Eseu

„Egalitatea complexă” sau socialismul în versiunea lui Michael Walzer
 

CECILIA TOHĂNEANU
[„Dimitrie Cantemir” Christian University]

Abstract:
This paper presents Walzer’s pluralist approach to justice as contrasted with standard egalitarian liberalist accounts such as Rawls’s. Walzer’s notion of “complex equality” is discussed in order to see whether by defending the sort of socialism attached to it, he can be still situated within the liberal tradition of thought, or the so-called “socialism of o liberal kind”, as he likes to term it, means a moving away from the basic liberal principles. In my view, since Walzer’s conventionalist and contextualist account of justice is inextricably linked to some philosophical, metatheoretical suppositions, revealing them could be useful to illuminate such a problem.

Keywords: Walzer; pluralism; „complex equality”; democratic socialism; distributive justice; „the art of separation”; „convertibility”

În cartea sa, Spheres of Justice: A Defense of Pluralism and Equality, apărută în anul 1983, Michael Walzer propune o versiune comunitaristă a teoriei dreptăţii, centrată pe conceptul de „egalitate complexă”, menit a fi, după el, o alternativă la „egalitatea simplă”, asumată de către teoreticienii dreptăţii distributive. Cum lucrarea lui Walzer intră în dezbaterea filosofică drept expresie a unui alt gen de abordare a temei egalităţii, în contrast cu cel practicat în mod curent în rândul teoreticienilor de formaţie analitică (dar nu numai), se ridică următoarea întrebare legitimă: chiar dacă iese din tiparul gândirii strict liberale, „egalitatea complexă” poate fi, totuşi, încadrată tradiţiei liberale¹ sau, mai curând, celei socialiste? Prin urmare, unde se situează „comunitarismul” lui Walzer?

Unele clarificări le aflăm dintr-un articol publicat de către Walzer la un an după apariţia „Sferelor”, şi anume, „Liberalism and the Art of Separation”. Articolul lasă impresia unui Walzer care îmbrăţişează cu entuziasm principiul liberal al „artei separării”. O artă care trebuie preţuită, sugerează el, deoarece acesteia i se datorează societatea noastră „complexă şi diferenţiată”. Prin ea au fost trasate graniţe (“ziduri”) şi au fost marcate sfere distincte, fiecare zid creând o nouă libertate: separarea între biserică şi stat crează libertatea conştiinţei, sau libertatea religioasă, trasarea „zidului” între „vechea biserică-stat (sau vechiul stat-biserică) şi universităţi crează libertata academică”, separarea public-privat dă naştere sferei libertăţii individuale şi familiale, iar sferele continuă să se multiplice, incluzând, mai recent, sfera libertăţii sexuale. Liberalismul văzut de Walzer este „o lume de ziduri”, o lume ale cărei instituţii şi practici sociale (“sfere”) sunt asemenea unor oraşe-cetăţi.²

Corespunde, totuşi, această lume, idealului „egalităţii complexe”? Răspunsul lui Walzer este negativ, iar natura obiecţiilor lui împotriva „hărţii liberale”, aşa cum arată ea în prezent (este vorba de anii 1980), este relevantă pentru poziţia sa în interiorul criticii de stânga a liberalismului, în particular, în raport cu critica marxistă. Criticând liberalismul, Walzer este preocupat să sublinieze că el se delimitează în acelaşi timp şi de marxism, sugerând că atitudinea lui faţă de ideea în sine, eminamente liberală, a diferenţierii sociale, a separării sferelor, complet diferită de cea a lui Marx, ar fi cel mai bun indiciu al apartenenţei lui la tradiţia liberală. Stânga în general, îndeosebi cea marxistă, argumentează el, nu a privit niciodată „cu multă consideraţie arta separării”. Dimpotrivă, accentul a fost pus pe „interdependenţa radicală dintre diferitele sfere sociale, cât şi pe legăturile cauzale directe şi indirecte care iradiază din economie. […] Societatea, pentru Marx, este guvernată întotdeauna ca un întreg, acum, de o singură clasă, în final, de toţi membrii ei muncitori împreună.”³

