Comunismul românesc

Dimensiunea simbolică a propagandistului
în regimul comunist din România
 

CRISTINA PREUTU
[„Al.I. Cuza” University of Iași]

Abstract:
This study is based on the idea that the agents of propaganda in communist regime in Romania incorporate a practical dimension, and a symbolic one, as well. In this regard, the study is focused on their special education, instruction and control, and on their responsibilities that transformed them in a part of political power. In this order, the symbolic dimension of agent of propaganda came to reinforce his status. Therefore, this study brings answers regarding the importance of symbolic dimension of agent of propaganda in the development and the sustainability of the communist regime in Romania. The bibliography is centered on archival documents of the Central Committee of Communist Party and on the communist newspapers dedicate to the instruction of the agent of propaganda.

Keywords: communism; propaganda; political symbol; agent of propaganda; communication; political power

Propaganda, ca dimensiune a regimului comunist a dispus de funcţii şi metode spe­cifice de manifestare. Transformată într-un mijloc de implementare a directivelor date de către conducerea comunistă, propaganda a trecut prin dese schimbări de organizare, de reînnoire a resurselor, a tehnicilor şi a mijloacelor de manifestare, devenind un domeniu al specialiştilor. Conducerea comunistă s-a preocupat încontinuu de organizarea cât mai riguroasă a acestui domeniu, dar şi al actorilor mesajului propagandistic. Deşi discursul oficial cerea ca fiecare cetăţean să fie propagandist, nu toată lumea putea beneficia de acest statut. Analizând documentele oficiale ale Secţiei de Propagandă şi Agitaţie de-a lungul întregii perioade a regimului comunist, se poate observa o mutare a atenţiei conducerii sistemului de propagandă de la agitator la propagandist. Dacă la începutul anilor ‚50 transmiterea mesajului propagandistic era o sarcină atribuită în special agitatorilor, o dată cu anii ’60 prea puţin s-a mai vorbit despre aceştia. Tot mai multe funcţii au fost atribuite propagandiştilor. Prin urmare, avem de-a face cu un proces de specializare a celor ce trebuiau să se ocupe de transmiterea mesajului propagandistic. O contribuţie importantă la această profesionalizare au avut-o cursurile special create pentru pregătirea lor. Propagandistul nu mai era doar ca un simplu agent în teritoriu al puterii politice, ci era văzut drept un educator, un formator al atitudinilor specifice omului comunist.

Premisa de la care porneşte studiul meu este cea conform căreia, propagandistul nu a reprezentat doar subiectul intermediar al propagandei, ci a întrupat şi un simbol al politicii comuniste. Acest lucru a făcut ca propagandistul să nu fie doar un transmiţător al vocii emitentului, ci să fie o componentă a acesteia. Prin urmare, în desfăşurarea acestei analize îmi propun să demonstrez faptul că propaganda comunistă în România a suferit un proces de demultiplicare a vocii emitentului, ceea ce a presupus uzanţa subiecţilor propagandei nu doar din perspectiva comunicaţională, ci şi de reprezentare a imaginii conducerii partidului.

Perioada asupra căreia mi-am îndreptat atenţia este cea a anilor ‚60, întrucât reprezintă o perioadă de dezvoltare a discursului propagandistic pe întreaga sa arie de manifestare. Acest lucru a presupus şi o atenţie mai mare acordată pregătirii propagandiştilor, ceea ce a dus la întărirea rolului lor în cadrul sistemului de pro­pagandă.

Prin urmare, mi-am dezvoltat demonstraţia de-a lungul a două axe principale. În primul rând am identificat și analizat elementele ce fac din propagandist un simbol politic, iar în al doilea rând am analizat utilitatea sa politică și importanţa pe care a avut-o acest aspect în procesul propagandistic. Concluziile cercetării întreprinse în aceste pagini vor constitui un răspuns cu privire la impactul pe care propaganda l-a avut asupra indivizilor în perioada menţionată și rolul pe care aceasta l-a jucat în perenitatea regimului comunist.

În demersul demonstraţiei am utilizat documente de arhivă din fondul Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Secţia Propagandă și Agitaţie și Secţia Cancelarie din cadrul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale. În al doilea rând, am apelat la literatura de partid și la revistele dedicate special pregătirii propagandiștilor, pentru a analiza importanţei acordată de regim acestei categorii de subiecţi și a rolului și funcţiilor atribuite lor.

