Postcomunism

Identitatea Rusiei în „era Putin”
și problema securizării pe dimensiunea energetică
 

MIHAI BOGDAN POPESCU
[National School of Political and Administrative Studies Bucharest]

Abstract:
Using a constructivist approach, the article explores the way Russian identity has been shaped during ”the Putin era” and the interplay between state monopoly in the field of natural resources and the conduct of foreign policy. In relation to the energy dialogue between EU and Russia, both a conflict of interests and a clash of identities and values can be identified.

Keywords: identity; interest; energy security; securitization; Russia; European Union

Odată cu venirea la putere a lui Vladimir Putin, Rusia pare că şi-a regăsit nostalgia imperială¹, iar resursele naturale reprezintă atuul ultim al Kremlinului în dinamica procesului de globalizare şi impunerea Moscovei ca un jucător de primă mână pe scena politică internaţională. De altfel, principalele tensiuni dintre Rusia şi Uniunea Europeană au fost cauzate tocmai de neînţelegerile şi vulnerabilităţile percepute de Bruxelles în termeni de securitate energetică.

Energia şi resursele de energie reprezintă un punct central al aproape oricărei activităţi din cadrul societăţii umane de astăzi. Cu cât o societate este mai productivă şi mai industrializată cu atât mai mult are nevoie de resurse energetice fie că este vorba despre petrol, gaze naturale, energie solară sau electricitate. Termenul de securitate energetică poate avea atât o dimensiune tehnică, dar şi una politică, militară şi economică. O componentă a securităţii energetice o reprezintă livrarea în siguranţă a surselor cheie de energie, ale căror reţele de transport pot prezenta o vulnerabilitate la atacul unor terorişti, insurgenţi, piraţi sau bande criminale². Dar putem vorbi şi despre o componentă militară, în sensul proiectării forţei în zone geografice unde resursele energetice ale unui anumit stat furnizor sunt ameninţate³. Securitatea energetică, poate avea şi un alt sens, în special pentru statele dependente de un singur furnizor şi care sunt plasate într-o poziţie inferioară de negociere şi sunt vulnerabile unor presiuni politice⁵, cum este cazul statelor din fostul spaţiu sovietic precum Ucraina, Belarus, Georgia sau Ţările Baltice.

Pentru a explica comportamentul Rusiei pe plan extern şi relaţia acesteia cu Uniunea Europeană este necesară evidenţierea factorilor care au modelat identitatea şi interesele subiective ale Rusiei în materie de securitate energetică.

Conform lui Wendt, identitatea reprezintă „proprietatea actorilor internaţionali care generează dispoziţiile, motivaţiile şi comportamentele. Acest lucru înseamnă că identitatea este la bază subiectivă sau o calitate a nivelului de unitate înrădăcinată în înţelesurile atribuite sinelui de actor. Cu toate acestea, interpretarea acestor înţelesuri va depinde adesea de modul în care un actor reprezintă un actor în acelaşi fel, iar în această măsură identitatea va avea o calitate intersubiectivă sau sistemică” şi se poate vorbi de patru identităţi statale (corporativă, tip, rol şi colectivă)⁵. Este important de menţionat cadrul teoretic al formării identităţilor deoarece acestea vor determina modul în care se va forma interesul naţional, şi comportamentul în plan extern. De asemenea, putem distinge între interese obiective (spre exemplu supravieţuirea unui stat) şi interese subiective, definite ca „acele credinţe pe care practic actorii le au despre modul în care trebuie să îşi îndeplinească nevoile identitare, şi acestea sunt adevărata motivaţie a comportamentului”⁶ .

În timp ce Uniunea Europeană este un actor postmodern ce s-a dezvoltat ca o entitate ce privilegiază valori precum democraţia, liberalizarea pieţelor, sau drepturile omului, Rusia este un actor modern ce preţuieşte suveranitatea in sens westphalian şi ia în calcul folosirea forţei pentru promovarea intereselor externe⁷ Din această cauză, nu este exagerat să înaintăm ipoteza că, între cele două părţi pe lângă un conflict de interese, există un conflict de valori. Ţinând cont de faptul că în spatele integrării europene şi răspândirea valorilor sus menţionate conţin o logică a securităţii⁸, extrapolat pe dimensiune energetică interesul primar al UE este acela de a asigura securitatea alimentării pe termen lung membrilor săi, iar acest obiectiv urmează să fie îndeplinit prin integrarea şi liberalizarea pieţelor⁹.

