Postcomunism

Continuum-ul comunism – post comunism. România urbană în secolul al XXI-lea
 

TUDOR PITULAC
[„Petre Andrei” University of Iași]

Abstract:
While trying to understand the deeper meanings of the transition from communism to post communism in Romania, the study analyses the evolution of urban environment. The focus is especially on the evolution of community in the urban area, defined as a social structure with the main function to assure an efficient informal social control and to enable the capacity to react. The communist practices in designing the urban environment were marked by a profound totalitarian perspective, with the undeclared but obvious intention to keep the population in an advanced state of atomization, with an acute incapacity to react against the regime. This policy generated certain inertia at the level of public policy and administrative decisions, perpetuating dysfunction from the previous period. Therefore, as long as we shall live upon the same conditions as in the former period, the problems will not improve. Hence, it is questionable the use of the post prefix for any reference in regard to this period.

Keywords: postcommunism; urban habitat; community

Introducere

În efortul analizării societăţii post-comuniste se dezvoltă fără încetare o serie extinsă de teme specifice. Literatura de specialitate insistă în genere pe aspecte evidente, referindu-se în speţă la domeniul economic – trecerea la economia de piaţă şi la sistemul capitalist, politic – adoptarea şi practica democraţiei, administrativ – crearea sau adaptarea instituţiilor la noile condiţii ş.a.m.d. Rareori atenţia se îndreaptă asupra modificărilor ce au avut (sau ar fi trebuit să aibă) loc la nivelul grupurilor sociale în general, în speţă al comunităţii, definită din perspectivă sociologică, ce ne preocupă pe noi în mod particular.

Textul de faţă analizează aspecte ale societăţii româneşti post-comuniste concentrându-se pe experienţa convieţurii în mediul urban, cu accent pe configurarea oraşelor din perspectivă comunitaristă. Tendinţa copleşitor manifestă la noi în ultimele decenii este de a considera axiomatic post-comunismul ca fiind o stare de fapt. Deşi există coordonate ale realităţii care îndreptăţesc o asemenea abordare, generalizarea este o eroare ce potenţează dezangajarea. Mai mult, dacă ne raportăm la întreg spaţiul fost comunist, observăm că nu doar la noi se întâlneşte această tendinţă. Considerăm momentul 1990 drept reper istoric absolut al separării apelor ideologice deşi prezenţa comunismului ne înghesuie nu doar prin ungherele memoriei ci şi prin consecinţele acţiunii sale în “postcomunism”. Îndepărtarea cenuşii rezultate în urma unei explozii atomice nu echivalează cu anularea consecinţelor acesteia. La fel, comunismul este încă prezent prin manifestările sale “radioactive”.

Raportat la tema generală vizată, în contextul sociologiei urbane, unul dintre conceptele tot mai prezente este cel de post communist cities. Apare însă o întrebare legitimă: în ce măsură suntem îndreptăţiţi să vorbim despre o asemenea categorie dacă nu am făcut nimic pentru a neutraliza problemele configurării spaţiului în manieră comunistă? Vizibilitatea şi “radioactivitatea” acestora nu a fost în mod direct ameliorată, acest lucru continuând să genereze disfuncţii majore la nivelul societăţii. Cu alte cuvinte, atât timp cât vom continua să locuim conform aceloraşi date de configurare a spaţiului din perioada comunistă, nici individul nu se va putea modifica semnificativ şi deci adapta condiţiilor post-comuniste.

Practici comuniste în reconfigurarea spaţiului urban

Acţiunile regimurilor totalitare au drept scop esenţial controlul tuturor aspectelor vieţii individului. Dintre aceste acţiuni, în cazul comunismului ne interesează aici cele care au vizat spaţiul urban şi comunitatea ca formă de agregare socială.

Strategia comunistă a urmărit în primul rând anihilarea oricărui substrat al coeziunii sociale organice pentru că aceasta ar fi încurajat şi ar fi potenţat mişcările colective împotriva regimului. Individul reprezentativ pentru orice societate totalitară este izolat. Şi asta nu prin segmentare spaţială ci tocmai printr-o creştere artificială a densităţii şi a diversităţii tipologice pe unităţi teritoriale restrânse spaţial.

