Postcomunism

Putere și opoziţie: semantica discursului oficial
din primele luni postdecembriste
 

HADRIAN GORUN
[University Constantin Brancusi]

Abstract:
As its title suggests, this article represents a short analysis of the official discourse immediately after the 1989 Romanian revolution. The paper points out the similarities between Ion Iliescu’s and National Salvation Front (N. S. F.)’s representatives speeches on one hand, and those of the Communist leaders in the late 40’s and at the beginning of the 50’s, on the other hand. Surprisingly, there are also a few similarities with the discourse of the executed dictator, Nicolae Ceauşescu. We also tried to underline the nature of the relations between the authorities and the opposition. For the new authorities from Bucharest, the opposition was to have only a formal role. In reality, no real opposition to the official policy was tolerated.

Keywords: official discourse; Ion Iliescu; communism; semantics; National Salvation Front; opposition

Prezentul articol îşi propune să realizeze o analiză a discursului puterii instalate la Bucureşti după căderea lui Nicolae Ceauşescu, la 22 decembrie 1989. Remarcăm unele similitudini izbitoare între discursul şi luările de poziţie ale lui Ion Iliescu, preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi mai apoi al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (C. P. U. N.) şi între tonul presei oficiale postdecembriste, pe de o parte şi discursul puterii comuniste instalate în România în a doua jumătate a anilor ’40 la adăpostul Armatei roşii, pe de altă parte. Poate părea surprinzător, însă consemnăm inclusiv unele asemănări cu discursurile fostului dictator, Nicolae Ceauşescu. Luând în considerare şi acest aspect, o parte a istoriografiei a calificat regimul postceauşist drept neocomunist.¹

Realitatea de mai sus, destul de sesizabilă dealtfel încă din primele luni de după acapararea puterii de către persoanele din eşalonul al doilea al Parti­dului Comunist Român, a devenit evidentă în contextul frământărilor din ianuarie şi februarie 1990 şi mai ales cu prilejul a ceea ce este cunoscut drept fenomenul Piaţa Universităţii.² Manifestaţia maraton din Piaţa Universităţii din Bucureşti trebuie înţeleasă drept o consecinţă directă a stării de lucruri din România de după 22 decembrie 1989. Mitingul care a durat aproape două luni, începând cu 22 aprilie, a coagulat o anumită parte a societăţii civile româneşti, aflată în plin proces de constituire şi maturizare. Demonstraţia a fost reprimată în forţă în iunie 1990.³

Climatul politic postdecembrist al României s-a tensionat foarte tare din pricina deciziei F.S.N. , din 28 ianuarie, de a se transforma în partid politic şi de a participa la alegeri⁴, în pofida făgăduinţelor şi asigurărilor constante anterioare, ce indicau tocmai o intenţie contrară. Aproape săptămânal, în capitala României aveau loc acţiuni de protest împotriva puterii, participanţii militând pentru o veritabilă democratizare. După cum afirma Alexandru Paleologu, ambasadorul României la Paris, la începutul anului 1990, puterea de la Bucureşti deşi anunţa sfârşitul comunismului, perpetua esenţa sistemului,⁵ menţinerea regimului comunist, fără Nicolae Ceauşescu. Discursul televizat al lui Ion Iliescu, rostit în primele ore după acapararea puterii de către C. F. S. N. , stă marturie in acest sens. Toate aspectele negative ale totalitarismului comunist erau puse, într-o manieră deformată, exclusiv pe seama lui Nicolae Ceauşescu şi a „clicii sale bezmetice”. Fostul secretar general al P. C. R. a fost caracterizat drept un om lipsit „de inimă şi de creier”⁶, care ar fi întinat idealurile nobile ale comunismului. Dacă acordăm credit cuvintelor preşedintelui C. F. S. N. , regimul comunist nu a fost malefic, ci dimpotrivă, unul cu multiple virtuţi. Comunismul ar fi fost compromis de conducători iresponsabili, precum Ceauşescu. Deşi regimurile politice comuniste au făcut în întreaga lume până la 100 de milioane de victime⁷, - din Uniunea Sovietică până în China maoistă, din Coreea de Nord până în Cambodgia şi Afganistan, din Europa central-estică sovietizată şi satelizată, până în Africa şi în America latină- pentru preşedintele Iliescu era lipsită de semnificaţie această statistică, singurul învinuit fiind Nicolae Ceauşescu. Ion Iliescu -între altele fost membru al Comitetului Central al P. C. R. şi prim-secretar al C. C. al Uniunii Tineretului Comunist- şi-a raliat în echipa de conducere „dejişti” marcanţi, precum Silviu Brucan (Saul Bruckner) şi Alexandru Bârlădeanu, sau urmaşi ai „dejiştilor”, precum Petre Roman, fiul lui Valter Roman (Ernst Neulander).⁸ Alături de Iliescu regăsim la putere şi alte persoane care au jucat un rol important în structurile represive ale vechiului regim, precum Mihai Chiţac, ministru de Interne (aflat încă în funcţie la 13 iunie 1990). Acesta a fost comandantul garnizoanei Bucureşti şi al trupelor chimice în decembrie 1989, fiind implicat în reprimarea revoluţiei la Timişoara.⁹

