Alegeri parlamentare

Alegeri generale în România sau confirmarea teoriei periferiei politice¹
 

AURELIAN GIUGĂL
[„Ovidius” University, Constanța]

IONUȚ CIOBANU
[Independent Researcher]

Abstract:
Despite a formal liberal-democratic society and a supposed legal-rational authority (according to German sociologist Max Weber’s definition), post-communist Romania has continued to be a semi-peripheral country based on status. The perpetuation of the organization model where the personal status always prevails is the main effect on the parties appeared in post-communist political and economic context, which is basically the same as in interwar and communist periods. Thus parties’ development is closely linked to the charisma of their members, and their connection with the electorate/society has no sense concerning political ideology (as it is dominated by the context and electoral clientelism of short notice – one electoral cycle).

Keywords: Romania; cleavages; clientelism, general elections; periphery, post-communism

Introducere

Acest studiu este o introducere la ceea se doreşte a fi o nouă schemă de analiză a partidelor politice româneşti, schemă care se rezumă, în principal, la cercetarea acestora folosind ca fundament ideea conform căreia partidele politice româneşti funcţionează într-o societate periferică/semi-periferică². Existenţa şi funcţionarea partidelor într-o societate de acest tip, le imprimă caracteristici fundamentale care le diferenţiază net de partidele politice din Europa de vest, în ciuda faptului că se pot identifica unele apropieri formale de acestea³. La nivel teoretic, conceptul de societate periferică implică limitarea, chiar abandonarea, poziţiilor teoriei modernizării sau tranzitologiei, conform cărora partidele politice şi instituţiile din noile democraţii, după o perioadă de tranziţie, vor urma calea celor din vechile democraţiile, evoluând spre societăţi democratice de tip liberal. Prin urmare, multipartidismul din semi-periferie nu derivă din pluralismul social, care, dintr-o perspectivă a teoriei clivajelor, a dat naştere partidelor şi sistemelor de partide moderne, mai degrabă conceptul de democraţie liberală s-a construit în jurul multipartidismului postcomunist şi a fost echivalat cu acesta – pluralism social şi multipartidism în ţările centrului, multipartidism fără corespondent precis conturat în structura socială în semi-periferie.

Prin urmare, partidele politice nu sunt considerate a fi nici în tranziţie, nici similare cu cele occidentale. Considerăm că ele au propriile modele de apariţie şi dezvoltare, consecinţă a genezei, existenţei şi funcţionării acestora într-o societate periferică.

1. Societate periferică: concept şi implicaţii

Conceptul de societate semi-periferică şi, implicit, includerea unei ţări în această categorie nu este tocmai o sarcină facilă, în principal datorită faptului că această teorie, ce poate fi interpretată inclusiv în cheie marxistă, a fost excesiv ideologizată înainte de 1989. Retorica comunistă a folosit-o în sensul în care chintesenţa ei corespundea exigenţelor ideologice comuniste privind exploatarea economică a ţărilor slab dezvoltate. După prăbuşirea comunismului în Europa de est, conceptul de semi-periferie a fost abandonat tocmai datorită ideologizării din perioada colectivismului autohton/precedentă. Simplificată, teoria sistemului mondial implică un proces de exploatare exercitat de centru asupra periferiei şi semiperiferiei⁴. Mai precis, între centru, periferie şi semi-periferie există diferenţe semnificative de dezvoltare, avansul tehnologic (consecinţa industrializării din secolele al XVIII-leaşi al XIX-lea) şi diversificarea producţiei ce caracterizează centrul implică salarii ridicate, iar preeminenţa agriculturii şi exploatarea materiilor prime în periferie şi semi-periferie conduce inevitabil la câştiguri limitate şi economie de subzistenţă. Pe scurt, societăţile agrare devin periferii, înapoiate economic şi dependente de Occident atunci când sunt integrate în piaţa mondială capitalistă⁵. Este şi cazul României din secolul al XIX-lea când se impune ca o semi-periferie estică a vestului european dezvoltat. Piaţa capitalistă, pe un fundament de subdezvoltare deja constituit, consecinţa densităţii mai scăzute a populaţiei şi tipurilor de regimuri politice experimentate până atunci, a dus la constituirea unui sistem social în care o ţărănime săracă muncea pentru a produce surplus de producţie agricolă destinat exportului şi de pe urma căruia se îmbogăţea o elită latifundiară⁶. Capitalul extras nu era investit în alte sectoare ci era destinat metropolei. Instituţiile şi mentalităţile create pentru a le înlocui pe cele precedente (feudale) nu au permis creşterea autonomă ci au creat o subdezvoltare şi o dependenţă care se menţin şi se potenţează reciproc⁷.

