Două decenii de analiză

[Sfera Politicii 102-103]

Loja masonică P2 și România
 

SABIN DRĂGULIN
[„Dimitrie Cantemir” Christian University]

Abstract:
In the following article the author aims at proving that Nicolae Ceausescu wasn't e member of the P2 masonic lodge. The conclusion has been driven following an in depth research conducted in the archives of the Italian state.

Keywords: Freemasonry; communism; masonic lodge

Dimineaţa zilei de 10 martie 1981 nu părea cu nimic mai deosebită decât o altă zi de pri­măvară. Nimic mai înşelător. Este momentul în care a izbucnit unul dintre cele mai intens medi­atizate scandaluri cu caracter politic pe care Penin­sula l-a cunoscut. Din acest moment, sub ochiul atent şi iscoditor al presei locale şi internaţionale au intrat serviciile secrete, sistemul financiar-ban­car, armata, cara­binierii, justiţia, partidele politice ca şi anumite cotidiene, care, în perioada ante­rioară, s-au evidenţiat prin luări de poziţii care pu­teau fi suspectate că au făcut jocul anumitor cer­curi de interese. Pe parcursul anchetelor realizate de ziarişti, magistraţi, funcţionari ai statului din cadrul serviciilor secrete, poliţie sau Garda de Finanţe, ca şi de parlamentari s-a observat că, începând cu deceniul 7, în Italia s-a articulat şi dezvoltat o reţea paralelă de putere care avea ca scop cucerirea controlului politic.

Caracterul complex al situaţiei a impus ca Parlamentul, întrunit pe data de 23 septembrie 1981, să discute şi să adopte Legea nr. 527, care hotăra instituirea unei comisii parlamentare însăr­cinată cu anchetarea activităţii Lojei masonice P2.¹

Pentru a înţelege mai bine contextul eveni­mentelor, trebuie să facem referire la activitatea a doi judecători milanezi, Colombo şi Turone, însărcinaţi cu anchetarea unui alt dosar dificil prin implicaţiile dezvoltate atât la nivel local, dar şi internaţional. Acest dosar, intitulat „Cazul Sin-dona”, a fost la acel moment unul din scandalurile care a făcut vâlvă în Italia, deoarece, în urma cercetărilor, s-a demonstrat implicarea mai multor funcţionari din înalta administraţie de stat, ca şi a unor parlamentari sau oameni de finanţe în diverse afaceri, prea puţin curate, care implicau reţele de tip mafiot autohtone, dar şi de pe continentul nord­american. Aceşti magistraţi au ordonat colonelului Vincenzo Bianchi din cadrul Gărzii de Finanţe să percheziţioneze şi, eventual, să sechestreze docu­mente care s-ar fi găsit la sediile deţinute sau frec­ventate de Licio Gelli.² Ca un fapt spectacular şi nu lipsit de importanţă, este că deschiderea plicului în care se informa locul şi sediile care vor fi per­cheziţionate, a avut loc la o distanta de 100 km de Roma, fiindu-i interzis în mod expres conducă­torului acţiunii de a lua legătura cu autorităţile locale. În timpul acestei acţiuni au fost perche­ziţionate Vila Wanda din Arezzo (reşedinţa lui Licio Gelli), sediile societăţilor Giole şi Socam de la Castiglion Fiochi, o altă adresă din Frosinone (localitate aflata în apropierea Romei), apartamen­tul ocupat de Marele Maestru de la hotelul Excel­sior din Roma la care s-au adăugat şi alte adrese. Judecătorii sperau să găsească documente compro­miţătoare, care să demonstreze legăturile de afa­ceri dintre Michele Sindona şi Licio Gelli, acesta din urmă fiind suspectat că ar fi folosit banca deţi­nută de Sindona ca acoperire pentru diverse afa­ceri, beneficiind, în acelaşi timp, şi de posibilitatea de a-şi recupera banii cu puţin înainte de decla­rarea falimentului bancar.

