Recenzie

O (re)considerare a „revoluției” române

---

Radu Portocală, L’Exécution des Ceausescu. La vérité sur une révolution en trompe-l’œil [Execuţia cuplului Ceauşescu. Adevărul despre o revoluţie, surprinzătoare realitate iluzorie]
Paris, Larousse, A rebours [În răspăr], 2009, 155 p.

---

Puţini autori români, intelectuali par să fie dispuşi în perioada imediat următoare lui decembrie 1989, să accepte teze cu privire la manipularea şi complotul care ar fi existat în jurul prăbuşirii regimului Ceauşescu. Teza est susţinută de Radu Portocală, care publică în 1990, cartea sa Autopsie du coup d’État roumain. Au pays du mensonge triomphant [Romania – autopsia unei lovituri de stat: in tara in care a triumfat minciuna¹]. În Franţa, acolo unde se stablileşte încă din perioada comunistă, colaborează pentru diverse publicaţii şi posturi de radio. Născut în 1951, Radu Portocală părăseşte România în 1977, iar din 1982 trăieşte la Paris. Jurnalist pentru RFI, este redactor şi colaborator al mai multor publicaţii care apar la Paris, atât înainte cât şi după 1989 (printre altele, revista Est &Ouest, Courrier international etc.). În perioada 1989-1990, colaborează cu Antenne 2 pentru emisiuni de actualitate despre România şi este corespondentul postului de radio Vocea Americii la Paris pentru emisiuni în limba română, totodata este şi jurnalist al săptamânalului Le Point (până în 1992), prima publicaţie care rezumă „dubiile asupra evenimentelor” din decembrie 1989 apărute în presa franceză, dar mai mult, pretinde să ofere o explicaţie pentru „revoluţia română”, Radu Portcoală fiind unul dintre cei ce susţin ideea existenţei unui complot².

Primele semne de întrebare cu privire la revoluţia română şi primele cărţi dedicate acesteia apar în străinătate, şi mai cu seamă în Franţa, ele se constituie ca o privire retrospectivă a jurnaliştilor, uneori martori ai evenimentului, asupra diferenţelor dintre realitatea postfactum şi realitatea construită prin intermediul presei la care contribuiseră chiar ei. Însa nu doar jurnaliştii francezi³ şi nu doar cei aflaţi în strainătate la acea dată acuză o manipulare (a media sau/şi prin intermediul ei) sau tind să susţină ideea existenţei unui complot⁴. Este însă evident interesul jurnaliştilor francezi pentru discutarea evenimentelor din 1989, fapt comentat de altfel în presa americană şi de unii intelectuali români⁵. La puţine luni după decembrie 1989, la Paris are loc un colocviu⁶ unde participanţii, dintre cei mai cunoscuţi jurnalişti şi redactori din presa şi televiziunea franceză, dar şi intelectuali români prezenţi la această dezbatere, vor pune în discuţie „revoluţia” din România. Dacă primii sunt preocupaţi de desfăşurarea evenimentelor la finele lui decembrie 1989, de problema circulaţiei şi a producerii informaţiei, reuşind astfel să atragă atenţia asupra puterii pe care o deţine media în producerea sensului evenimentului, intelectualii români par să fi fost preocupaţi mai mult de situaţia politică în România, ulterioară evenimentului 1989. Astfel, putem spune că noii politicieni din rândul cadrelor comuniste şi intelectualii, scriitori, eseişti, cercetători şi ulterior universitari, au împărtăşit împreună, cel puţin într-o primă etapă, convingerea că au asistat, direct sau de la distanţă, la o revoluţie.