Dacă Marx vede „arta separării” ca ceva ce trebuia depăşit, Walzer o asumă, nu însă în mod necritic. Funcţionarea autonomă a instituţiilor societăţii, după propria lor logică internă, este realizarea majoră a liberalismului, recunoaşte el, iar în acest sens, liberalismul poate fi cel mai bine înţeles ca un argument împotriva oricărei tentative de spargere a zidurilor stabilite prin „arta separării”. Această realizare, deşi reală, suferă, totuşi, de o deficienţă majoră: diferenţierea socială a sferelor s-a produs în aşa fel, susţine Walzer, încât a servit intereselor sociale particulare. Complexităţile vieţii moderne, argumentează el, fac necesară, „moral şi politic”, lărgirea ariei acestor interese. Walzer afirmă: „Ceea ce se impune, este să facem această artă imparţială – sau, dacă acesta este un proiect utopic, s-o facem, cel puţin, să servească o arie mai largă de interese”. Prin urmare, problema, pentru el, nu este să respingă separaţia, aşa cum a făcut Marx, ci, dimpotrivă, s-o promoveze şi s-o lărgească, punând „iscusinţa liberală în slujba socialismului”.⁴

Unde îl situează pe Walzer asumarea unui astfel de proiect? După propria-i mărturisire, „Sferele dreptăţii” reprezintă o alternativă la critica marxistă a liberalismului, care urmăreşte să arate că „liberalii nu au fost suficient de profunzi în privinţa propriei lor arte” şi că „acolo unde au fost profunzi, ei fost ghidaţi de o teorie inadecvată şi greşită.“⁵ Ceea ce reproşează Walzer teoreticienilor liberali este dezinteresul, sau insuficienta preocupare pentru problema egalităţii, faptul de a nu fi înţeles că, „sub auspiciile artei separării, libertatea şi egalitatea merg împreună.”⁶ Or, pentru el, o teorie adecvată trebuie să plece de la premisa că „arta separării” este în serviciul libertăţii şi egalităţii deopotrivă. Walzer este convins că viziunea sa despre „egalitatea complexă” serveşte acestei duble finalităţi. 

Care sunt supoziţiile metateoretice ale acestei concepţii? Walzer este un adversar al analizei conceptuale ca metodă de abordare a dreptăţii distributive. El preferă cercetarea empirică, investigarea istorică a culturilor şi tradiţiilor, pentru a scoate la lumină diversitatea practicilor şi, prin urmare, a principiilor distributive. Desconsiderând diversitatea acestor manifestări ale istoriei, „primul impuls al filosofului”, explică Walzer, a fost să se opună „lumii aparenţelor”, pentru a sonda „o unitate fundamentală subiacentă: o listă scurtă de bunuri de bază redusă rapid la un singur bun; un singur criteriu distributiv, sau un set de criterii conexate; şi, filosoful însuşi, aflat, cel puţin simbolic, într-o singură poziţie de decizie. […] Supoziţia cea mai profundă a majorităţii filosofilor care au scris despre dreptate, de la Platon încoace, este că există un singur sistem şi numai unul al dreptăţii distributive pe care filosofia îl poate cuprinde în mod corect.”⁷ Încercarea de a „inventa” un principiu sau un câteva principii drept formulă universală a distribuirii este, pentru Walzer, o cale greşită de a aborda dreptatea distributivă (“a căuta unitatea înseamnă a înţelege greşit problema dreptăţii distributive”): ea presupune, în mod eronat, că problema dreptăţii este una de decizie raţională a oamenilor în calitate de cetăţeni, definiţi aşadar, prin identitatea lor politică (evident, obiecţiile împotriva metodei „abstracte”, „greşite”, îl vizează, înainte de toate, pe Rawls).

