Două decenii de analiză

[Sfera Politicii 162]

Alegerile RP și multipartidismul din România.
O confirmare a teoriei duvergeriene
 

ALEXANDRU RADU
[„Dimitrie Cantemir” Christian University]

Abstract:
This article aims to investigate the relationship between the type of the practiced electoral system and the format of the party system, using the theories voiced by M. Duverger, in order do negate the exceptional character of the postocommunist period in Romania. The analysis leads to the conclusion that, given this perspective, Romania is actually an exemplary case in confirming Duverger’s thesis on the relationship between the proportional electoral system and the multipartyism.

Keywords: proportional electoral system; multipartyism; effective number of parties; coalition government

De cele mai multe ori, analizele asupra dinamicii sistemului politic românesc au pus în evidenţă, programatic sau nu, specificităţile acestuia în raport cu sistemele democratice consolidate, dar, uneori, chiar şi cu democraţiile emergente. Mai mult, specificul politic românesc părea a fi depăşit zona empiricului, tinzând a se constitui într-un caz aparte, distinct de modelele date de teoriile politologice. Un argument puternic în această direcţie a excepţionalismului românesc îl reprezintă spaţiul de analiză al dinamicii sistemului de partide, unde, probabil, pot fi identificate cele mai multe elemente particulare ale practicii politice româneşti. Putem adăuga aici şi argumentul noului mecanism electoral parlamentar, bazat pe votul uninominal.

Analiza corelaţiei dintre tipul sistemului electoral practicat şi formatul sistemului de partide, în baza liniei teoretice fundamentate de M. Duverger, ne va permite să infirmăm existenţa unui caz special românesc. Este ceea ce ne propunem să facem în continuare.

În România postcomunistă, emergenţa pluripartidismului, probabil cel mai spectaculos fenomen politic, a debutat ca un proces exploziv, care a concentrat energiile creatoare ale românilor grăbiţi parcă să se implice într-un soi de revanşă împotriva „partidului unic”. A contribuit la boom-ul partidist şi largheţea exigenţelor formale pentru înfiinţarea unui partid politic, stabilite de puterea revoluţională¹, caracterizat adesea drept „mecanism adecvat exploziei pluripartidismului”². Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, excesul cantitativist iniţial, până la urmă o consecinţă directă a sfârşitului perioadei prelungite de suprimare forţată a partidelor³, a tins, treptat, să se diminueze. După ce a crescut abrupt în primele luni ale anului 1990 şi moderat în anii următori, începând de pe la mijlocul anilor 90 numărul partidelor politice a început să scadă, ajungând la nivelul relativ redus din prezent.

O imagine asupra aceastei dinamici ne-o putem face urmărind evoluţia cifrelor care consemnează partidele politice înregistrate oficial. Astfel, la sfârşitul primei luni a anului 1990 erau deja înregistrate 23 de partide politice, pentru ca numărul lor să crească la 107 în ianuarie 1991, respectiv la 157 doi ani mai târziu, apogeul fiind atins la începutul lui 1996, când erau înregsitrate circa 200 de formaţiuni politice⁴. Înlocuirea Decretului-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989 cu Legea partidelor politice nr. 27 din 1996 a avut, cel puţin formal, un efect reducţionist puternic asupra partidelor politice existente: până la data specificată de lege, respectiv 15 septembrie 1996, la Tribunalul Municipiului Bucureşti au fost depuse 51 de cereri de reînmatriculare, din care 8 au fost respinse, astfel că numai 43 de partide politice au primit recunoaşterea oficială; totuşi, un număr de partide politice a continuat să fiinţeze alegal, adică fără să fie înregistrate oficial, dar şi fără să fie radiate din registrul TMB. În fine, noua lege a partidelor din 2003, care a ridicat numărul minim al membrilor fondatori la 25.000, a realizat un nou recensământ oficial al partidelor politic, al căror număr era de circa 30 la începutul anului 2004. La 1.01.2010, după douăzeci de ani de pluripartidism postcomunist, erau înregistrate la Tribunalul Bucureşti 37 de partide politice şi două alianţe politice. În prezent, numărul lor oficial a ajuns la 48 de unităţi⁵.