1. Dimensiunea simbolică a propagandistului

Fiecare sistem politic, indiferent de natura sa dispune de un arsenal de simboluri organizate într-o anumită manieră ce formează decorul politic. Acest decor politic devine spaţiul de manifestare al principiilor respectivului regim și este animat de prezenţa diferiţilor agenţi sau actori politici. Unul din scopurile decorului politic este acela de a convinge, de a impresiona, de a legitima sau de a întări mesajul politic transmis. În funcţie de regimul politic căreia aparţine, decorul politic este angajat în dezvoltarea și susţinerea unor ritualuri specifice puterii¹. Antropologul David Kertzer a enunţat foarte bine această problemă a importanţei și impactului simbolului politic asupra mediului în care acesta se manifestă. El a afirmat că „prin folosirea în mod repetat a unei game limitate de simboluri semnificative, adeseori asociate cu fervoare naţională, ritualul devine un agent formativ decisiv al convingerilor politice”². Prin urmare, regimurile totalitare au supradimensionat această latură a decorului politic, utilizând simboluri și ritualuri pentru a întări nu doar mesajul politic transmis, ci și pentru a impune populaţiei ideologia în jurul căreia regimul se dezvolta.

O altă analiză asupra rolului simbolurilor în ritualul politic a fost făcută de Nicolae Frigioiu. El a identificat trei dimensiuni ale simbolului politic ce îi dau acestuia validitatea existenţei și îi confirmă impactul și rolul în cadrul decorului politic de care aparţine. Conform teoriei sale, cele trei dimensiuni ale simbolului politic sunt: dimensiunea cognitivă, deoarece dirijează selectiv atenţia asupra unor semnificante; cea afectivă pentru că suscită sentimente și dimensiunea conativă deoarece incită la acţiune³.

În cazul regimului comunist, procedeul ritualului politic a cuprins în sfera sa de acţiune și pe propagandist. De aceea, el a căpătat noi funcţii ceea ce a dus la și la încorporarea unei dimensiuni simbolice. Asimilarea dimensiunii simbolice de către propagandist este evidenţiată foarte bine în literatura de partid. Aici propagandei i se cerea și i se recunoștea caracterul de masă, ca și influenţa sa asupra dimensiunilor cognitivă, afectiv-motivaţională, comportamentală și practică⁴. Prin metodele oferite spre studiu propagandiștilor se dorea pătrunderea în conștiinţele oamenilor, sensibilizarea și mobilizarea lor pentru îndeplinirea politicii interne și externe. În funcţie de evenimentul în preajma căruia se aflau, propagandiștii primeau instrucţiuni precise referitoare la materialul pe care trebuia să îl prezinte auditoriului. Mai mult decât atât el trebuia să se asigure de cunoașterea deciziilor interne și externe ale partidului de către populaţie, de convingerea oamenilor că deciziile sunt luate în favoarea lor și de aplicarea deciziilor menţionate în teritoriu.

Pentru înţelegerea acestui aspect al simbolului politic atribuit propagandistului am exemplificat și analizat fiecare dimensiune a acestuia: cognitivă, afectivă și practică. Iar pentru ultima parte a demonstraţiei noastre am lăsat identificarea semnificaţiei și importanţei acestei dimensiuni în contextul dezvoltării și eficienţei sistemului de propagandă.

