Două decenii de analiză

[Sfera Politicii 102-103]

Secolul XX – secolul extremelor?
 

MIHAI CHIOVEANU
[The University of Bucharest]

Abstract:
The paper focuses on both fascism and communism in an attempt to analyze them as politics „pioneering” phenomena. My goal is to see the way fascism and communism as historical realities, ideal-types, and as tropes were perceived, understood, and defined. The multiple nature of the two concepts when used by opponents and proponents comes under scrutiny and helps me understand the legacy of the recent past, including stereotypes, prejudgments, stigmas, a metaphoric and polemic type of discourse and so on, over post war historical writing.

Keywords: fascism; communism; totalitarianism; revolutions; political religion

Puşi în situaţia de a da un prim verdict asu­pra naturii secolului XX, nu puţini intelectuali au spus că acesta reprezintă, în primul rând, „o epocă a extremelor”.¹ Alţii au optat pentru formula „secolul totalitarismelor”², sau pentru cea a „secolului lagăre­lor”.³ Ironie a sorţii, secolul abia încheiat riscă serios să rămână în istorie drept secolul comunismului şi al fascismului. Spun ironie a sorţii, pentru că astfel de judecăţi de valoare din final, par o încununare a efortu­rilor substanţiale făcute atât de comunişti, cât şi de fasciști, pentru a-și lăsa amprenta asupra acestui secol.

Desigur, atât comuniștii cât și fas­ciștii și-au dorit și imaginat o valorizare pozitivă a sistemelor și a ideologiei lor „victorioase”, pe care au încercat să o universalizeze și să o impună în detrimentul celor­lalte ideologii. Cu toate acestea, atât unii cât și ceilalţi, au reușit doar performanţa de a rămâne în istorie și în memoria oamenilor, mai ales în cea a victimelor lor, drept cele mai traumatice experienţe istorice ale modernităţii.

După colapsul în 1945, respectiv 1989, al fascismului și nazismului, res­pectiv marxism-leni­nismului, a celor mai reprezentative și de succes încarnări politice ale acestora, tot ce a mai rămas viu din trecutul fascist - atât în Vest cât și în Est, dar mai ales în Vest - și din cel comunist - în Est, mai ales în Est, pentru că acest „rău al secolului” își găsește cu greu locul în memoria Occidentului - este catastrofa umană absolută. Uciderea, în urma deciziei luate de oameni, a zeci de milioane de semeni pare a șterge cu buretele restul achiziţiilor acestui secol al revoluţiilor știinţifice și tehnologice, al progresului material, al emancipării femeilor și al dispariţiei segregării rasi­ale, al sfârșitului colonialismului etc. Privită „dinspre partea omului”, sărbătoarea din final este încă umbri­tă de spectrele trecutului. Rămâne speranţa într-un secol XXI mai bun, alimentată permanent de o doză în continuă creștere de wishful thinking care nu poate însă elimina scepticismul, starea de neliniște, teme­rile generate de evenimentele recente, prea recente încă, ale secolului abia încheiat.

Nu știm cum va arăta în final secolul abia început. Astfel încât, singura comparaţie pe care o putem face pentru a caracteriza la scara istoriei seco­lul XX, este cea cu veacul anterior. Or, din această perspectivă, rezultatul este catastrofic. Masacrarea sistematică a omului de către om, ingineria sufletelor și trupurilor, negarea condiţiei umane și colapsul moral înspăimântă și adesea fac extrem de dificilă orientarea individului în istorie și confruntarea cu propria-i conștiinţă istorică.