Pragul electoral şi numărul forţelor politice parlamentare

Nota: Nu au fost luate în calcul formaţiunile minorităţilor naţionale, reprezentate în Camera Deputaţilor de câte un parlamentar, întrucât numărul lor nu depinde de valoarea pragului electoral. În 1990, la Senat, din cei nouă actori electorali, 8 au fost formaţiuni politice, iar cel de al nouălea un independent.

Sugestivă este şi evoluţia numărului formaţiunilor politice – incluzând atât partidele politice, cât şi alianţele acestora, ca şi organizaţiile minorităţilor naţionale – care au participat la alegerile parlamentare, conform statisticilor BEC. Astfel, pentru ocuparea mandatelor de deputaţi, la scrutinul din 1990 au participat 71 de formaţiuni politice; doi ani mai târziu numărul lor a ajuns la 79, iar în 1996 a scăzut la 64. După o uşoară creştere consemnată la alegerile parlamentare din 2000, când 68 de competitori electorali au depus candidaturi, numărul acestora a scăzut puternic ajungând la numai 29 în 2008, după ce în 2004 au fost consemnate candidaturi din partea a 53 de formaţiuni politice. Precizăm că, începând cu scrutinul din 2000, numărul minorităţilor recunoscute legal a fost fixat la 18, astfel că, în fapt, numărul partidelor care au depus liste electorale este mai mic.

În fine, semnificativă pentru dinamica fenomenului partidistist este evoluţia numărului formaţiunilor politice parlamentare, redată în tabelul de mai jos în corelaţie cu nivelul pragului electoral, al cărui rol, se ştie, este acela de a limita fragmentarea politică a corpului reprezentativ ales.

Remarcăm imediat că sporirea valorii pragului electoral legal a coincis, de fiecare dată, cu scăderea numărului formaţiunilor politice parlamentare, reducerea fiind drastică în cazul Camerei Deputaţilor aleasă în 1992. Totodată, observăm că numărul partidelor parlamentare a continuat să scadă – aşa cum o arată alegerile legislative din 1996 şi 2004 –chiar şi în situaţiile în care valoarea pragului electoral nu a crescut, fiind astfel îndreptăţiţi să invocăm şi alte cauze, cel puţin complementare, pentru explicitarea acestui fenomen; avem în vedere, în mod deosebit strategia alianţelor politice, dominantă în spaţiul politic începând cu alegerile generale din 1992⁶, ca şi practica fuziunilor partidiste⁷.

Dar simplificarea cantitativă a spectrului partidist nu epuizează schimbările prin care a trecut sistemul de partide în perioada postcomunistă, în corelaţie cu sistemul electoral. În fapt, reducerea numărului de partide politice (parlamentare), un deziderat major al anilor ‚90, poate fi considerat astăzi efectul minor al acţiunii scrutinului de tip RP. Şi, până la urmă, un efect netipic pentru un astfel de mod de scrutin, din moment ce, ştim deja, toate formulele electorale tind să aibă un anume efect reducţionist asupra sistemului de partide⁸. Este însă limpede că legislaţia electorală românească a urmărit limitarea dispersiei reprezentării, dovadă fiind nu numai impunerea şi, apoi, creşterea pragului electoral, ci şi adoptarea altor condiţionări, precum impunerea unui anumit număr de susţinători sau, mai nou, a unui depozit în bani pentru a putea depune candidaturi.

Mult mai important însă, alegerile, în mod deosebit cele legislative, dar şi alegerile prezidenţiale, au contribuit direct la modelarea sistemului de partide, cazul românesc constituindu-se într-un argument empiric pentru validarea tezei duvergeriene a relaţiei dintre scrutinul proporţional şi sistemul multipartidist.⁹ Să vedem, aşadar, care sunt coordonatele sistemului partidist românesc postcomunist .