a. Dimensiunea cognitivă
Prin urmare, aspectul cognitiv se referă la transmiterea cunoștinţelor și a mesajului politic de către propagandiști populaţiei, dar și la educarea acestora în limitele indicate de către conducere. În acest caz, un rol însemnat l-au avut școlile de partid. Acestea au constituit cadrul instituţional special creat pentru educarea individului în spiritul ideologiei comuniste. Deși aspectele educaţiei comuniste se găseau și la nivelul școlilor de stat, la nivelul cursurilor predate în cadrul cursurilor din întreprinderi, dar și la nivelul oricărui alt tip de educare sau informare, precum presa, literatura sau activităţile artistice, statutul școlilor de partid a fost unul special. Scopul acestora era de informare și educare a cursanţilor pe linia ideologiei comuniste. De aceea și statutul propagandiștilor din școlile de partid a fost unul special. Rolul atribuit acesteia era cel de a explica membrilor de partid și nu numai politica partidului, să le explice justeţea aplicării unei asemenea politici și să-i mobilizeze în susţinerea acesteia⁵. În acest sens sarcina lui era de a face cunoscută politica internă și externă a partidului. De aceea, fiecare curs de partid, indiferent de natura sa, trebuia să înceapă prin prezentarea celor mai recente hotărâri ale conducerii. De exemplu, anul școlar 1960-1961 al învăţământului de partid și UTM a început cu studierea Raportului prezentat de Gheorghe Gheorghiu-Dej la Congresul al III-lea al partidului. Iar la pregătirea seminariilor recapitulative s-a studiat raportul prezentat de el la aniversarea a 40 de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist Român⁶. În 1963, de exemplu, programul pregătirii propagandiștilor de la sate începea cu: studierea expunerii făcute de Gheorghe Gheorghiu Dej la ședinţa solemnă a Marii Adunări Naţionale din decembrie 1962, după care urma o expunere pe tema consolidării și perfecţionării relaţiilor de producţie socialiste în agricultură sau se vorbea despre preocuparea cadrelor de specialiști de la Institutul de cercetări agricole pentru obţinerea de noi soiuri de grâu și porumb de înaltă productivitate⁷. Prin urmare, dimensiunea cognitivă a acestui simbol al propagandistului se referă la rolul său de a transmite informaţii privind deciziile cele mai importante ale conducerii comuniste privind politica internă și externă.

Pe de altă parte, aspectul cognitiv este recunoscut și în colectarea informaţiilor pe care propagandistul trebuia să o facă, ca agent al puterii în teritoriu. Prin urmare, există acest dublu sens al informaţiei, propagandistul transmitea informaţia de la conducere la populaţie și invers, de la populaţie la conducere. În acest caz pe lângă controlul și verificarea propriului mesaj, era accentuată preocuparea regimului de a îmbogăţi mesajul său și de a-l adapta cerinţelor reale. Acest aspect este bine evidenţiat în rapoartele pe care instructorii de teren trebuia să le înainteze Secţiei de Propagandă și Agitaţie. În ele se precizau reușitele și lipsurile activităţii propagandiștilor în teritoriu. Mai mult decât atât tot agenţii din teritoriu erau cei care veneau cu un set de propuneri pentru rezolvarea problemelor identificate, urmând ca Secţia să le aprobe și să le întoarcă la comitetele regionale și mai departe la cele raionale și orășenești, sub forma unor indicaţii pentru activitatea viitoare de propagandă. În ceea ce privește pregătirea propagandiștilor, controlul și verificarea lor se făcea tot în acest fel. Programul de pregătire al propagandiștilor era elaborat pe baza recomandărilor făcute de instructorii de teren de către secretariatul comitetului regional de partid, urmând ca aplicarea sa să se facă sub controlul secretariatului respectiv. Comitetelor regionale li se recomandau adăugarea de teme în funcţie de „specificul și nevoile muncii de partid din regiune”⁸. În acest sens un rol important l-a avut revista dedicată special pregătirii propagandiștilor: „În ajutorul propagandiștilor”⁹, supliment al revistei „Munca de partid”. În fiecare număr exista o rubrică ce conţinea tematici sugerate în a fi folosite pentru pregătirea propagandiștilor sau planuri de lucru deja folosite în unele comitete regionale sau raionale¹⁰.