Identitatea politică europeană şi identitatea politică a Rusiei în „era Putin”

Uniunea European este percepută ca fiind un actor unic pe scena politicii internaţionale, fiind etichetată de altfel şi ca o putere normativă ce încearcă să îşi promoveze standardele politice proprii precum democraţia, drepturile omului sau economia de piaţă în relaţiile cu terţi actori, prin intermediul politicii de vecinătate. (cel mai clar exemplu îl reprezintă statele din Europa de Est sau de la sudul Mării Mediterane). Încercarea de a defini identitatea europeană reprezintă o provocare serioasă din cauza faptului că nu este un stat, însă aspiră la obţinerea calităţilor unui stat, tendinţă evidenţiată de instituţii, capacitatea de a lua decizii. Mai mult de atât, strict legat de relaţia energetică UE – Rusia, trebuie spus că Bruxellesul nu vorbeşte cu o singură voce. Cu toate acestea, putem afirma fără să greşim că, există o vizibilă identitate politică europeană. Această identitate politică, este definită în primul rând dintr-o serie de viziune comune asupra securităţii, în special nevoia de integrare cu scopul de a evita fragmentarea continentului¹⁰. Din acest punct de vedere, trebuie adusă în discuţie Strategia de Securitate a Uniunii Europene, iar referitor la politica energetică deciziile adoptate de Bruxelles după crizele majore din 2004 şi 2009. Totodată, în termeni de securitate energetică, interesul primar al Uniunii Europene este acela de a-şi asigura siguranţa alimentării pe termen lung, acţiune ce poate fi realizată prin integrare şi liberalizarea pieţelor.¹¹

Christian Thorum identifică patru seturi diferite de idei colective în politica externă după destrămarea URSS şi anume: idei liberale (1992 – 1993-94), realism geopolitic (1993-94 – 2000), realism pragmatic geoeconomic (2000-2004), realism geostrategic cultural (2004 – 2007)¹². Aceste idei colective au avut impact asupra percepţiei sistemului internaţional, identităţii ruseşti, intereselor de politică externă şi strategiei politice. Primele două tipuri de idei colective au definit identitatea rusească din perioada Elţîn, caracterizată de ambiguitate în politica externă ce varia de la cooperare la divergenţe cu Occidentul şi definirea Rusiei mai mult ca o putere eurasiatică¹³ în timp ce următoarele tipuri de idei colective caracterizează perioada Putin, dar ţinând cont de obiectivele de politică externă ruseşti realismul geostrategic cultural poate fi extins şi dincolo de 2007, la mandatul preşedintelui Medvedev. Atât în perioada lui Boris Elţîn cât şi în mandatul lui Putin Rusia a fost percepută la nivelul leadership-ului politic ca o mare putere, însă cel de al doilea lider a şi definit sursele acestei măreţii. Conform Conceptului de politică externă din 2000 Rusia urma să îşi asigure o securitate durabilă, să lupte pentru obţinerea unei poziţii prestigioase in comunitatea internaţională, natura relaţiilor internaţionale era descrisă ca fiind competitivă, unipolaritatea sistemului ca o ameninţare, iar Moscova va trebui să facă eforturi pentru construirea unei lumi multipolare¹⁴. Din această cauză primul mandat al preşedintelui Putin s-a axat foarte mult pe atragerea de investitori străini pe piaţa rusească şi valorificarea potenţialului intern de resurse naturale.