Centrul în Europa este asociat cu spaţiul democraţiei liberale vest europene fundamentată pe sistemul celor patru clivaje politice teoretizat de Stein Rokkan şi Martin Lipset. Cele trei proprietăţi principale ale democraţiei liberale, alegeri libere, votul universal şi libertatea politică, ce permit tuturor cetăţenilor libertatea de asociere şi libera exprimare a opiniilor politice, sunt susţinute de o solidă stabilitate politică. După 1945, ţările aparţinând centrului au avut experienţa unei democraţii continue. Pe de altă parte, antiteza reforme liberale vs. reforme sociale a produs sinteza statului liberal-social democratic ca rezultat a două procese, unul economic şi altul politic. O viabilă politică redistributivă a permis partidelor construirea unei stabile baze de sprijin pentru implementarea politicilor favorabile propriilor suporteri. Procesul descris de Rokkan pentru Europa a produs un stabil pattern de vot bazat pe clivajele sociale. Acest proces s-a transpus într-o stabilă geografie electorală, pentru că grupurile sociale sunt geografic segregate. In cuvintele lui Colin Flint şi Peter Taylor „în toate ţările centrului european stabilitatea geografiei electorale de după 1945 este foarte mare”⁸.

În opoziţie cu centrul se află periferia şi semi-periferia (în cazul european, ţările din centrul şi estul continentului). Acestea se evidenţiază prin alternanţa dintre sisteme democratice şi regimuri despotice sau, cum este cazul României, prin inexistenţa unei democraţii autentice înainte de 1989. Prin urmare, în aceste spaţii în absenţa unei politici redistributive viabile, loialitatea votanţilor lipseşte, ceea ce înseamnă ca în aceste ţări geografia votului suportă schimbări apreciabile de la o alegere la alta, partidele fiind incapabile să menţină suportul acelora care îi votaseră în trecut. În absenţa mobilizării, partidele din periferie şi semi-periferie sunt văzute ca o mixtură de elite locale, regionale şi naţionale interconectate între ele printr-o mare varietate de relaţii personale. Aceste relaţii converg către formarea unor reţele de patronaj care au ca scop exploatarea resurselor publice⁹. Flint şi Taylor plasează ţările din estul Europei în semi-periferia sistemului mondial¹⁰ şi prin urmare devin, pe de o parte, subiectul alternanţei partidelor la putere şi, pe de altă parte, al instabilităţii geografiei electorale, un proces similar ce a fost identificat şi în numeroase ţări extraeuropene, Ghana¹¹ şi India fiind două exemple cunoscute. Heeger¹² identifică însăşi elitele politice drept cauză majoră a instabilităţii electorale. Alternanţa la putere, precum şi diversitatea coaliţiilor la guvernare sunt fenomene uzuale în România postcomunistă, după 1992 practic nici un partid sau coaliţie de partide neconservându-şi puterea câştigată anterior.

2. Cazul românesc: atunci şi acum

Atât în perioada interbelică, dar şi în postcomunist, puzzle-ul politic românesc se identifică cu ceea ce s-a definit a fi politica eşecului şi geografia instabilităţii electorale. Din analizele electorale empirice de dinainte de cel de-al doilea război mondial (M. Dogan, M. Ivan, L. Colescu), cât şi din teoretizările perioadei postcomuniste (Seiler, Preda & Soare, Barbu) emit în subsidiar ideea unui sistem partizan necoeziv, slab structurat şi, în esenţă, extrem de imprevizibil. Cu toate acestea, o cercetare globală, care să înglobeze toate aceste îmbinări disparate şi să le integreze într-un sistem explicativ funcţional lipseşte (precum instrumentele muzicale în parte nu pot propune o simfonie numai în măsura în care sunt subsumate, aşa şi în cazul de faţă, o îmbinare teoretico-statistică este menită să îmbine puzzle-ul politic românesc).

3. Atunci: România interbelică

În perioada de dinainte de 1945 au existat abordări empirice valoroase, ce au scos în evidenţă caracterul particular al comportamentului electoral românesc în sensul în care „se constată o variaţiune în limite extrem de largi a procentajului voturilor întrunite de …partide”¹³, scopul fiind mai degrabă „consolidarea puterii executive mai mult decât de asigurarea unei reprezentări corecte a opiniei publice”¹⁴.

Studiul inginerului Marcel Ivan face referire la perioada electorală de după primul război mondial într-o manieră statistică¹⁵, scopul fiind acela de „a da în baza rezultatelor electorale o imagine fidelă, obiectivă şi completă, asupra configuraţiei actuale a partidelor noastre politice, şi a evoluţiei lor de la anul 1919 până în prezent”¹⁶ (1933, anul publicării lucrării). Astfel, o simplă statistică a alegerilor oferă imaginea unui tablou politic relevant. O primă observaţie: rezultatele electorale ale diferitelor partide prezintă anumite particularităţi, o dinamică electorală oscilatorie extremă ce rezida în caracterul inversat al sistemului electoral: se numea un guvern care ulterior era plebiscitat de marea masă a alegătorilor. În acest sens, sintagma „zestrea guvernamentală” propusă de M. Ivan făcea referire la acei alegători care indiferent de preferinţelor lor politice de la un moment dat, aveau tendinţa de a vota totdeauna cu «guvernul»¹⁷. Se ajungea în acest mod la situaţii extreme, prezentându-se cazul particular al judeţului Caliacra (în acea perioadă parte a României, acum aflat în componenţa Bulgariei), situaţia la cinci alegeri succesive (1926 – 1932) fiind relevantă (tabelul de mai jos):

Fig. 1. „Zestrea guvernamentală” în judeţul Caliacra (Dobrogea)
Sursa datelor: Marcel IVAN, Evoluţia partidelor noastre politice în cifre
şi grafice 1919 – 1932 (Sibiu: Krafft & Drotleff, 1933), 28.