Mai multe puncte discutate de autor în volumul de faţă trimit la aspecte intens discutate în unele texte difuzate în cadre mediatice diverse, îndeosebi presa scrisă şi radio, despre evenimentele din 1989. Tema complotului şi ponderea legăturii actorilor acelor zile cu conducerea sovietică în derularea evenimentelor şi, îndeosebi, în concluzia acelor zile a fost îndelung discutată totodată de autori consacraţi în perioada postcomunistă, fără ca aceste consideraţii totuşi să conducă la argumente suficiente care să permită impunerea acestei versiuni pentru o analiză pertinentă. Ceea ce ni se pare însă important în acest volum este, aspectul prea puţin discutat în lucrările apărute în România după 1989 nu doar despre modul de funcţionare al presei în general dar şi despre rolul acesteia în construirea realităţii. Mecanismele manipulării prin intermediul presei descrise pun în chestiune modul de funcţionare al presei : cum funcţionează presa în condiţiile presiunii timpului, cum trebuie sa redea in timp real, sa construiască în timp ce realitatea se face. Şi face ca textul de faţă să poată fi considerat un punct de plecare pentru o viitoare reconsiderare a momentului decembrie 1989 în România prin evidenţierea funcţionării instituţiilor mediatice.

Inexactitudinea informaţiilor difuzate prin intermediul presei occidentale sunt rezultatul politicii comuniste faţă de Occident, susţine autorul, sursele presei fiind atunci indirecte, exilaţi români sau călători ocazionali, utilizarea lor neînsemnând decât că: „procedeul, prin natura sa, deschide calea spre dezinformare, spre manipulare” (p. 37). Dacă autorul subliniază rolul important al media semnalând modul în care presa nu prezintă informaţii ci construieşte o nouă realitate prin difuzarea unor informaţii neverificate (pp. 36-38), acestor fapte autorul înclină să le confere un sens prestabilit, fiind considerate parte a unui plan minuţios stabilit (pp. 65-67). La fel consideră şi unele dintre tentativele eşuate sau reuşite de revoltă în decembrie 1989 (pp. 45-50). Sunt menţionate „sursele” presei occidentale aflate în perioada desfăşurării evenimentului în imposibilitatea de a se sustrage monopolului „agenţiilor de presă şi redacţiilor din ţările comuniste”, de unde lipsesc, cel puţin într-o primă etapă, cele româneşti (p. 66). Atunci media, presa şi televiziunea, nu ar fi decât instrumentul strategiilor politice: „rămâne Uniunea Sovietică, singura capabilă să influenţeze totalitatea agenţiilor de presă est-europene” (pp. 73-74). Dincolo de instrumentalizarea politică a presei, autorul remarcă totuşi cum situaţia excepţională dar şi necesităţi impuse de practica jurnalistică conduc la utilizarea martorilor la evenimente, supuşi în mod evident trăirilor exaltante. Noutatea evenimentului, dar şi mărturiile produse în principal sub impulsul celor interesaţi prin natura profesiei, jurnalişti, susţinute de formarea în prealabil al unei „opinii publice” critice la adresa regimului Ceauşescu în Occident, permit crearea unui „scenariu” construit pe baza zvonurilor (p. 73). Exhibarea emoţiilor prin utilizarea lor de către presă construieşte un „imaginar colectiv” capabil să instituie atmosfera unui „război civil” (pp. 115-117). Autorul arată că atât presa din ţările din Est (agenţia iugoslavă, presa est-germană, televiziunea ungară şi iugoslavă), dar şi media occidentală (agenţia de presă vieneză, ca şi Radio „Free Europe”) participă la strategia de legitimare a „revoluţiei” contribuind la mobilizarea populaţiei (mai ales capitolul IV, dar şi capitolul V). Noutate în istoria mediatică, „revoluţia în direct” se compune din imagini de la sediul Televiziunii române transmise (începând cu 22 decembrie) în întreaga lume prin intermediul unei alte televiziuni est-europene (capitolul VI, „Renaşterea prin sânge”). Tocmai acest spectacol mediatic este analizat de autor, actorii prezenţi, cei mai vizibili participanţi la „revoluţie”, actorii invocaţi, „teroriştii”, având rolul de a legitima preluarea puterii de către primii (pp. 113-121; pp. 125-127). Titlul, „Dubla moarte a lui Ceauşescu” dat textului prezentând capturarea dictatorului „fugar” şi „procesul” cuplului Ceauşescu evocă declaraţiile contradictorii ale celor care controlează deznodământul finalului de regim, ca şi cele difuzate de agenţiile de presă străine, amânările difuzării informaţiei şi a imaginilor trunchiate prezentând un „proces” organizat în grabă a cărui bază legală lipseşte⁷ (p. 129) şi o execuţie „simulacru destinat camerelor de filmat” (p. 135). Mai mult decât a sublinia neconcordanţa dintre diferitele versiuni despre „fuga” dictatorului şi data procesului ca şi a execuţiei, autorul prezintă date despre analize tehnice care arată montajul filmului prezentând o execuţie „în direct” trucată (mai ales pp. 135-144).