Cu toate că în urma acţiunii nu s-a găsit nimic care să aducă lumină în cazul sus menţionat, din ana­liza ulterioară a documentelor, s-au deschis noi piste adiacente care puteau să aducă lumină în propriul caz sau în alte anchete. Documentele de o importanţă capitală pentru ancheta ce îl implica pe Licio Gelli descoperite la Castiglion Fibochi erau listele şi dosarele a aproape 1000 de membri ai Lojei P2.³

Este momentul să ne oprim puţin din expu­nerea evenimentelor, pentru a face o scurtă incur­siune în istoria masoneriei italiene. Începuturile acesteia au fost identificate la începutul secolului 18, când este înfiinţată prima lojă masonică cu sediul la Roma. Apariţia acesteia a fost facilitată de ajutorul acordat de masoneria britanică.⁴ Pentru aproape o jumătate de secol, urmează o perioadă de criză pentru tânăra masonerie italiană, pentru ca o nouă perioadă de înflorire să fie deschisă începând cu anul 1796, după intrarea armatelor lui Napoleon Bonaparte în Italia. Din acest moment, se dezvoltă un alt tip de masonerie, laicizată, democratizată şi orientată din punct de vedere ideologic, la stânga.⁵

Un secol mai târziu, va izbucni o criză ma­joră care va provoca, în anul 1908, scindarea maso­neriei în două ramuri: pe de o parte se afla „Marea Lojă Naţională a Masonilor Liberi din Italia” (Loja Marelui Orient de Italia, cu sediul în Palatul Gius­tiniani) şi „Prea Înalta Mare Lojă Naţională Italiană a vechilor masoni liberi şi acceptaţi”. Din acest moment, cele două facţiuni se vor găsi în com­petiţie directă atât pe plan intern pentru cucerirea puterii politice, dar şi pe plan extern pentru a primi recunoaşterea celor două mari loje masonice euro­pene; franceză şi engleză. De altfel, recunoaşterea oficială a „Marelui Orient de Italia” va veni târziu, abia în anul 1972, când va fi recunoscută de către „Marea Lojă Unită Engleză”.⁶

În perioada interbelică, cele două loje îşi vor oferi sprijinul lui Benito Mussolini, Loja Mare­lui Orient de Italia acordând chiar Ducelui titlul onorific de Mare Maestru, care a şi fost acceptat de către acesta în anul 1923.⁷ Acest fapt nu l-a împie­dicat pe Mussolini, după anul 1927, ca o parte a acordului cu Scaunul Papal să interzică masoneria, confiscând, în acelaşi timp, Palatul Giustiniani. După încheierea celui de-al doilea război mondial, „Marea Lojă Mama de Anglia” a trecut cu vederea afrontul, considerând că erezia acceptării Ducelui ca mason a fost realizată de masoni eretici fără acceptul ierarhiei oficiale.⁸

Din acest moment, va intra în calitate de factor de influenţă o altă lojă importantă – cea ame­ricană. Purtătorul de cuvânt şi mijlocitorul de inte­rese a cercurilor masone engleze şi americane nu erau altele decât serviciile secrete ale celor două mari puteri. Motivaţia intervenţiei avea un suport ideologic şi se dorea realizarea unei contraponderi viguroasei mişcări de stânga care a cuprins Italia după încheierea ostilităţilor.⁹

Din dorinţa de a exemplifica cum se poate realiza o istorie paralelă a unui fenomen istoric de importanţa celui mason, expunem o succintă istorie realizată de Pier Carpi, membru al Lojei P2 şi apropiat al lui Licio Gelli. Acesta arata că „Loja Marelui Orient de Italia a fost fondată în anul 1805 la Milano, reconstituită ulterior în 1861 şi succesiv transferată la Firenze şi Roma, devenite noile capitale ale regatului, sediul central fiind, din anul 1901, Palatul Giustiniani”.¹⁰