Este evident faptul că scorurile electorale ridicate erau obţinute atunci când partidul se află la putere (ales să organizeze alegerile), iar procentele mici se datorau posturii neprivilegiate de a nu „face” alegerile (rotativa guvernamentală funcţiona în aşa fel încât principalele partide să beneficieze de avantajul organizării alegerilor, singura necunoscută fiind intervalul de timp în care partidul se va afla la guvernare, de unde şi durata oscilantă a perioadei dintre două alegeri).

Explicaţiile oferite de Ivan pentru o astfel de situaţie stranie ţin de situaţia precară (economic, cultural) a prototipului alegătorului român. Sunt oferite exemple concrete, ţăranul mai înstărit şi mai emancipat din Banat, „nu votează, şi mai ales nu mai votează în mod mecanic cu «guvernul»”¹⁸, pe când alegătorii din majoritatea regiunilor din Vechiul Regat sau din Basarabia, prinşi „cu desăvârşire de tradiţia şi mentalitatea unei dependenţe şi încătuşări individuale, morale şi materiale, […] formează încă o masă politică mai maleabilă şi cu concepţii politice destul de vagi”¹⁹.

În Regimul politic şi clasa politică în România interbelică²⁰, Matei Dogan explică „funcţionarea unui regim care a fost, în felul său, o capodoperă a artei politice”²¹. Utilizând exemplele mecanicii inversate de constituire a unui guvern în urma deciziei regale şi al primei majoritare (acordate, după 1926, partidului care obţinea în prealabil 40% din voturi), una din concluziile la care ajunge M. Dogan se referă la faptul că „legiuitorii români erau preocupaţi de consolidarea puterii executive mai mult decât de asigurarea unei reprezentări corecte a opiniei publice”²². Consolidarea puterii executive prin acordarea primei majoritare implică şi riscuri politice: apariţia corupţiei şi a falsificării voturilor²³, întrucât oricât de numeros ar fi fost corpul „alegătorilor guvernamentali”²⁴, nici un guvern chemat să organizeze alegerile nu ar fi riscat pierderea acestora mizând doar pe faptul că ei votează mereu cu puterea oricare ar fi aceasta. Mărturiile despre neregulile petrecute la alegerile desfăşurate în perioada primei electorale au fost numeroase (inclusiv în lucrarea lui Dogan²⁵), aşa încât punerea în balanţă a intenţiei iniţiale, de consolidare a puterii cabinetului în contrapondere cu efectul negativ generat în urma încercărilor de manipulare a votului ne oferă imaginea unui model ce nu şi-a atins scopul²⁶.

4. Acum: România postcomunistă

În postcomunism, cercetările din sfera partidelor politice nu au depăşit un cadru teoretic, abordările empirice fiind vagi şi nesemnificative.

Daniel-Louis Seiler şi-a pus întrebarea în ce măsură clivajele politice identificate de sociologului norvegian S. Rokkan pentru spaţiul occidental pot fi aplicate în analiza partidelor din Europa centrală şi de est²⁷.

Seiler nu extinde modelul rokkanian la Europa orientală (estică). A transfera sistemul paradigmatic imaginat de Rokkan altor spaţii culturale nu este posibil fără a defini un nou sistem de clivaje generat de cultura şi istoria faptică a fiecărei ţări²⁸. Harta conceptuală a lui Rokkan nu poate cuprinde aceste spaţii europene, întrucât în sud-estul european nu se poate vorbi despre o reinstaurare a democraţiei o dată cu schimbările din anul 1989, mai degrabă este spaţiul instaurării regimului reprezentativ, revoluţia industrială, un element important în analiza sistemului de partide al Europei occidentale în versiunea rokkaniană, desfăşurându-se în orientul european sub tutela puterii comuniste²⁹.

Teritoriul Europei de est nu a fost marcat de revoluţia industrială, ci de cea de-a doua aservire, cea ce implică absenţa reformei agrare şi în consecinţă nu se poate vorbi de clivajul generat de revoluţia industrială (proprietari vs. muncitori) înainte de cel de-al doilea război mondial, oraşele ca centre polarizatoare având o activitate industrială extrem de limitată. În acest context, Jenő Szùcs a prezentat Europa centrală şi de est ca pe o a treia Europă, cultural aparţinând spaţiului creştin occidental, dar cu un mod de producţie oriental, marcat de neoiobăgie³⁰. Pentru Europa de sud-est, spune Seiler, prudenţa trebuie să caracterizeze un astfel de demers interpretativ, pentru că „regiunea este lipsită de o tradiţie reprezentativă pertinentă”³¹, iar ţările din zonă au trecut de la un sistem agrar postfeudal la socialismul real. În acest spaţiu european sistemele de partide sunt similare celor din Lumea a Treia, prin urmare nu pot fi analizate utilizând modelul rokkanian (chiar varianta regândită de Seiler).

