Comunismul românesc

Comunismul românesc și incertitudinea graniţei
între sfera publică și viața privată¹
 

ALINA HURUBEAN
[„Alexandru Ioan Cuza” University of Iași]

Abstract:
The paper aims to show that public-private report is a socio-cultural construction and examines the contextual (re)configuration of the two spheres and the border between them, from a gender perspective. This analysis shows that communism can be understood not only by macro-economic politics, class relations and culture but also by categories targeted privacy policies, gender relations and women. We will try to show how the communist state’s official ideology built the relationship between the state and society, how he managed to erase the public-private distinction and maintain its gendering. All these issues are relevant to understanding public-private report and gender order of post-communism modeled, in part, even communism.

Keywords: public-private report; social citizenship; gender regime; communist society; gender equality

Introducere

Identificarea inegalităţilor de gen, vizibile în spaţiul vieţii publice (cum ar fi participarea şi reprezentarea scăzută a femeilor în politică, inegali­tăţile între femei şi bărbaţi pe piaţa muncii, sub raportul salarizării, a calităţii locului de muncă, a traiectoriilor profesionale, a segregării unor domenii ocupaţionale), precum şi aplicarea unor programe de intervenţie şi de corecţie a acestora, ca şi discursul în favoarea egalităţii de şanse sunt demersuri care nu au impact social şi nu produc efecte durabile dacă ignoră inegalităţile structurale şi invizibile din spaţiul vieţii private (în principal, asimetriile generate de diviziunea sexuată a muncii, de definirea şi asumarea sarcinilor domestice şi gestionarea timpului social)². Începând cu anii 1960, studiile feministe şi cercetările cu privire la dinamica relaţiilor sociale dintre sexe arată că problematica egalităţii între femei şi bărbaţi, pentru a nu rămâne doar la nivelul unor principii dezirabile, trebuie abordată la intersecţia dintre spaţiul public şi cel privat, pentru faptul că inegalităţile din zona vieţii private se proiectează, inevitabil, şi se consolidează în sfera muncii profesionale şi a vieţii publice³.

Când vorbim despre asimetriile/dezechilibrele între femei și bărbaţi în privinţa educaţiei, a muncii, a vieţii politice aducem, implicit, în discuţie aspectele delicate cu privire la raportul între sfera vieţii publice și sfera vieţii private, considerate multă vreme zone de demarcaţie ale celor două genuri. Separaţia rigidă a celor două sfere, făcută în numele valorilor democraţiei liberale și a dreptului la privatitate, a exclus din zona cercetării și a intervenţiei prin politicile publice o parte importantă a problemelor vieţii sociale și mai cu seamă cele care ţin de corp, sexualitate, violenţă, munca domestică, maternitate, familie⁴. De asemenea, analiza raportul public-privat în termeni de opoziţie a generat accepţiuni înguste și exclusiviste ale politicului și ale cetăţeniei, definite în termenii valorilor și activităţilor masculine și soldate cu excluderea femeilor din istorie⁵. A schimba această perspectivă și a privi cele două sfere în interdependenţă atât în planul analizei, cât și al intervenţiei prin politici publice, a înţelege că sfera privată este un loc important al modelării relaţiilor de gen⁶ și că inegalităţile din sfera vieţii private se reproduc în sfera publică și în cea a muncii profesionale, echivalează cu un spor de cunoaștere important în realizarea translaţiei de la egalitatea de jure (egalitatea juridică) la egalitatea de facto (egalitatea reală).

Direcţionăm acest demers analitic către interogarea relaţiilor complexe între sfera publică și privată, cu referire la regimul de gen⁷, la modalităţile obișnuite de interacţiune între bărbaţi și femei în cadrul instituţiilor și practicilor sociale, configurate în perioada comunistă, ale căror amprente le putem identifica și astăzi în mentalul colectiv și în modelele culturale dominante. Prin această incursiune în timp căutăm să înţelegem fundalul pe care se proiectează și acţionează astăzi politicile egalităţii de gen în România și ce șanse există ca acestea să producă efecte în planul vieţii reale.

Raportul public-privat: între doctrina „sferelor separate” și reconfigurarea graniţelor

Cercetările care au în atenţie relaţia între gen și politică, ca și introducerea perspectivei de gen în analiza Statului Social și a regimurilor bunăstării⁸ pun în discuţie și reanalizează critic trei teme centrale ale teoriei politice clasice - cetăţenia, statul și politicile publice, teoretizarea raportulului public-privat - componente care evidenţiază interdependenţele existente între gen și mecanismele sistemului politic⁹.

