|
Recenzie
Un manual al politicii reale
Bruce Bueno de Mesquita, Alastair Smith,
Manualul dictatorului. De ce să te porţi rău e
aproape întotdeauna o bună politică
Iași, Editura Polirom, 2012, 347 pagini
Publicat în colecţia „Opus. Știinţe Politice” a prestigioasei edituri ieșene Polirom, în traducerea lui Ciprian Șiulea, volumul semnat de Bruce Bueno de Mesquita (profesor de știinţe politice la New York University și membru al Hoover Institution de la Stanford University) și de Alastair Smith (de asemenea, profesor de știinţe Politice la New York University) vine să ne reamintească faptul că politica se desfășoară în termenii unei realităţi dure, în care ceea ce primează este modul în care așa-numitele „vested interests” se impun, adeseori, drept criteriu fundamental în luarea deciziilor politice.
Manualul dictatorului nu se referă, așa cum am putea crede, exclusiv la regimurile autocratice. În fapt, asumându-și un „statut machiavelic” pentru epoca noastră, politologii americani își propun să demonstreze că leadership-ul bazat pe urmărirea intereselor private, pentru realizarea cărora atât cucerirea, cât mai cu seamă menţinerea puterii politice reprezintă un mijloc este o caracteristică ce marchează nu numai politica dictatorială, ci și pe aceea democratică. Avem de-a face, aici, cu ceea ce Bueno de Mesquita și Alastair Smith numesc teoria selectoratului, potrivit căreia liderii politici (fie cei care urmăresc cucerirea puterii, fie cei interesaţi de conservarea acesteia) se raportează la spaţiul social și politic făcând distincţia între „selectoratul nominal” (spre exemplu, în democraţii, toţi alegătorii înscriși în listele electorale) și „selectoratul real” (în continuarea exemplului, cei care efectiv participă la competiţia electorală și al căror vot contează în definirea câștigătorului competiţiei politice). Plecând de la această perspectivă, exerciţiul puterii este, în planul realităţii, o inteligentă identificare pe tabla de șah a spaţiului socio-politic a „interșanjabililor” (bazinul de sprijin potenţial pentru un lider), a „influenţilor” (cel al căror sprijin pentru lider contează efectiv) și a „coaliţiei câștigătoare”, care îl include atât pe liderul politic ca atare, cât și pe „esenţialii” fără ajutorul cărora acesta nu ar putea să-și atingă interesele. Definirea „schematică”, pe trei dimensiuni, a realităţii politice face ca regulile enunţate în Manual să fie aplicabile spaţiului politicii naţionale și al celei internaţionale, dar și fenomenului conducerii în partidele politice, în organizaţiile societăţii civile, în companii ori chiar în universităţi. Aceste reguli, în număr de cinci, adresate liderului din orice sistem, sunt următoarele (pp. 43-45): 1. Menţine-ţi coaliţia câștigătoare cât mai redusă posibil; 2. Menţine-ţi selectoratul nominal cât mai mare posibil; 3. Controlează fluxul veniturilor; 4. Plătește-ţi susţinătorii vitali doar atât cât să rămână loiali; 5. Nu lua bani din buzunarul susţinătorilor tăi pentru a îmbunătăţi viaţa oamenilor. Intuind posibila rezervă pentru aplicabilitatea regulilor amintite în regimurile democratice, autorii subliniază că, „exact ca autocraţii și tiranii, liderii naţiunilor democratice respectă aceste reguli deoarece, ca oricare alt lider, vor să obţină puterea și să o păstreze. Nici măcar politicienii democraţi nu renunţă aproape niciodată la putere dacă nu sunt forţaţi să o facă. Problema democraţilor este că se confruntă cu constrângeri diferite și trebuie să fie mai creativi decât omologii lor autocraţi. Și reușesc mai rar. Chiar dacă, în general, ei oferă un nivel de trai mult mai înalt pentru cetăţenii lor decât tiranii, politicienii democraţi au mandate mai scurte” (pp. 45-46). Rezultă, așadar, că diferenţa specifică dintre liderii autocraţi și cei democraţi constă în faptul că ultimii sunt mult mai expuși presiunii opiniei publice, dar și în faptul că „influenţii” și „esenţialii” de al căror sprijin trebuie să se asigure sunt în număr mult mai mare, ceea ce face ca, în regimurile democratice, politicienii să urmărească o minimală suprapunere a intereselor private cu cele publice. Această imagine nu anulează, însă (din perspectiva viziunii realiste îmbrăţișate de Bueno de Mesquita și Alastair Smith), imaginea cauzelor corupţiei care afectează, deopotrivă, dictaturile și democraţiile. Aș spune că, dimpotrivă, această imagine este potenţată de constatarea ce se regăsește în cartea discutată aici, potrivit căreia esenţa fenomenului exercitării puterii politice nu poate fi subîntinsă unor idealuri normative, ci „decupată” din realitatea a „ceea ce este” politica.
Lectura Manualului dictatorului va trezi, fără îndoială, rezerve etice, mai cu seamă din partea mediului intelectual și, în mod specific, din partea celui academic. Dincolo, însă, de posibila interpretare în cheie morală a celor expuse de politologii americani, cititorii vor putea descoperi și latura cinică a jocului politic, așa cum se petrece acesta, mai pregnant, în dictaturi, dar și în democraţii, fie acestea din urmă consolidate sau fragile.
Daniel Șandru
[„Petre Andrei” University of Iași]
DANIEL ȘANDRU – Conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Știinţe Politice și Administrative a Universităţii „Petre Andrei” din Iași, Președinte al Senatului Universitar și redactor al revistei Sfera Politicii. A publicat Reinventarea ideologiei (2009, 2010, Premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române, Premiul revistei Sfera Politicii, Premiul revistei Transilvania) și Sub semnul paradoxului cotidian (2010, publicistică). A coordonat volumele Dimensiuni social-politice ale operei lui Petre Andrei (2012, împreună cu Doru Tompea), Sinteze de știinţă politică (2012, împreună cu Cristian Bocancea), Totalitarismul. De la origini la consecinţe și Mass-media și democraţia în România postcomunistă (ambele în 2011, împreună cu Sorin Bocancea).
sus
|