În general, sistemul multipartidist este descris ca acel sistem în care 4-6 forţe politice joacă roluri semnificative în viaţa politică, primele două deţinând împreună între jumătate şi două treimi dintre voturile exprimate, dar fără ca una dintre acestea să fie un partid majoritar, în sens duvergerian, sau un partid predominant, în sens sartorian, aşa cum se întâmplă în cazul sistemelor bipartidiste; în fapt, apelând din nou la terminologia folosită de Duverger, vom spune că într-o organizare multipartidistă există numai partide mari, medii şi minore, în anumite condiţii unul dintre partidele mari putând juca rolul de partid dominant. În România, exceptând anul 1990, când, practic, FSN a fost în postura unui partid hegemonic (hiperdominant), sistemul de partide a avut întotdeauna în compunerea sa două forţe politice mari – FDSN(PDSR) şi CDR în 1992 şi 1996, PDSR şi PRM în 2000, PSD şi AD.A., în 2004, respectiv PSD şi PD-L în 2008 – alături de altele medii – FSN(PD) în 1992, USD în 1996, PRM în 2004 şi PNL în 2008 – şi minore – PUNR, PRM, PSM şi PDAR în 1992, PRM şi PUNR în 1996, PD şi PNL în 2000, PRM în 2004 şi UDMR la fiecare alegere. Remarcăm că de fiecare dată cel puţin una din forţele politice mari a fost, în fapt, o coaliţie politică sau electorală, cuprinzând cel puţin două partide politice, realitate care conduce la multiplicarea actorilor politici, însă a existat întotdeauna un partid care şi-a asumat rolul dominant: PNŢCD, în 1992 şi 1996, în cadrul CDR, PDSR(PSD) în 2000, 2004 şi 2008, în raport cu partenerii săi minori, PSDR, respectiv PUR (PC), şi PNL în 2004, în cadrul Alianţei „Dreptate şi Adevăr”. În fine, ponderea cumulată a voturilor primite de primele două forţe politice a oscilat între un minim de 48,10% în 1992 şi un maxim de 68,27% în 2004, media pentru perioada 1992-2008 fiind de 58,42% din voturile exprimate, .

Deşi toate aceste date sunt argumente suficiente pentru multipartidismul românesc, le vom completa cu analiza indicelui N, numărul efectiv al partidelor din sistem, calculat după formula propusă de Laakso şi Taagepera, respectiv N=1/Ʃpi2 (unde p este ponderea parlamentară a partidului i) ¹⁰, indicator devenit standardul în analiza sistemelor de partide în special ca urmare a studiilor dezvoltate de A. Lijhpart. Dinamica acestui indicator este cea redată în tabelul următor, unde a treia coloană cuprinde cifrele rezultate din media indicelui N de la cele două camere parlamentare pentru fiecare scrutin, iar ultimul rând arată media sistemului partidist. Precizăm că la calcularea valorilor indicelui N am avut în vedere competitorii electorali care au obţinut locuri parlamentare (inclusiv formaţiunile minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor) în forma în care s-au prezentat la alegeri – fie ca partide independente, fie ca partide aliate¹¹.

Numărul efectiv de partide

Prin comparaţie cu situaţia partidismului din cele treizeci şi şase de democraţii studiate de Lijphart¹², România, cu o medie de aproape trei partide şi jumătate efective, se plasează în proximitatea Belgiei (N=4,32), etalon al multipartidismului. Distanţa faţă de această ţară se reduce la numai jumătate de partid efectiv dacă din calculul mediei eliminăm anul 1990 când, în fapt, sistemul de partide era unul cvasi-necompetitiv¹³. În acest caz, care ne permite să remarcăm şi faptul că valorile indicelui N variază în strict în limitele specifice sistemului multipartidist, indicele N mediu este de 3,78, similar cu valorile acestuia din Japonia (N=3,71) şi Islanda (N=3,72), dar şi din Cehia (N=3,66), Slovenia (4,65) sau Estonia (N=4,94)¹⁴, ţări care utilizează, de asemenea, scrutine de tip RP la alegerea parlamentarilor.