În acest caz se poate identifica rolul propagandistului de voce a puterii, subliniat de intervenţia pe care acesta o putea face în enunţarea mesajului politic. Astfel, el avea obligaţia de a adapta mesajul la realităţile din teritoriu. Acest lucru intra sub incidenţa a ceea ce discursul comunist numea legarea propagandei de viaţă și de sarcinile organizaţiei de bază. Prin urmare, nu era îndeajuns ca propagandistul că cunoască problemele teoretice ale ideologiei. El trebuia să cunoască ceea ce se întâmpla în teritoriu. De aceea, i se recomanda păstrarea unei legături apropiate de activitatea organizaţiilor de bază pe lângă care își desfășura acţiunea, pentru a cunoaște problemele cu care organizaţia respectivă se confrunta¹¹. Cunoscând aceste lucruri și având informaţiile teoretice obţinute prin frecventarea cursurilor de partid, propagandistul putea să ajute cu adevărat la îmbunătăţirea activităţii diferitelor organizaţii de partid pe un anumit domeniu.

b. Dimensiunea afectiv-motivaţională
Una din sarcinile propagandei de partid era aceea de a forma așa numita conștiinţă socialistă. Astfel, pe lângă contribuţia informaţională pe care o aducea individului, propaganda de partid avea și rolul de a forma acele trăsături moral-politice ale comunistului ce, conform teoriei comuniste trebuia să se facă cunoscute pe toate planurile: în activitatea organizaţiilor de partid, în producţie, în familie și în societate. Idealul acestui proces era ca el să obţină un dublu sens: propagandistul prin acţiunile sale trebuia să formeze pe comunist, iar comunistul sau omul nou trebuia să fie la rândul său propagandist. Astfel, comuniștilor li se cerea să fie „promotorii luptei pentru ridicarea conștiinţei socialiste a maselor, pentru făurirea societăţii noi, socialiste”¹². În acest fel comunistul devenea un „neobosit propagandist al partidului”.

Acest lucru era necesar în contextul în care discursul comunist vorbea în permanenţă de existenţa dușmanului. Fiind vorba despre o perioadă de acalmie politică și de orientare spre o dezvoltare internă a ţării, natura dușmanului era mai degrabă una internă. El putea exista într-o formă latentă în orice comunist, sub forma lipsei de vigilenţă, de combativitate sau a indisciplinei. De aceea, propaganda de partid a obţinut și rolul de corectare a comportamentelor umane¹³.

Acest aspect al laturii afectiv-emoţionale este întâlnit în scopul propagandistului de a stârni emoţii și sentimente ce trebuiau să genereze atitudinea potrivită faţă de deciziile statului comunist. De acest aspect este legată și problema naţionalismului și a patriotismului în statul comunist. În literatura de specialitate se menţiona faptul că un obiectiv central în activitatea propagandistică îl constituia „sădirea tot mai puternică în conștiinţa socialistă a sentimentului patriotic, a hotărârii de a apăra cuceririle revoluţionare ale poporului român, de a lupta pentru întărirea continuă a unităţii moral-politice a poporului român, a frăţiei dintre oamenii muncii români și ai naţionalităţilor conlocuitoare”¹⁴. Pentru formarea acestei atitudini și a comportamentului specific, propagandistul trebuia să știe să sensibilizeze individul în acest sens.

Un alt aspect al laturii emoţionale este ușor identificabil în manifestările de masă organizate cu ocazia diferitelor evenimente aniversare. Numeroasele studii sociologice făcute asupra acestui aspect al spectacolelor festive au demonstrat faptul că ele nu ar fi putut funcţiona fără să stârnească o anumită emoţie colectivă, generată și menţinută de talere psihologice ce fac din aceste spectacole un rit al puterii¹⁵. Însă ceea ce ne interesează pe noi este faptul că retorica comunistă atribuia această emoţie acţiunii propagandiștilor. Discursul acestora din urmă trebuia să ducă la nașterea acelui spirit și emulaţii colective ce animau mulţimea în timpul manifestărilor aniversare.

c. Dimensiunea practică
În ceea ce privește practica sau acţiunea pe care propagandistul trebuia să o determine, ea a fost concretizată în realizarea ordinelor și planurilor ce veneau de la centru. În această direcţie întrecerile socialiste au ocupat un rol special. Ele au reprezentat o propagandă directă și activă în direcţia îndeplinirii efective a planurilor economice și nu numai, realizate de către conducerea comunistă. Astfel, ele aveau misiunea de a mobiliza individul în direcţia realizărilor economice pe care regimul comunist și le dorea. Rolul propagandistului în acest sens a fost unul foarte clar menţionat atât în documentele de arhivă, cât și în presă. De exemplu, într-o notă a sectorului de Presă și Radio către Secţia de Propagandă și Agitaţie din 1960, se menţiona ca în direcţia îmbunătăţirii organizării întrecerilor socialiste să se ceară secţiei de propagandă a comitetelor regionale de partid să organizeze cât mai urgent comisii de urmărire a întrecerii socialiste¹⁶. Nu era îndeajuns ca propagandistul să promoveze ideile și să facă cunoscute hotărârile partidului, prin metodele bine știute, cum ar fi presa sau conferinţe. El trebuia ca el să contribuie efectiv la procesul de aplicare în practica socială a acestora.