Să revenim totuşi la prima parte a naraţi­unii noastre. Odată cu dezvoltarea cercetărilor pri­vind activitatea Lojei P2, a fost imposibil ca maso­neria italiană, în întregul său, să nu intre în atenţia opiniei publice. Din această cauză, „Loja Marelui Orient”, încercând să se delimiteze de P2 şi Licio Gelli, a declarat că, în realitate, aceasta era o lojă eretică, cu caracter secret. Aceste declaraţii au fost combătute cu succes de Marele Maestru, care a demonstrat cu documente că propria loja era accep­tată oficial de către loja mamă, „Loja Marelui Orient de Italia”.¹¹

Dar cine este Licio Gelli, această figură enigmatică, protagonistul principal al acestui scandal?

Viitorul „Mare Maestru” s-a născut la Pistoia, în nordul Italiei, în anul 1919. La vârsta de 13 ani va agresa fizic un profesor care avea idei antifasciste, fapt ce îi va provoca exmatricularea din toate şcolile regatului. Cinci ani mai târziu, se înrolează pentru Spania împreună cu fratele său, în cadrul batalionului nr. 735 - „cămăşile negre”. După încheierea războiului civil se va întoarce în patrie, pentru ca în anul 1940 să fie înrolat în cadrul regimentului nr.127 de infanterie. Transferat fiind la regimentul de paraşutişti de la Viterbo, va suferi un accident şi va fi trimis acasă.¹²  Devine din acest moment colaborator al naziştilor, ca persoană de legătură dintre aceştia şi armata italiană. Conco­mitent, se pune la dispoziţia mişcării de partizani din Pistoia, organizată de către comuniştii italieni¹³, pentru ca să colaboreze cu serviciile militare ita­liene (SIM), prin intermediul acestora intrând în contact şi cu serviciile engleze.¹⁴

Ulterior, după eliberarea de către aliaţi a regiunii, îşi oferă serviciile „Serviciului Secret Militar - CIC - Counter Intelligence Corp” al celei de-a 5-a armate americane.¹⁵ Cu toate acestea, pe data de 8 septembrie 1944, partizanii, după ce l-au identificat ca şi colaborator al naziştilor, îl arestează şi intenţionează să-l omoare. Va fi salvat, în ultimul moment, de către un lider al rezistenţei locale, primind inclusiv un permis de liberă trecere, având astfel posibilitatea de a se transfera în Sardenia.¹⁶ În timpul cercetărilor realizate de către Comisia Parlamentară de Anchetă însărcinată cu activitatea Lojei P2, s-a relevat că persoana care a intervenit personal în salvarea lui L.G. nu era altul decât viitorul primar al Pistoiei, Giuseppe Corsini care a declarat la momentul respectiv că a colaborat cu grupul de partizani „Silvano Fedi”.¹⁷ Cu toate acestea, între anii 1946-1948 va fi supus urmăririi din partea Ministerului de Interne, fiind suspectat de joc dublu în timpul războiului.¹⁸ Într-unul dintre rapoartele informative realizate de către un membru al poliţiei se arăta că suspectul este „agent al serviciilor străine”, avându-se în vedere cu precădere serviciile din Est.¹⁹ După începerea anchetei parlamentare, SISMI a pus la dispoziţia Comisiei un document de uz intern în care se considera că Gelli a devenit, imediat după război, spion al serviciilor secrete din Est, care după metodologia clasică, a fost „adormit” pentru a-i permite să penetreze ulterior sectoarele nevralgice ale statului italian.²⁰ După liniştirea apelor, se va întoarce în Pistoia, unde va deschide o librărie colaborând în acelaşi timp cu deputatul democrat ­creştin Romolo Diecidue între anii (1948-1958). Ulterior, va deschide o nouă societate intitulată „Permaflex”, care se ocupa cu vânzarea de mobilă, devenind un furnizor al armatei americane staţionate în Italia. În anul 1963, va face o cerere pentru a intra în masonerie, dar a trebuit să aştepte trei ani, deoarece alţi membri au adus în discuţie trecutul său nazist. Va fi totuşi acceptat în anul 1965, reuşind ca în scurt timp, cu ajutorul avocatului Roberto Ascarelli (la acea data „Mare Maestru Adjunct”) să evolueze pe scara ierarhică. După 1969 va face parte din loja P2, unde va îndeplini, din 1971, funcţia de secretar organizatoric. Este momentul în care, în interiorul organizaţiei, se va deschide o luptă pentru putere, L.G. fiind liderul unei facţiuni cunoscută sub nu­mele „ Gruparea Licio Gelli/ P2”.