Detaliind, vom spune că în evoluţia sistemului pot fi distinse trei etape. Prima este cea a formatului atipic, configurat ca unul cu partid hegemonic¹⁵ (FSN) care controla puternic atât puterea legislativă, cât şi puterea executivă. „Alegerile păreau să fi înlocuit sistemul politic al partidului unic cu sistemul politic al partidului hiperdominant, care, în logica lui J. Blondel, ar putea fi numit sistemul un partid şi jumătate.”¹⁶ Un astfel de sistem caracterizat printr-un puternic dezechilibru politic, nu putea, cu toată aparenţa lui de stabilitate, să reziste în timp. În fapt, transformarea sa a început încă înaintea defăşurării noilor alegeri¹⁷, cele care aveau să inaugureze etapa multipartidismului propriu-zis. Scrutinul din 1992 a generat existenţa a două formaţiuni politice medii, situate în intervalul 20-30% din voturi; totodată, diferenţa dintre acestea s-a redus simţitor, de la 60% la numai 8% din voturi, în timp ce un al treilea partid s-a clasat în apropierea primelor două. Sunt acestea elementele principalele care susţin tendinţa de echilibrare a sistemului, de aşezare a lui în tiparele unei configuraţii partidiste clasice, de tip occidental: cea a multipartidismului pur, după tipologia Blondel. Adăugăm aici şi poziţionarea simetrică, la stânga, respectiv la dreapta eşichierului politic a celor două formaţiuni principale, ca şi faptul că al doilea actor al sistemului nu mai este o formaţiune etnică, ci una politică, chiar dacă constituită ca o alianţă de mai multe partide, caracteristici care susţin o anume însănătoşire a scenei politice. După alegerile din 1996, sistemul de partide şi-a îmbunătăţit parametrii sistemici, astfel că în sistem „nu sunt numai două forţe politice care au sprijinul a câte cel puţin 20% din alegători, ci sunt chiar două partide în această situaţie”¹⁸; este vorba, pe de-o parte, de PDSR, iar pe de alta, de PNŢCD, pe care, evaluându-i ponderea în cadrul CDR, îl putem considera ca atingând nivelul amintit. Dacă adăugăm şi faptul că ponderea cumulată a principalilor doi actori electorali a crescut de la 48% din voturi şi 58% din mandate în 1992, la 54%, respectiv 66% în 1996, putem aprecia că erau îndeplinite principalele condiţii ale sistemului multipartidist pur. Anul 2000 a adus o ajustare a formatului sistemului de partide, dar nu şi o schimbare a tipului acestuia. În principal, trebuie să avem în vedere dispunerea primelor două partide parlamentare, primul situat la circa 37% din sufragii (45% din mandate), iar cel de al doilea la un nivel de peste 20%, astfel că ponderea cumulată a primelor două partide se apropia de 60% din sufragiile exprimate, respectiv de 70% din totalul mandatelor. Din această nouă aşezare a partidelor parlamentare putem trage concluzia că sistemul tinde a se ordona după regulile sistemice ale multipartidismului cu partid dominant. Faptul că PDSR este, în fond, tot o alianţă de partide, ca şi CDR în legislaturile trecute, nu poate reprezenta un argument suficient de puternic pentru a vorbi despre un „defect” al sistemului, căci reprezentarea parlamentară a Polului este unitară, în fiecare cameră constituindu-se câte un unic grup PDSR. În plus, Polul a evoluat în direcţia consolidării coeziunii sale, în anul 2001 cele două partide social-democrate din componenţa sa fuzionând în cadrul noului PSD, condus de Adrian Năstase. Următoarele alegeri, cele din 2004, au conturat o formulă partidistă ce nu diferea tipologic de cea anterioară. Astfel, pe de-o parte, ca şi în cazul precedentului scrutin parlamentar, prima formaţiune politică se plasa foarte aproape de nivelul de 40% din voturile exprimate, cerinţă primă a sistemului multipartidist cu partid dominant¹⁹; totodată, ponderea cumulată a primilor doi actori electorali se apropia de 70% din totalul voturilor. Pe de alta, era perpetuat mai vechiul „defect de coaliţie” al sistemului, cu consecinţa multiplicării actorilor parlamentari şi, totodată, a măririi ecartului dintre primul (PSD) şi al doilea partid (PNL) al sistemului. În fine, utimul scrutin parlamentar a asigurat continuitatea formatului partidist, chiar dacă s-a făcut simţită o anume depreciere a parametrilor multipartidismului cu partid dominant. Astfel, distanţa dintre primele două partide ale sistemului s-a redus considerabil – diferenţia medie dintre PSD şi PD-L ajungând sub un punct procentual –, dar, pe de altă parte, acest echilibru a fost obţinut ca urmare a diminuării puterii relative a primului partid – faţă de 2004, PSD a pierdut peste patru procente. Cel mai probabil, această nouă ordonare partidistă ne trimite cu gândul la o posibilă formulă de tipul bipartidismului imperfect, dar trebuie ca viitoarele alegeri parlamentare să o confirme²⁰. Aşadar, cu execepţia celui determinat de alegerile din 1990, când, în fapt, a existat o ordine partidistă atipică, formatul partidist a evoluat în coordonatelele sistemice ale multipartidismului, iniţial pur şi, apoi, cu partid dominant.