Cristian Preda şi Sorina Soare³² propun o altă grilă de interpretare în sensul în care „sistemul politic postcomunist este organizat în România în jurul negării clivajelor”³³, în acest mod continuându-se voinţa puterii comuniste, voinţă întemeiată pe „negarea explicită a tuturor clivajelor”³⁴. „Postcomunismul nu inventează şi nici nu reconstituie clivaje”, două tensiuni fiind întreţinute pentru scurt timp, „cea dintre neocomunişti şi anticomunişti” (interpretată greşit în literatura de specialitate ca un clivaj trans-regional, spun autorii) şi cea naţionalistă. În această ordine logică, partidele şi „reprezentanţii postcomunismului românesc traduc înainte de toate conflicte între lideri”, iar ceea ce a fost considerat un clivaj fondator în societatea românească, adică opoziţia anticomunişti vs. postcomunişti, nu este, în opinia autorilor, decât o tensiune superficială a societăţii româneşti³⁵.

Studiul sistematic al partidelor româneşti din perspectiva clasificării acestora a început încă din primii ani ai regimului nou instalat, Alexandru Radu furnizând una dintre primele analize în acest sens. Acesta clasifică partidele în partide parlamentare şi extra-parlamentare folosind drept criteriu discriminant accesul la puterea politică; partide etnice şi partide subunitare, mixând diverse criterii în conturarea acestui tablou. Principala concluzie a acestui studiu de la începutul perioadei post-comuniste este că partidele din România se divid în două clase: fie partide vide – fără suport social real, fie partide elitiste reprezentând doar clasa politică.

Daniel Barbu³⁶ foloseşte noţiunea de partitocraţie (acel sistem de guvernare în care partidele deţin monopolul absolut al personalului, resurselor şi politicilor guvernamentale³⁷) atunci când se referă la sistemul politic din România postcomunistă. Corolarul partitocraţiei, clientelismul partizan implică atât „o împărţire a resurselor pe criterii preferenţiale în sânul unei oligarhii partizane”, dar şi o „redistribuire economică în favoarea unor grupuri sociale relativ largi” (exemplul industriilor de stat subvenţionate din perioada guvernării PDSR)³⁸. În acest sens, „partidele româneşti postcomuniste se aseamănă cu un monarh constituţional: ele domnesc, dar nu guvernează”³⁹.

Ceea ce este de remarcat din perspectiva noastră e că aceste abordari folosesc ca reper partidele politice vestice, chiar dacă sunt numeroase inserţii conceptuale şi empirice care nu aparţin modelului partizan occidental. Acest lucru se întâmplă deoarece ştiinţa politică nu a reuşit să producă un set de concepte cu utilizare regională, în special datorită adoptării unui model normativist, universalist, conform căruia partidele politice din est (şi din alte zone ale lumii) trebuie sa aibă aceleaşi caracteristici şi funcţii ca cele din vest în virtutea modelului formal-universalist al democraţiei liberale. Prin urmare, analizele care au ca obiect de studiu partidele politice romaneşti păstrează aceeaşi neclaritate, nereuşind să concilieze modelul teoretic vestic realităţilor româneşti. Rezultă, pe de o parte, studii în care sunt mixate concepte şi realităţi străine acestora, pe de altă parte, studii fără valenţe teoretic-conceptuale. Această discordanţă este prezentă încă de la primele studii ale lui A. D. Xenopol, care deşi acesta accepta că partidele româneşti sunt expuse tentaţiilor de a acapara statul, distribuind funcţiile birocratice propriilor suporteri (‚,proporţia intereselor curat individuale este mai mare decât în ţările apusului”), totuşi le considera partide în sens occidental.

Prin utilizarea conceptului de societate semi-periferică, acest studiu introductiv nu cade în capcana normativistă şi teleologică generată de abordarea referenţial occidentală. O societate bazată pe status este caracterizată prin organizare bazală în jurul corporate group: relaţiile de grup sunt guvernate de norme personale, integrarea şi acceptarea sunt făcute pe baze patrimoniale. În Romania, impactul comerţului internaţional şi a industrializării a afectat doar definiţia instituţională a societăţii dar nu şi componentele structurale a ceea ce am numit o societate bazată pe status. Dependency este consecinţa adoptării premature dar imperioase a unui format politic pentru care lipseşte baza socială, iar acest import este dat de nevoia de a supravieţui ca entitate politică⁴⁰. Introducerea modelului occidental de stat în Balcani s-a făcut într-un moment în care societăţile respective nu erau pregătite pentru acest lucru. Statul fiind elementul instituţional cel mai dezvoltat a devenit instituţia dominantă, operand însa în mod diferit faţă de modelul vechilor democraţii (old democracies), mai precis într-un mod propriu unei status society, şi nu al unei societăţi raţional-legale⁴¹. Instaurarea comunismului a asumat renunţarea formală a societăţii bazate pe status dar în realitate nu a reuşit decât rejectarea substanţială a propriilor componente instituţional culturale.

