|
Două decenii de analiză
[Sfera Politicii 113]
„Democrația românească”, teorie și metodă
ROMULUS BRÂNCOVEANU
[The University of
Bucharest]
Abstract:
This is a comment on the type of democracy in
Romania, as illiberal democracy. Given the Romanian
democratization process, we can hope that, in the
future, all populisms and politicization will cease,
and a true liberal and constitutional democracy will
be installed, which will not be a „Romanian
democracy” as Paul Wolfowitz suggested to be
exported in Iraq. The question is whether it is good
or not to „export” such a political model. „Romanian
democracy” could be an exporting model only as an
alternative to dictatorship and under the assumption
that it will be adjusted in time, under the external
pressure.
Keywords: illiberal democracy;
democratization process; Romanian democracy
Un pic de teorie
România se află la al cincilea rând de alegeri libere și pluraliste de după căderea comunismului: 1990, 1992, 1996, 2000. Respectarea ciclurilor electorale ar putea fi interpretată de către un observator nefamiliarizat cu realitatea românească drept un semn de admirabilă stabilitate și predictibilitate politică. Predictibilităţii ciclului electoral i s-ar putea adăuga testul alternanţei la guvernare, trecut în 1996 și 2000, și existenţa unei economii de piaţă funcţionale, certificată de Uniunea Europeană. O democraţie autentică, într-o ţară normală, în care sistemul electoral, cuplează cu piaţa liberă și este însoţit de o realizare sistematică a drepturilor și libertăţilor specifice democraţiei, ar putea conchide atunci observatorul nostru.
Cu toate acestea, cu numai câteva săptămâni în urmă, un posibil asemenea observator, Paul Wolfowitz aprecia că în Irak ar fi posibilă edificarea unei „democraţii românești” (The New Yorker, 1 nov 2004). Tot Wolfowitz întrevăzuse posibilitatea răsturnării lui Saddam Hussein, după un „model românesc”. Este destul de clar că „democraţie românească” nu înseamnă în ochii lui Wolfowitz vreun model ideal de democraţie. Fără să reprezinte un ideal, „democraţia românească” așa cum e pare, totuși, un rău mai mic în comparaţie cu instabilitatea politică sau cu dictatura. Deși declaraţia politicianului american nu împinge democraţia românească în derizoriu (o anumită notă ironică este, totuși, apăsată), trebuie spus că tocmai defectele acestui soi de democraţie o fac dezirabilă și adaptabilă pentru alte zone geografice și chiar culturale.
Aprecierile lui Wolfowitz cu privire la democraţia de pe la noi nu sunt, totuși, singurele din spaţiul american. Fareed Zakaria (1997), de pildă, includea democraţia românească între exemplele sale de așa-numită democraţie iliberală, cum ar fi Belarus sau Bangladesh. Aspectul iliberal al democraţiei românești s-ar fi manifestat, potrivit lui Zakaria, în primele mandate ale președintelui Iliescu. Totuși, consecinţele iliberalismului românesc nu sunt la fel de serioase pe cât sunt în Belarus, în Rusia, sau în alte ţări ale spaţiului ex-sovietic, din Europa și Asia. Spre deosebire de unele din aceste ţări, sistemul iliberal din România nu a condus și nici nu pare că se îndreaptă spre forme de guvernare autocrată. E un iliberalism cu alternanţă la guvernare.
Și ceva metodă
Alegerile deschise, libere și corecte reprezintă esenţa democraţiei. Guvernele rezultate din alegeri pot fi ineficiente, corupte, lipsite de viziune, iresponsabile, conduse de interese particulare și incapabile de adoptarea politicilor cerute de binele public. Asemenea trăsături fac unele guverne indezirabile, dar nu le fac nedemocratice. Democraţia este o virtute publică printre altele, iar relaţia democraţiei cu alte vicii și virtuţi publice poate fi înţeleasă doar dacă democraţia este clar distinsă de alte caracteristici ale sistemelor politice (Huntington, 1991). Oricâte rezerve am putea avea faţă de definiţia lui Huntington, ea surprinde, totuși, un fapt esenţial pentru democraţie: alegerea conducătorilor de către popor. Poporul poate aduce la putere regimuri nedemocratice uneori, dar în regimurile democratice guvernanţi sunt în mod necesar aleși de către cetăţeni.
