Două decenii de analiză

[Sfera Politicii 142]

Două decenii de revoluţieEseu antirevizionist
 

DAN PAVEL
[The University of Bucharest]

„Nu religia este opiumul
popoarelor, ci revoluţia”
Simone Weil

Abstract:
The author examines the crucial differences between the breakdown of the totalitarian communist regimes in Central Europe and in Romania. For Central-Europeans, Westerners and the international community, the anti-communist revolutions of 1989 are related with 11/9, „the Fall of the Berlin Wall”, and „the Velvet Revolution”, while for Romanians, the same events are related with the bloody violent repression and confrontation, the faked „show trial” of Ceauşescu and his execution. While regime change in other former communist countries is related with terms and sintagms like transplacement, ruptforma, extrication or reforma pactada-ruptura pactada, pacted transition, „the four-player game theory model”, none of them is relevant for the Romanian case. He is trying to find answers for the questions „Why?” and „How?” related with so many events before, during and after 1989.

Keywords: regime change, revolution, transplacement, ruptforma, extrication, reforma pactada-ruptura pactada, pacted transition, “the four-player game theory model”, revisionism

Prăbuşirea regimurilor comuniste totalitare din 1989 are semnificaţii diferite pentru beneficiarii acestui eveniment istoric crucial – indivizii, comunităţile, naţiunile, marile puteri, comunitatea internaţională. Deosebirile între modalităţile în care privim, evaluăm şi chiar sărbătorim ceea ce s-a petrecut acum două decenii au devenit stridente. Occidentalii şi central-europenii comemorează & sărbătoresc „revoluţiile din 1989” pe 9 noiembrie, iar noi, românii, pe 22 decembrie¹. Oare de ce? Ei sărbătoresc pur şi simplu prăbuşirea regimurilor totalitare comuniste, iar noi încă ne mai zbatem în dilema dacă a fost lovitură de stat, mişcare populară de stradă (spontană sau provocată”), „evenimente”, amestec al „puterilor străine”, revoluţie, ba chiar „trădare” (definită în felurite feluri), o consecinţă a „înţelegerilor” de la Malta ori poate o combinaţie între celelalte, în proporţii diferite, după cheful ori nivelul de înţelegere al fiecăruia. Noi sîntem într-un continuu revizionism, fără ca schimbările de paradigme să aducă mai multă claritate factuală ori morală. Revizionismul lor se face în sens constructiv, pentru că noile date, ipoteze şi teorii care apar aduc un plus de înţelegere. Oare de ce?

Alternanţa şi succesiunea la putere au fost extrem de diferite în ţările central-europene şi în România. Oricum, liderii comunişti din toate celelalte ţări au supravieţuit evenimentelor, unii au emigrat şi/sau şi-au scris memoriile, în vreme ce liderul comunist autohton a fost executat, după ce a fost supus unui „proces spectacol”, un proces înscenat, sinistru, filmat şi difuzat imediat după execuţie. În timpul evenimentelor cu impact revoluţionar, în toate celelalte ţări nu a murit nimeni, pe cîtă vreme în România au murit oameni înainte de prăbuşirea regimului, dar mai ales după aceea². Factorul cel mai important în toate celelalte ţări foste comuniste din categoria „satelit” a fost existenţa unor elemente „moderate” atît în tabăra comunistă, cît şi din tabăra anticomunistă, disidentă. Dacă ar fi existat numai elemente „dure” (hard-liners), atît în tabăra celor de la putere, cît şi în tabăra celor din opoziţie, era imposibilă producerea a ceea ce s-a numit la unii autori transplacement, ruptforma ori extrication, iar la alţi autori reforma pactada-ruptura pactada ori pacted transition sau „the four-player game theory model”³. Or, analiza riguroasă a „cazului românesc” scoate la iveală imposibilitatea aplicării unor asemenea concepte, care sînt cruciale nu doar pentru explicarea momentelor cruciale ale pregătirii schimbărilor de regim politic, schimbărilor revoluţionare în sine, precum şi perioadelor ulterioare, în care se petrece tranziţia. Cine încearcă şi aici să răspundă la întrebarea „oare de ce?” are parţial uşurată sarcina explicării tranziţiei din ţara noastră.