*

Secolul abia încheiat reprezintă în bună măsură o perioadă de continuă regresie și o negare a standardelor finalului de secol XIX. Parţial, această bulversare totală a sistemului de valori ar putea ex­plica faptul că nu puţini au fost aceia care au ajuns, în diferite momente, să „justifice” poziţia și politica criminală a fasciștilor prin intermediul repulsiei acestora faţă de bolșevism. Sau, la polul opus, pe cea a comuniștilor prin repulsia faţă de fascism. Poate că tot această bulversare ar putea explica și de ce, deși ambele interpretări sunt extrem de eronate și nocive, numai prima dintre ele este respinsă constant, cu argumente sau, uneori, prin „reacţii pavloviene”.⁴ Asta în timp ce cea de a doua pare a beneficia în continuare, chiar și după 1989, de o surprinzătoare credibilitate⁵. Mai mult și mai tragic, această din urmă „orbire”, caracteristică stângii academice occi­dentale, motivată prin intermediul obsesiei faţă de nazism și al temerii că fascismul ar putea fi disculpat prin intermediul comunismului, maschează o proble­mă fundamentală ce ţine de tarele unei părţi a inte­lectualităţii secolului XX, dispusă să judece totul doar în baza vechilor loialităţilor politice și a axei stânga (bun) - dreapta (rău). Atât de impregnată în gândirea unora este această axă încât, odată prăbușit în 1989 comunismul, „speranţa umanităţii”, unii re­prezentanţi ai stângii, pentru a se putea totuși orienta în politică și menţine un oarecare echilibru, s-au repezit la polul opus pentru a reinventa, cu orice preţ și în diferite formule, fascismul. Paradoxal, nu de puţine ori, acest fascism avea să renască exact pe locul recent eliberat de comunism.

Greu de spus astăzi cine a modelat lumea de pînă la sfârșitul anilor 1980. Unii istorici susţin că revoluţia din Octombrie 1917 și produsul acesteia, comunismul sovietic, ar fi jucat acest rol fundamen­tal⁶. Cei mai mulţi dintre partizanii acestei teze consideră că fascismul nu și-a lăsat amprenta asupra istoriei secolului, decât în măsura în care a obligat pe învingătorii săi să remodeleze lumea de după 1945. Ceea ce ridică semne serioase de întrebare nu este atât ideea în sine, cât valorizarea pozitivă a comunis­mului ca „pivot principal al secolului XX”. Aliat al democraţiilor liberale și al capitalismului în „efortul herculean împotriva nazismului”, comunismul devi­ne după 1945 provocarea absolută care-i obligă pe occidentali la continua perfecţionare a societăţii lor. Să fie comunismul cel mai important element, să fi salvat el democraţia europeană ca aliat în război, pentru ca mai apoi să fi ajutat Occidentul să se dezvolte prin intermediul „stimulentului frică” și uneori chiar prin procedeele de reformă indirect oferite?⁷. Sau aliaţii occidentali să fi fost nevoiţi să transforme URSS într-o super putere politică și militară care, după război, domină și terorizează jumătate din planetă? Desigur, și din această pers­pectivă comunismul, cu sfârșitul său lipsit de glorie și consecinţele-i funeste, constituie în mare măsură „materia și orizontul secolului”.⁸ Interpretarea nu mai este însă una pozitivă.

Fascismul a fost distrus și iremedial compro­mis după patru ani de război în care aliaţii și-au sacrificat resursele umane, culturale și materiale pen­tru a elimina regimuri ce reprezentau antiteza abso­lută a valorilor în care lumea liberă credea⁹. Nu toţi aliaţii luptă însă pentru salvarea acestor valori. URSS se legitimează în numele acestora, al umanismului, al toleranţei, al libertăţii și al civilizaţiei. Pe de altă parte teroarea ocupaţiei, munca sclavilor, lagărul și crima în masă nu îi sunt deloc străine.

Spre deosebire de fascism, comunismul se autodistruge, se macină în interior, în spatele cortinei ideologice și al legitimităţii politice și morale câști­gate între 1941 și 1945. De aici valorizarea diferită în Vest, respectiv în Est, a lui 1945, căci esticilor sfârșitul războiului le aduce nu doar sfârșitul unei tiranii ci și nașterea celeilalte, la fel de nemiloase și sângeroase.¹⁰ 1989 va face posibilă încercarea de a re-analiza pe baze comune cele două experienţe și de a scoate în evidenţă trăsăturile lor comune. Mai ales că acum fascinaţia comunismului dispare. În ţelul său universal, emanciparea omului, nu mai crede aproape nimeni, așa cum nimeni nu mai crede în coerenţa sa doctrinară.