Aprecierile lui Jowit şi Stokes se referă îndeosebi la perioada interbelică, însă validitatea lor cuprinde fără îndoială şi perioada post-comunistă, când formatul democraţiei liberale a fost asumat rapid fără a exista şi structura societală şi economică necesare (nu doar în România ci şi în alte ţări ex-comuniste). În ciuda unui format liberal-democratic şi a unei presupuse societăţi raţional-legale (în sensul definit de Max Weber), România post-comunistă a continut să fie o societate semi-periferică bazată pe status. Efectele asupra partidelor politice nou apărute în acest context (politic şi economic) practic neschimbat faţă de cel interbelic sau comunist au constat în principal în transmiterea modelului organizaţiei în care statusul personal prevala. Prin urmare dinamica lor internă este dată de dinamica personalităţilor, iar relaţia lor cu electoratul/societatea este lipsită de substanţă politică programatic-idelogică, fiind dominată de context şi de schimburi electorale clientelare de scurta durată (de obicei un ciclu electoral).

5. România postcomunistă sau instabilitate electorală şi caruselul partidelor la putere

În România postcomunistă au avut loc şapte alegeri generale: 1990, 1992, 1996, 2000, 2004, 2008 şi 2012. Caracterul impredictibil al acestora a fost unul evident, în pofida faptului că a existat pe întreg parcursul perioadei postcomuniste tentaţia asimilării electoratului din Transilvania şi Banat cu unul ataşat mai mult valorilor dreptei, liberalismului, reformei (aşa cum au fost definite aceste concepte în spaţiul românesc), în opoziţie cu sudul şi estul (Valahia şi Moldova istorice), regiuni atinse de populism, redistribuţie, colectivism, în consecinţă mai apropiate de social-democraţii de azi. Şi într-adevăr, analiza în componente principale a raporturilor de vot calculate la nivel judeţean împărţind procentele obţinute de partidele opozante social-democraţilor (PNŢCD şi PNL în 1990, CDR în 1992 şi 1996, PNL şi PD în 2000, Alianţa DA în 2004 şi PDL şi PNL în 2008) la cele ale social-democraţilor însăşi (FSN în 1990, FDSN în 1992, PDSR în 1996 şi 2000 şi PSD în 2004 şi 2008), indică faptul că geografia electorală a României postcomuniste a fost una stabilă până la alegerile din 2008, momentul 2008 fiind unul de torsiune, foarte puţin din ceea ce se întâmplase la nivel judeţean în 2004 – sub 20% – mai putând fii regăsit la alegerile din 2008 (tabelul 1). La alegerile din 2012 nu am calculat un raport de vot, foştii opozanţi de la alegerile trecute (PSD şi PNL) regăsindu-se acum sub umbrela aceleiaşi formule electorale (Uniunea Social Liberală - USL).

Un alt aspect important al perioadei postcomuniste, după 1992 nici un partid sau alianţă politică care câştigat alegerile nu mai repetă performanţa şi la viitorul scrutin electoral. În 1992 a câştigat FDSN, apoi în 1996 CDR, în 2000 s-au reîntors social-democraţii, a fost rândul alianţei DA (2004), apoi PDL a fost partidul ce a dat prim-ministrul (2008), pentru ca la recentele alegeri (2012) o altă formulă electorală să fie cea câştigătoare. Iată un alt aspect ce apropie România de comportamentul electoral al ţărilor din periferie şi semi-periferie, caruselul partidelor şi formulelor guvernamentale la putere fiind o caracteristică pregnantă a pseudo-democraţiilor sau democraţiilor incipiente, noilor democraţii, ca să folosim jargonul/conceptul la modă din ştiinţele politice.

Tabelul 1. Analiza în componente principale a raporturilor de vot pentru principalele partide la alegerile generale (1990-2008) – component matrixa

Extraction Method: Principal Component Analysis.
a 1 component extracted.
Sursa datelor: Institutul Naţional de Statistică (INS).

Dacă la nivel judeţean comportamentul electoral pare, până la alegerile din 2008, unul quasi-stabil, coborând analiza electorală la dimensiunea ei locală, vom obţinem un comportament electoral de o perfectă instabilitate.

O analiză primară la nivel naţional arată un fapt simplu, de necontestat, din 1996 şi până în prezent, competitivitatea electorală, la nivelul simplei localităţi, a evoluat către o dinamică electorală de tip clientelar. Dacă la alegerile generale din 1996 (Camera Deputaţilor) doar puţin peste 10% din totalul localităţilor au avut un partid câştigător cu mai mult de 50% din totalul populaţiei prezente la vot, în 2012, situaţia este una aproape inversă, partidele situate pe primul loc cu un procent mai mare de 50% sunt într-un număr covârşitor. Practic o simplă statistică descriptivă indică o situaţie electorală bizară: supremaţia partidelor şi convergenţa acestora către un sistem electoral clientelar (tabelul 2).

Tabelul 2. Competitivitatea electorală la nivel de localiatate: partidul de pe primul loc şi numărul de comune pe intervale procentuale (Camera Deputaţilor)

Sursa datelor: Institutul Naţional de Statistică (INS).

O analiză la nivel regional, judeţean sau local (judeţe din sudul, sud-vestul şi sud-estul României – Teleorman, Caraş-Severin, Constanţa şi Tulcea) indică aceeaşi dinamică electorală: o instabilitate electorală mare în primul deceniu postcomunist şi o feudalizare în deceniul următor, tendinţă care se păstrează şi după alegerile generale din 2012.

