Două decenii de analiză

[Sfera Politicii 142]

Revoluția română, după 20 de ani.
Viciile și virtuțile normalității sociale
 

ADRIAN CIOROIANU
[The University of Bucharest]

Abstract:
In this study the author investigates the "dilemmas" of the Romanian Revolution. He is inquiring into the events taking place during the first half of the 90's, along with Romania's geopolitical evolution. Overall, everything is being examined by taking into consideration the important part played by intelligence and civil society.

Keywords: Intelligence; revolution; counter-revolution; events

Discuţiile despre revoluţia din 1989, în România de astăzi, reprezintă în ele însele o acrobaţie de tip retoric petrecută pe trei coarde foarte întinse: i) una este coarda ironic-„negaţionistă” – adică un amestec de bancuri şi demonstraţii nu foarte elaborate potrivit cărora, la final, reiese că în decembrie 1989, la Bucureşti, nu a fost nici o revoluţie, ci mai curând un fel de mascaradă cu morţi la final; ii) a doua este cea declarat investigativă (şi nedeclarat senzaţionalistă) – având ca rezultat o paletă relativ largă de concluzii, de la opiniile exaltate, conform cărora la Târgovişte nu a fost împuşcată familia Ceauşescu (ci altcineva, eventual nişte sosii) şi până la speculaţiile aparent logice despre accidente, morţi, dispariţii sau apariţii care au urmat după ieşirea din scenă a Conducătorului; în fine, ultima – şi cea mai anemică deocamdată – este iii) cea istorică: în ciuda unei producţii bibliografice relativ bogate pe această temă în ultimii 20 de ani, analiza de factură istorică este cu mult depăşită de primele două. A spune acest lucru nu înseamnă neapărat a alimenta corul lamentaţiilor pe acest subiect. În opinia mea, pe termen mediu relatarea istorică a revoluţiei din decembrie 1989 va cădea automat în sarcina unei alte generaţii de istorici ai ţării – şi, foarte probabil, necesarul exerciţiu al distanţei va produce rezultate net superioare celor de azi.

1. În căutarea normalităţii

În opinia mea, principalul merit al revoluţiilor din 1989 a fost acela de reinstaurare în drepturi a normalităţii sociale. Această idee, în sine, poate părea riscantă – pentru că revoluţiile, dimpotrivă, sugerează mai curând o ieşire din normal. Şi totuşi, revoluţiile anticomuniste se sustrag acestei logici – din motivul (pe care eu îl consider evident) că tocmai regimul comunist reprezenta o excepţie de la normalitatea socială.

Dovezile că regăsirea normalităţii a fost miza majoră a revoluţiilor din Est se înmulţesc considerabil. Într-o carte recentă¹, Michael Meyer – care în toamna lui 1989 era corespondent al revistei Newsweek pentru Europa Centrală şi de Est, Balcani şi ţările baltice – povesteşte cum, la o întâlnire cu premierul maghiar Miklos Nemeth, acesta, ca dovadă a bunei sale credinţe (politice) ar fi luat de pe birou un exemplar din Constituţia Statelor Unite şi i-ar fi spus ziaristului „Reţineţi ce vă spun, aceste principii vor fi peste 9 luni şi ale noastre”². Ce semnificau aceste asigurări? Nimic altceva decât o reîntoarcere la normalitatea democratică sugerată de una dintre cele mai vechi constituţii moderne. Era totodată o declaraţie de principiu – anume că nu există democraţie originală, ci există doar un set de principii obligatorii ale democraţiei, la care poţi adera sau nu.

La fel în Rusia: imediat după victoria sa, în 1991, Boris Elţîn anunţa că scopul său este de a face din ţara sa una „normală”: adică una democratică, capitalistă, angrenată în sistemul occidental³. Ulterior, acelaşi preşedinte a bombardat (în octombrie 1993) Parlamentul din Moscova şi, de atunci mai departe, a insistat pe ideea că democraţia din Rusia va fi, cel puţin o vreme, una „originală”, adaptată situaţiei, tradiţiei, realităţilor ruseşti.