Reconsiderarea integrală a secolului XX pare a aduce tot mai aproape comunismul de fascism¹¹. Din perspectivă actuală, singura întrebare legitimă ar fi de ce intelectualii anilor 1930-1980 au refuzat să accepte evidenţele, faptul că atât fascismul cât și comunismul erau, printre altele, „erezii” ale unor socialiști intransigenţi, cu aspiraţii revolu­ţionare¹², că elementele care îi apropie pe Lenin și Mussolini, iar mai apoi pe Stalin și Hitler, sunt mai numeroase decât cele care-i despart? Se prea poate ca puţini să fi realizat, precum Pierre Pascal, faptul că, în 1927, la Moscova, un militant încrezător precum Angelo Tasca, criticând Italia lui Mussolini, descria totodată URSS-ul.¹³ Greu de crezut însă că nimeni nu a realizat faptul că, în acei ani, mulţi dintre militanţii comuniști trec la fascism, sau că unii fasciști aderă la comunism și asta nu din oportunism și în urma unor rătăciri de moment, ci pentru că atracţia ambelor extre­me rezidă în afinităţile lor comune, iar rătăcirea mili­tanţilor este continuă și poate fi înţeleasă numai în raport cu lumea pe care atât comunismul cât și fas­cismul își propun să o distrugă și să o înlocuiască¹⁴.

*

În cazul comunismului, François Furet spu­nea că, tot ce a rămas în urma „iluziei” sunt oamenii reconvertiţi la sistemul de valori al lumii burgheze pe care comunismul o urâse, popoare care își neagă trecutul imediat și îi resping ideile, păstrând însă o parte din obiceiurile și moravurile acestuia. În afară de acest Ur-comunism singura moștenire a comunis­mului este o tabula rasa¹⁵. Nu idei, nu instituţii, doar amintiri traumatice ale unui mesianism ideologic. Ca și Germania lui Hitler, URSS-ul a reușit să fie doar o superputere militară ce a impus respect și teamă, a dus o politică externă mondială, a fost venerat de partizani, a avut acoliţi, clienţi, colonii, sclavi, duș­mani etc. Fără a constitui însă o civilizaţie. Spre deosebire de nazism și fascism, comunismul a bene­ficiat de o istorie mai lungă pe parcursul căreia a încercat să-și construiască și să-și impună în lume faţa umană, să se prezinte drept „o explorare a viitorului”.¹⁶ Nu a reușit însă, și probabil că viitorul îl va privi doar ca pe cealaltă mare reacţie și tentaţie antiliberală și antidemocratică a unei părţi a omenirii în secolul XX. Chiar dacă, în 1991, în Vest se mai găseau încă oameni care să spună Moscovei „Thanks for having tried”, ultimul deceniu a făcut ca iluzia să moară încet în minţile oamenilor¹⁷.

Între 1945 și 1989, mai ales între aceste două momente, aproape toate evaluările făcute fascismului au condus la rezultate negative. În primul rând, pen­tru că, de cele mai multe ori, analizele plecau inva­riabil de la consecinţe și nu de la origini. Acest tip de gândire retrospectivă nu a făcut decât să limiteze considerabil înţelegerea fascismului. În același timp, comunismul, încă în viaţă, a beneficiat cel mai ade­sea de pe urma gândirii prospective, fiind adesea pri­vit, mai ales de către cei ce nu-i suportau direct tirania, prin prisma utopiei începuturilor¹⁸. Greu de crezut că, după raportul Hrușciov sau după momen­tul Soljeniţin, cineva ar mai fi putut să susţină faptul că nu știe nimic despre ororile din Est, despre consecinţele directe ale comunismului¹⁹. Cu toate acestea, nu puţini au refuzat realităţile oribile ale universului comunist sau au văzut în acestea, ca și alţii înaintea lor, costuri colaterale pe care Omul trebuia să le suporte în numele unui viitor luminos²⁰. Nu puţini au fost aceia care au refuzat chiar și după 1989, momentul eșecului absolut al utopiei, să-și reconsidere poziţiile. Poate că timpul va găsi o rezolvare definitivă acestei situaţii. În fond, „Cartea neagră a comunismului”, apărută în 1997, a fost scrisă în mare parte de către oameni care, în urmă cu zece ani, nici măcar nu ar fi conceput să admită ideile pe care acum le susţin²¹.