Încă de la început, reconstrucţia postbelică a fost sinonimă în Europa de Est cu ceea ce s-a numit construcţia socialismului, puternic determinată ideologic. Dacă în perioada interbelică putem vorbi de comunităţi rurale puternic integrate şi viabile din punct de vedere biologic, din punct de vedere economic acestea erau cu mult desincronizate faţă de ritmul evoluţiei din Europa Occidentală. Aşadar, comuniştii au găsit aici terenul propice pentru a-şi îndeplini proiectul. Comunităţile rurale (concentrând aproximativ 80% din populaţia României de la acea vreme) au fost identificate drept un pericol, pentru că reprezentau “sufletul naţiunii. Aşadar, pentru a consolida comunismul, satele trebuiau distruse¹”. În ceea ce priveşte mediul urban, structurile sociale fuseseră deja reduse la tăcere prin decapitarea elitelor şi prin naţionalizare. 

Măsurile efective de neutralizare a comunităţii rurale au fost reprezentate de colectivizare şi de angrenarea populaţiei într-un puternic trend migratoriu rural-urban², sintetizat statistic în tabelul de mai jos³.

Astfel, au fost îndeplinite simultan două condiţii: distrugerea comunităţii la sate şi asigurarea forţei de muncă în oraşele angrenate într-un proces masiv şi forţat de industrializare. Ofensiva ideologică ce urmărea crearea omului nou şi reconfigurarea relaţiilor sociale, politice şi economice în mediul rural⁴ a avut astfel succes.

Dacă modelul de dezvoltare urbană al vesticilor respecta tendinţa firească a oricărui individ de a congrega, în Est comuniştii căutau căi pentru a obţine efectul contrar. În 1887 Ferdinand Tönnies publica celebra lucrare Gemeinschaft und gesellschaft (Comunitate şi societate). Pe scurt, autorul susţinea că spiritul comunitar ar fi nu doar caracteristic rurarului tradiţional ci şi imposibil de recreat în mediul urban. Numai că absenţa spiritului comunitar atrage după sine câteva consecinţe teribile. Pe de o parte, ordinea socială tinde să fie asigurată tot mai mult prin intermediul controlului social formal. Pe de altă parte, capacitatea organică de reacţie colectivă scade semnificativ. Conform teoriei autorului german, aceste consecinţe erau inevitabile. Cu toate acestea, au fost găsite soluţii pentru translarea spiritului comunitar în spaţiul urban. Una dintre acestea a fost reprezentată de configurarea habitatului urban după modelul celui rural, cu locuinţe familiale care asigurau o densitate relativ redusă a populaţiei pe suprafaţa de teren. Complementar, au fost asigurate condiţiile congregării. Fiecare individ tinde să trăiască împreună cu cei cu care se aseamănă. În felul acesta, se pot dezvolta şi în spaţiul urban structuri sociale capabile să genereze spirit comunitar.

Din raţiuni evidente, comuniştii nu au putut adopta aceeaşi manieră de acţiune, pentru că procesul de urbanizare ar fi asigurat un grad de libertate incompatibil cu un regim totalitar. Opţiunea lor a fost pentru ”urbanizare planificată, bazată pe locuinţe de stat şi alocarea de la centru a investiţiilor în infrastructură.” În această manieră, regimul ”a creat doar mediul construit, nu şi structurile sociale şi relaţiile care susţin procesul de urbanizare⁵”. În practică, modelul urmat a fost cel sovietic⁶, iar standardul adoptat s-a rezumat la 8 m2 de persoană⁷.

Strucuturile sociale şi mediul construit au fost transformate pentru a deservi activitatea zilnică a proletariatului, un pas în plus către construirea societăţii socialiste⁸. Peisajul urban a fost adaptat omului nou. „Oraşul socialist a fost menit să glorifice colectivismul noii vieţii, unde nu era loc pentru segregare socială⁹”. În fapt, scopul principal nu era de a preveni segregarea, ci de a evita congregarea.

Fundamentul unei asemenea decizii a fost dat de faptul că oraşele sunt produsul contextului economic, cultural, politic şi tehnologic în care apar. Parafrazându-l pe Marx, acestea sunt entităţi create pentru individ, dar creează la rândul lor individul pentru entitate. Aşadar, „un oraş ce s-a dezvoltat sub un regim totalitar, represiv, în special unul dominat de o imunitate megalomaniacă, în spatele unui cult al personalităţii susţinut de poliţia secretă, va fi condiţionat de regim şi va facilita regimul¹⁰”.