Sceptic „în privinţa acestei supoziţii filosofice standard”, Walzer argumentează că natura sistemului distributiv este o chestiune de alegere a indivizilor în virtutea identităţilor lor particulare, ca membri ai unor grupuri sau comunităţi sub-naţionale. Pentru el, contractul ipotetic (“poziţia originală”) al lui John Rawls, în care „presupuşi indivizi raţionali”, aflaţi sub „vălul ignoranţei” identităţii şi poziţiei lor sociale, optează pentru un (singur) sistem de distribuire, este o situaţie ideală fără nicio legătură cu ceea ce oamenii reali gândesc cu adevărat despre dreptate. Într-un contract ideal de acest fel, indivizii ar fi constrânşi să facă abstracţie de semnificaţiile particulare ale bunurilor de distribuit (aşadar, de cerinţele lor particulare) şi să decidă imparţial asupra modului de alocare a unui set de bunuri abstracte. Walzer respinge ideea unei formule unice a distribuirii, pe care o asociază „egalităţii simple”, deoarece o consideră irelevantă pentru felul în care oamenii ar alege îndată ce, ieşiţi de sub „vălul ignoranţei”, îşi cunosc identităţile distincte, „ştiu cine sunt şi unde sunt”.⁸

Metoda lui Walzer, observă Andrew Vincent, este exact opusul metodei lui Rawls: dacă cel din urmă se distanţează de diversitatea realităţilor particulare, pentru a descoperi modul lor de „operare”, Walzer doreşte să pătrundă în aceste realităţi pentru a descoperi bogăţia de semnificaţii a diverselor culturi.⁹ Aşadar, două metode diferite decurgând din scopurile diferite ale demersurilor lor.

Astfel, Rawls este preocupat să arate în ce condiţii este posibilă instituirea unei societăţi drepte de indivizi liberi şi egali, dar separaţi de viziuni diferite despre „ce este bine”. Altfel spus: cum putem ajunge la o semnificaţie generală a dreptăţii într-o societate divizată de concepţii morale, religioase şi filosofice conflictuale? Scopul lui Walzer este cu totul altul. Deoarece oamenii au deja propriile lor principii de viaţă (nu trebuie să le inventăm!), împărtăşind în comun o cultură morală, nu rămâne decât să dezvăluim complexitatea şi bogăţia acestei culturi. Este tocmai ceea ce urmăreşte Walzer, şi anume, să ofere o fenomenologie a dreptăţii, să descrie dreptatea aşa cum este trăită de oameni în virtutea ataşamentului lor la un set de norme şi credinţe morale specifice grupurilor sociale/comunităţilor din care fac parte. Refuzul metodei „abstracte” a lui Rawls îl conduce spre un alt gen de reflecţie, apropiat, cum spune el, de viaţa cotidiană a oamenilor, cu tradiţiile şi cutumele lor. Problema centrală a dreptăţii nu mai este cum alegem principii care să guverneze instituţiile sociale şi distribuirea bunurilor, ci cum reuşim să înţelegem semnificaţiile particulare ale dreptăţii distributive.

De aici, abordarea pluralistă a dreptăţii distributive. Ea presupune ca bunurile sociale, întrucât au înţelesuri distincte, să fie distribuite în conformitate cu criterii diferite: asistenţa medicală şi socială în conformitate cu nevoia, onorurile potrivit cu meritul oamenilor, educaţia universitară după talentul lor, averea în funcţie de competenţă şi şansa pe piaţă, cetăţenia, potrivit cu nevoile şi tradiţiile comunităţii, şi aşa mai departe.¹⁰ Formula de bază a distribuirii este aceasta: niciun bun x nu trebuie să fie alocat cuiva care posedă y doar pentru că posedă y, şi fără să ţină seama de semnificaţia lui x pentru alţi membri ai societăţii.¹¹ Aplicarea unei astfel de formule constituie pentru Walzer garanţia „egalităţii complexe”, adică a unui sistem de relaţii sociale în care oamenii au acelaşi statut ca membri ai comunităţii politice.

