Editorial

Despre mitologia votului uninominal
 

ALEXANDRU RADU
[„Dimitrie Cantemir” Christian University]

Abstract:
The present article’s goal is to reveal the mythical aura of the parliamentary electoral mechanism, specific to the 2008 and 2012 elections. The four analysed myths are: the myth of the political panacea, the myth of the undeserved winner, the myth of the redistributed mandates and the myth of the oversized parliament. It will also emphasize the reformant yet paradoxical effect of the “uninominal vote’s” failiure.

Keywords: Parliamentary elections; uninominal vote; proportional representation; electoral mythology; electoral reform

Alegerile parlamentare româneşti din 9 decembrie 2012 au reprezentat cea de-a doua ediţie a scrutinului proporţional combinat cu votul în circumscripţii uninominale. Ca şi la prima ediţie, mecanismul electoral reglementat prin Legea nr. 35/2008, modul de desfăşurare al alegerilor, dar şi rezultatele excepţionale, au fost dominate de mitologia creată în „votului uninomal”. Mitul panaceului politic, mitul câştigătorului nemeritat, mitul mandatelor redistribuite, mitul parlamentului supradimensionat sunt cele patru mituri pe care pe vom analiza mai jos, cu obiectivul demitizării unui procesul electoral, care, deşi şi-a dovedit eşecul, a produs consecinţe politice importante.

Vom începe cu ceea ce putem numi mitul fondator. Pentru aceasta, ne vom întoarce în timp, la momentul adoptării actualei legislaţii electorale de la începutul anului 2008. Era perioada de vârf a manifestării conflictului politic dintre „preşedintele-jucător” şi „cei 322”, adică dintre titularul funcţiei prezidenţiale şi majoritatea parlamentară ostilă acestuia, personalizat prin confruntarea publică dintre preşedintele Traian Băsescu şi premierul Călin Popescu-Tăriceanu, ca exponent al majorităţii parlamentare. În termeni tehnici, România experimenta atunci, pentru prima oară, o situaţie de cohabitation française, în condiţiile existenţei a ceea ce Giovanni Sartori numeşte majorităţi divizate sau disjuncte¹. O astfel de situaţie se caracterizează prin faptul că majoritatea care îl alege pe preşedinte nu este (sau nu mai este) aceeaşi cu cea care susţine guvernul şi controlează parlamentul. România făcea astfel primul pas către sistemul semiprezidenţial, al diarhiei flexibile, cu un executiv bicefal al cărui „prim cap” se schimbă după cum se schimbă combinaţiile majorităţii. Concret, dacă în prima parte a legislaturii 2004-2008, beneficiind de o majoritate unificată, preşedintele Băsescu a prevalat asupra premierului Tăriceanu, începând cu 1 aprilie 2007, data constituirii guvernului Tăriceanu bazat pe o altă majoritate parlamentară, dominaţia prezidenţială asupra executivului s-a diminuat. Totuşi, în paranteză fie spus, semiprezidenţialismul românesc nu a putut depăşi stadiul funcţionării conflictuale. Suspendat de noua majoritate parlamentară, compusă din reprezentanţii PNL, PSD, PC şi UDMR, pe 19 aprilie 2007, dar reconfirmat prin rezultatul referendumului naţional din 19 mai, preşedintele Băsescu a contracarat acţiunea parlamentului, a „celor 322”, prin asumarea obiectului reformării clasei politice. Modalitatea vizată era cea a impunerii „votului uninominal”, formulă ideologică ce masca trecerea de la regula proporţionalităţii la regula majorităţii pentru alegerea parlamentarilor. Prezentat publicului drept panaceul însănătoşirii mediului politic românesc, „votul uninominal” a devenit expresia manifestă a reformismului politic. Competiţia pentru asumarea meritului reformării clasei politice a devenit acerbă spre finalul anului 2007, când Premierul şi-a angajat răspunderea pentru un mod de scrutin „uninominal”, în timp ce Preşedintele a convocat un referendum naţional pe tema „uninominalului”. Dacă noua lege electorală trecută prin angajarea răspunderii a fost declarată neconstituţională, o soartă similară a avut şi referendumul prezidenţial, în sensul că, deşi a fost aprobat de majoritatea participanţilor, nu a putut satisface condiţia de validitate, adică atingerea unui nivel al prezenţei de cel puţin 50%+1 din totalul cetăţenilor înscrişi în listele electorale, astfel că a eşuat. În aceste condiţii, sub presiunea Preşedintelui, dar şi pentru a-şi asuma întâietatea schimbării, Parlamentul a adoptat aşa numita lege a votului uninominal pe data de 11 martie 2008 cu 231 voturi pentru, 18 contra şi 18 abţineri. Preşedintele Băsescu a salutat decizia parlamentarilor şi, după respingerea contestaţiei de neconstituţionalitate formulată de PC şi PRM, a promulgat de îndată noua lege electorală; cea care era chemată, în viziunea adepţilor „votului uninominal”, deveniţi, fără să o ştie, discipoli ai determinismului duvergerian, să reformeze clasa politică.