Oraşul socialist a devenit aşadar un scop şi un mijloc în egală măsură, ”succesul” politicilor de dezvoltare urbană din acea perioadă iradiind în continuare şi în perioada postcomunistă. Dacă temporal ne găsim în post, întrebarea esenţială este dacă şi “calitativ” ne aflăm în acelaşi post proclamat la nivel public.

Legitimitatea întrebării se justifică atunci când avem în vedere că de cele mai multe ori peisajul urban din fostele ţări comuniste este văzut ca opresiv, inospitalier, negând însăşi existenţa individului. Aceasta perspectivă este tocmai un exemplu al direcţiilor de dezvoltare urbană extrem politizate, precum şi o dovadă a intervenţiei statului în vieţile private ale oamenilor. Arhitectura este în mod automat legată de dezvoltarea socială. Utopia proiectului social este astfel dublată de utopia proiectului arhitectural, care au fost totuşi spulberate o dată cu evenimentele de la sfârşitul secolului trecut¹¹. 

Oraşul în perioada comunistă a fost aşadar un mediu propice pentru ”amestecarea” oamenilor asemenea cărţilor de joc, adunate din ”pachete” cu forme şi culori diferite. Astfel, indivizii au ajuns în situaţia de a-i ignora pe cei care trăiau în afara limitelor propriei locuinţe, aceasta fiind în fapt doar un spaţiu dedicat reproducerii biologice.       

Post communism

Nicio analiză a postcomunismului nu ar trebui să piardă din vedere moştenirea pe care a lăsat-o sistemul totalitar. Şi în general regula este respectată. Literatura de specialitate vizând reformele şi schimbările necesare în postcomunism a cunoscut o dezvoltare consistentă cuprinzând studii care s-au concentrat asupra moştenirii comuniste¹². Cu toate acestea, dimensiunea cel mai adesea subliniată este de trecere de la economia planificată la economia de piaţă. Din acest punct de vedere, susţinem necesitatea unei analize aprofundate şi a altor aspecte mai puţin evidente, dar nu mai puţin importante. Unul dintre aceste aspecte ar fi tocmai cel despre postcommunist cities şi trăsăturile lor specifice, punând sub semnul întrebării însăşi existenţa unui post la acest nivel.      

Încercând să răspundă întrebării despre îndreptăţirea postcomunismului, în asociere directă cu postmodernismul, unii autori susţin că de fapt postcomunismul nu a făcut altceva decât să ”deschidă noi arii de luptă pentru modernitate”.  În al doilea rând, dacă e vorba de o luptă pentru modernitate, în niciun caz nu este vorba despre modele derivate din modernitatea occidentală, sau despre modele aparţinând postmodernismului¹³ Aşadar, nu ar trebui să asociem nediferenţiat prefixul post atunci când vorbim despre orice fenomen din această perioadă, tocmai pentru că ”societăţile post comuniste se confruntă acum cu probleme specifice modernităţii, până acum latente, probleme precum conflictul de interese între general şi particular, continuitate şi graniţe ale statului, confruntarea dintre diferite forme de legitimare, precum şi diferite aspecte ale procesului politic modern¹⁴”.

Schimbare şi reformă

Căderea comunismului a atras după sine în primul rând schimbarea formei de proprietate. Efectul imediat a fost astfel privatizarea proprietăţilor naţionalizate, procesul fiind foarte delicat pentru că doar parte dintre foştii proprietari şi-au reintrat în drepturi. Programul de privatizare a însemnat de fapt manifestarea ideologiei celor din rândul al doilea din perioada comunistă şi care acum preluaseră puterea, schemele de privatizare avantajându-i în primul rând pe chiriaşii existenţi. Această manieră de abordare a problemei a fost prezentă în ţări foste comuniste precum Rusia, Ungaria şi România¹⁵.

Un alt fenomen important a fost dat de noile tendinţe migratorii. Având în vedere maniera forţată în care s-a realizat migraţia rural – urban în perioada comunistă, după 1989 s-au manifestat tendinţe de autoreglare, dublate de un nou pattern migrator: remigrare – emigrare, determinat în principal de dificultăţi economice¹⁶.