Așadar, introducerea dimensiunii de gen în teoria politică și în analiza politicilor publice nu se reduce la simpla adăugare a „categoriei femei” în cercetările respective, ci produce o serie de mutaţii și inovaţii în plan teoretic, conceptual și metodologic, dintre care punctăm doar câteva dintre cele esenţiale și care au relevanţă pentru argumentarea temei anunţate:
• punerea în discuţie a conceptului, presupus universal, de cetăţenie și a excluderii femeilor, pentru un interval de timp considerabil, din zona drepturilor civile, politice și sociale. Diferitele tipuri de cetăţenie, analizate de T.H. Marshall (1950) (cetăţenia civică, concretizată prin setul de drepturi individuale la libertate și prin dreptul la proprietate; cetăţenia politică tradusă prin dreptul la reprezentare și participare politică; cetăţenia socială care consacră dreptul la securitate socială), nu au avut aceeași traiectorie istorică pentru femei ca pentru bărbaţi¹⁰. Teoria și practica democraţiei liberale clasice, departe de a fi neutră în raport cu genul, a blocat și a limitat multă vreme accesul femeilor la cetăţenia deplină, cu referire la multitudinea dimensiunilor acestei condiţii, aspect care a avut un impact direct asupra formulării politicilor publice prin raportare la categoria generică a „cetăţeanului universal” desemnat, în fapt, prin bărbatul, șef al familiei și salariat independent. Faţă de acest „reper universal”, femeile, ca „cetăţeni de rangul doi”, au obţinut drepturi derivate și fragile, care le-au menţinut și le menţin încă în condiţia de dependenţă economică și simbolică faţă de soţii/partenerii lor¹¹;
• lansarea mesajului că „ceea ce este personal este politic”, idee formulată în 1971 de Carol Hanisch în eseul ”The personal is political” și care rămâne emblema mișcării feministe a valului al doilea, a însemnat o contribuţie majoră la îmbogăţirea teoriei politice prin resemnificarea conceptelor de public/privat și regândirea rolului Statului și a politicilor publice, care devin mai sensibile faţă de problemele din spaţiul domestic/privat, soldate cu elaborarea reglementărilorcu privire la: drepturile familiale (căsătorie, divorţ, custodia copiilor); posibilitatea de control a sexualităţii și reproducerii; sprijinul statului în creșterea copiilor (în ţările cu guvernări social-democrate); egalitatea de gen pe piaţa muncii; salarizare egală pentru munca de valoare egală ș.a.¹²;
• maniera de analiză și de reprezentare a raportului public-privat, respectiv opoziţia/separarea, genizarea și ierarhizarea celor două sfere, obișnuinţa identificării femininului și a rolurilor asumate de femei cu spaţiul privat (ca și cum acest fapt ar fi înscris „în natura lucrurilor”) este considerată problematică și reanalizată critic în teoria feministă și studiile de gen, pentru că generează și întreţine inegalităţi structurale între femei și bărbaţi în toate zonele vieţii sociale. În acest sens, trebuie creat un concept de privat în relaţie cu individul, nu cu familia, în sensul că ”libertatea trebuie extinsă în sfera privată ca libertate personală, individuală, nu colectivă (a familiei)”. Argumentul este că ”problemele personale nu sunt doar personale, ci și o parte a fenomenelor sociale/publice, pentru simplul fapt că drepturile omului nu se opresc la ușa casei”¹³.

Punerea în discuţie a raportului public-privat și flexibilizarea graniţei dintre cele două sfere¹⁴ nu echivalează cu ștergerea acestei graniţe și cu politizarea vieţii private sau cu promovarea ideii unor ingerinţe ridicate și abuzive în spaţiul vieţii personale, soldate cu încălcarea dreptului la intimitate și la viaţă privată (care au produs consecinţe nefaste în regimurile de tip dictatorial, precum politicile pronataliste în România comunistă sau politicile de sterilizare forţată în China).

La originea acestei distinctii se află nevoia de libertate individuală a omului modern, care are ca efect afirmarea dreptului la viaţă privată și delimitarea unei zone a neamestecului altor persoane sau instituţii ale statului. Astfel, se conturează sensurile clasice ale conceptelor de public și privat, sensuri cu care operăm în mod obișnuit: sfera vieţii private trimite la „zona închisă, personalizată, invizibilă pentru ochiul public, locul în care se oprește intervenţia altora în viaţa proprie, limita până la care au alţii acces la informaţii despre viaţa noastră”¹⁵, precum și ceea ce ţine de „proprietatea privată, piaţă și societate civilă”¹⁶; sfera vieţii publice este identificată cu zona de acţiune a Statului prin politici publice și activitatea politică în general¹⁷, cu interesul și binele comun, cu ceea ce este vizibil și accesibil celorlalţi¹⁸. Această distincţie, considerată „cea mai solidă și mai durabilă dintre propunerile politico-filosofice liberale”¹⁹, se plasează în relaţie cu alte distincţii și trebuie înţeleasă în asociere cu acestea: stat-societate civilă, politic-personal, social-individual, loc de muncă-gospodărie, muncă productivă/remunerată – muncă domestică/neremunerată, corelaţii care au primit accepţiuni diferite în funcţie de contextual cultural și istoric în care au fost elaborate și semnificate.

