Alegeri parlamentare

Trei consecințe ale alegerilor parlamentare din 2012
 

DANIEL BUTI
[„Dimitrie Cantemir” Christian University]

Abstract:
The article represents an analysis of the 2012 general elections and their consequences on the Romanian political system. The variables analysed in the study are: the effective number of parties (N), the level of electoral disproportionality (G) and the nature of bicameralism. Although measured indicators appear to call for an institutional approach and a formal analysis, the article tries to capture and simultaneously takes into account the functional dimension of the political system too. Thus, the consequences of the 2012 parliamentary elections reveal not necessarily the imbalance in the party system or the improvisation of a delegitimized electoral formula, but rather the current makeshift relationships between actors.

Keywords: the effective number of parties; level of electoral disproportionality; bipolarism; over-representation

Aflată la a 7-a rundă de alegeri parlamentare, democraţia românească postcomunistă a avut parte de câteva premiere ce îi vor marca evoluţia în următorii ani. Momentul electoral, programat pe 9 decembrie, la începutul iernii, venea după o rundă de alegeri locale dominată categoric de USL şi după o vară fierbinte marcată de o nouă încercare eşuată de demitere a preşedintelui Traian Băsescu. Scena politică era aşadar puternic antagonizată, iar miza alegerilor nu s-a rezumat la simpla stabilire a câştigătorului. De altfel, atât rezultatul alegerilor locale, cât şi sondajele de opinie din toamnă¹ anulau orice surpriză cu privire la ierarhia electorală. USL era câştigătoare certă. Întrebarea care se punea era aceea dacă va reuşi să obţină peste 50% din mandate. Aceasta a fost de fapt cheia alegerilor parlamentare din 2012 ce viza schimbarea logicii de funcţionare a regimului politic, prin trecerea de la o formulă prezidenţializată în urma intervenţiei „preşedintelui-jucător”, la una parlamentarizată, centrată pe premier şi guvernul său.

Ca şi în urmă cu patru ani, alegerile s-au desfăşurat în baza aşa-numitei legi a „votului uninominal”. Este vorba despre Legea nr. 35/2008 care instituie un sistem electoral proporţional complex, ce combină scrutinul de tip RP cu regula majorităţii, aplicată în unităţi electorale uninominale². S-au înscris în cursă 12 formaţiuni politice şi 13 candidaţi independenţi, dar numai USL, ARD, PP-DD şi UDMR, au depus numărul maxim admis de candidaturi, respectiv 452, PP-DD ramânând cu 450 după definitivarea acestora.

Confruntarea a fost încă de la început una dezechilibrată. Poate doar la începutul anilor ’90, păstrând proporţiile, a mai existat o astfel de situaţie. În ultimele două decenii, scena politică românească a cunoscut mai multe momente în care unul dintre actori a avut statut dominant. S-a întâmplat, spre exemplu, în perioada 1992-1996 cu PDSR sau după 2000 cu PSD. De fiecare dată însă, sistemul partidist a căutat o formulă de echilibru, concretizată prin închegarea unor alianţe care, cel puţin la nivelul percepţiei publice, erau conectate ideologic. A fost cazul CDR sau al Alianţei D.A. Începând cu anul 2004, sistemul partidist părea să fie ieşit din această logică, iar alegerile parlamentare din 2008 aveau să confirme tendinţa de echilibru la vârf şi de bipolarizare. Cel puţin aceasta era imaginea statică pe care o proiectau ultimele momente electorale. În plan funcţional însă, scena politică a avut o dinamică ce a poziţionat-o, din nou, într-o zonă de dezechilibru. Acest lucru a devenit evident mai ales după 2008, atunci când, atât majoritatea parlamentară, cât şi guvernul s-au aflat sub controlul „preşedintelui-jucător”. A urmat, în mod firesc, o mişcare de ponderare, ce a luat forma Uniunii Social Liberale³. Deşi reunea sub aceeaşi umbrelă două partide cu ideologii diferite, ce au evoluat de-a lungul timpului şi şi-au construit profilul imagologic în opoziţie unul faţă de celălalt, USL a reuşit, în scurt timp, să contrabalanseze dominaţia tandemului PDL/Traian Băsescu. Formaţiunea a avut un parcurs ascendent şi, până la alegerile din iarna anului 2012, reuşise să aibă mai multe succese politice: a răsturnat guvernarea PDL (aprilie 2012), a format guvernul (mai 2012), a câştigat detaşat alegerile locale (iunie 2012).