În această perioadă încep să pătrundă în lojă militari, funcţionari ai serviciilor secrete, oa­meni de afaceri sau grade înalte din cadrul Gărzii de Finanţe şi Carabinieri. De aceea, noua grupare va concentra un important pol de putere care va determina luarea unei poziţii din partea celorlalţi fraţi situaţi în alte loje. Astfel, în anul 1974, cu ocazia întâlnirii de la Napoli a celor mai înalţi ex­ponenţi ai masoneriei italiene, s-a luat în discuţie situaţia existentă în interiorul Lojei P2. O parte dintre participanţi doreau decapitarea lui Gelli, acesta fiind considerat un element periculos pentru masonerie. Acest eveniment nu a avut loc, ceea ce a demonstrat că poziţia lui Gelli era puternică, pentru ca, în anul 1975, să fie confirmat în funcţia de „Mare Maestru” al lojei P2.²¹

Ceea ce a şocat opinia publică, la momen­tul 1981, a fost că pe listele lojei se găseau, printre personalităţi ale momentului, persoane care deţi­neau funcţii importante în serviciile secrete, ar­mată, carabinieri, numirea acestora în funcţii fiind foarte apropriată cu data intrării în lojă. Pentru a exemplifica, îi numim pe următorii: Giovanbattista Palombo, Franco Pichiotti, Giulio Grassini (direc­tor din 1978 al SISDE - Serviciul pentru informaţii şi siguranţă democratică), Pietro Musumeci (nr. 2 în SISMI- Serviciul pentru informaţii şi siguranţă militară), Vito Micelli (conducător al SID-Servi­ciului de informaţii al apărării - între anii 1978­1981), coloneii Gianadelio Maletti (deja şef al secţiei D din cadrul SID)²², Antonio Viezzer (se­cretar al secţiei D din cadrul SID), Giovanni Bat­tiata Minerva (SID) şi căpitanul Antonio Laleruna (comandant al NOD în SID); în Garda de Finanţe, Orazio Giannini (şef al Gărzii de Finanţe între anii 1978-1981), Pietro Spaccamonti, Luigi de Santis, Giuseppe Siracusani şi Giovanni Allavena - gene­rali de armată, Donato Lo Prete (şeful statului ma­jor între anii 1974-1978), Raffaele Giudice (comandant general, 1974-1978), în marina mili­tară, amiralii Vittorio Forgiane, Achile Alfani şi Giovanni Torisi (în anul 1977 a deţinut funcţia de Şef de Stat Major al Marinei şi ulterior al Apărării). La aceştia se adăugau Osvaldo Minghelli (Siguran­ţa Publică) şi Federico Umberto Amato (şef al Biroului Afaceri Rezervate al Ministerului de Interne). La nivelul oamenilor de finanţe se găseau Michele Sindona, Roberto Calvi (Banca Ambro­siano), Alberto Ferrari (Banca Nazionale de Lavo­ro), Giovanni Cresti (director general al bancii Monte dei Paschi di Siena). În sectorul mass-media era Angelo Rizzoli (deţinător al mai multor cotidiene, printre care cel mai important era „Cor­riere della Sera”), Franco di Bella (director la acelaşi ziar). În domeniul justiţiei, printre cei mai importanţi se regăseau Carmelo Spagnolo (prim preşedinte al Curţii de Casaţie) sau Ugo Zilletti (vicepreşedinte al Consiliului Suprem al Magis­traturii), la care se adăugau senatori, deputaţi, miniştrii, înalţi funcţionari aflaţi în funcţie în prin­cipalele ministere.²³