Comportamentul electoral în Dobrogea postcomunistă a fost unul extrem de haotic. În primul deceniu de după 1989, în judeţul Constanţa, PSD-ul actual obţinea scoruri electorale modeste, mult sub media naţională. De altfel, la alegerile generale din 1996, doar Banatul şi Bucureştiul egalau judeţul Constanţa în proporţia votului pentru Convenţia Democrată (CDR). După anul 2000, harta electorală a judeţului sud-dobrogean se schimbă eminamente, supremaţia social-democraţilor fiind una de necontestat: majoritatea localităţilor din judeţ au avut la alegerile din 2004 şi din 2008 primari PSD, însuşi oraşul Constanţa fiind un fief social-democrat redutabil. În judeţul Tulcea, evoluţia electorală a fost una inversă: de la un judeţ fidel PSD-ului în primul deceniu postcomunist, s-a ajuns la unul ataşat electoral liberalilor şi democrat-liberalilor, iar alegerile din 2004 şi din 2008 sunt probă a acestei evoluţii.

Situaţia este cu atât mai haotică dacă ne raportăm la simpla unitate administrativă. Comunele din ambele judeţe au avut un comportament electoral extrem de imprevizibil (sunt numeroase cazurile când un partid a obţinut şi 100% la un anumit scrutin electoral pentru ca după 4 ani sau poate chiar după câteva luni să aibă un insucces major) pentru toate scrutinele electorale, fie că ne referim la alegerile locale sau generale, amplitudinea dintre votul minim şi maxim pentru un partid sau altul, deviaţia standard şi dispersia au avut valori mari, ceea ce indică confuzia electoratului. În aceeaşi unitate administrativă (comuna sau oraşul) a existat o multitudine de comportamente de vot, de la un scrutin electoral la altul, greu de prins într-un anumit pattern comportamental. În acelaşi mediu (rural), un partid poate avea valori procentuale perfect dezechilibrate. În anul 1992, amplitudinea votului pentru FSN la alegerile locale a înregistrat valoare maximă (100%), întrucât a existat măcar o localitate în care partidul să obţină toate voturile şi o altă în care să nu câştige nici măcar un singur vot. La fel pentru CDR (aceleaşi alegeri locale), o amplitudine mare, de 70,06%, ce indică hiatusul dintre punctele extreme (70,06% ca valoare maximă şi, desigur, 0% ca procent minim). Exemplele nu vin doar de la primele alegeri postdecembriste, tendinţa generală de după 2000, după o oarecare echilibrare în perioada 1996-2000, fiind în linia celor prezentate mai sus. Se creează practic varii feude electorale, teritorii în care un partid fie obţine aproape totul, fie mai nimic (depinde de feuda în care te plasezi). În tot acest carusel electoral, PNL-ul este cel mai prost situat partid, ariile de influenţă ale acestuia fiind limitate în comparaţie cu oponenţii PSD şi PDL.

Dacă A. Siegfried, studiind regiunea Ardéche în timpul celei de-a Treia Republici (1841-1940), interpretând modelele spaţiale de vot prin prisma organizării sociale a societăţii, a descoperit că arealele, care preferau partidele de stânga în anul 1871, se comportau asemănător şi în 1936, separând 31 de regiuni, 17 cu preferinţe de stânga şi 11 de dreapta, în Dobrogea caracteristica principală o constituie perfecta instabilitate electorală, indiferent dacă ne referim la alegerile locale sau la cele generale, atât în cazul votanţilor din mediul rural, dar şi pentru cei din cel urban. În partea sud-estică a României, preferinţele electorale se schimbă, după o mecanică ce nu poate fi standardizată. Un exemplu: în localitatea Dumbrăveni din judeţul Constanţa, incoerenţa electorală a alegătorilor atinge perfecţiunea, la alegerile pentru consiliile locale din 1992 toate voturile valabil exprimate (100%) au revenit social-democraţilor (FDSN), iar patru ani mai târziu s-a ajuns la o situaţie incredibilă: 100% pentru CDR. Aici se poate pune şi problema unor nereguli, întrucât ţine de domeniul fantasticului ca un partid să obţină unanimitatea într-o anumită circumscripţie electorală, fie şi numai punând la socoteală faptul că partidul advers celui care a obţinut maximul electoral ar fi trebuit să fie votat măcar de proprii candidaţi pe listele electorale.

Revenind la incoerenţa electorală, există cazuri nu numai de localităţi rurale ce-şi schimbă preferinţele de vot de la un scrutin la altul, exemplele vin şi din mediul urban, iar reşedinţa judeţului sud-dobrogean Constanţa este un caz sugestiv. Dacă urmărim evoluţia electorală a alegătorilor constănţeni la alegerile pentru consiliile locale, vom observa cum situaţia se schimbă radical faţă de 1992: în 1992 FDSN a cumulat un procent de 26,59%, a regresat la 11,06% în 1996, apoi a crescut constant, 24,93% în 2000, 45,12% în 2004 şi 59,02 în 2008. La primele alegeri postcomuniste (1992 şi 1996) Convenţia se afla în preferinţele votanţilor, ulterior situaţia se schimbă şi PDSR/PSD va deveni principala forţă politică din oraşul şi judeţul Constanţa – hărţile electorale (harta 1 şi harta 2) sunt sugestive în acest sens.