La mitingul de protest al principalelor formaţiuni de opoziţie, Partidul Naţional Ţărănesc (P.N.Ţ.) şi Partidul Naţional Liberal (P. N. L.), la 28 ianuarie 1990, F.S.N.-ul a răspuns prompt, apelând la muncitorii de la Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti (I.M.G.B.) şi la minerii din Valea Jiului. În faţa suporterilor Frontului, prim-ministrul guvernului, Petre Roman, avea să declare că opozanţii s-au demascat. Alina Mungiu¹⁰ a subliniat corect că demascarea a reprezentat prin excelenţă un procedeu stalinist, de care puterea F. S. N. s-a servit în 1990 pentru a-şi neutraliza opozanţii. Pe de altă parte, termenul demascare ne evocă amintirea experimentului monstrous al reeducării, în urma căruia victima îşi pierdea orice urmă de raţiune şi se transforma în călău, petrecut între 1949 şi 1952 la Piteşti¹¹, dar şi la Gherla, Aiud şi Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Consemnăm cu acest prilej inaugurarea intervenţiilor violente ale minerilor în capitală, cunoscute sub titulatura de mineriade. Ele au avut repercusiuni extrem de negative în plan politic, economic, social, psihologic.¹² Abordând tema mineriadelor, sociologul Alin Rus¹³, considera că de fapt nu ne aflăm în faţa unor mişcări sociale, ci a unor contramişcări sociale, întrucât mineriadele însele s-au constituit în reacţii dure la mişcări sociale aflate deja în desfăşurare (demonstraţiile opoziţiei şi manifestaţia maraton din Piaţa Universităţii), cu scopul de a le înnăbuşi cu duritate. Acelaşi autor, parafrazându-l pe procurorul Dan Voinea, cel care a instrumentat dosarul mineriadei din 14-15 iunie 1990, a uzitat expresia de terorism de stat, îndreptat împotriva propriilor cetăţeni.¹⁴ Dealtfel, în decembrie 1989, regimul Ceauşescu a apelat de asemenea la muncitorii care trebuiau să joace rolul de formaţiuni paramilitare, pregătite să îi „disciplineze” pe timişorenii recalcitranţi. Totuşi, atunci intenţia nu s-a materializat, muncitorii aduşi din Oltenia cu trenuri speciale făcând în cele din urmă calea întoarsă. Iată deci că ceea ce nu a izbutit Nicolae Ceauşescu a reuşit regimul F. S. N. , în câteva rânduri, în prima jumătate a anului 1990.

Încă din 29 ianuarie, s-a scandat în România post-Ceauşescu „Moarte intelec­tualilor!”¹⁵. Pentru orice regim comunist ori de sorginte comunistă, clasa muncitoare, proletariatul era categoria conducătoare a societăţii, beneficiind a priori deun statutprivilegiat. Cu alte prilejuri, suporterii Frontului vor completa sloganul de mai sus cu un altul, „Noi muncim, nu gândim”, ceea ce denotă aceeaşi aversiune faţă de intelectuali, plasaţi într-o antiteză ireconciliabilă şi definitivă cu cei care prestau muncă fizică. Ura profundă faţă de intelectuali s-a tradus în veritabila vânătoare îndreptată împotriva persoanelor care purtau barbă, ochelari sau pur şi simplu care doar aveau în mână o carte (adică aceia care erau susceptibili de a fi intelectuali), în timpul mineriadei din iunie 1990¹⁶. Aceste realităţi apropie într-o anumită măsură noua putere de la Bucureşti de regimul comunist din Cambodgia¹⁷ khmerilor roşii ai lui Pol-Pot. Khmerii roşii au exercitat o teroare generalizată vreme de 4 ani (1975-1979), exterminând până la o treime din populaţia ţării.