De asemenea, în aria locuinţelor sociale, după 1990 a avut loc un colaps major, ca urmare a decăderii statului din poziţia de furnizor de locuinţe sociale. Între 1998 şi 2007, doar 22 500 de locuinţe au fost construite, pentru o cerere (în 1996) de aproape un milion¹⁷. Mai mult, crearea în 1998 a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe nu a adus o îmbunătăţire semnificativă în ceea ce priveşte accesul la locuinţe a grupurilor şi familiilor vulnerabile. Motivele erau reprezentate în special de cuantumul sumelor alocate – mai degrabă scăzut, coroborat cu un nivel foarte mare al costurilor de construcţie şi cu evoluţia preţurilor pe piaţa imobiliară pentru locuinţele construite înainte de 1989. Criteriile de alocare a acestor locuinţe, aşa cum au fost stabilite de Consiliile Locale, nu au îmbunătăţit situaţia, acestea fiind mai degrabă o manifestare clientelară decât una bazată pe raţiuni sociale. 

De asemenea, practica acordării ajutoarelor de stat pentru cei care nu îşi permiteau  întreţinerea propriilor locuinţe a contribuit la diminuarea mobilităţii indivizilor. Astfel, cei care s-ar fi aflat în această situaţie de a nu-şi permite cheltuielile de întreţinere ar fi preferat să îşi schimbe locuinţa în favoarea uneia mai ieftine, încurajând astfel omogenizarea rezidenţilor din actualele blocuri de locuinţe¹⁸.

În ceea ce priveşte crearea unui mai bun mediu de locuit – aspect rămas încă la nivel de deziderat, ne referim la evoluţia pieţei imobiliare în postcomunism¹⁹. În perioada comunistă s-a construit destul de mult, cifrele indicând pentru intervalul 1971-1982 cca. 160.000 locuinţe/an, iar în intervalul 1980-1989 cca. 128.000 locuinţe/an, cu o cădere în 1989. În ciuda ritmului crescut de construcţie (între 1970-1980 erau construite cca. 7 locuinţe noi la fiecare 1.000 locuitori, iar între 1981-1989 cca. 5), datorită presiunii exercitate prin migraţia rural-urban România a înregistrat totuşi un acut deficit de locuinţe „ajungându-se în 1986 la un deficit total estimat a fi 1,158 milioane adică cca. 14,0% din stocul total, afectând 5% din populaţia ţării – cca. 1,141 milioane oameni²⁰”.

Dinamica iniţială a pieţei imobiliare a înregistrat o scădere a locuinţelor construite pentru perioada 1995 – 2000, preponderenţa fondurilor alocate construcţiilor din bugetul public scăzând simţitor şi fiind prezentă în proporţie mult mai mică decât cele private. În ceea ce priveşte forma de proprietate asupra locuinţelor, se menţine ponderea majoritară în sectorul privat, atât în mediul rural, cât şi în cel urban.

Cu toate că este evidentă creşterea numărului de locuinţe construite pentru perioada 2000 – 2008, stocul de locuinţe de la nivelul anului 2007 este destul de îmbătrânit. Dintr-un total de 8.25.046 unităţi,  15% din locuinţe sunt construite înainte de 1945, 75% în intervalul 1945-1989 şi doar 10% după 1990.

Criza locuinţelor este reflectată în egală măsură atât de ponderea redusă cât şi de cifra absolută a locuinţelor construite din fonduri publice în intervalul 1990 – 2007. După 1989 numărul absolut al locuinţelor nou-construite a scăzut constant, abia în 2007 numărul acestora apropiindu-se de valoarea înregistrată în 1989. în acest interval doar 26,1% din locuinţe au fost construite din fonduri publice, însă dacă eliminăm primii 3 ani ai intervalului (1990-1992) când au fost finalizate masiv locuinţe începute înainte de 1990, ponderea scade la 15,6%.