Nu altfel stăteau lucrurile în România. Dacă-mi este permisă o amintire personală, voi spune cum, într-o zi de octombrie 1989, Dan Marţian mi-a oferit una dintre cele mai mari surprize imaginabile atunci. Ca student în anul II al Facultăţii de Istorie din Bucureşti, tocmai începusem (cu profesorul D. Marţian, alături de alţi cca. 10 colegi) un fel de cursuri de Statut al PCR – motivul fiind acela că noi, studenţii care în anul I al facultăţii avusesem media între 9 şi 10, urma să fim făcuţi în câteva luni membri de partid⁴. La una dintre discuţiile insipide şi pline de clişee pe care le-am avut, săptămânal, în acea toamnă, Marţian a avut o ieşire spectaculoasă. Cum un coleg tocmai îi reda, maşinal, ideile privind rolul conducător al partidului [unic, n.m., AC] în societate – acesta fiind un principiu fundamental al ideologiei comunismului românesc –, Marţian a intervenit calm şi a spus că (simplific) nimeni nu poate spune care este normalitatea ideologică din moment ce alte partide frăţeşti din ţări vecine deja sunt pe cale să experimenteze sisteme cvasi-pluripartide etc. Peste câteva săptămâni am fost surprins să-l văd pe profesorul Marţian în spatele viitorului lider Ion Iliescu; azi nu mai sunt deloc surprins, ba chiar am convingerea că, în măsura în care a existat un „complot” premergător revoluţiei din decembrie, Marţian (şi Iliescu ş.a.) a fost parte din el. Oricum, în 1990 echipa din care Marţian făcea parte înclina şi ea spre ideea unei „democraţii originale” – de aici şi unele dintre asprele critici cărora le-a fost ţintă în acei ani.

Bineînţeles, fiecare dintre aceste normalităţi – a lui Miklos Nemeth, a lui Boris Elţîn sau a lui Dan Marţian – arăta inevitabil altfel. Tocmai diferenţa acestor variante de „normalitate” explică viteza diferită cu care aceste state s-au apropiat de Occident şi de standardele acestuia⁵.

2. Ce anume trebuie/merită elogiat

Virtutea fundamentală a normalităţii sociale este aceea că, în mod liber, cetăţenii liberi pot elogia⁶ o serie de valori (sau purtători ai acestor valori) în care cred. Revoluţia Est-europeană – şi, implicit, cea românească – de acum 20 de ani exemplifică în mod categoric acest lucru. În ianuarie 1989, intelectualul ceh Vaclav Havel era arestat pentru ofense aduse regimului comunist din Cehoslovacia; în decembrie acelaşi an, el era ales preşedinte al statului său şi era elogiat sincer în ţara sa şi (aproape) pe întreg mapamondul. În noiembrie 1989, profesoara de franceză româncă Doina Cornea era o persoană damnată (din punct de vedere social); pe 22 decembrie acelaşi an, ea deschidea lista noii conduceri politice a României⁷ şi, într-o ţară încă extaziată de revoluţie şi cu deficienţă de eroi contemporani în viaţă⁸, ea era categoric unul dintre românii care primeau elogii meritate.

Aşadar, una dintre diferenţele esenţiale dintre dictatură şi democraţie este că în prima eşti obligat să elogiezi pe cineva – şi, la acest capitol, românii nu au fost scutiţi de episoade penibile în istoria lor contemporană; în cea din urmă eşti liber să elogiezi pe cine vrei – iar acest lucru a devenit repede evident după decembrie 1989, dar a şi creat reale probleme.

Pe de altă parte, viciul fundamental al normalităţii sociale este acela că, într-o democraţie, elogiul nu este niciodată plenar, niciodată nu pleacă dintr-o reacţie uniformă la nivelul societăţii. În mod normal, nici un personaj/idee/principiu/ nu primeşte acordul tuturor cetăţenilor. Acest adevăr simplu încă surprinde în România. Libertatea de a elogia sau de a contesta naşte victime simbolice şi conflicte reale. Vreme de 20 de ani şi de 5 mandate prezidenţiale, nici unul dintre cei trei (până acum) preşedinţi ai României nu au înţeles uşor (şi nici acceptat pe de-a-ntregul) acest lucru. Iliescu, Constantinescu & Băsescu, fiecare, a avut momentele sale de stupefacţie în faţa evidenţei că o parte a corpului social nu consideră necesar (sau moral) să-i elogieze.

Acest impas – al posibilităţii, dar nu şi obligaţiei, de a elogia/susţine/promova ceva/pe cineva într-o democraţie – transcede, cum spuneam, de la personaje la valori şi principii.

În acest condiţii, pe măsura momentului aniversar de acum, nu voi propune aici decât o scurtă serie de elogii – meritate, cred, şi destinate nu unor persoane anume, ci unor idei şi principii metodologice fără de care povestea revoluţiei din România-’89 ar rămâne mereu în suferinţă.