Dintre personalităţile actuale se găseau pe liste: Silvio Berlusconi (actualul preşedinte al Con­siliului de Miniştri, proprietar al grupului Medi­aset şi al echipei de fotbal A.C. Milan), Maurizio Constanzo (director al postului de televiziune Ca­nale 5 deţinut de Silvio Berlusconi) sau Ema­nuelle Vittorio Savoia (nu se cunoaşte care dintre ei, tatăl sau fiul, descendenţi direcţi ai casei rega­le italiene)²⁴.

Începând cu 26 ianuarie 1982, data la care Comisia Parlamentară de Anchetă şi-a început acti­vitatea şi până la 12 iulie 1984, când a fost pre­zentat în fata Parlamentului raportul de activitate şi concluziile, au fost efectuate 147 de şedinţe. În timpul lucrărilor, au fost individuate 8 direcţii prin­cipale. Acestea sunt:
1. persoana şi cariera lui Licio Gelli, originea influenţei sale şi modul în care a exercitat-o în interiorul lojei P2, în relaţie cu masoneria oficială, organizarea internă a P2 şi raporturile dintre grupul dirigent şi membrii simpli.
2. compromisurile Lojei P2 cu terorismul.
3. legăturile cu serviciile secrete şi elita militară.
4. legăturile şi penetrarea lojei P2 în administraţia publică şi magistratură.
5. legăturile şi penetrarea în lumea politică.
6. legăturile cu lumea afacerilor.
7. spaţiul mass-media.
8. canalele şi obiectivele legăturilor internaţionale ale Lojei P2.

Referindu-se la punctul nr. 8 din lista enun­ţată mai sus, putem face următoarea observaţie: Analizând dosarele de arhivă, s-a observat că, de-a lungul timpului, au existat contacte între Licio Gelli, P2 sau alţi membri ai organizaţiei şi servicii secrete aparţinând următoarelor state: Argentina, Cuba, Bulgaria, Egipt, Israel, Panama, S.U.A, Si­ria, U.R.S.S., Spania, Elveţia, Franţa, Grecia, An­glia, Germania, Uruguay, Ungaria şi Vatican. Con­tactele erau facilitate de persoane aflate în inte­riorul serviciilor secrete italiene, prin care se inter­mediau afaceri ce priveau traficul de petrol, arma­ment sau îmbrăcăminte. Analizând, de exemplu, acest element, Comisia a descoperit existenţa unei relaţii privilegiate între societăţi deţinute de Licio Gelli în Italia şi România. În urma acestor afaceri, „Marele Maestru” a pus bazele propriului imperiu financiar. În timpul anchetei, mai multe persoane, întrebate fiind de natura relaţiilor avute cu Licio Gelli, au declarat că acesta se prezenta ca un prosper om de afaceri pe plan internaţional, deţinând relaţii personale cu preşedinţi ca Juan Peron (preşedintele Argentinei), Nicolae Ceauşescu (preşedintele R.S.R) sau Ronald Reagan (preşedintele S.U.A).²⁵

Referitor la legăturile avute cu N. Ceauşescu şi România, aceştia au declarat că Gelli se lăuda frecvent că, în calitate de om de afaceri, are legături speciale cu Ceauşescu. Unul dintre anchetaţi a declarat că, la auzul acestei veşti, l-a rugat pe Gelli să intervină personal pe lângă autorităţile române pentru rezolvarea unui caz special. Acesta se referea la situaţia unei tinere italience, care aflându-se într-o excursie în România, s-a îndrăgostit de un tânăr cu care a avut şi un copil. In­tenţionând să se întoarcă în ţară, dorea să fie acom­paniată de tatăl copilului, dar autorităţile române refuzau acordarea vizei; acest eveniment avea loc în anul 1976, iar Gelli a luat legătura cu un anume domn Ciobanu, consilier comercial în cadrul Ambasadei Române la Roma şi cu ambasadorul Florian Chiriac. În urma intervenţiei, situaţia s-a rezolvat imediat, cuplul reuşind să părăsească ţară.²⁶