Mitul panaceului politic sau, altfel spus, al puterii reformatoare a „votului uninominal” căpătase astfel şi o formă juridică. El se baza însă pe o confuzie ştiinţifică impardonabilă, chiar dacă destul de comună printre nespecialişti. Cum bine se ştie, scrutinul de tip majoritar este asociat în practica electorală, de regulă, cu procedura votului uninominal, adică cu votul exprimat în unităţi electorale cu un singur mandat, aşa cum se întâmplă, bunăoară, în cazul alegerilor pentru Camera Comunelor din Marea Britanie (în varianta scrutinului majoritar simplu sau pluralitar) sau în cel al Adunării Naţionale din Franţa (în varianta scrutinului majoritar absolut). Totuşi, aceasta nu înseamnă că toate scrutinele majoritare sunt uninominale sau, cu atât mai puţin, că votul uninominal se identifică cu regula majorităţii. Dincolo de diferenţele conceptuale², dovada practică o reprezintă, spre exemplu, alegerile prezidenţiale din SUA, unde regula majorităţii relative este combinată cu votul pe liste, căci cetăţenii aleg odată preşedintele şi vicepreşedintele, plus marii electori. În mod deloc surprinzător dacă o privim strict dintr-o perspectivă tehnică, chiar noua lege românească este o infirmare a echivalării dintre votul uninominal şi regula majorităţii.

Într-adevăr, în ciuda propagandei majoritariste din jurul acestei construcţii juridice, modul de scrutin parlamentar a rămas neschimbat. Astfel spus, parlamentarii sunt aleşi în continuare în baza unui scrutin de tip RP. Noutatea o reprezenta divizarea circumscripţiilor electorale plurinominale în colegii uninominale. Iată, spre comparaţie, prevederile legale respective din vechea şi noua lege electorală. Conform legii din 2004, „Deputaţii şi senatorii se aleg în circumscripţii electorale pe bază de scrutin de listă potrivit principiului reprezentării proporţionale (s.m.), precum şi pe bază de candidaturi individuale.”³ Totodată, legea din 2008 prevede: „Deputaţii şi senatorii se aleg în colegii uninominale constituite potrivit prevederilor art. 11, prin scrutin uninominal, potrivit principiului reprezentării proporţionale (s.m.).⁴

Mai mult, întreaga filosofie a legii electorale din 2008 este proporţionalistă, căci mecanismul de repartizare a mandatelor parlamentare are menirea de a a sigura respectarea proporţionalităţii dintre voturile obţinute de fiecare actor electoral şi locurile parlamentare primite de acesta. Concret, în vederea distribuirii mandatelor, prima operaţiune efectuată este stabilirea numărului de mandate ce revine fiecărei formaţiuni care a trecut pragul electoral, prin metoda coeficientului electoral simplu, la nivel de circumscripţie, respectiv prin metoda d`Hondt, la nivel naţional, cu precizarea, aproape redundantă, că ambele metode sunt de tip proporţional. În plus, toate mandatele câştigate majoritar, la nivelul colegiilor uninominale, de reprezentanţii partidelor politice sunt scăzute din totalul mandatelor ce revine, după principiul proporţionalităţii, fiecărui partid. De altfel, chiar rezultatul alegerilor din 2012 este o dovadă în acest sens, ponderea mandatelor parlamentare fiind în acord cu proporţia voturilor obţinute de acestea. E drept, gradul disporporţionalităţii, măsurat cu ajutorul indicelui G, a tins către 7%, o valoare totuşi ridicată, dar aceasta arată mai degrabă limitele mecanismelor de compensare, în condiţiile excepţionale ale unui diferenţe de circa 40% din voturi între primele două formaţiuni parlamentare.