Un regim al „egalităţii complexe” este incompatibil cu inegalităţile/ierarhiile între sfere. Inegalitatea este admisibilă în interiorul sferelor, dar inacceptabilă între ele. Făcând imposibilă ierarhizarea de ansamblu – ceea ce, în termenii lui Walzer, înseamnă dominaţie - acest regim asigură o egalitate fundamentală, de statut, a oamenilor, care este mult mai importantă, pentru el, decât situaţia inegală din sfere particulare ale dreptăţii. De exemplu, o persoană X poate fi preferată faţă de altă persoană, Y, pentru o funcţie politică; în sfera politică, X şi Y pot fi inegali. La Walzer, această inegalitate nu contează.¹² Important este ca ea să nu devină una socială, cu alte cuvinte, ca X să nu poată folosi avantajul funcţiei politice pentru a obţine orice alt avantaj în raport cu Y, uzurpând astfel situaţia lui Y, deci, statutul său de cetăţean egal. X şi Y vor fi egali „atâta vreme cât funcţia lui X nu îi aduce niciun avantaj asupra lui Y în nicio altă sferă – să spunem, asistenţă medicală superioară, acces la şcoli mai bune pentru copii, posibilităţi antreprenoriale, etc. Atâta timp cât funcţia nu este un bun dominant, adică nu este convertibilă, în general, deţinătorii funcţiei vor sta sau, cel puţin, vor putea să stea într-o relaţie de egalitate cu cetăţenii pe care îi guvernează”.¹³

Condiţia menţinerii pluralismului este ca fiecare sferă (Walzer identifică 11 sfere, între care, cetăţenia, securitatea socială/asistenţa medicală, educaţia, banul, timpul liber, onoarea, puterea politică) să rămână autonomă în privinţa criteriilor distributive. Dar, în regimul „egalităţii simple”, criteriile sunt adesea violate, iar sferele „invadate de oameni puternici”. Aici, „orice lucru este de vânzare”.¹⁴ Problema cheie pentru Walzer este dominaţia. Ea apare atunci când un bun social nu este restricţionat de semnificaţiile lui intrinseci, devenind un bun dominant. Un astfel de bun poate fi convertit în tot felul de alte lucruri, cum ar fi oportunităţi, putere, reputaţie: bogăţia este confiscată de cel puternic, onoarea de către aristocrat, şi aşa mai departe. Or, un bun precum banul „este inadecvat în sfera funcţiilor bisericeşti; el este o intruziune dintr-o altă sferă…Piaţa este deschisă oricărui nou venit; biserica, nu.”¹⁵

„Egalitatea complexă” presupune, după Walzer, apărarea zidurilor dintre sfere pentru a preveni conversiunile ilicite dintre bunuri distincte, prin care un individ transformă poziţia lui avantajoasă în cadrul unei sfere într-o poziţie dominantă. Dreptatea se realizează printr-un „sistem de blocare a conversiunilor”.¹⁶ Arta separării, admite el, a produs deja sfere autonome (funcţiile politice sau hotărârile judecătoreşti nu pot fi vândute). Măsurile liberale menite să protejeze libertatea unui număr important de instituţii şi practici, ferindu-le de intruziunea puterii statale, reprezintă „marele succes al artei separării”. Dar, această artă trebuie extinsă, susţine Walzer, atrăgând atenţia asupra riscurilor unor noi conversiuni, care fac necesare blocaje noi. Între acestea, cel mai grav care ar trebui să fie avut în vedere este „guvernanţa privată”, pe care el o asociază tocmai cu „marele succes” al liberalismului. Exact aici, spune Walzer – deci, odată cu contestarea acestui gen de putere - „începe propriu-zis critica stângii împotriva liberalismului.”

Potrivit tezei sale de bază, „guvernanţa”/puterea limitată deschide calea spre „guvernanţa”/puterea privată. Credinţa că piaţa este cu adevărat liberă reflectă, în opinia lui, „o falsă concepţie despre societatea civilă”. În realitate, ea nu este, susţine Walzer, indicând trei tipuri de constrângeri asupra pieţei: (1) „inegalităţi radicale de bogăţie generează propria lor coerciţie, aşa încât numeroase schimburi nu sunt decât în mod formal libere; b) anumite tipuri de putere economică/de piaţă, organizate […] în structuri corporative, generează pattern-uri de comandă şi obedienţă, în care chiar şi formalităţile schimbului deschid calea spre ceva care seamănă foarte mult cu guvernanţa; c) o vastă bogăţie, […] sau controlul exercitat asupra forţelor productive se convertesc rapid în guvernanţă în sensul strict: capitalul apelează în mod regulat şi cu succes la puterea coercitivă a statului.”¹⁷

