Politică și societate

Democrația românească la răscruce de vânturi?¹
 

VASILE PLEȘCA
[Romanian Academy, Iași Branch]

„Un sistem democratic se instaurează ca urmare a presiunilor deontologice. Ce este democraţia nu poate fi separat de ce ar trebui să fie democraţia. O democraţie există numai în măsura în care idealurile şi valorile sale îi dau viaţă”.
Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată

Abstract:
This article aims to investigate the voting power of political groups in Romanian Parliament after elections held in December 2012. Using some classical indeces of voting power such as Shapley-Shubik, Banzhaf and Coleman indices, the paper leads to the conclusion that the relative power of political groups within Parliament significantly varies from voting weights that these groups have as a result of the election outcome.

Keywords: Romanian Parliament; political groups; voting power; power indices; voting weights

Democraţia între aspecte teoretice şi realităţi nude

Democraţia e un proces în continuă transformare şi nu obligatoriu într-una benefică. Cine ignoră modificările în însăşi înţelegerea fenomenului democratic, în doar câteva decenii, de la supremaţia totalitarismelor în primele decenii ale secolului al XX-lea, la prăbuşirea acestora la sfârşitul mileniului trecut, ignoră, în fapt, problemele contemporaneităţii. Ceea ce se observă foarte uşor – dar este cuantificat foarte clar şi în studii comparative foarte serioase² –, este faptul că democraţia, la nivel global, a încheiat cel de-al treilea său val de expansiune, iar reculul este de o amploare fără precedent.³

Aceasta se întâmplă şi pentru că, la un moment dat, se pierde înţelegerea democraţiei şi, deci, se pierde ştiinţa a ceea ce aşteptăm să ofere o ordine politică numită democraţie. Faptul că echilibrul democratic este unul inerent mai fragil cu cât înaintăm în creşterea nivelului de complexitate a societăţii umane este una dintre explicaţiile veşnicei crize în care se situează construcţia democratică.

Totuşi, în orice condiţii, există câteva repere, multe dintre ele ignorate, ce delimitează destul de strict cadrul în care funcţionează o democraţie. Astfel, acest regim politic porneşte de la câteva asumţii de bază, necesare fiecare în parte şi toate la un loc. Astfel, o democraţie porneşte de la ideea că individul este atât o fiinţă morală, cât şi una raţională. Altfel spus, demersul democratic porneşte de la individ şi are ca finalitate exclusivă individul, nu statul, nu diferite structuri sociale sau birocratice, nu relaţiile sociale. Ignorarea faptului că individul este entitatea supremă într-o democraţie este, probabil, defectul major într-o democraţie şi simptomul cel mai evident că aceasta nu funcţionează. În acelaşi timp, o democraţie se bazează pe o teorie consensuală a societăţii, bazată pe credinţa că societatea este un fel de asociere în ideea avantajului reciproc, bazată pe dorinţa de ordine şi cooperare, mai degrabă decât dorinţa de tulburare şi conflict. Nu în ultimul rând, pentru că a fost tocmai imboldul ce a dat naştere democraţiei, este necesară o suspiciune faţă de formele concentrate de putere politică, manifestate în orice condiţii şi întrupate în indivizi singulari, în grupări politice sau în guverne. Şi mai trebuie amintit un lucru, pentru că şi acesta este de foarte multe ori uitat: democraţia este termenul cel mai apropiat de viziunea unei societăţi create de oameni liberi.

Altfel spus, în creionarea, definirea şi înţelegerea sistemului numit democraţie se împletesc mai multe discursuri. Primul este cel etimologic, ce se referă la viziunea ce are în vedere poporul, în sensul că democraţia e regimul politic în care acesta conduce. Cum, din păcate, cuprinderea a ceea ce este „poporul” este foarte slab delimitată şi înţelegerea acestui termen poate uşor degenera („populismul” este un termen ce aparţine aceleeaşi familii lexicale, de exemplu), discursul despre „popor” trebuie completat de unul ce are în vedere pluralismul, în sensul că democraţia este regimul în care există şi e promovată competiţia dintre diferite grupuri. În sfârşit, pentru ca domnia „poporului” să funcţioneze într-un cadru în care toate facţiunile au acces egal la putere, este necesară împărtăşirea unei viziuni ce are în vedere instituţionalismul, în sensul că democraţia este regimul în care instituţiile, regulile şi procedurile sale sunt accesibile şi obligatorii pentru toţi indivizii şi pentru toate facţiunile politice.

