. Ro, 04. 12. 2012.
„Victor Ponta: USL se opune vânzării acţiunilor pe care statul le mai deţine în diverse societăţi”, Hotnews. Ro, 22. 09. 2011.
ALMOND, Gabriel; VERBA, Sidney, Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni, traducere de Dan Pavel, (Bucureşti: DU Style, 1996).
BRÉCHON, Pierre, Partidele politice, traducere de Marta Nora Ţărnea şi Adina Barvinschi, (Cluj-Napoca: Eikon, 2004).
DAHL, Robert, Democraţia şi criticii ei, traducere de Petru Iamandi, (Iaşi: Institututl European, 2002).
DAHL, Robert, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, traducere de Mihaela Sadovschi, (Iaşi: Institutul European, 2000).
DOHOTARU, Adi, „«O dorinţă avem şi noi/ Daţi-ne fabrica înapoi». Reportaj de la manifestaţia anti-Mehel din Câmpia Turzii”, Criticatac, 17. 09. 2012.
EDELMAN, Murray, Politica şi utilizarea simbolurilor, traducere de Ruxandra Nichita, (Iaşi: Polirom: 1999).
GHERGHINA, Sergiu; MIŞCOIU, Sergiu, Personalităţi populiste în România postcomunistă, (Iaşi: Institutul European, 2010).
GHERGHINA, Sergiu; MIŞCOIU, Sergiu; SOARE, Sorina, Populismul contemporan. Un concept controversat şi formele sale diverse, (Iaşi: Institutul European, 2012).
GRAMSCI, Antonio, Opere alese, traducere de Eugen Costescu, (Bucureşti: Editura Politică, 1969).
HAYEK, Friedrich, Constituţia libertăţii, traducere de Lucian Dumitru Dîrdală, (Iaşi: Institutul European, 1998).
HERMET, Guy, Cultură şi democraţie, traducere de Claudiu Soare, (Târgovişte: Pandora, 2002).
HERMET, Guy, Sociologia populismului, traducere de Dan Burcea, (Bucureşti: Artemis, 2007).
HUNTINGTON, Samuel, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, traducere de Horaţiu Stamatin, (Iaşi: Polirom, 1999).
ILIESCU, Adrian Paul, „Mitul purificării în România postcomunistă”, în GHERGHINA, Sergiu; MIŞCOIU, Sergiu, (ed.), Miturile politice în România contemporană, (Iaşi: Institutul European, 2012).
IONESCU, Ghiţă, Politica şi căutarea fericirii, traducere de Simona Ceauşu, (Bucureşti: All, 1999).
KERTZER, David, Ritual, politică şi putere, traducere de Sultana Avram şi Teodor Fleşeru, (Bucureşti: Univers, 2002).
LACLAU, Ernesto; MOUFFE, Chantal, Hegemony and Socialist Strategy. Towards a Radical Democratic Politics, (London, New York: Verso, 2001).
LIJPHART, Arendt, Democraţia în societăţile plurale, traducere de Adriana Bargan, (Iaşi: Polirom, 2002).
MAN, Adrian, „Corneliu Vadim Tudor, huligan fără pereche”, Gazeta de Bistriţa, 21. 01. 2011.
MARCUSE, Herbert, Scrieri filozofice, traducere de Ion Herdan, Sorin Vieru, Vasile Zamfirescu, (Bucureşti: Editura Politică, 1977).
MARGA, Andrei, Filosofia unificării europene, (Cluj-Napoca: EFES, 2006).
MUDDE, Cas, Populist radical right parties in Europe, (Cambridge: Cambridge University Press, 2007).
NEAMŢU, Mihail, „Cetăţeni sau brute? Civism sau violenţă?”, Contributors. Ro, 16. 01. 2012.
NOVĂCEANU, Alina, „PDL: Masca de pe faţa USL a căzut. S-a dat startul majorării taxelor şi impozitelor”, Mediafax. Ro, 08. 01. 2013.
NOZICK, Robert, Anarhie, stat, utopie, traducere de Mircea Dumitru, (Bucureşti: Humanitas, 1997).
ONUF, Nicholas, World of our making. Rules and rule in social theory and international relations, (Columbia: University of South Carolina Press, 1989).
PANTAZI, Cristina, „Cum s-a schimbat poziţia USL faţă de gazele de şist. De la moţiune de cenzură până la idee care trebuie tratată în mod «serios pozitiv»”, Hotnews. Ro, 09. 01. 2013.
PASQUINO, Gianfranco, „Populism and Democracy”, în ALBERTAZZI, Daniele; MCDONNELL, Duncan, Twenty-first century populism. The spectre of Western European democracy, (New York: Palgrave MacMillan, 2008).
RAWLS, John, Justice as fairness. A restatement, (Cambridge, Massachusetts, London: Harvard University Press, 2001).
ROSANVALLON, Pierre, Noua problemă socială, traducere de Gabriela Cămară, (Iaşi: Institutul European, 1998).
SARTORI, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru Pop, (Iaşi: Polirom, 1999).
SFEZ, Lucien, Simbolistica politică, traducere de Diana Sălceanu, (Iaşi: Institutul European, 2000).
STOICA, Augustin Cătălin; MIHĂILESCU, Vintilă, (coord.), Iarna vrajbei noastre: protestele din România, ianuarie, februarie 2012, (Bucureşti: Paideia, 2012).
STOICIU, Victoria, „Cât de leneşi sunt românii”, Criticatac, 21. 09. 2010.
ŞANDRU, Daniel, „Populismul”, în HUZUM, Eugen, (coord.), Teorii şi ideologii politice, (Iaşi: Institutul European, 2013).
TIMOFCIU, Răzvan, „Două consideraţii despre evenimentele din zilele acestea”, Clubul Naţional Liberal, 17. 01. 2012.
TISMĂNEANU, Vladimir, „Peisaj după bătălie: Fragilitatea civilizaţiei şi datoria responsabilităţii”, Contributors. Ro, 16. 01. 2012.
TOBIAS, Andreea; MĂGRĂDEAN, Vasile, „Ponta: PDL s-a înconjurat de personaje cu viziuni fasciste, unul, Adrian Papahagi, va candida la Cluj”, Mediafax. Ro, 16. 11, 2012.
VANGHELE, Ovidiu, „Băsescu: Statul este un om foarte gras, cocoţat în spatele unuia slab şi subţirel, care este economia”, Mediafax. Ro, 06. 05. 2010.
VLASTON, Ştefan, „Au câştigat hoţii, pomanagii şi plagiatorii. Deocamdată”, Contributors. Ro, 07. 07. 2012.
WALLERSTEIN, Immanuel, The modern world system IV. Centrist Liberalism Triumphant, 1789-1914, (London: University of California Press, 2011).
ZINOVIEV, Alexandr, Homo sovieticus, traducere de Andi Ştefănescu, (Cluj-Napoca: Dacia, 1991).

NOTE

EMANUEL COPILAȘ – Preparator la Universitatea de Vest din Timişoara, doctorand în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene în cadrul Universităţii Babeş Bolyai, Cluj-Napoca.

 sus