Autorul arată că „opinia publică” din străinătate nu numai că suportă manipularea, dar ea vine să întărească reprezentări ale regimului comunist datând din ultima perioadă comunistă. Ca în cele mai multe analize despre 1989, Radu Portocală înscrie evenimentul în istoria comunismului, mai precis a regimului Ceauşescu. Aici e vorba de asemenea de a aprecia evenimentul ca parte a istoriei comunismului pentru că el îşi găseşte rădăcini în organizarea regimului, a funcţionării sale, perspectivă care se impune probabil în mare măsură şi datorită publicului căruia i se adresează.

În partea introductivă („prolog”), autorul reconstruieşte parcursul lui Ceauşescu, de la funcţiile ocupate de acesta în administraţie, la cele de partid şi până la ocuparea de către acesta a funcţiei celei mai înalte, aceea de şef al Partidului Comunist. Este prezentat contextul impunerii sale la conducerea Partidului, dar şi strategiile la care recurge pentru a-şi asigura puterea prin ocuparea tuturor funcţiile în stat şi în Partid, ca şi profilul celor care l-au susţinut, un „grup căruia a ştiut sa-i cumpere fidelitatea neconditionata” (p. 10). Ca în alte texte ce îşi propun o analiză a evenimentelor din 1989 (ca parte a istoriei regimurilor comuniste), prezentate uneori şi drept mărturii, portretul dictatorului şi parcursul său politic par a fi aici construcţia unui martor.

Adresându-se unui public presupus necunoscător sau puţin cunoscător al situaţiei politice dar şi a societăţii româneşti pe lângă această scurtă incursiune în istoria regimului Ceauşescu cu referire la receptarea în mediile străine, politice cu precădere, a liderului comunist, autorul furnizează informaţii cu privire la opinii dominante, de exemplu atunci când discută despre modul în care este văzută în ţară susţinerea regimului Ceauşescu de către Occident. Reacţiile şi opiniile menţionate, ca fiind constitutive ale unei atmosfere în ţară, la atitudinea adoptată de actori politici importanţi din Europa occidentală şi, uneori, din Statele Unite, evidenţiază contrastul dintre politica lui Ceauşescu, situaţia politică şi economică în ţară, şi modul în care este tratat regimul în exterior, îndeosebi în mediile occidentale (Europa şi Statele Unite). Autorul vede în modul în care este percepută şi tratată conducerea comunistă de la Bucureşti influenţa sovietică în manipularea opiniei occidentale, dar şi incapacitatea sau slaba voinţă a Occidentului de a contribui în mod decisiv la căderea regimului, „prudenţa” manifestată de Occident în faţa liderilor sovietici chiar şi în perioada ce precede prăbuşirea regimurilor comuniste, între 1986 şi 1989 (primul capitol, şi mai ales primele două subcapitole; temă deja prezentă în prima sa carte publicată în 1990).