Acest fel de înţelegere a democraţiei se află, de fapt, cel mai clar delimitat, în Constituţia Statelor Unite, fiind viziunea aşa numiţilor Părinţi fondatori.⁴

În acest cadru teoretic destul de clar şi, la rigoare, destul de uşor de aplicat, apare o întrebare care pune cu adevărat în evidenţă complexitatea construcţiei democratice:

„Există o procedură rezonabilă îndeajuns de puternică, care, cel puţin în anumite cazuri, poate stabili modul în care interese aflate în competiţie vor fi evaluate, iar, în cazuri de conflict, un interes poate fi ales în dauna altuia?”⁵

Credinţa că e posibil a da un răspuns unic şi clar la această întrebare este fundamental greşită. La fel de greşite sunt însă şi multe din încercările de a oferi un răspuns. Altfel spus, drumul democratizării este un sinuos proces de tip încercare – eroare, în care experienţa altora, deşi importantă, este, de multe ori, absolut nerelevantă. Mai mult, afluxul erorilor poate deveni, la un moment dat, determinant în cadrul viitorului demersului democratic.

În acest context, discursul democraţiei româneşti e mai mult decât elocvent, mai ales prin prisma frâmântărilor prin care trece.

Nefastele dispute ale democraţiei româneşti

Regimul politic – de orice fel – din România modernă până în zilele lui februarie 2013 – şi în special cel din ultimul sfert de secol, nu a fost niciun moment unul care să aibă ca finalitate respectul pentru individ şi drepturile sale. Ceea ce e mai grav însă e faptul că nu a existat niciodată o masă critică care să militeze şi să acţioneze în acest sens, atât la nivelul unor grupuri reprezentative din societate, cât şi – mai ales – la nivelul clasei politice.

Acest fapt, uşor de observat chiar şi dintr-o analiză superficială a societăţii în care trăim, a cunoscut o confirmare extrem de neplăcută pe parcursul întregului an 2012. Anul trecut a fost unul foarte fierbinte dacă vorbim de intensitatea luptei politice, dar extrem de nefavorabil jocului democratic. Din această cauză analiza următoare va lua în calcul doar date confirmate din mai multe surse, analize confirmate de alte analize independente şi interpretări ce ţin cont exclusiv de aceste fapte şi aceste analize.

Astfel, în funcţie de apartenenţa la una dintre taberele aflate în conflictul politic din România anului 2012, fiecare actor politic implicat s-a considerat a fi unul care respectă cu sfinţenie rigorile democratice, în timp ce opina că adversarii săi politici deviază major de la aceste rigori. Exemplul paradigmatic a fost în timpul procesului de suspendare a preşedintelui Traian Băsescu. În vreme ce USL, ca formaţiune politică iniţiatoare a demersului, a clamat încontinuu că demersul său este legitimat de voturile unei majorităţi consistente şi că mandatul preşedintelui Băsescu este ilegitim din punct de vedere democratic tocmai datorită acestei majorităţi covârşitoare ce s-a pronunţat împotriva sa, acesta din urmă a atras atenţia încontinuu că procesul de demitere iniţiat de USL a fost neconstituţional, iar referendumul de demitere nu a fost valid tocmai pentru că nu a îndeplinit criteriul majorităţii necesare, întreg demersul USL fiind, astfel un atac la adresa statului de drept. Simpla prezentare doar a acestor atitudini relevă tocmai lipsa de respect pentru normele democratice a ambelor tabere implicate în lupta politică. În fapt, fiecare tabără şi-a însuşit doar unul dintre cele trei discursuri ce delimitează spaţiul democratic: USL şi-a însuşit discursul care vorbeşte despre „domnia poporului”, Traian Băsescu şi-a însuşit discursul care vorbeşte despre necesitatea construcţiei instituţionale a democraţiei, ambele tabere ignorând complet şi refuzând apriori discursul ce are în vedere cooperarea şi pluralismul. Această ignorare din partea ambelor tabere a respectului pentru celălalt este, poate, cel mai nefast fenomen în anul democratic 2012 din România.