Deși are o istorie mai veche, distincţia public-privat aparţine preponderent orizontului politicilor și teoriilor liberale, care au lansat doctrina „sferelor separate” între public-privat, stat-societate civilă, producţie-familie. Prin această perspectivă se impune ideea existenţei, în cazul fiecărui cetăţean, a unei zone a vieţii private care trebuie privită de autorităţi drept sacrosantă și inviolabilă²⁰, un spaţiu al libertăţii, în sens de libertate negativă. Încercarea de a stabili graniţa dintre zona manifestării personale și cea a acţiunii statului, va indica simultan meritele liberalismului, dar și limitele și iluziile sale, aspecte „vulnerabile” recunoscute chiar și de reprezentanţii liberalismului²¹.

Atât în contexte teoretice, cât și în planul acţiunii concrete, se face o asociere frecventă între dualismul/dihotomia public-privat, respectiv masculin/feminin, asociere care trimite la ordinea de gen/relaţiile de gen proprii unei societăţi date²². Există o întreagă tradiţie teoretică și practică a acestei asocieri, care pleacă din antichitate și se prelungește până în timpurile moderne, care consideră dualismul public-privat ca factor generator de spaţii separate pentru femei și bărbaţi, circumscriind femeile spaţiului „domestic”, privat și bărbaţii – spaţiului în care se concep afacerile colective²³. Astfel, distincţia public-privat a fost genizată, adică a fost codificată cultural din perspectiva diferenţelor de gen²⁴, care se transformă, adesea, în inegalităţi de gen.

În acest context argumentativ, punem în discuţie intervenţia statului ca și garant al respectării drepturilor individuale, precum și rolul statului ca și actor important în formularea politicilor de protecţie socială. Astfel, se conturează mizele analizei raportului public-privat și ale regândirii frontierei dintre cele două sfere și care sunt de natură socială (vizând raporturile sociale între sexe din perspectiva justiţiei și a cetăţeniei sociale), economică (valorizarea economică și socială a muncii din spaţiul vieţii private) și politică (problema intervenţiei statului în gestionarea bunăstării sociale).

Regimul de gen în comunism și ștergerea nepermisă a frontierei între sfera publică și viaţa private

Deși total diferite ca organizare instituţională de regimul de gen din capitalism, regimurile de gen din cadrul socialismului de stat din Europa centrală și de Est au fost construite pe fundalul ordinii de gen preexistente, specifice societăţii capitaliste, care structura predominanţa masculină în politică, pe piaţa muncii și în familie. Multe dintre caracteristicile distinctive ale regimului de gen instituit în aceste ţări derivă din respingerea ideologică a modelului capitalist de genizare a spaţiului public și privat²⁵.

După cel de-al doilea război mondial, noile state comuniste au reușit să șteargă graniţele între public/privat, partidul-stat normând ambele zone. La nivel ideologic, politica de modernizare aplicată în ţările comuniste a însemnat: independenţa economică a femeilor prin accesul lor pe piaţa muncii, promovarea egalitarismului de gen prin dezvoltarea statutului de „tovarăși de muncă și de viaţă” pentru bărbaţi și femei, sprijinul statului în creșterea copiilor și a altor persoane dependente, industrializarea muncii casnice, educaţie egală, participarea a femeilor la viaţa politică (în principal, formală)²⁶. În România, strategiile de modernizare de tip comunist, centrate pe emanciparea și egalizarea de gen, au avut, în realitate, efecte contradictorii, în sensul că au condus la diminuarea unor diferenţe considerate generatoare de inferioritate pentru femei și, în același timp, au consolidat inegalităţile de gen și au încălcat grav drepturile și libertăţile individuale²⁷.