În acelaşi timp, multipartidismul postcomunist a fost însoţit de celălalt efect tipic al scrutinului de tip RP, anume practica coaliţiilor guvernamentale. Să spunem, mai întâi, că în perioada iunie 1990-iunie 2011, România a avut 11 guverne legitime, după cum urmează: cabinetul Roman²¹ şi cabinetul Stolojan, pe perioada primei legislaturi postcomuniste, cabinetul Văcăroiu, între 1992 şi 1996, cabinetele Ciorbea, Vasile şi Isărescu, în legislatura 2006-2000, cabinetul Năstase, între 2000 şi 2004, cabinetele Tăriceanu I şi Tăriceanu II, în legislatura 2004-2008, cabinetul Boc I, între 2008 şi 2009, şi cabinetul Boc II, validat pe 12 decembrie 2009. Cu excepţia primului, care a fost monocolor (monopartid) şi (supra)majoritar, guvernele României postcomuniste au fost coaliţii fabricate postelectoral. Două dintre ele, respectiv guvernul Văcăroiu şi guvernul Năstase, nu s-au suprapus peste coaliţiile parlamentare care le-au susţinut, fiind, în formă, guverne minoritare, dar, în fapt, majoritare²². Celelalte au fost coaliţii guvernamentale cu suport majoritar parlamentar declarat, componenţa lor variind între 2 şi 5 formaţiuni politice²³. Sintetic, situaţia guvernării este cea din tabelul de mai jos²⁴.

Guvernele României postbelice şi suportul lor parlamentar (1990-2010)

În general, aceste guverne au îmbrăcat forma unor coaliţii supradimensionate, adică formate dintr-un număr de partide mai mare decât necesarul minimal pentru a atinge majoritatea parlamentară. Deşi, în teorie cel puţin, coaliţiile supradimensionate ar trebui să cedeze locul coaliţilor de dimensiuni minime, căci, nu-i aşa, „partidele politice sunt intersate de maximizarea puterii lor”²⁵, iar acest lucru înseamnă cât mai puţin participanţi posibil la guvernare, existenţa lor are raţiuni practice puternice, precum garanţia menţinerii cabinetului în cazul abandonului din partea unuia dintre partenerii minoritari. Mai ales în cazurile în care „autorii coaliţiei nu cunosc greutatea aportului specific unui participant neangajat, atunci trebuie să-şi propună mai mult decât o coaliţie câştigătoare minimală”²⁶. Cazul guvernului Năstase este grăitor în acest sens. Învestit, pe 28 decembrie 2000, cu voturile provenind atât de la proprii parlamentari (44,93% în Camera Deputaţilor şi 46,43% în Senat), dar şi de la reprezentanţii UDMR (7,83% şi 8,57%) şi PNL (8,70% şi 9,29%), cu care PDSR încheiase protocoale de colaborare parlamentară, guvernul condus de Adrian Năstase a rămas majoritar în parlament şi după ce, în vara anului 2001, PNL a decis rezilierea protocolului semnat cu PDSR şi, deci, trecerea în opoziţie.

Totuşi, trei cazuri sunt deosebite, deşi nu în acelaşi sens. Mai întâi, guvernul Tăriceanu I este singura coaliţie de dimensiuni minimale, fiecare din cei patru parteneri guvernamentali fiind absolut necesar pentru compunerea majorităţii parlamentare. Excepţia îţi găseşte explicaţia în specificul contextului postelectoral. Deşi rezultatele alegerilor preconizau coabitarea politică dintre un guvern condus de PSD, partidul victorios în alegerile parlamentare, şi un preşedinte susţinut de principala grupare de opoziţie, Alianţa PNL-PD, victoria prezidenţială a lui Traian Băsescu a determinat compunerea unei noi majorităţi parlamentare, formată cu aportul PNL, PD, UDMR şi PUR, fost partener electoral al PSD. Oarecum surprinzător, cazul este o infirmare a influenţei alegerilor prezidenţiale, desfăşurate concomitent cu cele parlamentare, asupra configuraţiei sistemului de partide şi, implicit, a guvernării, în sensul reducerii multipartidismului (a numărului efectiv de partide), cum se întâmplă chiar şi în Franţa, deşi aici cele două tipuri de alegerile nu coincid²⁷. Astfel, calculând numărul efectiv de partide pentru situaţia în care PUR este considerat un partid parlamentar independent obţinem următoarele valori: NCD=4,10, NS=3,63, iar media lor, NP=3,87, cu peste jumătate de partid efectiv faţă de datele din tabelul de mai sus. Valorile rămân însă în limitele multipartidismului.