Această dimensiune practică a propagandistului intra sub incidenţa tezei comuniste de legare a propagandei de partid de viaţa de viaţa de zi cu zi a oamenilor, de problemele lor reale^1â. În acest mod, conducerea își putea exercita controlul la nivel local, dar în același timp se informa în legătură cu problemele ce existau la acest nivel. Direcţia și sensul mesajului propagandistic a atras după sine și posibilitatea regimului de a controla cel puţin zona de acţiune a mesajului. În acest sens se poate observa un control al mesajului propagandistic realizat pe verticală. Acesta începea de la comitetele raionale și orășenești care răspundeau de pregătirea și activitatea propagandiștilor ce se aflau în subordinea lor. Ele erau verificate și îndrumate de comitetul raional, care, în cele din urmă raportau Secţiei de Propagandă și Agitaţie a CC-ului. Aceasta era sensul mesajului și a controlului oficial, însă problema desfășurării propagandei de partid și a controlului său era o sarcină a întregului aparat de partid¹⁸. Contribuţia efectivă la aplicarea mesajului propagandistic, dar și controlul impus în vederea verificării receptării sale corecte, duc la conturarea dimensiunii practice a caracterului propagandistului.

2. Importanţa simbolului propagandistului în cadrul decorului politic

Revenind la teoria privind simbolurile politice, menţionăm faptul că analiza pe care am făcut-o celor trei dimensiuni ale propagandistului exemplifică criteriile de analiză ale semnificaţiei acestuia în cadrul decorului politic comunist¹⁹. Astfel, rolul propagandistului era de a se adresa masei întregi a populaţiei. Spre deosebire de agitator, care trebuia să convingă un număr mic de persoane de justeţea uneia sau a câtorva idei, propagandistul trebuia să convingă de validitatea mai multor idei un auditoriu mult mai larg. Mizând pe funcţia sa socială, conducerea s-a folosit de propagandist și ca de un instrument de a convinge și de a schimba atitudini. Această funcţie garanta asentimentul populaţiei la hotărârile luate de către conducere. Nu în ultimul rând, propagandistul a ajutat la întărirea puterii politice prin personalizarea imaginii acesteia. Prin urmare, prezenţa fizică a propagandistului, asigura prezenţa simbolică a puterii. În acest fel, propagandistul întrupează o parte a imaginii puterii politice.

Pentru eficientizarea propagandei, propagandistul trebuia să adapteze mesajul la specificul mediului în care acesta trebuia să îl transmită. De aceea o critică frecventă adusă de către conducerea Secţiei de Propagandă și Agitaţie a CC-ului la adresa modului de acţiune al propagandiștilor era cea a insuficientei combativităţi a acestuia. În acest context combativitatea lui era asociată cu maniera de a interpreta mesajul propagandistic și de a-l adapta potenţialului auditoriului. Această „boală”²⁰ a propagandistului era „prezentarea rigidă, șablonară a lucrurilor”²¹ și era rezultatul nepregătirii lui și a ignorării realităţilor. Prezentarea teoretică a mesajului propagandistic, fără adaptarea sa la problemele reale existente și fără a da soluţii la problemele cotidiene ale populaţiei nu mai era propagandă adevărată. De aceea, propagandistul nu era doar un teoretician al partidului, ci era un reprezentant al puterii care putea aduce soluţii viabile la problemele reale ale cetăţenilor pe baza pregătirii teoretice pe care o asimila pe perioada educării sale în cadrul cursurilor organizate special pentru ei²².