Click pe imagine pentru mărire

Harta 1. Raportul de vot PDSR/CDR+USD – alegeri consiliile locale (1996)

Fig. 2. Rata sărăciei și votul pentru PSD+PC (alegerile generale din 2008) în localităţile rurale din Dobrogea.
Sursa datelor: Institutul Naţional de Statistică; Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Click pe imagine pentru mărire

Harta 2. Raportul de vot PSD/PDL+PNL – alegeri consiliile locale (2008)

În acest context electoral extrem de oscilant, nu este de mirare faptul că coeficientul de corelaţie între o variabilă independentă (gradul de sărăcie) şi variabila dependentă (votul pentru un anumit partid, în cazul nostru PDSR/PSD) prezintă valori extrem de reduse pentru toate alegerile succedate din 1996 şi până în prezent (figura 2 indică o corelaţie insgnifiantă între rata sărăciei şi votul pentru social-democraţi la alegerile generale – Camera Deputaţilor – din 2008).

Nici alte variabile independente, cum ar fi structura pe grupe de vârste (procentul populaţiei vârstnice din totalul populaţiei unei localităţi) sau structura profesională a populaţiei (procentul locuitorilor angajaţi în sectoarele primar, secundar şi terţiar) nu oferă explicaţii mai bune pentru preferinţa pentru un partid sau altul. Este evident faptul că tocmai aceste valori extreme ale votului, diferenţele mari de comportament electoral dintre diferitele localităţi, influenţează în mod decisiv valoarea coeficientului de corelaţie. Cu datele statistice de care dispunem nu putem concluziona că o componentă economică (gradul de sărăcie) sau demografică (structura populaţiei pe grupe de vârste) pot influenţa comportamentul electoral. Pentru rezultate mult mai bune sunt necesare serii de date ecologice mult mai detaliate (de chestionar), iar studiile electorale de caz (o comună sau un oraş) pot fi mult mai expresive.

În Teleorman dinamica electorală urmează o logică clientelară: de la o structură politică fragmentată în anii ̓90, cu tablou electoral extrem de divers, cu multe partide care depăşeau pragul electoral, pas cu pas, după 2000, tabloul politic s-a condensat şi a evoluat către un clientelism evident – în tabelele 2 şi 3 se poate lesne citi evoluţia electorală a localităţilor din judeţul Teleorman. Dacă în primul deceniu postcomunist în doar 7% din localităţi primul partid avea o pondere mai mare de 50% din totalul comunelor judeţului, la alegerile din 2012 în doar 4 localităţi primul partid clasat (alianţa USL desigur) a avut un procent sub 50% – caz clasic de constituire a unei reţele clientelare, clientelism ce marchează pregnant şi alte democraţii slab consolidate (am amintit deja de cazurile clasice Ghana şi India).

Tabelul 3. Competitivitatea electorală în judeţul Teleorman: alegeri generale

Sursa datelor: Institutul Naţional de Statistică, Autoritatea Electorală Permanentă

Un alt exemplu sugestiv, judeţul Caraş-Severin după plecarea liderului Sorin Frunzăverde. În anul electoral 2008, PDL-ul a ocupat prima poziţie în judeţ, mai apoi situaţia electorală a balansat în sensul direcţiei urmate de fostul lider judeţean. Fluctuaţia electorală la nivel de localitate şi slabele legături ideologice dintre electorat şi partide poate fi urmărită în comunele Zorlentu Mare ( în 2008 PDL – 66%, în 2012 USL – 84%, PDL doar 7%), Varadia (în 2008, 62% PDL, în 2012, 68% USL), Luncaviţa (55% PDL / 64% USL), Glimboca (66% PDL în 2008, doar 7% în 2012), Farliug (66% PDL în 2008, 75% USL în 2012) şi exemplele pot continua în această logică a instabilităţii electorale.

Alegerile generale din 2012 nu aduc nimic nou, sensul electoral postdecembrist se păstrează, democrat-liberalii sunt invizibili, o alianţă conjuncturală (USL) domină tabloul politic. Banatul şi Transilvania se racordează trend-ului general, chiar în judeţe tradiţional anti-social-democrate, USL-ul a câştigat majoritatea colegiilor electorale, fie la cameră, fie la senat sau la ambele (Timiş, Caraş-Severin, Sibiu, Braşov). Dată fiind situaţia electorală din ultimele decenii, mai poate fi vorba de existenţa unor delimitări ideologice în spaţiul autohton? Datele electorale analizate, fie şi în varianta limitată din acest articol nu converg către existenţa unui sistem politic consolidat, mai degrabă comportamentul electoral este unul ce se fundamentează în funcţie de anumite particularităţi locale, deplasarea votanţilor dinspre un partid sau altul în funcţie de orientările celor ce deţin capitalul financiar şi al reţelelor sociale fiind evidentă. Se adaugă desigur şi eşecul partidelor postcomuniste în a promova politici economice şi sociale viabile, ceea ce implică o amplificare a instabilităţii electorale postdecembriste româneşti.