În privinţa reglementării excesive a condiţiei femeii și a relaţiilor de gen în sfera publică și privată, comunismul românesc debutează cu o ideologie a emancipării, a egalităţii și a activismului feminin și sfârșește cu o ideologie conservator-maternalistă, încurajată de comunismul naţionalist²⁸. Așadar, într-o primă etapă a construcţiei sale, comunismul a produs o emancipare a femeilor prin muncă, profesia devenind o componentă importantă în definirea identităţii feminine, cel puţin în anii democraţiei populare, perioadă în care femeile nu au mai fost definite funcţional ca mame, soţii, fiice, ci ca muncitoare, juriste, medici, profesoare, identitatea profesională fiind valorizată prioritar. Munca a devenit soluţia emancipării și unica modalitate de a demonstra egalitatea cu bărbaţii. Termenul „egalitate” își schimbă sensurile, accentuându-se egalitatea în îndatoriri și mai puţin egalitatea în drepturi. De asemenea, egalitatea este concepută în opoziţie cu libertatea (reminiscenţă vizibilă și astăzi în mentalul colectiv): indivizii sunt egali, dar nu sunt liberi, pentru că există un centru de veghe și control – partidul-stat – care normează atât sfera publică, cât și cea privată²⁹.

Drepturile sociale de tip universal acordau o plasă de siguranţă importantă, însă erau însoţite de supunerea individului faţă de Statul paternalist omnipotent și intruziv³⁰. Asigurarea unor dispozitive de tip welfare socialiste³¹ și ranforsarea cetăţeniei sociale s-a făcut cu preţul încălcării drepturilor și libertăţilor civile și politice. Așadar, semnificaţia raportului public/privat nu era nici pe departe cea atribuită de mișcarea feministă a anilor 1970 și sintetizată în sintagma „ceea ce este personal este politic”³².

În ultimă instanţă, atât libertatea, cât și egalitatea au fost pervertite de politica partidului-stat. În ciuda aparenţelor și a ideologiei oficiale, societatea românească în perioada comunistă a fost o societate puternic diferenţiată după gen, politicile sociale și economice fiind principalele surse de inegalitate³³. O contribuţie importanţă în înţelegerea acestor efecte perverse o aduc cercetările care reușesc să identifice mecanismele prin care statul reproduce și potenţează modelele culturale tradiţionale cu privire la rolurile de gen și raporturile sociale între sexe, precum și forţa restrictivă a dihotomiei clasice public-privat, în cadrul politicilor publice pe care le promovează și care, în ciuda principiului declarat al egalităţii de gen, pot menţine ierarhiile și disparităţile pe criterii de gen³⁴.

În comunism, partidul-stat a fost instanţa care a normat atât sfera publică, cât și cea privată. Distincţia public/privat nu a dispărut, dar a fost radical resemnificată, iar graniţa dintre cele două sfere a devenit nepermis de permeabilă. Privatul a constituit ţinta principală a politicilor abuzive, care au trecut dincolo de zona gospodăriei casnice și eliminarea proprietăţii private. Intruziunea instituţiilor de stat în ceea ce odinioară constituia sfera privată a familiei și a reproducerii a dus la o schimbare radicală, cu profunde costuri umane și sociale. În regimul comunist românesc, Partidul Comunist stabilea: necesarul de consum, numărul de copii, oportunitatea unei căsătorii sau a divorţului. Dreptul la existenţă privată era înlocuit cu transparenţa vieţii personale în faţa colectivului de muncă sau de partid. Sfera publică devine sfera statului, pentru că era un spaţiu controlat exclusiv de stat și nu de cetăţeni³⁵. Distincţia fundamentală dintre gospodărie și sfera publică a persistat în practica vieţii cotidiene sub forma raportului „noi”/”ei” și a familiei ca „loc de refugiu”³⁶, dar interzicerea formelor de exprimare și asociere alternative, specifice societăţii civile (presa independentă, asociaţiile voluntare, a sindicatelor și organizaţiilor civice independente), precum și anularea drepturilor și libertăţilor fundamentale au pervertit conţinutul a ceea ce fusese sfera publică și privată, în sens „burghez”/liberal.

Concluzii: o privire dinspre postcomunism

Cultura parteneriatului, a negocierii și partajării sarcinilor și rolurilor atât în planul vieţii de cuplu/de familie, cât și în spaţiul vieţii publice, a valorizării egale a diferenţelor între sexe și a acceptării unei competiţii deschise, bazate pe egalitate de șanse este puţin dezvoltată în societatea românească actuală. Inegalităţile din sfera vieţii private sunt multiple, însă nu se vorbește despre acestea decât în glumă sau în șoaptă și, drept urmare, nu sunt percepute ca probleme sociale, de interes public. Chiar dacă analiștii avertizează asupra faptului că distincţia rigidă între public și privat fundamentează orice sistem de referinţă de tip patriarhal, care accentuează dependenţa economică a femeilor, subordonarea și opresiunea lor³⁷, fapt relatat, adesea, și în mass-media sub forma unor știri senzaţionale despre violenţele și abuzurile din spaţiul vieţii private, separaţia public-privat, corelată cu „inferiorizarea” privatului și invizibilitatea muncii domestice sunt considerate un „dat natural”, sunt bine conservate (mai ales de către femei) și ignorate de politicile publice.