După 2004, sistemul internaţional era perceput tot ca fiind unul competitiv, dar în care Occidentul încearcă să îşi impună propriul sistem de valori. Astfel, Rusia era obligată să se întărească deoarece „slabii vor fi învinşi”¹⁵ iar, Vestul era perceput ca amestecându-se în zonele sale de influenţă¹⁶. Acest lucru are un impact deosebit asupra politicii ruseşti, deoarece zona CSI, denumită şi „străinătatea apropiată” era prioritară pentru Kremlin. Totodată s-a schimbat retorica leadership -ului politic, ce insista acum pe ideea că ţara este o mare putere şi un actor unic în sistemul internaţional¹⁷. Politica externă pragmatică din timpul primului mandat al lui Putin era acum un suport pentru un comportament mult mai îndrăzneţ pe scena internaţională, şi după cum afirma chiar fostul preşedinte „… pentru prima dată într-o lungă perioadă de timp, Rusia este atât politic cât şi economic stabilă. Este de asemenea independentă, atât financiar cât şi în afacerile internaţionale”¹⁸.

În ceea ce priveşte aspectul intern al statului, - ceea ce occidentalii au definit drept „managed democracy”¹⁹ - susţinătorii lui Putin îl descriu folosind concepte precum „democraţie suverană” şi „economie suverană”, accentuând necesitatea Rusiei de a-şi proteja calea specifică de dezvoltare şi resursele naturale²⁰. Factorii decizionali ruseşti identifică trei motive pentru care instinctul liberalizării şi al democratizării venit dinspre Vest poate fi o ameninţare directă pentru Rusia. În primul rând există teama de o revoluţie „colorată” în Rusia după modelul celor din Ucraina sau Georgia. În al doilea rând, Kremlinul se vede încercuit în fosta sa zonă de influenţă de regimuri politice radicale pro americane şi nu în ultimul rând ţara se simte ameninţată de radicalizarea islamiştilor, considerând că aceştia au fost provocaţi de acţiunile americane²¹.

În ceea ce priveşte perioada Medvedev atât Conceptul de Politică Externă din 2008 cât şi Strategia de Securitate adoptată în mai 2009 de administraţia prezidenţială vorbeau despre dorinţa existenţei unei lumi multipolare în care Rusia să joace un rol important, dorinţa Rusiei de a coopera şi a menţine relaţii de prietenie cu toate statele, inclusiv Vestul, datoria statului de a proteja cetăţenii ruşi din afara graniţelor şi despre faptul că Rusia are interese în anumite regiuni geografice, cum ar fi fostul spaţiu sovietic²². Referitor la arhitectura sistemului internaţional, în 2007 la Munchen Putin afirma că nu există niciun dubiu asupra faptului că potenţialul economic al noilor centre (se referea la statele BRIC) ale economiei globale va fi convertit inevitabil în influenţă politică şi vor consolida multipolaritatea²³.

Aşadar putem spune că identitatea corporativă a Rusiei este aceea de mare putere ce caută să îşi găsească un loc în afacerile mondiale şi un actor unic în sistemul internaţional cu o linie de politică externă proprie şi cu un specific intern aparte reprezentat de democraţia suverană, constituită în opoziţie cu principiile liberale europene.

Securizarea pe dimensiune energetică în Rusia

Principala „armă” prin care Rusia urma să se impună pe scena internaţională o reprezenta politica energetică. Putin declara de altfel în 2005, că Rusia trebuie să se impună ca un lider al pieţei energetice globale²⁴. Prin securizare, concept ce îi aparţine lui Ole Waever se înţelege „procesul prin care un actor ce securizează defineşte specific o problemă sau actor ca fiind o ameninţare existenţială pentru un anumit obiect referent şi această mişcare este acceptată de o audienţă semnificativă”²⁵. Când vorbim despre securitatea energetică a Rusiei tratată ca un domeniu dincolo de limitele normale ale politicului avem în vedere eforturile statului de păstrate a monopolului asupra resurselor energetice, diversificarea pieţei externe, securitatea transporturilor şi avantajele strategice ale politicii energetice ruseşti. De asemenea, pentru Kremlin securitatea energetică are un important aspect social, deoarece sistemul energetic intern este puternic subvenţionat de stat²⁶. Conform statisticilor câştigurile din exporturile de petrol, gaz natural şi petrol rafinat au crescut de la 28 miliarde de dolari în 1998, anul în care rubla s-a prăbuşit la 217 miliarde de dolari în 2007²⁷.