La cererea Comisiei Parlamentare, Garda de Finanţe a deschis o anchetă pentru a clarifica natura relaţiilor dintre firmele deţinute de L.G. şi România. În urma cercetărilor s-a descoperit că, între anii 1973-1975, două societăţi deţinute de acesta, „Giole SpA” cu sediul la Castiglion Fiochi şi „I.N.C.O.M. SpA” cu sediul în Prato, au dez­voltat activităţi comerciale cu societatea română CONTEX cu sediul în Bucureşti.²⁷

Aceste societăţi au trimis în România spe­cialişti însărcinaţi cu supravegherea producţiei, iar „staff-ul” era format din oameni trimişi din Italia.²⁸  Garda de Finanţe a descoperit că în România era trimisă materia primă, aici fiind transformată în di­verse obiecte de îmbrăcăminte (pantaloni, costume, cămăşi, paltoane, etc.), plătite la preţuri derizorii²⁹ şi reimportate în Italia, fără nasturi sau mici ele­mente de refinitură, sub titlul de „cârpe”, benefi­ciind astfel de importante reduceri fiscale. Ulterior erau etichetate, în cadrul celor doua societăţi şi vândute pe piaţa italiană sau nord-americană la preţuri occidentale.³⁰

Pentru a da veridicitate acestor afirmaţii expunem date prezentate de Garda de Finanţe Co­misiei Parlamentare.³¹

Pentru societatea Giole:
Vama Firenze:
Nov. 1973         10.509 kg.
Dec. 1973          10.509 kg.
Total                21.018 kg.

Ian. 1974          59.909 kg
Febr. 1974        16.363 kg
Total                76.272 kg.

Vama Pistoia:
1973
Dec.     23.429 kg.
1974
Ian.      13.726 kg.
Febr.    93.615 kg.
Martie 161.715 kg.
Apr.     125.455 kg.
Mai      82.634 kg.
Iunie    124.731 kg.
Iulie     140.072 kg.
Aug.     88.442 kg.
Sept.    126.051 kg.
Oct.      176.223 kg.
Total    1.118.946 kg.

1975
Ian.      334.737 kg.
Febr.    85.938 kg.
Martie 149.844 kg.
Mai      208.402 kg.
Aug.     9.312 kg.
Sept.    105.954 kg.
Oct.      177.728 kg.
Total    1.071.966 kg.

Pentru Societatea Incom din Montecatini, Terme:
Vama Pistoia:
1973:
Aug.     19.352 kg.
Sept.    31.321 kg.
Total    50.673 kg.

1974:
Ian.      10.852 kg.
Febr.    12.359 kg.
Iunie    16.976 kg.
Iulie     32.871 kg.
Aug.     36.858 kg.
Sept.    119.870 kg.
Oct.      115.743 kg.
Dec.     36.316 kg.
Total    381.845 kg.

1975:
Ian.      27.452 kg.
Febr.    78.149 kg.
Martie 28.900 kg.
Mai      29.702 kg.
Iunie    9.791 kg.
Iulie     3.157 kg.
Aug.     78.159 kg.
Sept.    33.626 kg.
Oct.      42.776 kg.
Total    331.712 kg.