Teoreticienii „revoluţiilor din 1989” folosesc pentru a le descrie şi explica sintagme, simboluri, imagini, termeni care scot la iveală semnificaţii evidente ori subtile ale evenimentelor de atunci: „the Velvet Revolution” or „the Gentle Revolution”⁴; „the soft revolution”; revoluţia nonviolentă, „autolimitată”, care nu a mai adus după sine ghilotina şi Gulagul, ci renumitele „mese rotunde”, la care au negociat reprezentanţii regimului totalitar care se prăbuşea (în frunte cu generalii care controlau armata şi serviciile de poliţie politică)  şi reprezentanţii societăţii civile, din care se năştea viitoarea clasă politic; „anti-teleological, nonutopian, and nonideological forms of social activism”; respingerea experimentelor radicale de inginerie socială; escaladarea şi dărîmarea (fizică) a Zidului Berlinului, în particular a unor părţi din acesta ⁵. La noi, cu greu găseşti teoreticieni ai revoluţiei anticomuniste autohtone ori gînditori capabili să explice apartenenţa la aceeaşi categorie istorică a evenimentelor din celelelte ţări şi a celor din Românie, dar  în schimb abundă teoriile conspiraţioniste ori abordările nostalgice, în care istoricii şi jurnaliştii se întrec cu politicienii ori pseudoanaliştii pentru a-şi exprima îndoielile privind caracterul anticomunist al revoluţiilor, regretul pentru soarta clanului Ceauşescu şi executarea dictatorului, resentimentele faţă de generalul care a pus la cale arestarea fostului dictator, împiedicînd planurile sale de reprimare care ar fi dus la un masacru cu mult mai sîngeros decît ceea ce s-a petrecut în realitate, pe care l-au condamnat la puşcărie înainte să o facă şi instanţele de judecată. Oare de ce? Generalii comunişti  Jaruzelski şi Kiszczak în Polonia au avut parte de lungi convorbiri şi interviuri cu cel pe care l-au persecutat şi întemniţat, Adam Michnik. La noi, generalul Stănculescu este ridiculizat periodic, indiferent că se găseşte în închisoare, la cazinou, internat în spitalul penitenciarului ori la premiera unui spectacol în care unul dintre personajele principale este chiar el. Oare de ce?⁶ Răspunsurile sînt complicate, nu voi încerca aici să le formulez şi oricum nu pe toate, pentru că unele răspunsuri nici nu au fost încă găsite. Însă diferenţa are de-a face cu modul în care ei/ceilalţi/occidentalii&central-europenii au sărbătorit cele două decenii care au trecut, prin organizarea „Festivalului Libertăţii”, la Poarta Brandenburg, avînd ca invitaţi şefi de state, lideri istorici faimoşi din lumea întreagă (de la Walesa la Gorbaciov), în vreme ce noi întîmpinăm aceleaşi evenimente într-o ţară divizată de ură şi resentimente, manipulare şi dezinformare, după alegeri „libere şi corecte”, însă contestate la fel ca primele alegeri „libere şi corecte”. De ce oare?

Au trecut două decenii de la prăbuşirea regimurilor comuniste din această parte a lumii, iar românii tot nu ştiu încă adevărul despre cele întîmplate. Reconstituirea faptelor a fost făcută în mare parte, dar încă mai lipsesc anumite piese cheie din „puzzle”. Există numeroase mărturii, reconstituiri, mai ales parţiale, iar istoricii riguroşi, nonpartizani, capabili să obţină documente cheie, mărturiile cheie ale unor personaje care au făcut istoria, iar în ultimă instanţă să facă lumină asupra tuturor evenimentelor de atunci nu sînt prea mulţi⁷. Or, cunoaşterea şi înţelegerea modului în care s-au prăbuşit regimurile totalitare comuniste este la fel de importantă precum cercetarea modului în care s-au instaurat ele, dar mai ales ale modului în care aceste regimuri şi-au exercitat puterea, guvernarea, represiunea. Adesea, abordarea regimului comunist din România în mod strict, exclusivist, în particular prin referirea doar instaurarea, funcţionarea şi prăbuşirea acestuia, fără o perspectivă de tip comparative politics, reprezintă un procedeu epistemologic autarhic, care îţi limitează chiar înţelegerea propriilor obiective cognitive.