Rolul crucial al statului în deţinerea monopolului asupra resurselor naturale pleacă de la însăşi ideile lui Vladimir Putin. Conform viziunii sale exprimată în teza de doctorat intitulată „Mineral Natural Resources in the Strategy of Development of Russian Economy” susţinută la Institutul Minier din St. Petersburg, statului îi reveneau sarcinile de a administra resursele naturale, de a crea un cadru legislativ privind normele exploatării, de a reglementa importul şi exportul în domeniu şi de a stimula inovaţiile, investiţiile şi cercetarea în domeniu. De asemenea proprietatea privată avea o importanţă minimă în viziunea liderului de la Kremlin²⁸.

Principalul instrument concret prin care Kremlinul îşi promovează politica energetică este Gazprom,creată în 1965 şi devenită companie „independentă” în 1989. În 2005 statul rus a devenit acţionar majoritar cu 51%, din capital restul fiind deţinut de „entităţi legale ruseşti”(29,47%), particulari ruşi (13,07%) şi acţionari străini (7,45%)²⁹. De asemenea, compania deţine toată infrastructura de transport din Rusia, toate staţiile de compresie din Rusia şi este singura întreprindere rusească autorizată să vândă gaz rusesc în exteriorul ţării³⁰. Firme particulare precum Shell sau BP au avut o experienţă foarte neplăcută pe piaţa rusească fiind practic forţate să renunţe la contractele încheiate în Rusia ca urmare a presiunilor exercitate de Gazprom, care a refuzat să aprobe exploatarea de gaze de la Sahalin 2 şi Kovitka³¹.

În afara stabilirii unui monopol asupra structurii energetice interne dar şi a unor state din fosta zonă CSI³², mult mai importante sunt replicile oferite tentativei Uniunii Europene de a găsi o alternativă aprovizionării cu gaze ruseşti. Este vorba în primul rând de proiectul South Stream, perceput ca rivalul proiectului Nabucco ce presupune construirea unei conducte de gaze naturale din Rusia către Italia şi Austria.         Proiectul rusesc se află de altfel, în concurenţă directă cu Nabucco pentru resursele azere din câmpul gazeifer Şah Deniz.

Există de asemenea şi o tendinţă de diversificare a pieţei externe din domeniul energiei. Strategia energetică a Rusiei pentru perioada de până în 2030, lansată de administraţia Medvedev în 2009 prevede o creştere a exporturilor de gaze naturale şi petrol spre regiunea Asia – Pacific la 22 – 25% din cantitatea totală vândută³³. O altă decizie cu impact asupra pieţei gazului a reprezentat-o ideea lansată de Rusia împreună cu Iranul şi Qatar în cadrul unei reuniuni în Teheran a Forumului Ţărilor Exportatoare de Gaze Naturale din 2008 de a forma un „OPEC al gazelor”, fapt ce a provocat îngrijorare atât în rândul statelor membre UE cât şi în SUA, din cauza unei posibile ridicări a preţului.³⁴ Comisia Europeană, chiar şi-a exprimat opoziţia clară faţă de crearea unei astfel de organizaţii susţinând că gazele trebuie vândute pe o piaţă liberă³⁵.

În ceea ce priveşte atitudinea UE se poate vorbi despre un ton fragmentat atunci când este vorba despre relaţia energetică cu Rusia. Există state care privilegiază relaţiile bilaterale economice cu Rusia, cum ar fi Germania, Franţa, Italia şi un grup al statelor proaspăt intrate care privesc Rusia ca o ameninţare, atitudine determinată de percepţia istorică faţă de Kremlin. În prezent Germania îşi extinde relaţiile energetice cu Rusia şi odată cu demararea proiectului North Stream va avea parte nu numai de mai mult gaz natural din partea Rusiei ci va deveni o rută de tranzit cheie pentru gazul rusesc şi principalul distribuitor al resurselor energetice ruseşti în Europa, făcând-o să aibă şi mai mare influenţă asupra vecinilor ei³⁶. De asemenea relaţia Rusia – Franţa este marcată de afacerea Mistral³⁷ şi prezenţa pe piaţa rusească sau în proiecte internaţionale alături de Rusia a unor importante firme franceze precum GDF Suez, EDF, sau Societe Generale.