Orice acţiune politică a fost considerată apriori greşită doar pentru că era realizată de adversarii politici. Orice critică la adresa acţiunilor adversarilor politici a fost apriori respinsă din cauză că ar fi doar expresia unei opinii a opozanţilor politici. Or, însăşi esenţa democraţiei se sprijină pe ideile pluralismului şi ale controlului puterii, tocmai pornindu-se de la ideea, liberală la origine, că omul, şi în mediul politic, este o fiinţă predispusă greşelii şi înclinată spre abuz, iar acestea trebuie temperate prin recursul la un control extern. Mai mult, maniheismul extrem a fisurat nu doar discursul politic, ci şi întreaga societate şi acest lucru ascunde o carenţă majoră: impermebialitatea la discursul diferit şi, la limită, la discursul critic relevă o viziune monistă asupra societăţii, nu una pluralistă. Din păcate, consecinţele negative ale acestor fapte „banale”, dar clar asumate de actorii politici, ca şi de susţinătorii lor, nu se opresc aici. Inapetenţa pentru vocea celuilalt, refuzul de a interpreta o replică strict argumentativ, ci doar prin prisma apartenenţei politice, scoate din ecuaţia discursului democratic românesc puterea argumentului raţional, construind o democraţie nu prin prisma faptului că individul este o fiinţă raţională, ci, pur şi simplu, prin prisma relaţiilor de putere din cadrul diferitelor facţiuni politice. Altfel spus, regimul politic din România, promovat de oricare dintre facţiunile înscrise în jocul puterii, nu se înscrie în reperele impuse de nişte principii democratice, ci în relativismul impus de interesele particulare ale diferitelor facţiuni.

Concluzia lipsei de respect pentru valorile democratice nu se sprijină doar pe interpretarea discursului asumat dintr-un singur moment istoric. Faptele sunt mult mai relevante. Nota caracteristică a discursului „taberei Băsescu” pe întreg parcursul anului trecut a fost identificarea propriului demers cu unul în sprijinul statului de drept. Este însă foarte greu de acceptat o asemenea interpretare de vreme ce toate rapoartele independente asupra democraţiei româneşti atestă un recul al acesteia începând cu 2008.⁶

Ceea ce a oprit guvernarea PDL de la o manifestare a abuzului politic nu a fost un apetit democratic mai dezvoltat decât adversarii politici sau o lipsă de voinţă a puterii, ci doar o legitimitate mai redusă, concretizată într-o majoritate parlamentară fragilă şi volatilă.

Toate acestea fac din discursul „taberei Băsescu” despre apărarea statului de drept un pericol la adresa acestuia. Nu e nimic paradoxal aici: lecturile abuzive asupra statului de drept sunt la fel de periculoase ca şi abuzurile în sine la adresa domniei legii, aceasta pentru că aceste interpretări din afara spaţiului democratic sunt, în acelaşi timp, justificarea teoretică şi antecamera realităţii abuzului politic şi a excesului de putere. A justifica o formă de abuz de putere doar pentru că acesta vine să contracareze alt abuz nu e tocmai cea mai bună strategie de apărare a democraţiei

De cealaltă parte însă, lucrurile par a fi şi mai grave:

„In July 2012, the Romanian Government and Parliament adopted a series of measures in quick succession, which led to the removal from office of the Advocate of the People, the Presidents of both Houses of Parliament, a limitation of the competences of the Constitutional Court, changes on the conditions for a referendum on the suspension of the President of the Republic and the suspension of the President itself. The Venice Commission is of the opinion that these measures, both individually and taken as a whole are problematic from the viewpoint of constitutionality and the rule of law.”⁷