De fapt, puterea instalată la 22 decembrie 1989, la fel ca regimul comunist instaurat în România după 1945, cu sprijinul Uniunii Sovietice şi al Armatei roşii, a aplicat consecvent principiul divide et impera. Dacă cei care au uzurpat puterea cu ajutor străin în a doua jumătate a deceniului al V-lea din veacul al XX-lea, au recurs la respectivul principiu pentru a dezbina partidele tradiţionale, atrăgând facţiuni disidente din rândurile acestora (sunt de notorietate cazul aripii Anton Alexandrescu, din P.N.Ţ. şi cel al aripii Gheorghe Tătărescu, din P.N.L.), regimul din 1990 a instigat pe muncitori împotriva intelectualilor¹⁸ şi pe români împotriva maghiarilor (momentul de exacerbată violenţă de la Târgu-Mureş, din martie 1990 a fost definitoriu).

Frontul Salvării Naţionale şi Partidul Comunist din România au demonizat în cursul celor două campanii electorale, din 1946 şi respectiv 1990, partidele istorice, Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Similitudinile dintre regimul de democraţie populară de la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50 şi puterea postdecembristă continuă. La contramanifestaţiile Frontului îndreptate împotriva opoziţiei s-a scandat, de asemenea „Jos cu fiii de chiaburi şi legionari!”.¹⁹ Regimul comunist din România şi istoriografia comunistă²⁰ au atribuit mereu trăsături eminamente negative membrilor Gărzii de fier, deşi o serie dintre aceştia au fost „recuperaţi” prin încadrarea în partidul comunist. Chiaburii, ţăranii înstăriţi, care dispuneau de capacitatea de a utiliza forţă de muncă salariată au fost, la rândul lor, prezentaţi, deloc întâmplător, într-o lumină negativă de către propaganda comunistă. Chiaburii au format pătura ţărănească care a opus cea mai puternică rezistenţă la colectivizarea forţată. În concepţia autorităţilor comuniste, chiaburii din Republica Populară Română, precum omologii lor, kulacii din Uniunea Sovietică, ar fi trebuit exterminaţi ca şi categorie socială în ansamblu. Observăm deci că după ce chiaburii au fost persecutaţi şi în număr mare eliminaţi fizic de către regimul comunist, urmaşii lor şi-au atras ostilitatea suporterilor F.S.N.-ului. De altfel noua atitudine era firească, dacă avem în vedere că Frontul a continuat practicile partidului unic, tolerând doar de facto existenţa unei opoziţii, după cum a demonstrat-o evoluţia evenimentelor în prima jumătate a anului 1990. După demonstraţia de protest a opoziţiei, din 18 februarie 1990, şi contramanifestaţia F. S. N., Ion Iliescu a uzitat un tip de discurs, ce va caracteriza majoritatea intervenţiilor sale publice de mai târziu. Astfel, el a condamnat actele de violenţă, comise de elemente „turbulente şi infractoare”.²¹

Decretul-lege din 14 martie 1990, denumit legea electorală, prevedea că în timpul campaniei electorale toate formaţiunile politice şi toţi candidaţii dispuneau de dreptul de a-şi exprima opiniile în mod liber, cu prilejul mitingurilor, adunărilor, al intervenţiilor televizate şi radiodifuzate sau în presă, fără a aduce însă prejudicii ordinii de drept.²² Însă, după cum just a subliniat Alex Mihai Stoenescu, această „ordine de drept” a fost impusă prin Constituţia din 1965, legile regimului comunist nefiind abrogate în mod expres de către noua putere.²³ Dealtfel, este important şi necesar să precizăm că statul roman a adoptat o nouă lege fundamentală abia în 1991, un an mai devreme legislaţia comunistă fiind de jure încă în vigoare.