În schimb, statele estice s-au angajat în demararea unor proiecte de spargere a monopolului rusesc³⁸ şi chiar definesc dependenţa de resursele energetice ale unui singur furnizor monopolist ca o ameninţare³⁹.

Referitor la acţiunea politică, trebuie spus că încă de la începutul anilor 1990,URSS/Rusia a apelat la întreruperile de energie în scopul obţinerii unor avantaje geopolitice⁴⁰. Însă apogeul tensiunilor dintre statele europene şi Rusia l-au constituit crizele gazelor din 2006, respectiv 2009 şi războiul ruso – georgian din august 2008, moment în care multe state membre UE au început să perceapă Rusia într-un ton negativ⁴¹. O miză importantă o constituie Ucraina, disputată atât de Rusia cât şi de UE. În cazul Ucrainei miza securităţii pentru Rusia se extinde şi în alte două sectoare, şi anume cel militar (interesele strategice din Crimeea şi Marea Neagră şi abilitatea de a se proteja de ameninţări externe) şi cel societal (viitorul etnicilor ruşi)⁴². Pe de altă parte UE, a introdus în anul 2009 Ucraina în cadrul Comunităţii Energetice Europene⁴³.

Dialogul energetic UE – Rusia

Dialogul energetic instituţionalizat dintre UE şi Rusia a debutat în anul 2000 în urma summit-ului de la Paris. Prin această formă de cooperare Uniunea impunea Rusiei să îşi reformeze monopolurile din domeniul resurselor naturale, să ia măsuri pentru deschiderea pieţei, să îmbunătăţească eficienţa energetică şi să îmbunătăţească climatul pentru investiţiile private⁴⁴. UE încearcă să aplice în relaţia cu Rusia, incluzând aici şi dialogul energetic, logica Politicii Europene de Vecinătate prin care încearcă să impună un set de condiţii partenerilor săi, referitoare la democratizare, drepturile omului sau anumite standarde economice, idee ce nu este interpretată într-o lumină pozitivă de factorii decizionali de la Kremlin⁴⁵.

În urma Consiliului de la Feira din 2000 s-a ajuns la un acord informal între părţi prin care Uniunea decupla dialogul energetic de condiţionalitatea politică, iar ca rezultat imediat s-au intensificat raporturile economice între cele două părţi⁴⁶. Pentru Uniunea Europeană lucrurile se vor complica după 2004 atunci când dependenţa energetică devine asimetrică, ţările nou intrate fiind mult mai vulnerabile⁴⁷.

Interacţiunea dintre Uniunea Europeană şi Rusia are loc sub identităţi diferite (prezentate anterior) care la rândul lor generează interese subiective diferite. După cum s-a afirmat anterior integrarea europeană şi impunerea nucleului de norme comunitare conţine o logică a securităţii. Astfel, pe dimensiune energetică Uniunea doreşte să îşi asigure siguranţa alimentării cu energie şi pentru aceasta consideră necesar acceptarea de către partenerii săi energetici a unor norme liberale menite să demonopolizeze respectivul domeniu, măsură ce ar putea avea impact atât asupra transparenţei preţurilor dar şi a transportului în condiţii de siguranţă. Pe de altă parte Rusia, doreşte să păstreze controlul asupra resurselor naturale, energia fiind o sursă de măreţie a statului şi un element definitoriu al identităţii ruseşti de mare putere. Rusia prezintă o structură instituţională foarte slabă şi din această cauză încrederea opiniei publice se îndreaptă mai mult spre „reţele personale de oameni” politici (variind de la cel mai înalt executiv până la cea a unui primar). De altfel, climatul instituţional rusesc este concentrat mai mult în jurul unui singur element al structurii instituţionale şi anume administraţia prezidenţială⁴⁸. De fapt această configuraţie duce oarecum cu structura instituţională ţaristă atunci când puterea era concentrată în mâna unui monarh absolut.