Reacţiile occidentale, dar şi evoluţia stării de spirit în ţară ca şi succesul manifestaţiilor de revoltă din decembrie 1989 sunt puse pe seama politicii sovietice, argumentele fiind construite, pe de-o parte, prin evidenţierea schimbărilor în politica regimurilor din blocul comunist şi, pe de altă parte, prin menţionarea prezenţei agenţilor organismelor de control sovietice în sânul mişcărilor contestatare, conferind astfel un rol esenţial puterii sovietice şi politicii sale în diverse spaţii în detrimentul actorilor secundari şi care constituie masa aderenţilor la aceste mişcări. Astfel că, prin comparaţiile făcute de autor între reacţiile şi atitudinea puterii în diverse momente atunci când se confruntă cu proteste, diferenţele dintre politicile de stat din ţările blocului comunist, amenajarea puterii de către acesta şi capacitatea lor de a-şi furniza, în diverse etape, mijloacele pentru susţinerea de către societate, tind să fie diminuate, dacă nu apar chiar cu totul lipsite de relevanţă. Autorul subliniază că „măsurile represive” adoptate împotriva mişcării Solidornasc [Solidaritatea] nu au făcut decât să confere acesteia o mai mare popularitate, întărind încrederea în mişcare a unor pături mai largi ale populaţiei. Dar concluzionează că: „dacă ţinem cont de experienţele sâgeroase din trecut, supravieţuirea şi amploarea pe care o ia Solidaritatea ţin fie de miracol, fie de o voinţă de a permite [din partea puterii] în vederea unui scop precis” (p. 23). De asemenea, în sprijinul tezei sale, conform căreia manifestaţiile din 1989 au fost în mare măsură rezultatul unei acţiuni dirijate de Moscova, revolta din decembrie 1989 este comparată cu cea din 1987 de la Braşov din perspectiva modului în care organismele de supraveghere şi control, miliţia şi Securitatea au reacţionat (pp. 26-29). Pe baza comparaţiilor de acest tip se semnalează fapte care rămân inexplicable, după părearea autorului – astfel, ele nefiind decât o altă piesă în demonstraţia tezei sale, a existenţei complotului – , câtă vreme ele nu concordă cu ceea ce ar fi fost de aşteptat judecând după reacţiile forţelor de ordine, ale statului, în perioade anterioare, aşa cum indică analiza autorului (pp. 62-64). Dacă modificările intervenite în ultima perioadă a regimului comunist sunt tratate din unghiul de vedere al acţiunilor Securităţii şi ale politicii de stat, atunci rolul schimbările survenite în ţară prin pierderea încrederii în regim apare mult diminuat (pp. 38-40) după ce acesta beneficiase nu doar de sprijinul Occidentului ci şi de cel al unei părţi a populaţiei, aşa cum notează autorul (p. 87). La fel, similitudinile „dintre [...] două momente – Praga [1968] şi Timişoara [1989]” din istoria regimurilor comuniste pe baza mărturiile unor actori politici, îi servesc autorului pentru a „dezminţi teza spontaneităţii evenimentelor” din decembrie 1989 (p. 53). Dacă autorul menţionează „confuzia” ca şi impresia de „atmosferă de totală dezordine” în momentul represiunii de la Timişoara, „atitudinea [...] ambiguă” a acelor care au ca funcţie menţinerea regimului (armata, Securitate sau miliţie), atunci el consideră fluctuaţiile dar şi schimbările bruşte ale acestora servind scopului ultim al evenimentelor (capitolul V, pp. 81-99), pentru că „violenţa haotică” a acelor zile va servi ca bază pentru justificarea şi legitimarea deznodământului evenimentelor din 1989, procesul şi execuţia cuplului Ceauşescu (pp. 59-61). Ceauşescu este prezentat ca „spectator” confuz şi naiv (p. 89), „prizonier” (p. 124), trădat de cei apropiaţi care controlează structuri ale puterii, aflat „în meandrele unei lovituri de state tele-ghidate de la Moscova” (capitolul V, „Un dictator fără putere” şi capitolul VII, pp. 122-128: „Fugar sau prizonier?”).