Reconfigurarea spaţiului public în România postcomunistă s-a făcut preponderant în termeni masculini, reprezentarea femeilor în structurile de decizie fiind redusă, ca și vizibilitatea lor publică. În acest context, formularea unor interese specifice, care să vizeze creșterea autonomiei femeilor și egalitatea de gen în sfera vieţii publice și private este destul de anemică, iar progresele obţinute nu sunt consolidate, riscul unor regrese fiind permanent. Constrângerile vieţii cotidiene, modele culturale care promovează centrarea pe familie și maternitate, ca factori principali de structurare a identităţii feminine, lipsa exerciţiului civic, ca și „antifeminismul preventiv”³⁸ întreţin atitudinea de renunţare a femeilor cu privire la implicarea lor în viaţa publică și politică, reducând șansele modernizării relaţiilor de gen.

Bibliografie
BERENI, Laura, CHAUVIN, Sébastien, JAUNAIT, Alexandre, REVILLARD, Anne, Introduction aux gender studies. Manuel des etudes sur le genre, Éditions De Boeck Université, Bruxelles, 2011.
DEL RE, A., HEINEN, J., Quelle citoyenneté pour les femmes? La crise des États-providence et de la représentation politique en Europe, Éditions L’Harmattan, Paris, 1996.
DRAGOMIR, Otilia, MIROIU, Mihaela (editoare), Lexicon feminist, Editura Polirom, Iași, 2002.
GAL, Susan și KLIGMAN, Gail, Politicile de gen în perioada postsocialistă. Un eseu istoric comparativ, Editura Polirom, 2003.
HEINEN, Jacqueline, „Les politiques familiales en Europe de l’Est: d’une époque à l’autre”, Cahiers du Genre, 2009/1 n° 46, p. 101-127.
ILIESCU, Adrian-Paul, Liberalismul între succese și iluzii, Editura All, București, 1998.
MAGYARI-VINCZE, Enikö, ”Regimurile de gen și cetăţenia femeilor” în Prezenţe feminine. Studii despre femei în România, COSMA, Ghizela, MAGYARI-VINCZE, Enikö, PECICAN, Ovidiu (editori), Editura Fudaţiei DESIRE, Cluj-Napoca, 2002.
MAGYARI-VINCZE, Enikö, „Le patri/arcat d’en haut et d’en bas en Roumanie”, Nouvelles Questions Féministes, Vol. 23, No. 2, Postcommunisme: Genre et États entransition, 2004.
MIROIU, Mihaela, Feminismul ca politică a modernizării în Doctrine politice. Concepte universale și realităţi românești, volum coordonat de Alina Mungiu-Pippidi, Editura Polirom, Iași, 1998.
MIROIU, Mihaela, „Despre politica «ultimei inegalităţi»”, în Vladimir Pasti, Ultima inegalitate. Relaţiile de gen în România, Editura Polirom, București, 2003.
MIROIU, Mihaela, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, Editura Polirom, București, 2004.
MIROIU, Mihaela, DRAGOMIR, Otilia, Lexicon Feminist, Editura Polirom, București, 2002.
OKIN, M. S., „Le genre, le public et le privé”, în Ballmer-Cao, T.H., Mottier, V., Sgier, L. (coord.) Genre et politique. Débats et perspectives, Ėditions Gallimard, Paris, 2000.
SILVERA, R., „Temps professionnels et familiaux en Europe: de nouvelles configurations” în Travail, genre et société, Revue, Novembre 2010/2 - n° 24, Editions La Découverte, Paris, 2010.
SZIKRA Dorottya, SZELEWA Dorota, „Welfare et socialisme: de certains concepts relatifs au genre”, Cahiers du Genre, 2009/1 n° 46, p. 77-100.
WALBY, S., „La citoyenneté est-elle sexuée?” în BALLMER-CAO, T.H., MOTTIER, V., SGIER, L. (coord.) Genre et politique. Débats et perspectives, Ėditions Gallimard, Paris, 2000.

NOTE

ALINA HURUBEAN – Cercetător postdoctoral, Facultatea de Filosofie, Ştiinţe Sociale şi Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.

 sus