Cu toate acestea, percepţia publică asupra mecanismului electoral a continuat să fie majoritaristă. De aici şi mitul câştigătorului nemeritat. Acesta a fost puternic pus în evidenţă chiar de primele alegeri uninominale, cele din 2008. Imediat după comunicarea rezultatelor oficiale, agenda publică a fost dominată de criticile care vizau cazurile în care mandatele parlamentare au fost acordate unor candidaţi care nu s-au situat, fiecare în colegiul lui, pe primul loc, judecând după numărul de voturi obţinute. În ansamblu, 75 de mandate din Camera Deputaţilor (adică 23,73% din totalul celor 316) şi 39 din Senat (28,47% din cele 137) au fost alocate unor candidaţi care nu s-au plasat pe primele poziţii în colegiile în care au candidat, ci pe poziţiile a II-a (44 deputaţi şi 29 senatori), a III-a (25+9) şi a IV-a (6+1). Aceste cazuri au fost considerate de publicul larg, dar şi de politicieni, drept efecte perverse ale mecanismului electoral, prin raportare la situaţiile în care titularul mandatului devenea candidatul clasat pe prima poziţie a ierarhiei electorale din colegiul uninominal respectiv. Numai că, cu toată aparenţa firescului, o astfel de logică era falsă sau, mai corect, era falsificată de mitologia votului uninominal. O astfel de logică ar fi corespuns unui scrutin de tip majoritar, cum numai în aparenţă este cel reglementat prin Legea nr. 35/2008. Cum tocmai am arătat, alegerea parlamentarilor se face, în continuare, pe baza principiului reprezentării proporţionale, cazurile mai sus incrimitate fiind, în realitate, produsul mecanismului electoral de compensare a abaterilor de la proporţionalitate generate de mandatale câştigate majoritar, la nivelul colegiilor uninominale. Mecanism care, în 2008, a funcţionat ireproşabil, astfel că indicele disproporţionalităţii a atins cea mai mică valoare din 1990 încoace, situându-se sub media europeană. Dar mitul câştigătorului nemeritat a forjat imaginea unei instituţii legislative cu două categorii de membri: de-o parte, parlamentarii „independenţi” sau „uninominali” cum ei înşişi ţineau să se definească, proveniţi dintr-un vot personalizat, desemnaţi prin vot majoritar versus parlamentarii „partizani”, votaţi politic şi aleşi proporţional. Consecinţa practică a acestei divizări parlamentare a reprezentat-o creşterea gradului de dezinstituţionalizare a parlamentului, aşa cum a dovedit-o amploarea fără precedent a migraţiei politice⁵, ca să nu mai vorbim diminuarea şi mai puternică a nivelului încrederii populare în instituţia fundamentală a democraţiei.

Deşi în 2012 numărul „câştigătorilor nemeritaţi” s-a redus substanţial, din cauze ce vor deveni evidente deîndată, dihotomia mandatelor parlamentare nu a dispărut, ci, dimpotrivă, s-a amplificat, chiar dacă acum şi pe alte baze. Aceasta, pentru că alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012 au fost unele excepţionale prin rezultatele generate, care au dat naştere unui nou mit – cel al mandatelor redistribuite, ca justificare pentru pentru noua dihotomie a mandatelor parlamentare. Astfel, un mecanism de redistribuire a mandatelor ar fi acţionat în favoarea perdanţilor competiţiei majoritare de la nivelul colegiilor uninominale, permiţând acestora să acceadă în parlament, dar „pe uşa din dos”. Cu alte cuvinte, alegerile ar fi generat două categorii de aleşi: cei „uninominali”, aleşi direct în colegii şi bucurându-se de legitimitate deplină, versus parlamentarii „redistribuiţi”, aleşi indirect şi beneficiari ai unei legitimităţi limitate. 

Să vedem însă cum stau lucrurile în realitate. Pentru aceasta, vom analiza două exemple, cu rol explicativ. Primul exemplu invocat priveşte circumscripţia electorală Neamţ (nr. 29), cu magnitudinea 8, pentru Camera Deputaţilor⁶. Mandatele au fost repartizate, în baza proporţionalităţii electorale, astfel: USL – 5, ARD – 2, PP-DD – 1 şi UDMR – 0. Altfel spus, în funcţie de ponderea voturilor câştigate, USL avea dreptul la cinci mandate, ARD la două şi PP-DD la unul. Pentru a înţelege modul de atribuire a mandatelor, ale cărui reguli sunt prevăzute de articolul 48 al legii nr. 35/2008, va trebui să urmărim tabelele de mai jos.