De partea cealaltă, PDL înregistra un evident recul, confirmat de alegerile locale. În perspectiva momentului electoral din decembrie, democrat-liberalii au încercat să-şi construiască un paravan politic şi imagologic prin intermediul Alianţei România Dreaptă (ARD)⁴. Realizată în pripă, prin asocierea cu două formaţiuni lipsite de anvergură politică şi electorală, ARD anunţa de fapt o repetare a experienţei PDL de la locale. Atunci, în mai multe localităţi din ţară, democrat-liberalii s-au prezentat în faţa electoratului în diverse alianţe locale⁵. Cele mai multe dintre acestea nu au reuşit să treacă peste pragul de 1% din voturi. Era clar că obiectivul PDL pentru alegerile parlamentare nu consta decât într-o minimizare şi o gestionare cât mai bună a înfrângerii.

Pe axa electorală centrală se aflau aşadar doi actori cu un parcurs politic şi electoral diametral opus. În vreme ce USL avea un statut dominant şi se afla pe un culoar favorabil, PDL înregistra un evident recul. De fapt, în aceste alegeri, USL nu a avut un contracandidat real. Singurul său adversar a fost propria capacitate de organizare şi de mobilizare a alegătorilor.

Dincolo de acest context cu elementele sale de inedit pentru scena politică românească, alegerile parlamentare din 2012 au marcat şi o altă premieră cu relevanţă pentru sistemul partidist şi pentru caracterul său concurenţial. Pentru prima dată, un partid nou⁶, cu origine extraparlamentară – PP-DD – avea şanse certe să înlăture suspiciunea de cartelizare⁷ şi să intre în Parlament. După o prestaţie încurajatoare la alegerile locale din iunie⁸, o formaţiune cu un mesaj populist, cu un lider informal extravagant şi cu o platformă media în jurul căreia au existat mai multe controverse, ameninţa în mod serios poziţia secundă ce părea adjudecată de PDL.

Pe acest fond, cei 7.694.180 de alegători prezenţi la urne pe 9 decembrie (41,76%)⁹ au generat o situaţie excepţională pentru scena politică românească. Pentru prima dată după scrutinul din mai 1990, o formaţiune politică obţinea majoritatea absolută a voturilor. Cu 58,63% din voturi pentru Camera Deputaţilor şi 60,10% pentru Senat, Uniunea avea peste 2/3 din mandatele parlamentare, întărindu-şi astfel statutul ultra-dominant confirmat de alegerile locale¹⁰. Victoria USL a fost una categorică. Pe locul secund, la mare distanţă, se situa ARD cu 16,50% din voturi pentru Camera Deputaţilor şi 16,70% pentru Senat, urmată de PP-DD cu 13,99% la Camera Deputaţilor şi 14,65% la Senat. Clasamentul electoral a fost închis de UDMR cu 5,13% la Cameră şi 5,23% la Senat.

*Organizaţii ale minorităţilor naţionale, altele decât cea maghiară: 18 mandate (4,36%)
Total alegători înscrişi în listele electorale: 18.423.066
Total voturi valabil exprimate: 7.409.626

O primă consecinţă a alegerilor parlamentare se desprinde cu uşurinţă la o parcurgere sumară a rezultatelor electorale. USL are o poziţie mai mult decât confortabilă, la o distanţă de peste 40 de procente în faţa ARD. Modelele tipologice frecvent invocate în astfel de situaţii, precum cel al lui Blondel¹¹ sau cel al lui Sartori¹² îşi dovedesc limitele, neputând oferi explicaţii cuprinzătoare şi edificatoare. Totuşi, la o privire mai atentă, ce încearcă să surprindă (şi) dinamica sistemului partidist, nuanţele încep să apară. Astfel, împărţirea câştigului politic al USL la cele trei partide componente¹³ conduce nu atât la o echilibrare a raporturilor de forţe, cât mai ales la posibilitatea definirii partidismului românesc şi a operării cu clasificări ce permit comparaţiile. În acest sens, structurarea grupurilor parlamentare pare să indice existenţa unui sistem de tip multipartidist cu partid dominant, acesta din urmă fiind, în mod evident, PSD.