Ceea ce s-a imputat guvernării USL pe parcursul verii anului 2012 e o lungă listă de devieri de la principiile democratice:
– adoptarea ordonanţelor de urgenţă fără să existe vreo urgenţă reală⁸;
– limitarea atribuţiilor Curţii Constituţionale prin ordonanţă de urgenţă;
– încercarea de a elimina cvorumul la referendum prin ordonanţă de urgenţă, după ce procedurile referendumului fuseseră iniţiate;
– revocarea Avocatului Poporului fără un temei întemeiat;
– demiterea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului în paralel cu restrângerea atribuţiilor CSM de a se pronunţa pe această temă;
– presiunile exercitate asupra judecătorilor Curţii Constituţionale;
– modificarea regulilor în timpul jocului.

Oricare dintre faptele imputate este periculoasă în sine şi nici măcar nu e nevoie ca toate să fie interpretate ca fiind acţiuni anti-democratice. Ultimul punct, modificarea regulilor în timpul jocului, e de necontestat. Or, acesta singur e suficient pentru a înţelege cu claritate nivelul democraţiei româneşti.

În fapt, acest comportament, la nivelul întregii clase politice, fără excepţie, se bazează tocmai pe lectura în cheia luptei pentru putere în regimul politic – şi nu pe o înţelegere liberală a democraţiei, ce vizează limitarea, controlul şi echilibrul puterii –, şi, mai mult, pe credinţa autoritaristă, că, odată câştigată puterea şi, mai ales, beneficiind de legitimitatea votului popular, orice este permis. Acest fapt, cu adevărat periculos, dar, din păcate, inerent spaţiului politic românesc, este subliniat şi în acelaşi Raport al Comisiei de la Veneţia.

The underlying idea may have been that the majority can do whatever it wants to do because it is the majority. This is obviously a misconception of democracy. Democracy cannot be reduced to the rule of the majority; majority rule is limited by the Constitution and by law, primarily in order to safeguard the interests of minorities”⁹

Situaţia delicată în care se află democraţia românească este confirmată şi de alte analize, precum raportul emis în decembrie 2012 în cadrul „World Justice Project”. Analiza asupra domniei legii din România poate părea paradoxală¹⁰: în România, dacă vorbim de respectarea drepturilor omului, putem vorbi de un nivel apropiat de cel al democraţiilor cu tradiţie¹¹, sau, cel puţin, de un nivel comparabil. În schimb, datele ce vorbesc despre dezvoltarea instituţională spun adevăruri mult mai dure: nu există un control al legii asupra reprezentanţilor statului, nu există control şi limitare a puterilor guvernamentale, corupţia este extrem de ridicată şi răspândită la nivelul autorităţilor statului, nu există transparenţă a autorităţilor statului¹², iar demnitarii şi funcţionarii de nivel înalt sunt corupţi şi pot fi catalogaţi a fi deasupra legii. Astfel, de exemplu, la capitolul „Oficialii guvernamentali sunt sancţionaţi pentru abateri” punctajul este de 0.47, unde 1 este notaţia pentru „Oficialii guvernamentali sunt sancţionaţi întotdeauna pentru abateri”, iar 0 este notaţia pentru „Oficialii guvernamentali nu sunt sancţionaţi niciodată pentru abateri”; la ”Membrii puterii executive nu utilizează funcţia publică pentru cîştiguri private” avem 0.47, dar cel mai slab punctaj este în dreptul item-ului „Membrii puterii legislative nu utilizează funcţia publică pentru câştiguri private”, unde avem 0.27, unul dintre cele mai mici scoruri din lume. Cu alte cuvinte, avem unul dintre cele mai corupte Parlamente din lume (spre comparaţie punctajele pentru alte câteva ţări sunt următoarele: Bangladesh 0.34, Belarus 0.38, Bulgaria 0.33, Coasta de Fildeş 0.32, El Salvador 0.27, Ecuador 0.38, Etiopia 0.50, Ghana 0.43, Malawi 0.31, Senegal 0.37 şi Tanzania 0.38.