Şocul generat de criză a fost cu atât mai puternic resimţit cu cât preţurile la imobile au crescut în mod exagerat în perioada anterioară crizei, în special din cauza vânzătorilor care, din dorinţa de a obţine profituri uriaşe, au supraevaluat preţul de vânzare, chiar şi în condiţiile în care costurile pentru construirea unui imobil sau a apartamentelor noi de la bloc a costat cu 200% sau 300% mai puţin²¹. Perioada de reaşezare a pieţei imobiliare a debutat cu programul Prima Casă, aprobat de Guvern în mai 2009 şi care a devenit aplicabil din iunie 2009. Acest program îşi propunea să garanteze împrumuturile ipotecare pentru cei care nu deţin şi nu au deţinut o locuinţă proprietate personală, fondurile alocate acestui program ridicându-se la 100 milioane euro, prin Fondul Naţional de Garantare a Creditelor. Statul garanta un împrumut de cel mult 60.000 de euro per solicitant, considerând că preţul mediu de achiziţie pentru un apartament era, la nivel naţional, de circa 60.000 de euro, cu un avans de 5%. Diferenţa pentru locuinţele mai scumpe de 60.000 Euro era suportată de cumpărător şi achitată integral la semnarea contractului.

Menţionăm acest program tocmai pentru că pentru perioada 2009 – 2010 majoritatea vânzărilor de apartamente s-a realizat prin programul Prima Casă. Cele mai multe achiziţii realizate prin programul guvernamental au vizat însă locuinţele vechi. Cauza este ponderea redusă a locuinţelor noi în totalul locuinţelor scoase la vânzare. Programul nu a încurajat vânzarea locuinţelor noi şi scumpe. Stocul apartamentelor noi şi ieftine este aproape epuizat la momentul lunii martie 2011 întrucât cumpărătorii au ales în special din oferta ieftină de pe piaţă, date fiind condiţiile economice actuale. În acest context trebuie subliniată componenta socială a programului, care prin natura sa guvernamentală, ar fi fost normal să nu se adreseze dezvoltatorilor de proprietăţi scumpe²².

Aceste consideraţii mai degrabă generale privind evoluţia pieţei imobiliare subliniază maniera confuză de dezvoltare a mediului urban, care a condus la o perpetuare a modelului comunist anihilând în acelaşi timp tendinţa normală de re-echilibrare.

Oraşe post comuniste?

Având pe de o parte argumentul oraşului ca produs social şi pe de altă parte cel al chestionării atribuirii prefixului post în această arie, înaintăm ipoteza conform căreia încă nu putem vorbi de oraşe post comuniste în spaţiul românesc. Aceasta se explică prin faptul că perioada de după căderea Cortinei de Fier nu a fost marcată de schimbări notabile în configurarea spaţiului urban, schimbări ce ar fi generat şi modificări la nivelul structurilor sociale.

Pe de o parte, perioada post-decembristă a debutat cu aceeaşi nevoie de reconstrucţie ca şi perioada postbelică. Pe de altă parte, deşi cauzele structurale ale colapsului fostului regim în ţările lagărului comunist au fost asemănătoare, dinamica şi orientarea mişcărilor revoluţionare au depins în foarte mare msură de condiţiile locale²³. În România condiţiile specifice sunt date de maniera de configurare a spaţiului urban, de modificarea formei de proprietate, de dinamica populaţiei în contextul migraţiei interne, de puţinele iniţiative de politici publice în acest sens – care s-au concentrat în speţă doar asupra locuinţelor sociale, şi de o piaţă imobiliară instabilă care s-a prăbuşit la primele şocuri economice. 

Aşadar, din perspectivă comunitaristă, nu putem vorbi de postcommunist cities, în măsura în care moştenirea comunistă persistă. Esenţial în acest sens devine detalierea comunităţii aşa cum înţelegem noi să o definim, menţionând atât funcţiile cât şi scopul acesteia, scop ce nu se poate îndeplini în condiţiile actuale de configurare spaţială în oraşele României.

Comunitate în oraşele post comuniste.

Există tendinţa de a folosi termenul comunitate oriunde este vorba despre un grup de oameni. Această abordare este eronată, iar dacă se poate scuza în limbajul comun, nu este acceptabilă în cel sociologic. De asemenea, se vorbeşte de multiple feluri de comunitate, dar întrebarea esenţială este dacă putem oare vorbi în mod real de comunităţi în oraşele post – comuniste?

Răspunsurile posibile derivă din modalitatea în care înţelegem să definim comunitatea. Din punctul nostru de vedere, elementul esenţial al unei definiţii corespunzătoare este reprezentat de funcţia de control social exercitat asupra membrilor comunităţii, control social ce împiedică alunecarea în comportamente şi manifestări deviante a imensei majorităţi a membrilor. Prezenţa comunităţii ar oferi coerenţă şi ar permite atenuarea multora dintre disfuncţiile sociale prezente astăzi la noi în ţară.