Analizând în faţa comisiei parlamentare aceste date, un colonel din cadrul serviciilor de securitate italiene declara că activitatea desfăşurată de Licio Gelli în România poate fi pusă în legătură cu posibilitatea că acesta era un „traficant de infor­maţii”, beneficiind astfel de posibilitatea de a face achiziţii la preţuri foarte mici.³² O altă cauză a posibilităţii de a face afaceri în România ar fi fost că N. Ceauşescu era membru al masoneriei. Cu privire la acest aspect avem declaraţia unui mem­bru al Lojei P2, care deşi, în prima fază, era deosebit de reticent în a da detalii privind acest subiect, pus în faţa unei casete în care era redată o convorbire telefonică dintre acesta şi Licio Gelli, a început să facă mărturisiri interesante. Astfel a recunoscut că, în timpul discuţiei, s-a arătat uimit că pe listele descoperite la Castiglion Fiochi nu se afla şi numele lui Nicolae Ceauşescu. Drept conse­cinţă a acestei mărturisiri domnul Salomone a fost întrebat dacă preşedintele român era membru al P 2; acesta a răspuns ca este exclus, dar că ştia de la Licio Gelli, dintr-o convorbire anterioară, că Ceau­şescu era mason.³³

Pier Carpi, în cartea sa, răspunzând la acu­zele referitoare la caracterul secret al lojei P2, declara că „jurământul masonic (depus în cadrul lojei - n.a) este la fel pentru toate lojile, fiind susţinut de toţi masonii timpului: de la Washington şi Newton, Goethe şi Mozart, Beethoven şi Wel­lington, Churchill şi Fleming, Roosevelt şi Nehru sau contemporani: Ronald Reagan, Ceauşescu, Aliende, Willy Brandt şi F. Mitterand”.³⁴

Autorităţile române au fost întrebate de natura relaţiilor dintre Licio Gelli şi România. Ca un răspuns al acestor cereri Romulus Neagu, la acea data, director pentru Europa Occidentală în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, a prezen­tat, pe data de 16 iulie 1981, un document oficial în care se arată că liderul lojei P2 nu s-a aflat niciodată în România.³⁵

Ulterior, revista „Lumea”, în nr. din 2 iulie 1981, făcând o scurtă istorie a fenomenului P2, arată că prezenţa lui L.G. în România este exclusă, în schimb, era acceptată existenţa vizitei lui Attilio Lebole ca reprezentant al societăţii „Giole” în Ro­mânia pentru concluderea unor afaceri cu textile, ca şi prezenţa specialiştilor italieni în fabricile româ­neşti, cu scopul supravegherii calităţii produselor.³⁶

La momentul prezentării concluziilor, ma­rea majoritate a deputaţilor şi senatorilor au împăr­tăşit concluzia Comisiei, ca fenomenul P2 a repre­zentat un pericol pentru societatea italiană prin implicaţiile pe care le-a suscitat. În acelaşi timp, existenţa unui număr important de persoane cu funcţii cheie în diverse sectoare ale statului italian, a pus în pericol stabilitatea internă şi existenţa unei vieţi democratice. În acelaşi timp, a existat o largă convergenţă de poziţii în care era recunoscut ca­racterul secret al activităţii lojei, determinat de tipul de relaţii şi conexiunile avute pe plan inter-naţional, activitatea acesteia scăpând controlului instituţiilor abilitate ale statului. Pentru a încheia această scurtă istorie a fenomenului P2, trebuie să arăt că documentele publicate în urma activităţii comisiei parlamentare de anchetă a Lojei masonice P2 au fost publicate în 120 de volume, însumând aproximativ 100.000 de pagini.

Observând, doar, aceste date şi ne putem explica vastitatea subiectului care nu poate fi cu­prins în paginile unui articol sau ale unei cărţi. De aceea, un sfat pentru cititorii români interesaţi în studierea acestei probleme, este de a studia „Indi­cele General” al colecţiei fără de care navigarea în interiorul arhivei este imposibilă. Însă cum acesta a fost publicat în anul 1995, la 10 ani de la înche­ierea publicării întregii colecţii de documente, se poate întâmpla ca respectiva bibliotecă să nu-l deţină, făcând astfel imposibila activitatea de cer­cetare, iar existenţa documentelor aproape inutilă.

NOTE

SABIN DRĂGULIN – Lect. univ. dr., Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, secretar general de redacţie Sfera Politicii. Cercetător postdoctoral Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti.

 sus