Celelalte două cazuri speciale sunt reprezentate de guvernele Stolojan şi Boc I, care au în comun faptul că sunt mai mult decât guverne de coaliţie supradimensionată. Primul, compus din reprezentanţi ai partidului majoritar, precum şi ai principalelor două partide de opoziţie, s-a apropiat de formula unui guvern de uniune naţională. Al doilea, constituit prin asocierea principalelor două partide ale sistemului, a îmbrăcat forma guvernului de mare coaliţie, specific Austriei postbelice²⁸, dar întâlnit, e drept, în mod excepţional, şi în alte ţări, precum Germania²⁹. În plus, ambele guverne au avut viaţă scurtă, însă guvernul de mare coaliţie deţine recordul negativ de longevitate, fiind în funcţie nici 10 luni.

Rezumând, vom reitera legătura directă dintre practica alegerilor proporţionale (în varianta scrutinului proporţional complex), întinsă pe durata a două decenii (interval în care au fost organizate şase ediţii ale alegerilor parlamentare), şi formatul multipartidist al sistemului de partide, ca şi consecinţa directă a acesteia – guvernarea de coaliţie, România fiind, din această perspectivă, un caz exemplar în sensul validării tezei duvergeriene a relaţiei dintre scrutinul proporţional şi sistemul multipartidist. Pentru a completa tabloul postcomunismului românesc, adaug că multipartidismul şi guvernarea de coaliţie, în corelaţie cu alegerile parlamentare proporţionale, sunt elemente ale democraţiei consensualiste³⁰, a căror persistenţă face să putem vorbi despre o formulă democratică de tip centripet .

BIBLIOGRAFIE
BOCANCEA, Cristian Meandrele democraţiei. Tranziţia politică la români , Iaşi, Polirom, 2002.
DUVERGER, Maurice, Les partis politique , Paris, Librairie Armand Colin, 1951.
HUNTINGTON, P. Samuel Ordinea politică a societăţilor în schimbare, trad. de H. Stamatin , Iaşi, Polirom.
LAAKSO, Maekku, TAAGEPERA, Rein, „Effectiv Number of Parties: A Measure With Application to West Europe”, Comparative Political Studies, 12, no.1/ april. (1979).
LIJPHART, Arendt, Modele ale democraţiei. Forme de guvernare în treizeci şi şase de ţări, traducere de C. Constantinescu, Iaşi, Polirom, 2000.
LIPJHART, Arendt, Democraţia în societăţile plurale, traducere de A. Bargan,Iaşi, Polirom, 2002.
PREDA, Cristian, Partide şi alegeri în România postcomunistă: 1989-2004 , Bucureşti, Nemira, 2005.
RADU, Alexandru, Partide şi sisteme partidiste, Bucureşti, ProUniversitaria, 2010.
RAE, W. Douglas, The Political Consequences of Electoral Lows ,New Haven, Yale University Press, 1967.
TAAGEPERA, Rein, „Supplementing the effective number of parties”, Electoral Studies, no.18 (1999).
SARTORI, Giovanni, Parties and Party Systems. A Framewark for Analysis ,Cambridge: Cambridge University Press, 1976.
STROM, K, „Democracy, Accountability and Coalition Bargaining, European Journal of Political Research, 31, no. 1-2/Febr. (1997).
TEODORESCU, Gheorghe, (coord.), Alegeri 2008, vol. I+II , Iaşi, Polirom, 2009.
VLĂSCEANU, L, A. MIROIU, A, Democraţia ca proces. Alegerile 2000 , Bucureşti, Trei, 2001.
VOICU, George, Pluripartidismul, o teorie a democraţiei , Bucureşti: All, 1998, 215.

NOTE

ALEXANDRU RADU – Prof.univ.dr., Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, redactor şef Sfera Politicii.

 sus