Comunitatea aşa cum o înţelegem noi este acea „formaţiune socială rezistentă în timp, reunind un număr relativ restrâns de indivizi, având un background cultural şi statusuri sociale asemănătoare, ce locuiesc pe o suprafaţă puţin extinsă şi între care există relaţii de cooperare bine stabilite şi persistente, reuşindu-se prin aceasta exercitarea unui control social eficient la nivelul grupului respectiv²⁴”.

În primul rând, ceea ce face diferenţa între comunitate şi alte grupări este faptul că în cea dintâi se urmăreşte un anumit bine. Acţiunile indivizilor sunt îndreptate în mod concertat pentru a răspunde aşteptărilor majorităţii, pentru a respecta valorile împărtăşite şi a realiza scopurile comune. În al doilea rând, comunitatea este cea care, prin exercitarea funcţiilor sale (sprijin acordat indivizilor, asigurarea resurselor necesare, crearea cadrului necesar de exprimare, definirea identităţii), asigură exercitarea controlului social informal. Acesta din urmă devine esenţial pentru evitarea disfuncţiilor sociale.

În întreg lagărul comunist s-a încercat destructurarea comunităţilor (în România într-o mare măsură s-a şi reuşit) pentru a împiedica reacţia colectivă împotriva regimurilor totalitare. Mai mult, configurarea mediului urban trebuia realizată astfel încât să nu permită apariţia unor relaţii sociale caracterizate prin spirit comunitar. Rezultatul politicilor de construire a habitatului urban de factură comunistă este evident şi în România de azi, chiar dacă au trecut mai bine de douăzeci de ani de la căderea regimului communist, pentru că nu au existat şi în continuare încă nu există politici coerente de dezvoltare urbană care să ne conducă real în postcomunism.

Prin urmare, din perspectiva dezvoltării sociale a României, nu doar productivitatea economică este scăzută, ci şi ceea ce am putea numi “productivitate” socială, de exemplu capacitatea de a construi, mai precis de a cataliza apariţia comunităţilor. În spaţiul românesc contemporan, comunitatea este neputincioasă, lăsând astfel neîndeplinite diverse funcţii atât în planul vieţii cotidiene, cât şi la nivel societal, aruncând societatea românească în anomie. Printre cauzele esenţiale ale situaţiei noastre actuale se situează şi deficitul comunitar, operaţionalizat prin diversitate comunitară scăzută, slăbiciune la nivelul comunităţilor existente, prezenţă deosebit de scăzută a spiritului comunitar, cu precădere în mediul urban. Toate acestea sunt consecinţe directe ale prezenţei şi ale acţiunii unui tip de habitat urban construit intenţionat pentru a produce efectele amintite, habitat pe care îl prezervăm într-o ignoranţă falimentară.

Concluzie

În România postdecembristă şi în special în oraşe nu putem vorbi despre comunitate pentru că (în continuare) lipseşte cadrul necesar apariţiei şi dezvoltării sale. În aceste condiţii, ”radioactivitatea” comunistă este mult mai mare decât ar fi fost dacă habitatul urban ar fi reconfigurat.

Ne oripilăm doar la gândul că am putea trăi într-o societate în care majoritatea populaţiei să fi avut nenorocul istoric de a nu beneficia în procesul socializării de aportul uneia dintre instanţe de socializare (familie, grup de egali, şcoală, comunitate, mass-media). Absenţa oricăreia produce consecinţe negative deosebit de persistente pentru orice individ, iar o societate în care cei mai mulţi dintre membri prezintă carenţele specifice ar fi un coşmar. Ei bine, chiar dacă noi nu percepem la fel de acut ca şi în cazul celorlalte instanţe consecinţele absenţei comunităţii, acestea nu sunt mai puţin îngrozitoare. Ne-am obişnuit să trăim fără experienţa relaţiilor de tip comunitar, lamentându-ne continuu cu privire la neputinţele noastre comune. Suntem însă incapabili să facem legătura între cele două elemente. Trăim un coşmar agăţându-ne cu frenezie chiar de acele repere care ni-l induc. Până când aceste cimitire ale comunităţii care sunt blocurile de locuinţe din cartierele muncitoreşti nu vor fi fost dinamitate, comunismul românesc va continua cu uşurinţă să golească de sens prefixul post.