Imaginea scenei politice româneşti după alegerile parlamentare din 2012 se schimbă însă pe măsură ce demersul analitic devine mai riguros, trecând dincolo de simpla observaţie. Aducerea în discuţie a unui element variabil precum numărul efectiv de partide (N¹⁴) oferă mai multă precizie încadrării tipologice, în pofida caracterului static al acestui indicator cifric ce nu surprinde întodeauna raporturile funcţionale dintre actorii politici. Pentru a reduce cât mai mult din această limită a instrumentului folosit au fost calculaţi doi indici N, mai întâi pe baza considerării USL ca fiind un sigur actor politic, opţiune justificată de logica acţiunii parlamentare, iar apoi prin divizarea sa în cele trei partide componente. În ambele cazuri, cei 18 reprezentanţi, din Camera Deputaţilor, ai minorităţilor naţionale, altele decât cea maghiară, au fost trataţi ca un sigur partid, de cele mai multe ori ei acţionând ca atare la votul în plen. Cele două tipuri de calcule (N1 cu USL – un singur partid şi N2 cu USL – divizat) au fost realizate atât pentru Camera Deputaţilor, cât şi pentru Senat, rezultatele fiind ulterior agregate prin medie aritmetică.

Înainte de a vedea care este dimensiunea sistemului partidist, trebuie precizat că opţiunea calculării indicelui N2 are un fundament strict ipotetic, fiind expresia unui exerciţiu teoretico-metodologic vizând un scenariu de evoluţie a scenei politice. Pentru scrutinul din decembrie 2012, PSD, PNL şi PC nu există ca actori electorali. Cele trei partide au participat în alegeri în formula USL şi, chiar dacă au format grupuri parlamentare distincte, reprezintă din punct de vedere funcţional un singur partid. Prin urmare, imaginea post-electorală a partidismului românesc este reflectată cel mai bine de N1.

Valoarea indicelui N justifică paralela cu anul 1990¹⁵. Astfel, N1 – ca medie între N1CD şi N1S – este 2,02. În logica lui Blondel, am avea de-a face cu un sistem bipartidist, împărţit probabil între USL pe de o parte şi restul actorilor parlamentari de cealaltă parte. Într-o altă interpretare, bipartidismul ar putea lua forma relaţiei bipolare, cel puţin ipotetice, între PSD şi PNL. Este clar că scorul electoral al USL şi greutatea sa parlamentară generează acest „defect” al sistemului de partide, care nu este unul de tip bipartidist, chiar dacă funcţionează într-o logică duală. Trebuie precizat că victoria categorică a USL a fost favorizată de modul de scrutin, mai precis de aşa-zisul „vot uninominal”. Combinaţia dintre principiul proporţionalităţii şi regula majorităţii folosită în colegii uninominale a făcut ca Uniunea să-şi adjudece în Camera Deputaţilor 79 de mandate, iar la Senat 35, peste nivelul rezultat în urma repartizării proporţionale a mandatelor pe competitori electorali.

Dacă pentru perioada de început a postcomunismului românesc, în contextul primelor alegeri democratice, se putea vorbi despre un „sistem politic al partidului hiperdominant”¹⁶, acum, la al 7-lea exerciţiu în faţa urnelor de vot, o astfel de formulă, specifică mai degrabă unui regim neconcurenţial, nu poate fi explicată decât prin modul în care a evoluat scena politică în ultimii ani. Este vorba despre concentrarea jocului politic nu în jurul Parlamentului şi al partidelor politice, ci al „preşedintelui-jucător”, care a acumulat putere şi a generat mutaţii în comportamentul formaţiunilor politice.

Creşterea numărului real de partide, prin luarea în calcul a grupurilor parlamentare (nu există un grup al USL, deşi partidele componente îşi corelează acţiunea în forul legislativ) conduce, în mod natural, la creşterea numărului efectiv de partide. Raporturile de forţe se modifică, iar N2 – ca medie între N2CD şi N2S – are valoarea 3,02. Acest lucru semnalează existenţa unui sistem partidist cu defect, situat, conform tipologiei lui Blondel, între bipartidism şi multipartidism cu partid dominant. Am putea vorbi mai degrabă depre un sistem multipartidist dominat de o tendinţă spre bipolaritate. Ţinând cont de dinamica politică, tripartidismul poate fi uşor explicat prin enumerarea principalilor actori: PSD, PNL şi PDL. Totuşi, raporturile dintre aceştia, exprimate cifric de scorurile electorale, sunt profund dezechilibrate.