În primul rând, un elogiu simplităţii: în România, s-a vorbit mult despre adevărul acelui decembrie 1989 şi se va mai vorbi cu siguranţă, însă fiecare vorbitor/rememorator are adevărul său în această poveste. Mai mult: pentru fiecare român normalitatea recîştigată în urma revoluţiei arăta puţin altfel: unii îşi doreau un lider democratic puternic; alţii îşi doreau un lider democratic fără a fi puternic; unii ar fi vrut ca FSN-ul (gruparea-fanion a primelor zile fără Ceauşescu) să devină partid, alţii s-au opus acestui lucru⁹; unii şi-au imaginat o reformare a PCR-ului, alţii au dorit interzicerea lui prin lege; unii priveau cu speranţă reapariţia partidelor „istorice” în România, alţii vedeau acest lucru ca pe o ameninţare; unii au fost de la bun început convinşi de necesitatea instituţiei parlamentare în stat, alţii o tratează şi azi cu repulsie¹⁰ sau, cel puţin, ironie¹¹.

Şi totuşi, esenţa momentului fondator al tuturor aceste dileme, esenţa a ceea ce a fost Revoluţie Română de acum 20 de ani, atunci când vom ajunge la ea – dincolo de toate concepţiile, teoriile, adversităţile şi construcţiile noastre, mai mult sau mai puţin fundamentate –, vom vedea că este în sine foarte simplă: pentru că adevărul este cu siguranţă mai simplu decât imaginarul pe care timp de două decenii nu am ezitat să îl adăugăm peste istoria reală a acestei revoluţii din decembrie 1989.

Nu mă refer aici la elucubraţiile flagrante, nu mă refer la oamenii care îi cred pe soţii Ceauşescu ascunşi prin Paraguay, ca istoric nu mă pot raporta la aşa ceva, chiar şi „dispariţia” cadavrelor sau „înlocuirea” lor sunt nişte poveşti de senzaţie care nu nici o legătură cu istoria, şi îi sfătuiesc pe cei cu care intru în contact, în speţă studenţii de la Facultatea de Istorie din Bucureşti să evite capcana teoriilor senzaţionaliste şi conspiraţioniste. Cu atât mai mult i-am felicitat de fiecare dată pe cei care au iniţiat diverse conferinţe sau mese rotunde, care sub diverse sigle¹² le permite tuturor, fie că sunt politicieni, profesori sau revoluţionari, să îşi dea partea lor de adevăr sau de interpretare, pe baza căreia istoricii, azi şi mâine, vor construi acea naraţiune simplă şi logică a revoluţiei române din decembrie 1989. Probabil aceasta nu se va întâmpla foarte curând, dar se va întâmpla cu siguranţă.

3. Profesioniştii respectă definirea termenilor?

Al doilea elogiu, pe cale de consecinţă, este unul adus profesionalismului. Eu nu am avut onoarea de a fi revoluţionar (mi-ar fi plăcut, dar nu a fost cazul¹³), dar am avut în schimb onoarea de a fi senator de Timiş – judeţ care trăieşte cu o mare demnitate şi cu o certă încăpăţânare¹⁴ (în sens bun) legenda, istoria şi memoria  revoluţiei. Nu aş vrea ca aceste rânduri să deranjeze susceptibilităţile unora, nici revoluţionarii, nici oamenii politici, nu vreau să stârnesc neapărat nici reacţii polemice, dar cred că cei care vor desluşi revoluţia nu vor fi nici politicienii şi nici revoluţionarii. Ci sunt/vor fi istoricii. În anii ’90 s-au organizat comisii parlamentare pentru elucidarea revoluţiei; am avut ocazia de a colabora sau măcar discuta (şi uneori polemiza) cu unii dintre membrii sau responsabilii acestor comisii¹⁵; mi-a devenit clar că efortul lor va rămâne futil tocmai pentru că amprenta politicului nu oferă credibilitate în România.

Iar istoricii trebuie să se bazeze pe toate sursele veridice şi să-i consulte pe toţi, indiferent de partizanatul lor politic (dacă îl au sau nu – cu menţiunea că în România el este, încă, foarte prezent¹⁶) şi din acest motiv reiau un apel pe care l-am făcut cu ocazia unei reuniuni¹⁷ a revoluţionarilor & politicienilor: toţi cei care mai au încă amintiri din revoluţie, care au participat la ea, trebuie să-şi lase mărturia. Cred că este nevoie şi de adevărul lor, al revoluţionarilor, de mărturiile lor. Cu o ocazie anume¹⁸, dl Dumitru Dincă vorbea despre „exaltaţi” sau despre „inconştienţi”... Ei bine, să ne înţelegem: sigur îţi trebuia o doză de inconştienţă şi de exaltare ca să fi mers la baricadă în seara de 21 decembrie 1989, îţi trebuia o doză de nebunie – o nebunie frumoasă şi eroică, pentru că revoluţiile nu se fac cu oameni reci şi raţionali. Iar eu, ca istoric, pe aceşti oameni deosebiţi şi curajoşi care au fost în punctele fierbinţi ale revoluţiei îi invit să lase ceva în urmă, să povestească, să scrie; pentru că indiferent ce vor da jurnalele televizate de seară despre întâlnirile lor, adevărul istoric al revoluţiei se va cerne şi va rămâne, iar polemicile lor din faţa camerelor de vederi sunt inutile. De aceea i-am rugat să lase în urma lor mărturii pe care studenţii studenţilor noştri le vor folosi cu succes.