T.1. Lista candidaţilor care au obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate în colegiul în care au candidat

T.1. conţine numele deputaţilor, toţi de la USL, care şi-au obţinut mandatul ca urmarea a câştigării majorităţii absolute a voturilor exprimate în colegiile în care au candidat, respectiv colegiile nr. 1, 2, 3, 5, 6, 7 şi 8, în conformitate cu prevederile art. 48, alin. (11) al Legii 35/2008⁷.


T.2. Lista candidaţilor cărora nu li s-a atribuit mandate în prima etapă, ordonantă descrescător în funcţie de numărul de voturi obţinute (primii cinci)

Urmează alocarea mandatului din colegiul nr. 4, singurul în care nici un candidat nu a obţinut majoritatea absolută a voturilor, prin aplicarea prevederilor legale cuprinse în art. 48, alin. (14) al legii electorale⁸. Conform datelor din T.2., pe prima poziţie în acest colegiu s-a clasat un candidat al USL, formaţiune care şi-a adjudecat deja mandatele ce-i reveneau. Ca atare, mandatul a fost atribuit candidatului clasat al doilea clasat, respectiv Elenei Udrea, care, în acest fel, ar intra în categoria „câştigătorilor nemeritaţi”. În realitate însă, mandatul candidatei ARD este la fel de meritat, la fel de legitim ca oricare din cele 7 câştigate de USL. Să mergem mai departe, precizând că acum ne aflăm sub incidenţa art. 48, alin. (15) al legii electorale, care reglementează alocarea suplimentară de mandate⁹. ARD mai are de ocupat un mandat, care revine următorului clasat în lista din T.2., respectiv candidatei Stoica Mihaela, din colegiul nr. 2. În fine, ultimul mandat din circumscripţie revine următorului candidat, din partea PP-DD, în colegiul nr. 3, Moisii Constantin, partidul său având dreptul la un mandat. În acest fel au fost atribuite toate mandatele candidaţilor îndreptăţiţi, dar în colegiile uninominale nr. 2 şi nr. 3 au fost aleşi câte doi deputaţi. În concluzie, beneficiară de drept a 5 mandate, USL a câştigat majoritatea absolută a voturilor în 7 din cele 8 colegii uninominale, astfel că i-au fost alocate 5+2 mandate, celelalte partide primind restul de mandate cuvenite, 2 pentru ARD (din care un mandat în singurul colegiu rămas liber după prima etapă a aloocării) şi unul pentru PP-DD, iar totalul mandatelor alocate a ajuns la 10, ceea ce reprezintă o creştere cu 25%.

Celălalt exemplu propus spre analiză este cel al circumscripţiei senatoriale Dolj, nr. 17, cu 5 mandate¹⁰. Aici formaţiunile politice care au depăşit pragul electoral la nivel naţional şi-au împărţit mandatele puse în joc în proporţia următoare: USL a primit 3 mandate, iar ARD şi PP-DD câte unul. Atribuirea mandatelor pentru candidaţii îndreptăţiţi s-a făcut conform datelor din tabelele de mai jos.

T.3. Lista candidaţilor care au obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate în colegiul în care au candidat

Remarcăm, mai întâi, că în fiecare din cele cinci colegii uninominale mandatul a fost câştigat majoritar, titularii fiind numai reprezentanţi ai USL, formaţiune care avea dreptul să ocupe doar 3 mandate, în baza principiului proporţionalităţii.

T.4. Lista candidaţilor cărora nu li s-a atribuit mandate în prima etapă, ordonantă descrescător în funcţie de numărul de voturi obţinute (primii trei)

Celelalte două mandate care revin de drept, câte unul, ARD şi PP-DD, vor fi atribuite reprezentanţilor acestora, conform prevederilor art. 48, alin. (15) al legii electorale. Astfel, mandatul PP-DD va reveni primului candidat al acestei formţiuni conform listei din T.4., respectiv lui Solomon Antonie care a candidat în colegiul nr. 1. Pe poziţia a doua s-a situat un candidat al ARD, acesta, Stoica Adrian, devenind şi deputatul din partea ARD, chiar dacă a candidat tot în colegiul nr. 1. În acest fel, în acest colegiu uninominal (!) au fost alocate trei mandate senatoriale. În concluzie, beneficiară de drept a 3 mandate, USL a câştigat majoritatea absolută a voturilor în toate cele 5 colegii uninominale, astfel că i-au fost alocate 3+2 mandate, celelalte partide primind restul de mandate cuvenite, câte unu pentru ARD şi PP-DD, totalul mandatelor alocate ajungând la 7, ceea ce reprezintă o creştere cu 40%.