Un punct de divergenţă între UE şi Rusia este reprezentat de prevederile Tratatul Cartei Energiei. Acesta este un tratat bazat pe principii liberale asupra căruia s-a căzut de acord în 1994 şi a intrat în vigoare la 16 aprilie 1998, creând obligaţii sub Dreptul Internaţional Public, iar scopul său era întărirea economiei de piaţă şi a cooperării în materie energetică, îmbunătăţind astfel siguranţa în aprovizionarea cu produse energetice⁴⁹. Rusia însă, deşi a semnat tratatul în 1994 nu a ratificat actul respectiv, iar în aprilie 2004 TCE a fost mutat de pe agenda Dumei de stat considerându-se că este în contradicţie cu interesele naţionale ruseşti şi este impus din exterior⁵⁰. Pe de altă parte, Pachetul al treilea al Liberalizării în domeniul energetic lansat de Comisia Europeană în 2007 a fost la rândul său interpretat de Kremlin ca un impediment împotriva Gazprom⁵¹.

Cu toate acestea, după 2009 se poate vorbi despre un nou ton al relaţiilor energetice între cele două părţi, în sensul maximizării gradului de instituţionalizare. Gradul de instituţionalizare a sporit, între cele două părţi semnându-se şi un Parteneriat pentru Modernizare, şi de asemenea a apărut un mecanism de „early warning”⁵². În februarie 2011 a fost convenit asupra unei „Foi de parcurs” pentru cooperare în domeniul energetic, document ce era însoţit de o „Declaraţie Comună” cu scopul creării unui mecanism de evaluare a viitoarelor trenduri de pe piaţa gazelor din Cadrul Dialogului UE – Rusia⁵³.

De asemenea faptul că securitatea energetică face parte din agenda NATO nu poate decât să întreţină relaţiile încordate cu Moscova. În ceea ce priveşte NATO, securitatea energetică a devenit o preocupare pentru alianţă după crizele din 2006 şi mai ales 2009. Într-o conferinţă de presă susţinută la Riga în 2006, senatorul Richard Lugar a propus ca securitatea energetică – incluzând în categoria ameninţărilor şi posibilitatea de a folosi energia ca o armă geopolitică - să fie inclusă în prevederile articolului 5 al Alianţei⁵⁴, deci cu alte cuvinte să fie tratată ca o ameninţare gravă la adresa securităţii de stat şi să implice un răspuns colectiv din partea membrilor NATO.

Cu toate acestea, la Summit-ul NATO desfăşurat la Lisabona în noiembrie 2010 tonul referitor la gravitatea ameninţărilor energetice s-a schimbat considerabil. Astfel securitatea energetică a devenit oficial subiect al mecanismului şi procesului de consultări exprimat în articolul 4 al Alianţei, exceptând existenţa unui risc major cum ar fi un atac asupra sistemului de comandă şi control NATO sau reţeaua energetică a Alianţei ce va implica măsuri colective de apărare sub Articolul 5⁵⁵.

Rusia are nevoie la rândul său de investiţiile europene extrem de necesare modernizării infrastructurii interne, dar şi de „control” asupra Europei de Est. Deşi Rusia încearcă o diversificare a pieţei spre China, relaţiile dintre cele două părţi pe dimensiune energetică, cel puţin în ceea ce priveşte exportul de gaz natural sunt învăluite într-o oarecare incertitudine, determinată atât de criterii geografice (distanţa mare dintre câmpurile gazeifere ruseşti şi zona industrializată Guandong ) dar şi geopolitice (Rusia poate consolida prin resursele poziţia Chinei în sistem).