Totodată, în legătură cu necesarul profesionalism necesar atunci când analizăm revoluţia din decembrie, e obligatoriu să amintesc importanţa extraordinară a momentului politic şi geopolitic reprezentat de revoluţia română.

Această revoluţie a avut implicaţii geopolitice foarte mari în Europa de Sud-Est, şi mai ales în aria vestică a Mării Negre. Am convingerea – şi am scris-o într-o carte despre Rusia post-sovietică recent apărută¹⁹ – că atunci, în decembrie ’89, după fuga lui Ceauşescu (nu după demisia lui, cum se mai spune uneori – pentru că el nu şi-a dat niciodată demisia), deci după plecarea Conducătorului, Rusia/URSS de atunci a crezut că-şi (va) reface pârghiile de control asupra României. Uniunea Sovietică a considerat că, după dispariţia lui Ceauşescu (şi asta se va dovedi în timp), România urma să reintre în sfera sa de influenţă. La Craiova, Lugoj, Timişoara, toţi cetăţenii entuziasmaţi de revoluţie îşi imaginau că odată cu revoluţia dispare din România comunismul şi influenţa sovietică! Dar, în fapt, lucrurile nu stăteau deloc astfel²⁰. Într-o perspectivă puţin mai cuprinzătoare în acest puzzle, vom vedea că astfel se explică multe dintre evenimentele din anii 1990 – 1991 – 1992.

Revoluţia din decembrie a înscris România pe harta geopolitică a zonei noastre într-o poziţie foarte importantă – dar şi riscantă, atunci. S-a discutat şi se discută mereu despre problema serviciilor secrete şi a participării lor la revoluţia din decembrie 1989: sper că nu este nimeni atât de naiv încât să-şi închipuie că la un eveniment de o asemenea amploare cum a fost acea revoluţie nu erau prezente servicii secrete de (aproape) peste tot! Pentru că aceasta este, tehnic vorbind, datoria lor: să fie acolo unde ceva important se petrece. Desigur, nici revoluţionarii, nici oamenii politici nu pot spune cu exactitate care este doza lor de implicare şi cât li se datorează²¹. Mă refer şi la serviciile secrete sovietice sau ruseşti, şi la cele occidentale, dar şi la cele româneşti, pentru că inutil aducem în discuţie numai partea străină, din moment ce serviciile noastre au jucat în aceeaşi horă cu ele, împotriva aceluiaşi „inamic” – care atunci devenise, pentru toţi, Nicolae Ceauşescu.

În fine, elogiul final vreau să îl aduc preciziei în definirea termenilor.

Pentru că în anii 1990, pe fondul unor adversităţi politice şi al partizanatelor de tot felul, noi am desacralizat o revoluţie care ar fi fost un prilej excepţional pentru transformarea noastră la nivel de mentalitate. Tot ce s-a întâmplat atunci, toată graba noastră de a caricaturiza acea revoluţie s-a întors până la urmă împotriva noastră. De ce am numit-o „contrarevoluţie”, „loviluţie”, „evenimente”, de ce am numit-o în fel şi chip? De remarcat, aici, un binom: în opinia mea, termenul cel mai „injurios” la adresa revoluţiei din decembrie 1989 este acela de „loviluţie”. Este acesta strict o compilaţie între „lovitură de stat” şi „revoluţie”? Este acesta o parafrază după sintagma „refolution” a istoricului britanic Timothy Garton Ash – care contopea într-un singur cuvânt ideile de revoluţie şi de reformă din interior a partidelor comuniste? Oricare ar fi răspunsul, un lucru este – cred – cert: „refolution” rămâne pe mai departe respectabil şi cuprinzător; în schimb, „loviluţie” este în continuare un peiorativ minimalizator, care aruncă asupra revoluţiei române multe umbre de dubiu şi semne de întrebare.