Printre doleanţele demonstranţilor din zona liberă de neocomunism a Piaţei Universităţii figura respectarea punctului 8 al proclamaţiei de la Timişoara, ce interzicea candidatura tuturor activiştilor regimului comunist şi membrilor Securităţii la funcţii publice, pentru un interval de trei legislaturi consecutive. Familiarizat cu realităţile totalitarismului de extrema stângă, al cărui produs era, preşedintele C. P. U. N. nu accepta nicio formă de contestare şi nicio concesie susceptibilă să îi pericliteze poziţia privilegiată în fruntea statului. Astfel, într-o şedinţă a respectivului organism ce exercita temporar atribuţii legislative, el i-a calificat pe demonstranţii din Piaţa Universităţii drept „golani”, după ce nu demult, Ceauşescu, „geniul Carpaţilor” (cum era supranumit în virtutea unui deşănţat cult al personalităţii,²⁴ care nu de puţine ori friza ridicolul) îi „gratulase” pe manifestanţii de la Timişoara cu apelativul de „huligani”.

Cu toate acestea, protestatarii au demonstrat că erau înzestraţi cu un ascuţit simţ al umorului, asumându-şi un epitet ofensator, discreditant şi jignitor şi transformându-l într-un titlu de mândrie. Ecusoanele purtate se evidenţiau prin diversitate: „golan de bine”, „golan de bună credinţă”, „golan şef de agentură străină”, „golan de lux”, „golan cumpărat pe dolari”²⁵ şi altele. Primele două ironizau cu fineţe discursul lui Ion Iliescu şi al liderilor F. S. N., care într-o manieră simplistă, denotând preconcepţii şi stereotipii (dealtminteri specifice discursului unei puteri comuniste) atribuiau exclusiv însuşiri pozitive, calităţi, virtuţi propriilor susţinători, pe care îi identificau cu „oamenii de bine” sau „de bună credinţă”. Cele două expresii au devenit clişee în cuvântările şi expunerile reprezentanţilor noii puteri la începutul lui 1990. Potrivit conducerii F. S. N., societatea românească post-Ceauşescu era polarizată: pe de o parte „oamenii de bine” (asimilaţi susţinătorilor Frontului şi ai preşedintelui Iliescu de către putere) şi pe de altă parte, „legionarii”, „fasciştii” (apelativ cu care erau etichetaţi aproape fără deosebire opozanţii regimului). Aceştia din urmă se găseau într-o minoritate numerică incontestabilă, pe care însă o compensau prin intensitatea acţiunilor întreprinse. Opozanţii F. S. N. s-au delimitat energic de cea dintâi categorie susţinând că nu s-au „confundat nicicând cu oamenii de bine”,²⁶ între cele două tabere existând diferenţe care nu puteau fi depăşite. Puterea s-a folosit de mass-media şi de anumite categorii socio-profesionale pentru a adânci falia dintre ele. Astfel putem explica într-o oarecare măsură răbufnirea de violenţă din 13-15 iunie 1990. Demonstranţii anti- F. S. N. şi-au afirmat independenţa absolută, neidentificându-se cu vreo formaţiune politică²⁷, chiar dacă, dorind şi reuşind pănă la urmă să îi discrediteze, puterea şi presa aservită, incluzând ziarele Azi, Dimineaţa, Adevărul, România muncitoare,²⁸insinuau că cei din Piaţa Universităţii făceau jocurile P.N.Ţ. -ului şi P. N. L. -ului fiind, chipurile, plătiţi din străinătate sau de către partidele tradiţionale. Campania ce viza denigrarea şi demonizarea manifestanţilor, având drept instrumente televiziunea publică şi ziarele aflate în solda puterii, a fost deosebit de virulentă. Demonstranţii erau calificaţi, fără deosebire, drept „drogaţi”, „fără căpătâi”, „vagabonzi”, pentru a declanşa şi a alimenta indignarea şi furia unei opinii publice dezinformate şi manipulate în majoritatea sa. Puternicele efecte acestei campanii vor fi sesizabile cu prilejul mineriadei din iunie, furia şi agresivitatea celor de pe margine surclasând-o în unele situaţii pe cea a minerilor.