Concluzii

Toate aceste date identifică o problemă: felul în care practica politică din România funcţionează determină în mod direct calitatea democraţiei. Altfel spus, un stat prea puternic, corupt şi incompetent nu construieşte o democraţie, iar soluţia este relativ simplă: reaşezarea construcţiei democratice pe temeiuri exact opuse celor actuale, în care primează interesul individului şi nu interesul structurilor politice. Astfel, în primul rând, discursul despre democraţie, de la nivelul academic, trecând prin nivelul politic şi ajungând la cel individual, trebuie reorientat de la lupta pentru puterea politică la lupta pentru limitarea şi controlul acestei puteri. În al doilea rând, şi decurgând din primul aspect, viziunea asupra statului trebuie să se transforme dintr-una monolitică, exhaustivă şi autoritară, în una flexibilă, dinamică şi subordonată, moral, ontologic şi instituţional, intereselor individului.¹³ În al treilea rând, democraţia vorbind despre limitarea puterii şi despre un guvernământ limitat, mecanismele de contestare şi control al puterii de către individ trebuie să devină coloana vertebrală a instituţiilor statului.¹⁴ În fapt, toate cele trei paliere ale acestei reaşezări a discursului democratic spun acelaşi lucru: democraţia este despre indivizi, nu despre structuri politice, astfel încât singura posibilitate ca o democraţie să fie viabilă – iar aici e vorba în primul rând despre democraţia românească –, e să îndeplinească acest deziderat: individul este, în acelaşi timp, mobilul şi finalitatea demersului democratic, iar fiecare acţiune politică trebuie subordonată acestui fapt.

Bibliografie
MISES, von Ludwig, Liberalism. The Classical Tradition ,Indianapolis, Liberty Fund, 2005.
RAWLS, John, „Outline for a Decision Procedure of Ethics”, în John Rawls, Collected Papers, edited by Samuel Freeman , Harvard, Harvard University Press, 2001.
UROFSKY, I, Malvin  (ed.), Texte fundamentale ale democraţiei americane, traducere de Mihaela Gafencu Cristescu, Bucureşti, Teora, 1994, 35-51.
http://www.economist.com/media/pdf/DEMOCRACY_INDEX_2007_v3.
http://graphics.eiu.com/PDF/Democracy%20Index%202008.pdf
http://graphics.eiu.com/PDF/Democracy_Index_2010_web.pdf
http://www.eiu.com/public/topical_report.aspx?campaignid=DemocracyIndex2011
http://www.transparency.org
http://www.venice.coe.int/docs/2012/CDL-AD(2012)026-e.pdf
http://www.scribd.com/doc/ 117124113/Raport-Comisia-de-la-Veneţia
http://www.monitoruloficial.ro
http://worldjusticeproject.org/sites/default/files/WJP_Index_Report_2012.pdf
http://www.heritage.org/index/
http://www3.weforum.org/docs/WEF_GlobalCompetitivenessReport_2010-11.pdf

NOTE

VASILE PLEȘCA – doctor în filosofie al Universității „Al. I. Cuza”, Iași (2005), absolvent al Școlii Postdoctorale „Societatea Bazată pe Cunoaştere – cercetări, dezbateri, perspective”, Academia Română, Filiala Iaşi (2010-2013). În prezent este cercetător științific principal III la Institutul de Cercetări Economice și Sociale „Gh. Zane”, Academia Română, Filiala Iaşi. Editor executiv al revistei Logos & Episteme. An International  Journal of Epistemology. Este autorul volumului Liberalismul și democrația în câteva dezbateri contemporane (Iași, Institutul European, 2011) și a numeroase studii în reviste precum European Journal of Scince and Theology, Sfera Politicii, Symposion sau Transilvania. Domenii de interes: teoriile contemporane ale democrației, liberalism (clasic).

 sus