Pentru restul lumii, căderea Zidului Berlinului din 1989 a fost cel mai important eveniment istoric de după 1945, pentru că a marcat sfîrşitul simbolic al regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est, sfîrşitul Războiului Rece, provocînd apoi reunificarea Germaniei, prăbuşirea Uniunii Sovietice, intrarea în epoca strategică a „unilateralismului”, cu SUA drept putere hegemonică, extinderea NATO şi lărgirea Uniunii Europene. Mulţi vedeau în Zidul Berlinului întruchiparea materială a ceea ce Winston Churchill numise „the Iron Courtain” („Cortina de Fier”). Căderea Zidului Berlinului a fost evenimentul care a declanşat „efectul de domino” incontrolabil care a precipitat evenimentele în toate ţările „satelit” ale URSS⁸. Or, specialiştii consideră că modul în care au procedat liderii comunişti germani a venit dintr-un calcul tactic transformat într-o eroare de comunicare politică, care a declanşat efecte incontrolabile, de unde şi senzaţia de improvizaţie pe care au trăit-o atît naţiunile oprimate de comunism, cît şi marii rivali strategici din acea perioadă istorică⁹. Chiar dacă şi noi am beneficiat de o bună parte din aceste avantaje, moştenirea comunismului încă marchează mentalităţile, retorica, comportamentul aleşilor, alegătorilor şi nonalegătorilor, majorităţii şi minorităţilor. Dovezile sînt numeroase. Cea mai relevantă dovadă este modul în care feluriţi „operatori” încearcă să confişte tema anticomunismului, într-o perioadă istorică în care comunismul nu mai există ca regim politic, iar din punctul de vedere al influenţei ideologice şi doctrinare a devenit irelevant. Or, la noi se încearcă menţinerea în actualitatea politică a comunismului, fără a ţine seama de raţiunile de igienă publică ori de motivaţiile teologice. Comunismul a murit, dar noi nu l-am îngropat. Bine coafat, machiat, manicurizat, cadavrul acesta a fost îmbrăcat în haine noi şi scos pe scenă. Are şi un alt nume. Populismul. Iar alegerile prezidenţiale din 2009 au marcat triumful populismului.

Românii au trăit patru decenii şi jumătate în partea „astalaltă” a „Cortinei de Fier”. Nu prea au ştiut şi nici acum nu ştiu ce s-a petrecut în partea „cealaltă” a „Cortinei”, a „Zidului”. Şi cînd am pierdut legătura cu lumea şi cînd am reluat-o, nu am învăţat un lucru simplu: noi nu sîntem centrul universului. Or, pentru lumea liberă, dar şi pentru Imperiul Sovietic, Berlinul Occidental era „centrul lumii”. În ultimele zile ale celui de-al doilea război mondial, Berlinul a fost ocupat de armatele a patru ţări aliate: Franţa, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietică. Deşi capitala celui de-al treilea Reich se afla geografic în zona sovietică de ocupaţie, totuşi francezii, americani şi britanicii şi-au trimis şi ei trupele acolo, ca să nu cadă întregul Berlin sub ocupaţia Armatei Roşii. Şi bine au făcut. Apoi, au fost două Germanii, cea normală şi cea totalitară, iar pe teritoriul RDG mai exista un teritoriu controlat de fapt de americani (aşa cum există şi un teritoriu controlat tot de ei şi în Cuba, Guantanamo). La ordinul lui Stalin, sovieticii au instituit o blocadă  cruntă împotriva Berlinului, dar americanii şi aliaţii lor ajunseseră să asigure un pod aerian pentru aprovizionarea oraşului, care la un moment dat însemna 1.500 de zboruri zilnice. După suspendarea blocadei, Berlinul a rămas cîţiva ani o poartă deschisă între cele două lumi aflate în conflict, fiind o tentaţie permanentă pentru germanii care trăiau în închisoarea comunistă. Peste două milioane şi jumătate de est-germani au devenit vest-germani, între 1949 şi 1962, folosind numeroasele oportunităţi de trecere între Berlinul de Est şi Berlinul de Vest. După ce „marele reformist” Nikita Hruşciov i-a ordonat „omologului” său est-german să înceapă construcţia zidului, întîi din sîrmă ghimpată, apoi în forma devenită celebră, între 1962 şi 1989 doar cinci mii de est-germani au devenit vest-germani folosind acest mijloc.