În mod paradoxal, deşi condamnase cultul personalităţii dedicat fostului secretar general al P. C. R. , putem aprecia, fără a ne hazarda, că Iliescu însuşi a devenit, în timpul campaniei electorale din 1990, beneficiarul unui cult al personalităţii în stare incipientă. Avem în vedere scandările de la mitingurile organizate de F.S.N. „Iliescu apare/ Soarele răsare” sau „Iliescu, să fii tare/ Cum a fost Ştefan cel Mare”)²⁹. Ne putem interoga dacă adepţii Frontului au uitat că detestatul Nicolae Ceauşescu era, la rândul său, comparat cu domnitorul medieval al Moldovei, întruchipând cele mai alese virtuţi ale acestuia. Preşedintelui Iliescu i se atribuiau aşadar chiar proprietăţi supranaturale, fiind capabil să influenţeze starea vremii, iar aluzia la soare ne determină, inevitabil, să stabilim iarăşi o conexiune cu scrutinul din 1946. Semnul electoral al Blocului Partidelor Democratice, dominat de comunişti era tocmai soarele. Dealtfel, descifrând din punct de vedere semantic cuvântările lui Ion Iliescu, putem conchide că ele se aseamănă mai degrabă cu cele din perioada impunerii brutale a regimului comunist în România. Este simptomatic faptul că Iliescu utiliza expresii precum „democraţie populară”. Acest concept este uzitat de istoriografie pentru a desemna statele şi regimurile politice din Europa Centrală şi de Răsărit, aflate după 1945 în plin proces de sovietizare şi satelizare. Pe de altă parte, dacă după 1945, Partidul Comunist din România acorda o accepţiune foarte largă termenului „fascist”, care incorpora pe toţi adversarii (reali sau fictivi), în 1990, preşedintele Iliescu îi socotea legionari pe protestatarii din Piaţa Universităţii. Atât Partidul Comunist din România, după 1945, cât şi F.S.N. -ul, în 1990, au transformat în postulat dictonul Cine nu e cu noi, e împotriva noastră.

Pentru Iliescu şi Front, intervenţia minerilor în 14-15 iunie 1990 era nu doar spontană, ci şi legitimă, menită să aducă la ordine pe „legionarii”, „fasciştii” şi „elementele extremiste” care ar fi premeditat şi ar fi organizat, chipurile, aşa-zisa lovitură de stat din 13 iunie. Bunăoară, preşedintele ales i-a întâmpinat pe mineri cu următoarele cuvinte: „Vă cer vouă, minerilor, care sunteţi grupaţi, organizaţi, să vă îndreptaţi încolonaţi pe boulevard până la Piaţa Universităţii şi să o ocupaţi definitiv. Veţi fi păzitorii acestui punct central al Capitalei, în colaborare cu forţele de ordine […]. Asiguraţi paza necesară împotriva tuturor elementelor extremiste care ar reapărea în această zonă. […] Vă mulţumesc mult tuturor. Drum bun şi succes!”.³⁰ Minerii nu numai că au colaborat cu forţele de ordine, după cum recomanda şeful statului, dar în numeroase situaţii s-au substituit acestora, şi-au arogat competenţele poliţiei, care a asistat impasibilă la brutalizarea cetăţenilor de către mineri.

Cele două campanii electorale, din 1946 şi 1990, s-au desfăşurat sub semnul intimidărilor şi violenţelor, părând aproape trase la indigo. Atât în 1946, cât şi în 1990, ziarele Dreptatea şi Liberalul erau publicate cu mare dificultate sau nu apăreau deloc. În timpul mineriadei din iunie 1990, pentru câteva zile, cotidianului România liberă, foarte cunoscut pentru atitudinea sa critică faţă de F. S. N. şi Ion Iliescu, i s-a interzis apariţia. Opozanţii erau, atât la începutul lui 1990, cât şi după 1945, respinşi, intimidaţi, demonizaţi, terorizaţi şi, în ultimă instanţă neutralizaţi şi chiar anihilaţi. Mărturiile celor care au îndurat mai mult sau mai puţin infernul lagărului de la Măgurele³¹, în iunie 1990, sunt mai mult decât grăitoare. Condiţiile de detenţie aminteau de temniţele epocii Gheorghiu-Dej, cu menţiunea că pe post de anchetatori şi gardieni funcţionau de această dată inclusiv mineri.