Din această cauză rămâne prioritară relaţia cu Uniunea Europeană. Pe de altă parte, cooperarea poate fi determinată şi de un eventual succes al UE de diversificare a alternativelor energetice. Astfel, Moscova este nevoită să coopereze cu Bruxelles pentru a avea un avantaj asupra potenţialilor furnizori din Nordul Africii, Orientul Mijlociu sau zona Caucaz⁵⁶. După cum declara şi preşedintele Consiliului European, H. von Rompuy Parteneriatul pentru Modernizare va sta la baza unei relaţii noi între cei doi parteneri⁵⁷.

În ceea ce priveşte cultura⁵⁸dialogului energetic, nu o putem încadra într-o anarhie de tip Locke, după modelul wendtian, unde rolul care domină interacţiunea dintre cele două părţi ar fi cel de rival, din cauza naturii Uniunii Europene, şi a faptului că Rusia nu este percepută astfel. Cultura este mai degrabă una extrem de dinamică ce oscilează între conflict şi cooperare.

Concluzii

Faptul că Rusia defineşte Uniunea Europeană ca un competitor ţine tot de identitatea statului de a se defini ca o mare putere. La rândul ei logica condiţionalităţii europene contribuie momentan la păstrarea acestei rivalităţi.Ca Rusia să accepte acquisul comunitar trebuie să formeze o identitate colectivă cu Uniunea Europeană, ori acest lucru momentan este imposibil deoarece Rusia se percepe ca un actor de prim rang în sistem şi are propria sa agendă politică, cu propriile interese şi o sferă de influenţă de-a lungul fostului spaţiu sovietic. După cum am văzut, Rusia se prezintă ca un actor modern ce preţuieşte suveranitatea westphaliană şi doreşte să se impună din nou ca o mare putere în sistemul internaţional. Din acest punct de vedere monopolul statului asupra surselor de energie este un imperativ necesar obiectivelor de politică externă ale Kremlinului. Cu toate acestea după cum afirmă şi Wendt identităţile nu sunt „sculptate în piatră”⁵⁹ şi se pot schimba, în timpul interacţiunii acestea aflându-se într-un continuu proces. Aşa cum am arătat, după 2009 relaţia energetică UE – Rusia pare a se încadra pe noi coordonate.