Berlinul de Vest a fost singurul teritoriu la est de Elba care a beneficiat de Planul Marshall. Prin faptul că erau practic două părţi ale aceluiaşi oraş, care aparţineau însă unor regimuri politice diferite, Berlinul de Vest şi Berlinul de Est au devenit încă de la mărturiile vii tocmai ale acestor diferenţe, care cu trecerea timpului au devenit radicale. Chiar dacă sovieticii au înălţat pînă la urmă Zidul, între cele două lumi care se întîlneau în acelaşi oraş au rămas numeroase canale de comunicare, după cum au continuat să existe familii care trăiau de o parte şi de alta, în lumi paralele. Chiar dacă americanilor şi britanicilor li s-a tot reproşat faptul că i-au cedat prea uşor lui Stalin ţările care aveau să devină „sateliţi” ai Moscovei sau poate că tocmai de aceea, occidentalii nu au renunţat niciodată la Berlinul de Vest. Acolo, lîngă Zidul Berlinului au rostit preşedinţii americani discursuri memorabile. Pe 26 iunie 1963, la puţină vreme după construirea Zidului de către Hruşciov, John Fitzgerald Kennedy rostea celebrul discurs „Ich bin ein Berliner”, un fel de anticipare al lui „We are all Americans”:

„Two thousand years ago the proudest boast was «Civis Romanus sum».
Today, in the world of freedom, the proudest boast is, «Ich bin ein Berliner!».
There are many people in the world who really don’t understand, or say they don’t, what is the great issue between the free world and the Communist world.
Let them come to Berlin!”.

Douăzeci şi patru de ani mai tîrziu, pe 12 iunie 1987, cu ocazia aniversării a 750 de la întemeierea Berlinului, Ronald Reagan rostea un alt celebru discurs, profetic, provocator la adresa liderului comunist Gorbaciov, „Tear down this wall!”:

„General Secretary Gorbachev, if you seek peace, if you seek prosperity for the Soviet Union and Eastern Europe, if you seek liberalization: Come here to this gate! Mr. Gorbachev, open this gate! Mr. Gorbachev, tear down this wall!”¹⁰

Un mare istoric american, John Lukacs (de origine din Ungaria, cu tată maghiar, romano-catolic, şi mamă evreică), scria că 1989 a marcat sfîrşitul secolului XX şi al epocii moderne. Chiar aşa se şi numeşte una dintre cărţile sale, The End of the Twentieth Century and the End of the Modern Age, publicată în 1993. Istoricilor inteligenţi şi nonconvenţionali le place să iasă din chingile cronologiei ori împărţirilor rigide, pentru că urmăresc să facă „qualiy history”. Unii impart istoria postbelică folosind reperele cronologice 11/9 şi 9/11 („before and after 11/9”, „before and after 9/11”). Istoricii abordărilor calitative au puternice motivaţii cînd apelează la formule precum cele de mai sus. Pentru noi, românii, în 1989 nu s-a terminat nici secolul XX, nici epoca modernă. Chiar dacă formal sîntem membri NATO şi UE, ar fi o minciună dacă am pretinde că facem parte din civilizaţia lor occidentală, care a produs democraţia, liberalismul, capitalismul, „etica muncii”, statul de drept, „vetoul minorităţilor”, consensualismul, votul liber şi corect.