În finalul acestei analize, nu putem neglija discursul rostit de Ion Iliescu în 15 iunie, în care a mulţumit minerilor pentru „atitudinea de înaltă conştiinţă civică”³², ceea ce îl responsabilizează într-o anumită măsură în privinţa chemării minerilor la Bucureşti. Intenţia de creare a unor gărzi naţionale aminteşte de fostele gărzi patriotice ale regimului comunist: „Am discutat şi ne gândim la instituirea unei gărzi naţionale [..] cu oameni bine instruiţi, oameni hotărâţi, oameni decişi pentru intervenţii în momente excepţionale, ca cele care au avut loc pe 13 iunie. Am reţinut şi dorinţa unora dintre dvs. , mineri din Valea Jiului, care s-au oferit să se încadreze într-o asemenea gardă naţională şi vom lua în considerare acest lucru. Eu sper să întreţinem acest spirit de combativitate, să-l anticipăm, pentru că numai prin acţiunea hotărâtă a tuturor oamenilor de bine, a tuturor cetăţenilor ţării, vom ţine în frâu elementele degenerate, declasate, fanatizate, care vor să destabilizeze ţara.”³³ Minerii erau meniţi aşadar, în viziunea preşedintelui, să joace rolul unui soi de gardă pretoriană a F. S. N. şi a puterii, un braţ înarmat al acesteia.

Descifrând semantica discursului noii puteri postdecembriste şi observând atitudinea pe care a adoptat-o faţă de opoziţie, căreia i-a alocat un rol pur formal, decorativ, reducând-o la statutul de opoziţie de faţadă, suntem în măsură să conchidem că în România începutului de an 1990, instaurarea unei democraţii autentice, care să respecte drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor, reprezenta un deziderat destul de îndepărtat pentru tânăra societate civilă românească.

Bibliografie
BERINDEI, Mihnea, COMBES, Ariadna, PLANCHE, Anne, Mineriada 13-15 iunie 1990. Realitatea unei puteri comuniste, traducere de Monica Pârvu, Bucureşti, Humanitas, 2010.
CESEREANU, Ruxandrei , Imaginarul violent al românilor, Bucureşti, Humanitas, 2003.
COURTOIS, Stéphane (coordonator), Cartea neagră a comunismului: crime, teroare, represiune, traducere de Maria Ivănescu, Bucureşti, Humanitas, 1998.
DUMBRĂVEANU, Gheorghe (coordonator), Piaţa Universităţii , Bucureşti, Imprimeria Coresi, f. a.
DURANDIN, Catherine, Moartea Ceauşeştilor. Adevărul despre o lovitură de stat comunistă, traducere de Marina Murgeanu Ionescu, Bucureşti, Humanitas, 2011.
FĂTU, Mihai, SPĂLĂŢELU, Ion, Garda de fier- organizaţie teroristă de tip fascist , Bucureşti Politică, 1971.
GABANYI, Anneli Ute , Cultul lui Ceauşescu, Iaşi, Polirom, 2003.
MUNGIU, Alina, Românii după ’89. Istoria unei neînţelegeri, Bucureşti, Humanitas, 1995.
MUREŞAN,Alin, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate, prefaţă de Ruxandra Cesereanu, Iaşi, Polirom, 2008.
PALEOLOGU, Alexandru, Minunatele amintiri ale unui ambasador al golanilor, traducere de Alexandru Ciolan, Bucureşti, Humanitas, 1991.
RUS, Alin, Mineriadele. Între manipulare politică şi solidaritate muncitorească, Bucureşti, Curtea Veche, 2007.
STOENESCU, Alex Mihai, România postcomunistă 1989-1991, Bucureşti, Rao, 2008.
STOENESCU,A.M, Cronologia evenimentelor din decembrie 1989, Bucureşti, Rao, 2009.
STOICA, Stan România după 1989. O istorie cronologică, Bucureşti, Meronia, 2007
Domniţa ŞTEFĂNESCU, 11 ani din istoria României. Decembrie 1989-decembrie 2000, Bucureşti, Maşina de scris, 2011.
TERNON, Yves, Statul criminal. Genocidurile secolului XX, traducere Ovidiu Pecican, Liliana Popovici, Iuliana Doboşi, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ovidiu Pecican, Iaşi, Institutul European, 2002.
TISMĂNEANU, Vladimir, Stalinism pentru eternitate: o istorie politică a comunismului românesc Iaşi, Polirom, 2005.
TISMĂNEANU, Vladimir, Lumea secretă a nomenclaturii. Amintiri, dezvăluiri, portrete, Bucureşti, Humanitas, 2012.

NOTE

HADRIAN GORUN – Lector dr., Universitatea „Constantin Brâncuşi”, din Târgu-Jiu.

 sus