”Defectul” sistemului de partide este anulat, cel puţin sub aspect cantitativ, de media celor doi indicatori. Astfel, numărul efectiv de partide în urma alegerilor parlamentare din 2012 devine 2,5. Această valoare încadrează partidismul românesc în categoria sistemului cu două partide şi jumătate. Chiar dacă această formulă autohtonă este inconsistentă din punct de vedere ideologic – este vorba despre ideologiile declarate şi auto-asumate de partidele politice – iar diferenţele dintre protagonişti nu generează echilibrul funcţional specific modelului propus de Blondel, ea pare să exprime o realitate politică în care PSD şi PNL sunt actorii principali, chiar dacă inegali, iar PDL este partidul mai mic ce ar putea echilibra raportul de forţe. Specificul conflictual al scenei politice româneşti şi concentrarea puterii în zona „preşedintelui-jucător” au făcut însă ca social-democraţii şi liberalii să se afle, de această dată, în aceeaşi tabără. În pofida tuturor aproximărilor, a nuanţelor, a limitelor şi a abaterilor de la modelul bipartidismului imperfect, există cel puţin două elemente de natură funcţională care susţin această încadrare: bipolarismul şi faptul că orice partid are nevoie de cel puţin un partener pentru a guverna.

O altă consecinţă a alegerilor parlamentare ce merită supusă atenţiei vizează discrepanţa dintre votul popular şi votul politic, mai exact gradul de disproporţionalitate electorală. Calculat după formula propusă de Michael Gallagher¹⁷, dar ca medie a disproporţionalităţii celor două camere parlamentare, indicele G are valoare de 6,6¹⁸. Faţă de anul 2008, se înregistrează o creştere de aproape trei ori¹⁹. Aceasta înseamnă că numărul de voturi a căror destinaţie a fost schimbată prin distribuirea procentelor situate sub pragul electoral a crescut foarte mult. Distanţa semnificativă dintre formaţiunile clasate pe primele două locuri în opţiunile electoratului susţine această evoluţie ascendentă a indicelui G. Din acest punct de vedere, momentul electoral din decembrie 2012 marchează o posibilă schimbare de trend în privinţa disproporţionalităţii legislative. Astfel, dacă în prima decadă a postcomunismului, indicele disproporţionalităţii a crescut constant, de la 4,1 în 1990, la 7,5 în 2000, ulterior, la alegerile din 2004 şi 2008, acesta s-a plasat pe un culoar descendent, ajungând la 3,7, respectiv 2,4²⁰. În 2012 însă, abaterea de la proporţionalitate a crescut din nou, situându-se peste media întregii perioade postcomuniste²¹, astfel încât „scrutinul RP românesc rămâne totuşi în zona celor cu un grad ridicat de disproporţionalitate”²².

Important de menţionat în acest context este că cele 118 mandate acordate peste numărul de locuri parlamentare²³, stabilit conform normei de reprezentare (452), nu contribuie la creşterea disproporţionalităţii electorale, ci dimpotrivă asigură realizarea, în limitele pe care tocmai le-am subliniat, a principiului proporţionalităţii care stă la baza sistemului electoral românesc. Faptul că cele mai multe mandate au fost câştigate la nivelul colegiilor uninominale, cu majoritatea absolută a voturilor a deschis perspectiva unui efect majoritarist accentuat. Acesta a fost însă corectat potrivit principiului reprezentării proporţionale prin creşterea, conform legii, a numărului de parlamentari. Astfel, deşi cuantumul normei de reprezentare a rămas neschimbat, numărul total al deputaţilor şi senatorilor a ajuns la 588. Cele 118 locuri ce dau de fapt concreteţe principiului proporţionalităţii nu sunt „în plus” şi nici suplimentate artificial, iar aleşii care le ocupă nu au intrat în forul legislativ „pe uşa din dos”. Situaţia creată are acoperire legală, fiind rezultatul prevederilor Legii nr. 35/2008. Ea are însă implicaţii asupra reprezentării, acestea conducând de altfel spre a treia consecinţă a alegerilor parlamentare din 2012.

Conform teoriei democratice şi a principiului reprezentării, creşterea numărului de parlamentari nu ar trebui să îngrijoreze. Dimpotrivă, cu cât dimensiunea parlamentului este mai mare cu atât reprezentativitatea lui creşte. Totuşi, având în vedere că sistemul de alegere al deputaţilor şi senatorilor români conţine şi o procedură majoritaristă, iar în 2012 aceasta s-a activat mult mai mult decât în urmă cu patru ani, asigurarea unei reprezentări egale a alegătorilor, prin prisma votului acordat în colegiile uninominale, necesită unităţi electorale cu aceeaşi magnitudine. Diviziunile uninominale ale circumscripţiilor prezintă, cel puţin formal, această caracteristică. Cu toate acestea, în cazul ultimului scrutin parlamentar există 33 de circumscripţii pentru Camera Deputaţilor şi 30 pentru Senat în care numărul de aleşi este mai mare decât cel al colegiilor uninominale. Altfel spus, în urma procesului de alocare şi atribuire a mandatelor, unele colegii au devenit plurinominale, anulând astfel egalitatea reprezentării alegătorilor şi generând situaţii de supra-reprezentare.