Aşadar, în ciuda impresiei că acei candidaţi care nu au câştigat majoritatea voturilor în colegiile în care au candidat au fost totuşi recompensaţi cu un mandat în urma acţiunii unui mecanism de redistribuire, exemplele invocate ne arată inexistenţa unui astfel de mecanism, bazat pe o logică majoritaristă, nespecifică însă modului de scrutin parlamentar, şi, ca atare, probează egalitatea de legititimitate a mandatelor, indiferent de atapa în care au fost atribuite.

E drept, exemple scot în evidenţă, pe de altă parte, costul plătit pentru compensarea abaterilor de la proporţionalitatea electorală generate de mandatele suplimentare câştigate majoritar, despre care vom vorbi în continuare. Nu înainte de a preciza că efectul cel mai criticat al acestor alegeri – sporirea numărului deputaţilor şi senatorilor – nu era deloc unul surpinzător, chiar dacă, în general, opinia publică aşa l-a perceput. Dincolo de argumentele teoretice ce pot fi invocate, care ţin de logica mecanismului electoral, argumentul practic îl reprezintă precedentul din circumscripţia electorală pentru deputaţi Arad din 2008, unde într-un colegiu uninominal au fost alocate două mandate. Apreciată la acel moment mai degrabă drept un accident sau pur si simplu ignorată, situaţia de la Arad din 2008 avea să se multiplice în 2012, în condiţiile în care formaţiunea politică câştigătoare a obţinut majoritatea absolută a voturilor¹¹.

În fine, mitul cu cea mai consistentă aparenţă – mitul parlamentului supradimensionat –, deşi sub adiacent celui al mandatelor redistribuite, dar alimentat de disputa politică din jurul mărimii dezirabile a parlamentului românesc, face trimitere la consecinţa electorală a unui for legislativ expandat mult peste nevoile unei societăţi de dimensiunile celei româneşti, ba chiar disproporţionat de mare în raport cu societăţi mult mai numeroase. Concret, cei care acuză supradimensionarea parlamentului de la Bucureşti au de partea lor, cel puţin la prima vedere, realitatea unui parlament cu 588 de mandate, adică cu 112 peste cele stabilite prin aplicarea normei legale de reprezentare, respectiv mai numeros cu 111 membri decât în legislatura precedentă. Cum am văzut mai sus, şi în primul caz exemplificat, şi în cel de al doilea au fost alocate mandate suplimentare. În total, au fost alocate 79 de mandate de deputat suplimentare, adică peste numărul de mandate dedus din aplicarea normei de reprezentare, şi 39 de mandate senatoriale suplimentare, rezultând un parlament cu 394 deputaţi (315+79, creşterea fiind de 25,08%¹²) şi 176 senatori (137+39, cu un plus de 28,47%). Adăugăm că mandatele suplimentare, toate câştigate prin vot majoritar, au fost distribuite în 33 de circumscripţii electorale pentru Camera Deputaţilor, respectiv în 29 de circumscripţii electorale pentru Senat, în care avem colegii uninominale cu câte doi sau chiar trei reprezentanţi parlamentari. Beneficiarele mandatelor suplimentare au fost doar două formaţiuni politice – USL şi UDMR, deşi proporţiile sunt mult diferite. Astfel, dacă la Senat UDMR şi-a adjudecat un astfel de mandat, restul de 38 revenind USL, la Camera Deputaţilor toate cele 79 de mandate majoritare suplimentare au titulari reprezentând partidele componente ale Uniunii¹³.

Dar adevărata problemă nu este numărul parlamentarilor în sine, ci măsura în care se asigură reprezentarea cetăţenilor în parlament. Or, lăsând la o parte faptul că, de principiu, există o relaţie direct proporţională între dimensiunea parlamentului şi nivelul reprezentării cetăţenilor, creşterea, reală altfel, a numărului parlamentarilor români nu a generat un progres în acest sens, ci, dimpotrivă. Căci, dacă norma legală de reprezentare a rămas neschimbată, adică specifică unui parlament cu 452 de locuri, existenţa colegiilor cu doi sau chiar cu trei parlamentari nu poate genera decât o discriminarea de reprezentare în raport cu colegiile în care cetăţenii sunt reprezentaţi de un singur ales.  