Duelul dintre fascism și comunism pe de o parte și cel dintre fiecare dintre acestea două în parte și democraţie pe de altă parte au umplut secolul al XX-lea. Finalul îl știm. El pare a fi cel puţin pînă acum un reușit Happy End. Produse ale democraţiei, pe care vor să o distrugă, atât fascismul cât și comunismul sunt înmormântate de cea dintâi. Cu toate acestea, comunismul continuă să fie în conti­nuare văzut și descris ca fiind mai bun și mai uman, fie măcar și numai prin comparaţie cu fascismul. O forţă a progresului și a viitorului, opusă răului repre­zentat de forţele reacţiunii, ale trecutului. Comunismul este revoluţionar și coerent, are pedigree filozofic și un corp doctrinar, în timp ce fascismul nu reprezintă decât un „amalgam ceţos de autodidact”.²²

Traducerea, favorabilă comunismului, a lup­tei acestuia cu fascismul a fost și continuă adesea să fie redusă la conflictul dintre universal și particular, clasă și popor, naţionalism și internaţionalism. Corectă dintr-un punct de vedere, această traducere a generat și continuă încă să genereze confuzie și să facă imposibilă înţelegerea faptului că, la origini, cele două sunt inseparabile și că, ultimii născuţi ai repertoriului politic european, fascismul și comunis­mul nu doar se hrănesc unul pe celălalt în termenii negaţiei, ai „reacţiei la” și ai „luptei contra”. Duș­mani declaraţi (în general), dar și complici, cel puţin între 1939 și 1941, fascismul și comunismul se con­taminează, se copiază, se împrumută și se fură reci­proc. Sunt, așa cum îi descrie A. J. Gregor, cele două feţe ale lui Janus, fără însă ca unul să privească doar în trecut iar celălalt doar în viitor²³.

Astăzi, nici Marx și nici internaţionalismul permanent invocat de partizanii comunismului nu-i mai pot conferi acestuia, în mod automat, supe­rioritate în faţa fascismului. Nu mai pot duce, ca în trecut, nici la refuzarea dreptului fascismului de a beneficia de „privilegiul și blestemul revoluţionar” doar fiindcă luptă sub un alt drapel, al naţiunii, al rasei etc.²⁴ Asta, printre altele, fiindcă din ce în ce mai puţini istorici continuă să susţină astăzi teza pre­ferată a marxiștilor, cea a fascismului reactiv și tero­rist. Nici teza conservatorilor, cea a fascismului reac­tiv și defensiv, folosită atât de Winston Churchill cât și mai recent de Ernst Nolte²⁵, nu se mai bucură de credibilitate. Responsabilă pentru această schimbare de plan este nu compromiterea irevocabilă a celor două teorii, cât faptul că puţini istorici mai sunt dispuși astăzi să reducă fascismul la un simplu rol funcţional, de instrument al burgheziei și tot atât de puţini îl mai traduc în termenii anti-comunismului de masă, preferând să vadă în el manifestarea unei drepte revoluţionare și anti-burgheze ce „posedă (la rândul ei) magia viitorului”.²⁶ Mai mult decât atât, unii autori susţin faptul că fascismul paradigmatic al lui Mussolini nu ar fi fost nici anti-marxist, cu atât mai puţin anti-socialist și că reacţia fascistă ţine doar de modul în care aceștia percep revoluţia bolșevică ca pe o eroare. Prin urmare, anticomunismul primu­lui fascism ţine de respingerea internaţionalismului proletar promovat de bolșevism, în condiţiile în care anii războiului indicaseră faptul că conștiinţa clasei muncitoare exista doar la nivelul naţiunii, și totodată de teama exportului forţat de revoluţie proletară de care comunismul din Rusia avea nevoie pentru a putea să se extindă, inclusiv teritorial, pentru a ieși din criza internă și a reuși astfel să supravieţuiască la el acasă²⁷.