Rămân la convingerea că reţinerea de a numi acel decembrie 1989 o autentică revoluţie – în ciuda partizanatului politic, firesc poate la începutul anilor 1990 – rămâne una dintre marile minusuri ale discursului public din societatea românească. Am avut cu toţii ezitarea de a numi-o revoluţie dintr-un impuls ce nega minima echidistanţă, plecat dintr-o luptă politică – repet – firească atunci, în 1990, după decenii de încătuşare a manifestărilor publice şi de despotism. Intelectualul româno-maghiar G.M. Tamás avea, cred, perfectă dreptate²² atunci când reproşa acest lucru „prietenilor săi români”: anume faptul că au ezitat să facă din acea revoluţie din 1989 actul de naştere al propriei lor legitimităţi. Spre exemplu, nici astăzi nu este tocmai clar în ce măsură Moscova a fost amestecată în revoluţia „de catifea” din Cehoslovacia; şi totuşi, cehii nu neagă faptul că ar fi avut o autentică revoluţie în 1989. E trist, dar adevărat: într-un secol cu câteva false revoluţii (vezi mai jos), în decembrie 1989 românii au avut o revoluţie (e drept, cu probleme, dileme, & mistere), dar nu au ştiut să profite de ea.

4. De fapt, când s-a terminat revoluţia?

Cred că ar fi timpul să cădem cu toţii de acord că în decembrie 1989, în România, a avut loc o revoluţie. Acest aparent „verdict” nu afectează enigmele din acele zece zile. Nici diferitele roluri jucate de personajele de prim-plan ale acelor momente încinse. Nu a fost o contrarevoluţie, nu a fost o lovitură de stat, şi, în acelaşi timp, îmi doresc sincer ca peste 200 de ani să se spună că a fost şi ultima revoluţie a poporului român. 

Pentru că românii au, raportat la unitatea de timp, suspect de multe revoluţii. De la 1784 şi până în 1989, noi am avut şapte revoluţii (mai mult sau mai puţin reale, dar fiecare a avut partizanii ei) şi cel puţin patru lovituri de stat. O scurtă recapitulare: 1784 – „revoluţia”, spuneau unii, lui Horea, Cloşca şi Crişan; 1821 – revoluţia lui Tudor Vladimirescu; 1848 – revoluţia paşoptiştilor; 1866 – „revoluţia” detronării lui Cuza; 1940 – „revoluţia” legionară; 1944 – începutul „revoluţiei naţionale antifasciste şi antiimperialiste”; 1989 – revoluţia anticeauşistă/anticomunistă din decembrie.

În ceea ce priveşte loviturile de stat, gândiţi-vă la Cuza (1866), Antonescu (1944), Regele Mihai (1947) sau Ceauşescu (1989). Cum se vede, la noi deseori loviturile de stat par a se suprapune peste revoluţii; nu este tocmai măgulitoare această concluzie (sau, mai bine spus, confuzie). Personal, mi-aş dori ca măcar 200 de ani de acum încolo să avem răgazul să ne explicăm revoluţiile de până acum şi să nu mai facem altele noi în stradă. Se pare că noi am avut atât de multe revoluţii încât nu prea avem timp să învăţăm ceva din ele!

Nu am fost niciodată un partizan al preşedintelui Iliescu, dar am convingerea fermă că ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 are directă legătură cu evoluţiile din anul 1990. Ca unul care am fost în Piaţa Universităţii – şi nu mă voi dezice niciodată de prezenţa mea acolo –, şi în calitate de profesor de istorie îmi pun azi problema dacă acel moment numit Piaţa Universităţii a fost continuarea revoluţiei din decembrie sau dacă nu cumva a fost primul episod al revoluţiilor colorate, al revoluţiilor zise „portocalii” din Estul Europei. Merită să medităm la aceste lucruri.

Închei prin a spune aşadar că în decembrie 1989, în opinia mea, a fost o reală revoluţie şi că în anul următor, 1990, România a trecut foarte aproape de o posibilă catastrofă (geo)politică. Ne amintim tulburările etnice de la Târgu Mureş, din martie acel an. România putea atunci prefaţa i) drumul pe care a luat-o ulterior Iugoslavia sau, de ce nu, ii) puteam să ne alegem cu un „conflict îngheţat” pe teritoriul României, între români şi maghiari, acolo în Transilvania.

Fac aceste evoluţii parte din revoluţia din 1989? Iată o nouă sursă de reînnoite speculaţii.

NOTE

ADRIAN CIOROIANU – Prof.univ.dr., Facultatea de  Istorie, Universitatea din Bucureşti; fost senator şi fost ministru de Externe, ultima carte publicată este Geopolitica Matroşcăi, Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009. Actualmente este Decan la Facultatea de Istorie, Universitatea din   Bucureşti.

 sus