Dincolo însă de faptul că a generat înţelegerea denaturată a mecanismului electoral care a guvernat alegerile parlamentare din 2008 şi 2012, mitologia din jurul votului uninominal are, oricât ar părea de paradoxal, şi un efect pozitiv. Astăzi, opinia dominantă în societate este cea a falimentului votului uninominal, chiar dacă, în bună măsură, efortul de demitizare a procesului electoral rămâne unul circumscris specialiştilor din domeniu. Dar, aşa cum o arată intenţia actualilor decidenţi politici, reforma electorală vizează renunţarea la implementarea unui scrutin de tip majoritar, definit în spaţiul public românesc drept „vot uninominal”, în favoarea adoptării reprezentării proporţionale, în fapt, a revenirii la scrutinul proporţional, practicat până în 2004 inclusiv. Că şi acesta este deja grevat de existenţa unor mituri, precum cel al listelor blocate, este o cu totul altă problemă. România se va întoarce, pentru alegerile parlamentare din 2016, la realitatea electorală a anului 2004. Pasul înapoi era unul necesar, deşi este greu de explicat raţional de ce a fost nevoie de experimentul prelungit al votului uninominal.

Anexă

Mecanismul de atribuire a mandatelor parlamentare în etapa a doua, conform art. 48, alin. (13) - (15), Legea nr. 35/2008

(13) Dacă pentru un competitor electoral numărul de mandate atribuite potrivit prevederilor alin. (11) (cu majoritatea absolută a voturilor – n.m.) este mai mare sau egal cu numărul de mandate repartizate competitorului electoral respectiv în aceea circumscripţie electorală, calculat potrivit prevederilor alin. (3) – (7) (conform principiului proporţionalităţii – n.m.), acestuia nu i se va mai aloca nici un mandat în etapa a doua prevăzută la alin. (12), acesta reţinând mandatele atribuite potrivit prevederilor alin. (11).

(14) Pentru fiecare competitor electoral care a întrunit pragul electoral potrivit prevederilor art. 47, alin. (2), din numărul de mandate repartizat în acea circumscripţie electorală, calculat potrivit prevederilor alin. (3) – (7), se scade numărul de mandate atribuite la nivelul colegiilor uninominale potrivit alin. (11), rezultatul reprezentând numărul de mandate de atribuit fiecărui competitor electoral la nivelul circumscripţiei electorale în cea de a doua etapă de atribuire şi alocare a mandatelor. Numărul de mandate rezultat pentru fiecare competitor electoral se alocă pentru candidaţii acestora în ordine descrescătoare în funcţie de clasarea în lista prevăzută la alin. (12). În cazul în care următorul candidat căruia urmează să i se atribuie mandat din lista ordonată prevăzută la alin. (12) aparţine unui competitor electoral care a epuizat numărul de mandate la care are dreptul în acea circumscripţie electorală sau dacă în colegiul uninominal în care acesta a candidat deja s-a atribuit un mandat, se va proceda la trecerea la următorul candidat din lista ordonată până la atribuirea tuturor mandatelor.

(15) În cazul în care, în urma atribuirii de mandate în cele două etape potrivit prevederilor alin. (11)-(14), unuia sau mai multor competitori electorali care au trecut pragul electoral potrivit prevederilor art. 47, alin. (2) nu li s-a atribuit numărul de mandate la care au dreptul în acea circumscripţie electorală, calculat potrivit prevederilor alin. (3) – (7), acestora li se vor atribui atâtea mandate până la concurenţa cu acest număr. Mandatele se alocă suplimentar candidaţilor competitorilor electorali respectivi cei mai bine plasaţi în lista ordonată prevăzută la alin. (12) cărora nu li s-a alocat mandat, în colegiul uninominal în care au candidat, prin creşterea corespunzătoare a numărului de mandate din circumscripţia electorală respectivă şi prin excepţie de la prevederile alin. (9).

Bibliografie
LEGEA nr. 35/2008, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 13 martie 2008.
LIJPHART, Arend, Electoral Systems and Party Systems. A Study of Twenty-Seven Democraties, 1945-1990, New York, Oxford University Press, 1995.
MARTIN, Pierre, Sistemele electorale şi modurile de scrutin, traducere de Marta Nora Singer Bucureşti, Monitorul Oficial, 1999.
NORIS, Pippa, Electoral Engineering. Voting Rules and Political Behavior, Cambridge, Cambridge University Press, 2004.
SARTORI, Giovanni, Ingineria constituţională comparată, traducere de Gh. L. Stoica şi G. Tănăsescu, Bucureşti, Mediterana 2000, 2002.

NOTE

ALEXANDRU RADU – Prof.univ.dr., Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, redactor şef Sfera Politicii.

 sus