Toate acestea nu ar fi fost posibile fără o acordare a unei atenţii speciale din partea conducerii pregătirii propagandiștilor, dar și a atribuirii unor funcţii specifice, a verificării și controlului lor permanent. În acest sens menţionăm faptul că problema controlului în cazul propagandiștilor a avut un dublu sens. Pe de-o parte cu ajutorul lor, conducerea s-a asigurat de aplicarea hotărârilor luate la centru și de receptarea corectă a mesajului său. Pe de altă parte propagandistul a constituit un agent în teritoriu, ce colecta informaţii reale, contribuind la îmbogăţirea și actualizarea discursului conducerii. De exemplu, imediat după cel de-al IX-lea Congres al PCR au apărut rapoarte de informare către centru, trimise de către propagandiștii de pe teren, în care era menţionat felul în care au fost receptate și aplicate hotărârile congresului. În acest context, se cerea de la centru ca propaganda să „asigure în continuare un studiu profund al politici partidului nostru, al modului în care partidul aplică creator principiile generale ale învăţăturii marxist-leniniste la condiţiile concrete din ţara noastră, să asigure o combatere argumentată, știinţifică a teoriilor și concepţiilor antimarxiste, să mobilizeze și mai activ masele de oameni ai muncii la îndeplinirea obiectivelor și sarcinilor de însemnătate istorică stabilite de cel de-al IX-lea Congres”²³.

În acest context, propaganda comunistă a adoptat un sistem foarte eficient. Demultiplicându-și vocea și permiţând reprezentanţilor ei să intervină în mesajul politic transmis, conducerea se făcea prezentă la fiecare nivel al societăţii. Propagandistul s-a transformat în mai mult decât un reprezentant al puterii el ia forma puterii însăși. În acest fel, conducerea și-a manifestat controlul la toate nivelurile societăţii.

***

Propaganda a fost folosită de către conducerea comunistă ca un mijloc de difuzare a ideologiei, de aceea rolul propagandistului a fost mai mult decât un simplu transmiţător al mesajului politic. Analiza pe care am făcut-o celor trei dimensiuni ale propagandistului exemplifică criteriile de identificare a semnificaţiei acestuia în cadrul decorului politic comunist²⁴. Astfel, rolul propagandistului era de a se adresa masei întregi a populaţiei. Spre deosebire de agitator, care trebuia să convingă un număr mic de persoane de justeţea uneia sau a câtorva idei, propagandistul trebuia să convingă de validitatea mai multor idei un auditoriu mult mai larg. Mizând pe funcţia sa socială, conducerea s-a folosit de propagandist și ca de un instrument de a convinge și de a schimba atitudini. Această funcţie garanta asentimentul populaţiei la hotărârile luate de către conducere. Nu în ultimul rând, propagandistul a ajutat la întărirea puterii politice prin personalizarea imaginii acesteia. Prin urmare, prezenţa fizică a propagandistului, asigura prezenţa simbolică a puterii. În acest fel, propagandistul a întrupat o parte a imaginii puterii politice.

Toate acestea nu ar fi fost posibile fără acordarea unei atenţii speciale din partea conducerii pregătirii propagandiștilor, dar și a atribuirii unor funcţii specifice, a verificării și controlului lor permanent. În acest sens menţionăm faptul că problema controlului în cazul propagandiștilor a avut un dublu sens. Pe de-o parte, cu ajutorul lor conducerea s-a asigurat de aplicarea hotărârilor luate la centru și de receptarea corectă a mesajului său. Pe de altă parte, propagandistul a constituit un agent în teritoriu, ce colecta informaţii reale, contribuind la îmbogăţirea și actualizarea discursului conducerii.

În analiza noastră am identificat patru dimensiuni ale propagandistului: de reprezentat al puterii în teritoriu, prin imaginea sa; de mesager, prin scopul său de a transmite mesajul politic; de agent în teritoriu prin sarcina sa de a verifica și controla activitatea în teritoriu și de a colecta informaţii pentru a le transmite la centru și nu în ultimul rând, de parte a vocii emitentului prin puterea sa de a interveni în mesajul transmis. Cele patru dimensiuni ce le-a încorporat propagandistul au determinat și crearea imaginii sale simbolice. Propagandistul a devenit, astfel, un simbol politic absolut necesar decorului politic comunist.

NOTE

CRISTINA PREUTU – Doctorand al Facultății de Istorie, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași.

 sus