Se spune că regimurile comuniste ar fi căzut atît de uşor în 1989 pentru că liderilor comunişti nu le mai păsa de nimic altceva decît propria supravieţuire şi interesul propriu. În acest sens, liderii de acum ai României nu sînt cu nimic diferiţi. Spre deosebire de „marile revoluţii” care prin caracterul lor „extraordinar” (datorită radicalismului lor moral, ideologic, doctrinar) au schimbat soarta lumii, caracterul „revoluţiilor din 1989” a fost unul „ordinar”, ele au urmărit intrarea oamenilor în normalitate¹¹. România este singura ţară de la Est de Prut unde „intrarea în normalitatea” democraţiilor liberale consolidate, capitalismului democratic, statului de drept, drepturilor şi libertăţilor individuale întîrzie atît de mult încît chiar democratizarea ţării este pusă sub semnul întrebării.

Revenind la cauzele prăbuşirii regimurilor comuniste totalitare, cea mai mare eroare metodologică şi teoretică este de a susţine explicaţia unicauzală sau explicaţiile unicauzale. Sînt tot felul de comentatori, politicieni sau chiar cercetători care iau în braţe un singur factor, o singură explicaţie, o singură cauză. Este complet incorect, din toate punctele de vedere. Mai ales dacă – în numele unui factor, explicaţii sau cauze reale – sînt minimalizate ori negate toate celelalte cauze reale şi mai ales contextul în care s-a produs convergenţa lor. Unideterminismul este cea mai păguboasă abordare a evenimentelor istorico-politice complexe.  Prăbuşirea comunismului a fost prevestită de foarte puţine persoane. Regimurile comuniste erau extrem de puternice din punct de vedere militar, iar în ultimă instanţă arsenalul de arme atomice era suficient pentru distrugerea planetei de nenumărate ori. Ideea că regimurile comuniste ar fi căzut de la sine, doar datorită dificultăţilor economice şi sociale interne,

Cînd România a reuşit să scape de regimul totalitar comunist şi economia de stat centralizată, ineficientă, toată lumea credea că am scăpat de toate problemele politice, sociale şi economice, că va urma un fel de eră a prosperităţii generale, că „va curge laptele şi mierea pe pămînt”. Cînd colo, parcă nimic nu ne iese. L-am schimbat pe Iliescu cu Constantinescu, după care a venit din nou Iliescu, iar cînd Iliescu n-a mai avut dreptul la nici un mandat, a venit Băsescu, şi tot nu ieşim din criză. Criza prelungită durează de două decenii. Asta înseamnă că adevărata revoluţie nu s-a produs. Iar aici folosesc termenul de revoluţie într-un sens tocquevilleian, drept un fenomen legat de schimbările pe termen lung, nu doar de schimbările rapide, bruşte de regim politic, şi nici măcar de înlocuirea unei guvernări cu alta ori a unei administraţii prezidenţiale cu alta. Revoluţiile sînt tipuri de schimbare socială radicală, ale căror efecte profunde sînt din categoria schimbărilor de „durată lungă”. Un profund gînditor politic francez contemporan, Jean-Francois Revel, a avut această revelaţie a revoluţiei ca serie de schimbări profunde, în profunzime, cînd a vizitat Statele Unite ale Americii:

„îndeobşte, prin revoluţie se înţelege într-un sens restrîns şi tehnic, înlocuirea unui regim politic cu altul, în urma unei lovituri de stat violente, urmată de insurecţii, epurări, interdicţii, arestări, eventual  şi execuţii. Dar asta înseamnă să confundăm substanţa cu scenariul. Multe «revoluţii» conforme acestei scheme de manual s-au dovedit nişte recăderi în dictatură….prin revoluţia americană înţeleg mai puţin un epifenomen politic pe culmile vizibile ale puterii cît o serie de transformări provenind spontan din straturile profunde ale societăţii. Aceste transformări radicale se nasc, cresc, continuă şi se dezvoltă independent de alternanţele de majoritate care se produc la etajul federal. Poţi schimba regimul fără să schimbi societatea şi poţi schimba societatea fără să schimbi regimul. Acea Free Movement americană a apărut şi s-a dezvoltat la fel de bine sub preşedinţi republicani şi sub preşedinţi democraţi. Şi nu a căzut niciodată (ori a căzut foarte rar şi inefficient), spre deosebire de replicile ei europene, în plasa ideologiilor arierate din veacul al XIX-lea, ori în mrejele teoriilor pseudorevoluţionare ale marxiştilor secolului XX. Cum afirmam atunci, cine spune revoluţie spune, prin definiţie: eveniment care n-a avut loc niciodată, provenit pe cu totul alte căi decît cele istorice cunoscute. Cine spune revoluţie se referă la ceva ce nu poate fi conceput sau perceput prin recurgerea la vechile concepte. Asta era pentru mine evidenţa: adevărata revoluţie nu s-a produs în Cuba, ci în California”.¹²

Revel a avut revelaţii politologice cînd a vizitat America, la fel precum ilustrul său predecesor, Alexis de Tocqueville.    

Nu mai există altă ţară în lume şi în istorie în care participanţii la o revoluţie (căreia altminteri i se contestă caracterul revoluţionar) să fi solicitat şi să fi primit din partea statului „certificate de revoluţionar”, recompense şi privilegii materiale. Ar fi fost absurd, de pildă, ca liderii şi participanţii la Revoluţia Franceză să fi solicitat „certiticate de revoluţionar”, cînd schimbările petrecute atunci au marcat istoria umanităţii, iar ei erau conştienţi de acest lucru. Iar „recompensa” primită de unii dintrei a fost chiar trimiterea la „eşafod”. Cam la fel a procedat şi Stalin cu foştii revoluţionari bolşevici din 1917, cînd în timpul „Terorii Roşii” din anii 1934-1037 au fost executaţii sute de mii de bolşevici, „revoluţionari”, iar represiunea instaurată de el nu i-a cruţat nici măcar de colegii din Politbiuro, organul politic suprem al partidului bolşevic, cum ar fi Zinoviev, Kamenev, Buharin, ori chiar Troţki, exilat, dar asasinat de NKVD în Mexic, în 1940. Excluzînd asemenea procedee revanşarde şi criminale, unica recompensă pe care o poate primi un revoluţionar este legată chiar de îndeplinirea scopului acţiunii sale revoluţionare, schimbarea regimului politic, obţinerea libertăţii individuale pentru sine şi semenii săi („eliberarea”), precum şi recunoaşterea socială, garantarea constituţională a acestei libertăţi¹³. Atît. În rest, dacă a scăpat cu viaţă, revoluţionarul trebuie să-şi ia viaţa de la capăt sau să continue ceea ce făcuse şi înainte în plan profesional sau al iniţiativei economice ori în planul împlinirii culturale şi spirituale, unde era îngrădit printr-o multitudine de mijloace.

NOTE

DAN PAVEL – Predă ştiinţe politice la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti. A înfiinţat la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Facultatea de Ştiinţe-Politice, Administraţie Publică şi Jurnalism, împreună cu Emil Boc şi Vasile Puşcaş. Fost redactor-şef adjunct şi fondator al publicaţiilor 22, Sfera Politicii, Polis. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. În prezent, coordonează firma de consultanţă politică, DDHM Strategic Consulting. Ultima carte publicată „Democraţia bine temperată. Studii instituţionale”, Iaşi, Polirom, 2010.

 sus