Vorbind de alegerea guvernanţilor, presupunem deopotrivă suveranitatea poporului și posibilitatea schimbării acestora. Prin urmare, democraţia nu privește pur și simplu guvernarea de către popor, ci mai ales mecanismul prin care sunt aleși cei care trebuie să guverneze. Ceea ce înseamnă că abia alegerile libere și corecte definesc mecanismul electoral care poate fi denumit democratic. Dacă alegerile nu se desfășoară liber și corect nu putem vorbi de democraţie, chiar dacă mecanismul electoral a fost pus în funcţiune și lucrează. Pentru ca mecanismul democratic să lucreze corect trebuie, pentru schimbare guvernanţilor trebuie să nu depindă de bunul plac al acestora și să fie aplicate în mod riguros (spre exemplu limita celor două mandate, pentru președinte, a fost încălcată în România) Orice încercare de a împiedica schimbarea guvernanţilor prin mecanismele democratice existente sau de a modifica funcţionarea acestora în favoarea menţinerii acestora la putere este nedemocratică. În pofida unor asemenea nuanţări, Huntignton susţine destul de abrupt că alegerile legitimează orice fel de guvern, și, prin urmare, orice sistem în care aspectul plebiscitar este determinant reprezintă, în ultimă instanţă, o democraţie. Există însă și punctul de vedere opus. F. Zakaria, de exemplu, respinge generalitatea unei asemenea definiţii (de altfel, e o problemă dacă putem vorbi de generalitate pentru un fenomen care se realizează oricum numai local și individualizant), considerând că tradiţia democratică occidentală nu se caracterizează în primul rând prin aspectul plebiscitar. Modelul vestic, scrie el, este întruchipat nu de plebiscit, ci de imparţialitatea justiţiei. Astfel, în cursul secolului al XIX-lea, în ţările din Europa Occidentală, a existat mai de grabă o formă de autocraţie liberală (semidemocraţie), decât o democraţie în puterea cuvântului, asimilabilă constituţionalismului liberal. În 1830, în Marea Britanie, ţara-cadru a democraţiei moderne, abia 2% din populaţie alegea una dintre camerele Parlamentului (Camera Comunelor). De aceea, exemplaritatea democraţiei occidentale, nu stă în existenţa scrutinului, ci în constituţionalismul liberal, adică în domnia legii, dreptul la proprietate privată, separarea puterilor, libertatea cuvântului și libertatea de asociere În această schemă, domnia legii, include și imparţialitatea executării acesteia. (Zakaria, 1997). Or, cum bine se știe, în noile democraţii, ceea ce este șubred este tocmai „constituţionalismul liberal”.
Democraţia pare să fie astăzi o valoare universală, dar numai cu greu putem să identificăm o trăsătură a ei care să fie definitorie și, în același timp, să constituie un criteriu de demarcaţie faţă de alte for-me de guvernare. De altfel, discuţii cum sunt cele de mai sus nu sunt discuţii teoretice. Ele se leagă de contexte sociale și politice, precum și de politicile strategice la nivel global. De aceea, vom înţelege mai bine lipsurile și calităţile democraţiei noastre, dacă vom plasa evoluţia sistemului nostru în contextul mai larg al prefacerilor care au loc în lume și care se leagă de ceea ce Huntington (1991) consideră a fi fost un al treilea val de democratizare.
Acest val de democratizare a început în 1974 în Portugalia. Pe atunci existau numai 40 de ţări cu regim democratic, astăzi numărul acestora ridicându-se la 121. De un concept clar al democraţiei avem nevoie nu pentru a număra ţările democratice, ci pentru a ne orienta în hăţișul proceselor politice și geostrategice ce marchează lumea de astăzi și așa-numitul proces de globalizare. Punctul de vârf al procesului de democratizare început în 1974 a fost, de bună seamă, colapsul comunismului. Căderea comunismului reprezintă un succes, oarecum, nesperat al democratizării, căci ţările comuniste păreau reduta destinată să cadă ultima. Dominoul s-a prăbușit însă în partea lui cea mai bine asigurată, lăsând procesului de democratizare oportunităţi neanticipate. Astfel, în noul secol, efortul de democratizare este nu doar politic, ci și militar. Războiul din Irak trebuie înţeles mai ales în acest context, al efortul militar cerut de continuarea procesului de democratizare. Această logică război – democraţie nu este neapărat străină instaurării regimurilor democratice. Ea a funcţionat în Germania Occidentală, Italia și Japonia, și așa cum a funcţionat după al doilea război mondial în ţările învinse, ar putea funcţiona și în Irak. Dacă ne situăm în contextul război – democraţie, modelul românesc are și părţi lui bune. Răsturnarea printr-o mișcare populară a regimului lui Saddam ar fi reprezentat o cale mai bună sau un acces mai bun la o stabilitate democratică, decât ocupaţia militară. Cum tot la fel, o democraţie în care se înaintează numai în urma presiunilor externe, și nici atunci într-un ritm convenabil, dar în care se păstrează aparenţele, este dezirabilă în comparaţie cu instabilitatea politică, războiul civil sau dictatura. Prin defectele ei, „democraţia românească” ar reprezenta, astfel, o soluţie și un model care ar putea fi exportat. Totuși, această schemă este valabilă numai în măsura în care scopul este universalizarea democraţiei.
Înţelegerea democraţiei ca proces și echivalarea acesteia cu democratizarea transformă democraţia într-o sarcină pe termen lung și într-o scuză pentru relele epocii sau ale momentului. Politicienii noștri nu sunt străini de această interpretare și mulţi dintre ei o manipulează în defavoarea democraţiei și în propriul folos. Nici societatea noastră nu se lasă mai prejos.