În centrul analizei se află cei care s-au prezentat ca lideri ai mişcării revoluţionare, cei care se legitimează mai târziu prin participarea la revoluţia română (pp. 40-45) şi în special relaţiile dintre ei sau elemente din parcursul lor care îi prezintă ca potenţiali apropiaţi ai puterii sovietice sau/şi vechi fideli ai regimului comunist. Dacă scopul acţiunilor liderilor „revoluţionari” se dezvăluie, în opinia autorului, prin prisma acestor date, simplii participanţi la manifestaţiile din decembrie 1989 par lipsiţi de voinţă (capitolele IV, V şi VI) în faţa „formidabile[i] maşini” puse în mişcare pentru a răsturna vechea ordine politică: Uniunea Sovietică cu acordul şi sprijinul Occidentului, prin noii lideri politici şi prin utilizarea sau chiar complicitatea diverselor instituţii mediatice (p. 65). Pentru că cei care participă la revolta din stradă din „disperare” sunt văzuţi ca „simpli actori ai [unui] scenariu complex, şi nu iniţiatorii săi”, subliniind inexistenţa unui proiect revolutionar, dar şi efectele „pseudo-schimbărilor” rezultat al absenţei epurărilor si al uitării, autorul concluzionează că în România a fost vorba de o „pseudo-revoluţi[e]” (pp. 142-145).

Critica autorului vizează nu doar absenţa voinţei autorităţilor române de a da curs tentativelor de a cunoaşte şi de a face cunoscut ceea ce s-a petrecut în zilele lui decembrie 1989, ci şi acceptarea de către Occident a informaţiilor incomplete şi a versiunilor simplificatoare cu privire la dispariţia regimului Ceauşescu. Nu doar aflarea adevărului – „cine a tras” – se impune, adică stabilirea răspunderii, ci şi, în opinia autorului, scopul acţiunilor – „de ce s-a tras” (p. 58-61).

Ca şi în cazul altor analize apărute recent⁸, cartea de faţă utilizează informaţiile care au putut fi strânse până acum, cu ocazia diferitelor anchete întreprinse de comisii parlamentare, dar şi mărturii noi ale actorilor acelor zile, ca şi noi date despre parcursul unora dintre aceştia. Dar în vreme ce unele mărturii sunt considerate fără rezerve oferindu-li-se astfel credit, în vreme ce alte declaraţii sunt puse sub semnul întrebării, fără a ni se indica totuşi argumente pentru tratarea lor diferenţiată.Ceea ce constituie însă element distinctiv al volumului publicat de Radu Portocală este atenţia acordată altor surse, precum presa franceză, puţin exploatate, dacă nu chiar deloc, în alte lucrări. Utilizarea acestor surse mediatice trimite la experienţele autorului şi la poziţia sa. Iar descrierea modului de funcţionare a instituţiilor media sau, mai exact, prezentarea modului în care media participă la construirea realităţii conduce la instituirea unei priviri critice asupra media.

Ne putem întreba însă dacă o descriere a funcţionării instituţiilor mediatice şi o critică ce reiese din aceasta descriere, aşa cum apare în acest volum, devenită argument în susţinerea tezei complotului, nu poate conduce la o deresponsabilizare a media. Dăcă doar complotul este cel care explică şi prin care se explică modul acesta de funcţionare şi doar actori politici sunt făcuţi responsabili pentru manipulare prin intermediul media ajungem oare atunci să destituim pretenţiile pe care se fundamentează însăşi instituţia presei şi media în general?

Camelia Runceanu
[The University of Bucharest]

NOTE

CAMELIA RUNCEANU – doctorandă la École des Hautes Études en Sciences Sociales (Centre de Sociologie Européenne) şi la Universitatea din Bucureşti (Facultatea de Ştiințe Politice)..

 sus