Fragmentul de mai sus pune în mod clar în evidenţă ideea lui Walzer că bogăţia individuală sau puterea corporativă reprezintă „forţe sociale cu greutate politică”, cel mai important pericol care ameninţă libertatea şi egalitatea individului. Cum ar putea fi blocată convertibilitatea bogăţiei în putere, privilegiu şi poziţie socială? Soluţia lui Walzer este un „liberalism consistent, adică […] un socialism democratic”. Ea asumă arta separării, care trebuie să vizeze, însă, capitalismul de stat ca şi statul capitalist: „Aşa cum există lucruri pe care statul nu le poate face, la fel, trebuie să existe lucruri pe care banul nu le poate cumpăra: voturi, funcţii, decizii judecătoreşti, locuri în universităţi.”¹⁸

Walzer nu ne spune însă exact cum ar arăta structura de bază a regimului egalităţii complexe pe care îl are în vedere (aşa cum face, de exemplu, Rawls), limitându-se la a sugera două „cerinţele cruciale” pe care ar trebui să le satisfacă un astfel de regim: (a) să facă loc, să ofere şanse noilor antreprenori şi companii; (b) să blocheze acel gen de putere economică capabil să modeleze şi să determine politicile publice.¹⁹ Îndeplinirea acestor cerinţe ar fi de natură să garanteze protejarea individului de puterea politică şi, totodată, a statului de puterea economică.

Socialismul lui Walzer presupune retrasarea graniţelor dintre politică şi piaţă, pe care liberalismul le-ar fi stabilit greşit, antrenând abuzul puterii pieţei. Ţinta atacului său împotriva liberalismului este individualismul asociat de el (în mare măsură, pe bună dreptate) cu egalitarismul distributiv. Întemeiată pe o concepţie individualistă şi asumând prioritatea dreptului faţă de bine, arta separării a operat, într-adevăr, de aşa fel încât să garanteze înainte de toate dreptul fiecărui individ de a-şi urma propria cale de viaţă.

Se ridică, totuşi, întrebarea dacă „egalitatea complexă” este (singura) alternativă la acest gen de individualism, aşa cum pare să creadă Walzer. În general, răspunsul teoreticienilor liberali sugerează disponibilitatea lor de a accepta înţelegerea comunitaristă a egalităţii drept o alternativă viabilă, atâta vreme cât ea nu presupune o îndepărtare de la principiile liberale de bază. La urma urmei, este de părere Samuel Scheffler, ar fi şi dificil să caracterizăm viziunea liberală despre o societate dreaptă „în afara ideii unei societăţi de egali.²⁰

Walzer ne spune că regimul „egalităţii complexe” este „un socialism democratic de un gen liberal.” Expresia ambiguă „de un gen liberal” sugerează, mai curând, că lucrurile nu sunt prea clare nici pentru el. Marea dificultate, teoretică, dar mai ales practică, provine din îmbrăţişarea pluralismului radical şi supralicitarea diferenţelor. Punând dreptatea în dependenţă convenţii împărtăşite în comun, teoria lui Walzer pare a nu fi suficient de relavantă pentru o societate ca cea americană (divizată, mai degrabă decât unitară), atunci când este vorba de a stabili ce principii distributive ar trebui aplicate pentru diferite tipuri de resurse. Mulţi americani, observă Ronald Dworkin, sunt în dezacord cu privire la modul cum ar trebui distribuită, de exemplu, asistenţa medicală: în conformitate cu nevoia sau, dimpotrivă, în funcţie de capacitatea de a o plăti? „Cum putem decide, se întreabă el, care din cele două concepţii despre distribuirea asistenţei medicale este mai bună? Walzer nu poate argumenta cum este posibilă decizia”.²¹ În opinia lui Dworkin, există o singură modalitate de a arbitra conflictul interpretărilor rivale ale dreptăţii, şi anume, prin asumarea unui punct de vedere exterior acestora – adică tocmai ce respinge Walzer, deşi, în realitate, el însuşi a procedat astfel. Chiar dacă el nu recunoaşte în mod explicit, continuă Dworkin, „ideea de sfere fixe, predeterminate este premisa ‘ascunsă’ şi ‘tacită’ a concepţiei lui […] indiferent dacă a fost conştient de ea sau nu”. În afara unei astfel de supoziţii este imposibil de explicat de ce o interpretare poate fi mai adecvată decât alta.²²