Societatea românească are, de altfel, o uriașă capacitate de disimulare și ipocrizie. Este poate adevărat că poporul român n-a căpătat această capacitate în comunism, dar comunismul i-a oferit terenul pe care a exersat-o enorm. Întreg spaţiul public în comunism fusese acaparat de manifestările ei: supunere faţă de partid și de capriciile acestuia, puterea de găsi întotdeauna suficiente resurse pentru a-l trăda pe cel de alături, de a asuma cu zâmbetul pe buze că albul e negru și negrul e alb ș.a.m.d. Totuși, în acei ani, exista o recunoaștere tacită a binelui. Binele tacit prevala și constituia un reper. Tot el contribuia la menţinerea unei sănătăţi sociale oarecare. Astăzi, disimularea și ipocrizia sunt un mod de viaţă. Semnele acestui mod de viaţă sunt peste tot. Și nu e vorba doar de faptul că intelectuali de seamă au girat și girează cu prestigiul lor partide, oameni politici sau publicaţii, ci de faptul că realitatea românească devine pe zi ce trece un imens și tot mai vulgar tabloid. Pagina politică a acestui tabloid arată un sistem democratic de tip iliberal în care partidele politice plebiscitează mărimea salariilor, a pensiilor, preţurile la produsele alimentare etc., iar guvernul, în loc să elaboreze și să implementeze politici, împarte ajutoare sociale, realizează festivaluri de muzică ușoară, editează cărţi de poezie ș.a.m.d. Cei care nu guvernează intră, la rândul lor, în acest joc, hipnotizaţi ca de atâta ori în istorie. Această participare nediferenţiată reprezintă contribuţia românească la modelul iliberal. Când oferă mici sau festivaluri, mărirea pensiei și recompensa pentru depunerea la CEC pentru străvechea Dacie, sau când propune desfiinţarea corupţiei în 48 de ore, ieftinirea mâncării și băuturii etc., reprezentantul știe că minte și știe că reprezentatul știe de minciuna sa. Reprezentatul se lasă minţit, îl aplaudă pe reprezentant, ... „papă tot” ce i se dă, mici și promisiuni, și apoi își vede de ale lui.
Aceste aspecte ale modelului democraţiei românești sunt și nu sunt parte a culturii noastre politice. Argumentul cultural nu este greu de schiţat. Când nu este pur și simplu pitoresc și nu se referă la trăsături psihologice naţionale în sensul lui Drăghicescu, argumentul cultural trimite, de obicei, la lipsa tradiţiei politice. Aceste aspecte nu sunt cauzate, însă, doar de cultura politică, ci și de modelul iliberal ca atare. În tipul de iliberalism românesc în care alternanţa la guvernare este posibilă iar păstrarea aparenţelor este esenţială, încercarea de a suspenda producerea acesteia are loc fie prin nerespectarea legii (domnia legii este anualată, așa cum este cazul numărului mandatelor președintelui Iliescu sau a participării sale în campania pentru alegerile din această toamnă), fie pur și simplu prin politicianism și populism. Dar de politicianism și populism se abuzează nu numai în prezervarea, ci și în asaltarea puterii. În acest cadru teoretic, numărarea din doi în doi a mandatelor președintelui Iliescu nu se deosebește prea mult, în esenţă, de reinterpretările voinţei populare asumate de Victor Ciorbea când a devenit prim ministru, funcţia de primar rămânând o vreme una de rezervă. În asemenea situaţii, buna practică ar trebui să propună cutume în sensul legii și nu în răspăr cu aceasta. Ori, asemenea precedente sunt departe de a fi în favoarea democraţiei. Nici din virtute și nici măcar din bună credinţă, oamenii noștri politici nu vor să instituie regula bună pe termen lung. Ei aleg calea politicianistă și acest lucru a fost vizibil în ultimele luni în avalanșa de măsuri luate de actualul guvern, care a devenit el însuși parte a mașinii electorale. În felul acesta politica de redistribuire mai generală practicată de PSD s-a trans-format într-un mecanism de targhetare a grupurilor și de concepere de produse electorale specifice pentru acestea, începând cu studenţii, care au primit promisiunea burselor sociale sau în străinătate și terminând cu grupul, foarte special, al celor cu impozit de 18%, care vor beneficia în viitor de o cotă de 10%.
Este destul de greu de anticipat cu ce se va solda șocul politicianist și populist la care alegerile din această toamnă supun societatea românească și au adăugat noi trăsături modelului „democraţiei românești” gata de a fi exportat. Putem fi însă optimiști! Dacă democraţia este un proces și până la urmă oamenii învaţă din experienţă, poate că, într-un târziu, virtuţile democraţiei plebiscitare și ale liberalismului constituţional se vor suprapune și în sistemul nostru politic. Însă atunci, vai, nu vom mai putea vorbi de o „democraţie românească”.
BIBLIOGRAFIE
HUNTINGHTON, Samuel P. (1991) The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth Century, Oklahoma: University of Oklahoma Press
ZAKARIA, Fareed (1977) „The Rise of Illiberal Democracy”, Foreign Affairs, Nov/Dec. vol.76, nr.6, pp. 22 - 43
ROMULUS BRÂNCOVEANU – Prof.univ.dr., Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti. Actualmente este Decan la Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti.
sus
|