Concluzii

Analizând sistemul politic postcomunist, cu o regresie temporală în perioada quasi-democraţiei autohtone de dinainte de cel de-al doilea război mondial, câteva concluzii sunt decelabile. Un prim aspect, şi în perioada interbelică şi în postcomunism, România a avut/ are un comportament electoral instabil, instabilitate ce-şi are cauze multiple. În primul rând, practicile clientelare, active şi atunci şi acum. Dacă în interbelic sistemul electoral uza de asemenea practici (formula mai întâi guvernul şi apoi parlamentul şi-a avut rolul său bine determinat în ceea ce Matei Dogan a denumit democraţia mimetică), în perioada contemporană, în postcomunism sistemul politic clientelar se consolidează treptat, comportamentul electoral înscriindu-se pe o traiectorie ce a convers de la o instabilitate electorală extrem de mare în primul deceniu postcomunist la formarea unor zone de influenţă locale finanţate de câştigătorii tranziţiei postcomuniste. O consecinţă importantă la nivelul partidelor pe care practica periferică/clientelară – resurse contra voturi – o produce este că le transformă în reţele locale instabile de distribuire şi control a resurselor financiare publice (a se vedea bugetele/amendamentele, hotărârile de guvern⁴² cu evidentă tentă politică, fapt ce le depărtează definitiv de rolul lor clasic, existent în core countries şi le apropie de reţele de tip comercial, situaţie normală pentru o ţară semi-periferică.

Pe de altă parte, întrucât partidele politice româneşti nu au o responsabilitate ideologică/programatică faţă de electorat, ele nu sunt organisme politice reprezentative. Acest aspect, corelat cu modul profund clientelar în care ele sunt construite mai ales la nivel judeţean sau comunal, plasează partidele mai aproape de facţiuni sau vechile societas⁴³, decât de partidele moderne reprezentative ale Europei vestice. De asemenea, ele nu constituie pentru electorat entităţi abstracte, partiţii analitice, fiind mai aproapiate de facţiuni în sens clasic decât de partide. Ele sunt în mod fundamental agenţii procedurale, guvernative şi clientelare, construite pe baza unor relaţii de status, care funcţionează într-o status based society şi o ţară periferică şi semi-periferică. În analiza lor conceptuală trebuie sa fie utilizată o schema diferita de cea creată si apoi utilizata in core countries. De exemplu, o eventuală tipologie a partidelor ar trebuie sa nu aibă criteriu exclusiv legăturile cu societatea ci să urmarească mai ales modul în care este structurată puterea internă într-un partid şi dinamica acesteia.

În fine, rezultatele electorale analizate şi dinamica lor în timp implică o realitate politică ce are sens şi anume lipsa clivajelor politice în spaţiul autohton, consecinţă a evoluţiei istorice şi economice a spaţiului românesc din ultimele sute de ani şi, implicit, evidenţerea unui comportament electoral specific unei ţări semi-periferice sau chiar periferice. Fundamentul empiric pe care se sprijină prezenta analiză indică acest lucru.

Bibliografie
Daniel Barbu, Republica absentă. Politică şi societate în România postcomunistă (Bucureşti: Nemira, 1999).
Daniel Chirot, Schimbarea social într-o societate periferică. Formarea unei colonii balcanice, traducere de Victor Rizescu (Bucureşti: Corint, 2002).
Matei Dogan, „Regimul politic şi clasa politică în România interbelică”, în Sociologie politică. Opere alese (Bucureşti: Alternative, 1999), 139-72.
Colin Flint, Peter Taylor, Political Geography. World-economy, nation-state and locality (Essex: Pearson Education Limited, 2007).
André Gunder Frank, L’accumulation mondiale (1500-1800) (Paris: Calmann-Levy, 1977).
C. A. Heeger, The politics of underdevelopment (London: Macmillan, 1974).
Jacques Heer, Les Partis e la Vie Politique dans l’Occident Medieval (Paris: PUF, 1981).
Marcel Ivan, Evoluţia partidelor noastre politice în cifre şi grafice 1919 – 1932 (Sibiu: Krafft & Drotleff, 1933).
Kenneth Jowitt, ed., Social Change in Romania, 1860-1940. A Debate on Development in a European Nation (Berkely: Univeristy of California, 1978).
Cristian Preda, România postcomunistă şi România interbelică (Bucureşti: Meridiane, 2002).
Cristian Preda, Sorina Soare, Regimul, partidele şi sistemul politic din România (Bucureşti: Nemira, 2008).
Daniel-Louis Seiler, „Pot fi aplicate clivajele lui Rokkan în analiza partidelor politice din Europa centrală?”, în Jean-Michel DE WAELE, ed., Partide politice şi democraţie în Europa centrală şi de est, traducere de Ramona Coman, Ana Maria Dobre, Dorina Iuga şi Ninucia Pilat (Bucureşti: Humanitas, 2003), 135-76.
Gale Stokes, „Social origins of East European Politics” East European Poltics & Societes 1 (1986): 30-74.
Peter Taylor, Peter Osei-Kwame, „A Politics of Failure: The Political Geography of Ghanaian Elections, 1954-1979”, Annals of the Association of American Geographers 74 (1984): 574-89.
Immanuel Wallerstein, Sistemul mondial modern, traducere de Dorel Abraham, Ilie Bădescu şi Marcel Ghibernea (Bucureşti: Meridiane, 1992-1993).

NOTE