Bibliografie
ANGLITOIU, George, „Strategia de securitate energetică a Uniunii Europene”, Cadran politic (2007)
ANTONOV,Viorica „Diplomaţia energetică rusă”, Cadran politic 2007 http://www.cadranpolitic.ro/?p=1234 .
BUZAN, Barry, WAEVER, Ole, Regions and powers: the Structure of International Security, Cambridge: Cambridge University Press, 2004
CHIFU, Iulian (editor), Energy Securty Strategies in the Wider Back Sea Region, Bucureşti : Curtea Veche, 2010
COOPER, Robert Destrămarea naţiunilor: ordine şi haos în secolul XXI, Trad. de Sebastian Huluban, Bucureşti : Univers Enciclopedic, 2007
de HAAS, Marcel, „Medvedev’s Security Policy : A provisional Assessment”,  Russian Analytical Digest„ 62 (2009), 5
GÂNGĂ, Paula – Daniela Relaţia Uniunea Europeană – Rusia : problema energetică, Iaşi : Institutul European, 2010
GRANT, Charles, BARZSCH, Katinka, „The EU – Russia Energy Dialogue”, Centre for European Reform, 2003, http://www.cer.org.uk/pdf/briefing_eu_russia.pdf
HARRIMAN, David, „Energy is what states make of it: Exploring New Aspects in the EU – Russian Energy Relations from a Constructivist Perspective” Lund University 2008
ITOH, Schoichi„Sino – Russian Energy Relations : True Friendship or Phony Partnership?”, Russian Analytical Digest, 63 (10), 2010
KIRCHNER, Emil, BERK Can, „European Energy Security Co- operation: between amity and enmity”, Journal of Common Market Studies, 48(4), 2010
MACALISTER, Terry „Russia, Iran and Qatar announce cartel that will control 60% of world’s gas supplies”, The Guardian, 22 octombrie 2009,
MUREŞAN, Liviu„ Ce consecinţe are Afacerea Mistral”, Adevărul, 24 ianuarie 2011
NAIMISKI, Piotr, „Energy Diversification Strategy for Poland”, Columbia University, 2007 http://www.columbia.edu/cu/ece/academics/regional/conf/Piotr_Naimski_at_Columbia%20University070917_.pdf
OLIKER, Olga et.al., Russian Foreign Policy : sources and implications, , Arlington and Pittsburgh : RAND Corporation, 2009
PAMI, Pami (coordonator), The EU – Russia Energy Dialogue : Europe’s Future Energy Security Hampshire: Ashgate Publishing, , 2008
PETROV, Nicolay, MCFAUL, Michael, „The Essence of Putin’s Managed Democracy”, 2005
PROCHOROV, Sergiy, DENSCHKYOVA, Marta – Maria, „European Union’s Gas Supply : to securitize or not to securitize?”, Lund Uuiversity, 2009http://www.lu.se/o.o.i.s?id=19464&postid=1405862.
RACHERU, Ileana MANEA,Octavian „Gazul – instrument de politică externă al Rusiei”, Revista 22, 2008
Stratfor Global Intelligence „Russia’s Expanding Influences : Part 4 – the Major Players”, 2010
THORUM, Christian, Explaining Change in Russian Foreign Policy : the Role of Ideas in Post – Soviet Russia’s  Conduct Towards the West, Hampshire: Palgrave MacMillan, 2009
van der MEULEN, Evert Faber, „Gas Supply and the EU – Russia Relations”, Europe – Asia Studies,61(5)2009 : 848.
WEGREN, Stephen K., HERSPRING, Dale R. (coordonatori), After Putin’s Russia 4th ed., New York, Toronto, Plymouth,: Rowman and Littlefield Publishers,  2010
WENDT, Alexander, Social Theory of International Politics„ Cambridge: Cambridge University Press, 1999
WILLIAMS, Paul, (coordonator), Security Studies: an introduction, London and New York: Routledge, 2008

Documente
The Foreign Policy Concept of the Russian Federation, 2000, disponibil la http://www.fas.org/nuke/guide/russia/doctrine/econcept.htm , ultima accesare 11.01.2012.
The Treaty Establishing the Energy Community, disponibil la http://www.eihp.hr/hrvatski/pdf/zakoni/ect2005.pdf, ultima accesare 15.06.2012.
Joint Report EU – Russia Energy Dialogue 2000 – 2010 : Opportunities for our future Energy Parthenrship, Buxelles , Moscova  : 2010, disponibil la http://ec.europa.eu/energy/international/events/doc/2010_11_22_eu_russia_anniversary_report_en.pdf , ultima accesare 02.12.2012
Comisia Europeană, Common Understanding of the Roadmap of the Preparation of the EU – Russia Energy Cooperation until 2050 , 2011 http://ec.europa.eu/energy/international/russia/doc/20110224_understanding_roadmap_2050.pdf
Consiliul Euroepan, EU-Russia: Partnership for Modernisation, 2010, http://www.consilium.europa.eu/showFocus.aspx?lang=EN&focusID=485

Discursuri
PUTIN, Vladimir, Address to the Federal Assembly of the Russian Federation Moscow, the Kremlin, 16 Mai 2004, disponibil la http://www.mid.ru/Brp_4.nsf/arh/2E998AB77466FAC7C3256EC9001C93BE?OpenDocument, ultima accesare 30.11.2012.
PUTIN, Vladimir, Prepared Remarks at the 43rd Munich Conference on Security Policy, 10 februarie 2007, disponibil la  http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2007/02/12/AR2007021200555.html, ultima accesare 30.11.2012.

NOTE

MIHAI BOGDAN POPESCU – Master SNSPA,Specializarea Analiza şi soluţionarea conflictelor, Master Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, Specializarea Istoria şi practica Relaţiilor Internaţionale, Colaborator în cadrul Centrului de Studii Est Europene şi Asiatice, Bucureşti.

 sus