Mai mult, existenţa unor circumscripţii electorale cu „mandate suplimentare” este de natură să modifice încadrarea sistemului parlamentar românesc în categoria bicameralismului simetric şi congruent²⁴. Puterea formală relativ egală a celor două camere, precum şi legitimitatea directă cu care sunt învestite le asigură simetria. În acelaşi timp, alegerea similară a deputaţilor şi senatorilor pe baza unui sistem proporţional complex susţine congruenţa bicameralismului. Nuanţele apar în privinţa reprezentării. Deşi criteriul lui Lijphart, ce vizează compoziţia camerelor, nu surprinde diferenţe între Camera Deputaţilor şi Senat, faptul că ambele supra-reprezintă anumite minorităţi²⁵ şi o fac în grade diferite oferă argumente pentru poziţionarea bicameralismului românesc într-o zonă de incongruenţă.

Consecinţele alegerilor parlamentare din 2012 scot în evidenţă nu atât dezechilibrul existent la nivel partidist sau improvizaţia unei formule electorale delegitimate, cât mai ales provizoratul actualelor raporturi dintre actori. Statutul ultra-dominant al USL reprezintă un test pentru scena politică românească ce trebuie să-şi pună în evidenţă caracterul concurenţial şi capacitatea homeostatică. Numărul efectiv de partide pune de fapt în evidenţă logica maniheistă în care evoluează actorii politici. Valoarea gradului de disproporţionalitate electorală arată, în pofida distanţei foarte mari dintre formaţiunile clasate pe primele două locuri, că sistemul electoral proporţional îşi face treaba. Nu în ultimul rând, supra-reprezentarea unor electori, ca efect pervers al legii „votului uninominal”, exprimă nu doar o eroare existentă în mecanismul de fundamentare a democraţiei reprezentative, ci şi maniera superficială şi politicianistă în care a fost reglementată, în 2008, instituţia votului. 

În acelaşi timp, consecinţele acestui moment electoral pot trece dincolo de zona sistemului de partide, a modului de scrutin sau a reprezentării. Faptul că o formaţiune politică, legitimată prin vot, deţine o majoritate confortabilă a mandatelor parlamentare deschide calea unor schimbări de structură în plan politic şi instituţional. USL a demarat deja procedurile în vederea revizuirii Constituţiei şi a modificării legislaţiei electorale. În mod evident, acest lucru este în primul rând rezultatul manifestării unui act de voinţă politică, dar acest act a fost facilitat de rezultatul alegerilor parlamentare din 2012.

Bibliografie
BUTI, Daniel, „Alegeri locale 2012. Dominaţie şi dezechilibru”, în Sfera politicii, nr. 171, 2012, pp. 34-42.
BUTI, Daniel, „Alegerile parlamentare 2008. Între confuzia schimbării electorale şi stabilitatea sistemului politic”, în Sfera politicii, nr. 131-132, 2009, pp. 36-41.
LIJPHART, Arend, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, trad. de Cătălin Constantinescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
MATEESCU, Silviu Dan, „Impactul cartelizării sistemului de partide din România asupra consolidării sistemului democratic”, în Sfera politicii, nr. 162, 2011, pp. 12-22
PREDA, Cristian, Sorina Soare, Regimul, partidele şi sistemul politic din România, Ed. Nemira, Bucureşti, 2008.
RADU, Alexandru, Politica între proporţionalism şi majoritarism. Alegeri şi sistem electoral în România postcomunistă, Ed. Institutul European, Iaşi, 2012.
RADU, Alexandru, „Ce fel de sistem partidist?”, în Sfera politicii, nr. 116-117, 2005, pp. 4-7
RADU, Alexandru, Daniel Buti, Sistemul politic românesc, ed. a 3-a, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2010.
SARTORI, Giovanni, Parties and Party Systems. A Framewark for Analysis, Cambridge: Cambridge University Press, 1976.
VOICU, George, Pluripartidismul. O teorie a democraţiei, Ed. All, Bucureşti, 1998.

NOTE

DANIEL BUTI – Licenţiat în Ştiinţe politice (2003). Doctor în Ştiinţe politice (2012). Lector universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”. Autor al mai multor articole privind alegerile şi partidele politice din România postcomunistă.

 sus