O bună parte dintre criticii lui Walzer consideră că, deşi „Sferele dreptăţii” este proiectată de către autor ca o teorie egalitaristă a dreptăţii distributive, concepţia lui despre egalitatea complexă „nu este, strict vorbind, nici o teorie egalitaristă şi nici una unitară a dreptăţii distributive.” Robert Mayer, căruia îi aparţine observaţia, interpretează „egalitatea complexă” mai curând în termenii unei „teorii generale a exploatării”. El are în vedere faptul că „nedreptatea distributivă fundamentală pe care Walzer urmăreşte s-o combată este dominaţia”.²³ Mayer pune în evidenţă diferenţa dintre rolul pe care îl ocupă conceptul de exploatare în teoria lui Walzer şi în teoriile standard ale dreptăţii distributive.

În general, teoreticienii dreptăţii distributive sunt preocupaţi să arate cum este posibilă dreptatea, propunând, în acest sens, un principiu sau un număr de principii distributive. Exploatarea nu este decât o noţiune subsecventă soluţionării problemei distribuirii drepte. În cazul „egalităţii complexe”, consideră Mayer, relaţia este exact invers: Walzer ne prezintă „o teorie generală a exploatării, din care putem deduce apoi o noţiune a dreptăţii distributive”. Răspunsul la problema distribuirii juste a bunurilor este subsecvent soluţionării problemei centrale a teoriei egalităţii complexe, aceea a evitării dominaţiei ca principală nedreptate. Mayer notează: „Dreptatea distributivă se realizează […] nu în mod pozitiv, prin aplicarea unui principiu general al distribuirii, ci doar negativ, prin eliminarea dominaţiei în toate formele.”²⁴ Ceea ce nu subliniază Mayer este faptul că diferenţa sesizată de el între concepţia „egalităţii simple” şi orice altă teorie distributivă reflectă, în ultimă instanţă, o diferenţă la un nivel mai profund, şi anume, metateoretic.

Aşa cum am văzut, Walzer este încredinţat că principiile dreptăţii nu trebuie inventate/construite, ci descoperite şi înţelese: „bunurile sociale şi sferele distributive trebuie să fie descoperite mai întâi printr-un proces de investigaţie empirică şi înţelese apoi printr-un proces de interpretare”.²⁵ The Spheres of Justice ne oferă o descriere (o fenomenologie) şi o interpretare (o hermeneutică) a diversităţii de tradiţii şi practici distributive, şi nu o analiză conceptuală a dreptăţii. Rămâne, de discutat, totuşi, dacă resursele normative oferite de ideea rawlsiană a rezonabilităţii (presupusă de „dreptatea ca echitate”) pot fi subminate arătând că culturile sau comunităţile au tradiţii şi practice distributive diferite.

BIBLIOGRAFIE
ARNESON, J., Richard, „Against ‘Complex’ Equality”, in David Miller and Michael Walzer (Eds.), Pluralism, Justice, and Equality (Oxford: Oxford University Press, 1995).
DWORKIN, Ronald, „’Spheres of Justice’: An Exchange”, Dissent, Volume 30, Nr. 12, July 21 (1983).
FERRARA, Alessandro, „Universalisms: Procedural, Contextualist and Prudential”, Philosophy & Social Criticism, Volume 14 (1988).
MAYER, Robert, „A Walzerian Theory of Exploitation”, Polity, Volume 34, Nr. 3 (2002).
SCHEFFLER, Samuel, „Choice, Circumstance, and the Value of Equality”, Politics, Philosophy & Economics, Volume 2, Nr. 5 (2005).
VINCENT, Andrew, The Nature of Political Theory (Oxford: Oxford University Press, 2004).
WALZER, Michael, Spheres of Justice: A Defense of Pluralism and Equality (New York: Basic Books, 1983).
WALZER, Michael, „Liberalism and the Art of Separation”, Political Theory, Volume 12, Nr. 3 (1984).

NOTE

CECILIA TOHĂNEANU – Prof.univ.dr., Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină „D. Cantemir”.

 sus