Bibliografie
ANDRUSZ Gr., & Harloe, M. & Szelenyi, I. Cities after Socialism. Urban and regional change and conflict in post – socialist societies, Blackwell Publishers, 1996.
Comisia Prezidenţială pentru Analiza Riscurilor sociale şi Demografice, Riscuri şi inechităţi sociale, septemnbrie 2009, accesat decembrie 2011, http://www.presidency.ro/static/CPARSDR_raport_extins.pdf.
DARRIK, Danta, Ceausescu’s Bucharest, Geographical Review, Vol. 83, No. 2 (Apr., 1993), 170-182. 
DEAC, Dorin, ”Prima Casă – un succes pentru dezvoltatorii de locuinţe ieftine”, Săptămâna Financiară (2011), accesat decembrie 2011, online la http://www.sfin.ro/articol_22751/prima_casa_-_un_succes_pentru_dezvoltatorii_de_locuinte_ieftine.html.
DOBRINCU, Dorin & Iordachi, C-tin, Ţărănimea şi puterea: procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949 - 1962), Iaşi, Polirom, 2005.
GENTILE, Michael & Sjöberg, Örjan, ”Intra-Urban Landscapes of Priority: The Soviet Legacy”, Europe-Asia Studies, Vol. 58, No. 5 (Jul., 2006), 701-729.
KARIN E. K. Dawidson,”Conflicts of Interest in the Restitution and Privatisation of Housing since the Fall of Socialism: The Case of Central Timişoara City: A Problem of Democracy?”, Europe-Asia Studies, Vol. 56, 1 (Jan., 2004), 119-141.
LEACH, Neil, ed., Architecture and revolution: contemporary perspectives on Central and Eastern Europe, Taylor & Francis e-Library, 2004.
MEDREGA, Claudia, 2009,  Cea mai abruptă scădere a tranzacţiilor imobiliare: -54% in noiembrie, accesat decembrie 2011, online la http://www.zf.ro/eveniment/cea-mai-abrupta-scadere-a-tranzactiilor-imobiliare-54-in-noiembrie-3771527.
MORARU, Camelia, ed., Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român,  vol. al IV – lea (1952), Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2005.
PITULAC, Tudor, „Principiul oraşelor comunicante. Dimensiuni ale migraţiei urban – urban  în debutul anilor ’90 în România”,în nr. 12(166) / decembrie 2011, al Revistei de Ştiinţe politice Sfera Politicii, Capitolul „Migranţi români, cetăţeni europeni”, 165 – 175.
PITULAC, Tudor, Sociologia comunităţii ,Iaşi, Institutul European, 2009.
PITULAC, Tudor,”Urban habitation, social interaction and the consequences they have on the Romanian real estate market”,în Anuarul Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, Editura Lumen, tomul 8, Iaşi, 2011, 141 – 179.
POP-ELECHES, Grigore, ”Historical Legacies and Post-Communist Regime Change”, The Journal of Politics, Vol. 69, No. 4 (Nov., 2007), 908-926.
RAY, Larry,”Post-Communism: Postmodernity or Modernity Revisited?”, The British Journal of Sociology, Vol. 48, No. 4 (Dec., 1997), 543-560.
SANDU, Dumitru, Fluxurile de migraţie în România, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1984.
STĂNESCU, Mircea, Romanian political bodies (1948-1965). Documents on the institutions and their practices, Bucureşti, Vremea, 2003.
TISMĂNEANU, Vladimir, ed., The Revolutions of 1989 , London and New York, Routledge, 1999.
TURNOCK, David, ”The Planning of Rural Settlement in Romania”, The Geographical Journal, Vol. 157, No. 3, (Nov., 1991), 251-264.
VOICU, M. & Voicu, B. „Cât de bine se simt orăşenii în locuinţele lor”, pp. 55 – 77, în  Sandu, Dumitru, Viaţa socială în România urbană, Iaşi, Polirom, 2006.
ZAHARIADE, Ana Maria, Arhitectura în proiectul comunist. România 1944 – 1989, Bucureşti, Editura Simetria, 2011.

NOTE

TUDOR PITULAC – Conferenţiar universitar doctor, Universitatea Petre Andrei din Iaşi, actualmente îndeplineşte funcţia de prorector.

 sus