*

La jumătatea anilor 1960, lumea liberă vorbea încă despre totalitarism, despre ororile comunismului ca și despre cele ale fascismului. „Ge­menii heterozigoţi” erau deopotrivă inculpaţi pentru distrugerile provocate: materiale, umane, morale, politice. Clasificările indecente, tăcerea în cazul unu­ia și expunerea totală în cazul celuilalt, își fac însă simţită prezenţa tot în această perioadă, pe fondul căderii în desuetudine a paradigmei totalitare, ce încercase să ofere o bază de analiză comună celor două²⁸. După 1989, totalitarismul revine în scenă, însă nici acum el nu reușește să ofere prea multe răspunsuri în privinţa naturii comune a fascismului și a comunismului. Mai mult, în Estul recent eliberat, el motivează într-o oarecare măsură hipermnezia comu­nismului și amnezia fascismului.

Mulţi sunt tentaţi să interpreteze dinamica totalitarismului ca model interpretativ exclusiv prin prisma politicului capabil să dicteze și să impună priorităţi și limite în sfera academică. Rolul poli­ticului nu poate fi negat, însă limitele și priorităţile știinţei nu ţin neapărat doar de sfera de interese a acestuia. Nu de puţine ori chiar omul de știinţă este cel care se plictisește de un astfel de model, îl consi­deră depășit, imperfect, irelevant. Dovadă, faptul că fascismul și comunismul nu au putut fi analizate și comparate nici prin prisma ideologiei. În primul rând, pentru că fascismului i s-a refuzat mult timp, pînă în anii 1990, această „calitate”. Mai recent, pentru că ea i se refuză comunismului. Deși atât comunismul cât și fascismul s-au revendicat de la un întreg trecut intelectual, deși fiecare a vorbit despre tradiţiile sale europene sau universale și într-o măsură considerabilă au și reușit să-și impună pretenţiile și „genealogiile”, autori consacraţi, care au acceptat în trecut legitimităţile revendicate de comunism și/sau fascism realizează astăzi că o astfel de abordare este periculoasă, fie și numai pentru că, indirect, face jocul extremismelor și le conferă totodată o nesperată demnitate²⁹.

Ce model interpretativ ar putea scoate din impas studiile preocupate de fascism și comunism, este greu de spus. Dificultăţile ţin de faptul că fiecare dintre modelele deja propuse nu surprinde decât o parte infimă, cel mai adesea nu tocmai pe cea mai reprezentativă, a realităţilor trecutului. Totodată, mai ales în cazul nostru, un mare deficit îl reprezintă încăpăţânarea istoricului de a traduce într-un limbaj raţional și secular, inclusiv elementele ce ţin prin excelenţă de iraţional și religios. Atât de mult ţine istoricul la dogma metodologică și la teorie, încât riscă uneori să nu înţeleagă sau, în cel mai fericit caz, să nu poată surprinde și reprezenta, prin intermediul textului, spiritul epocii pe care o descrie.

Spre deosebire de omul de știinţă actual, mult prea preocupat de acurateţea conceptelor folo­site și de caracterul neutru al acestora, contemporanii apariţiei pe scena politică europeană a comunismului și a fascismului erau mai curând atenţi la impactul acestora asupra individului și a condiţiei umane, la transformările morale produse de cele două la nivelul societăţii. Cum vocabularul politic în uz părea insu­ficient și imperfect, ei nu ezită nici să inventeze concepte noi, nici să apeleze la metafore.

“Poporul visează iar un profet îi spune ce visează” spunea despre relaţia dintre Hitler și ger­mani primul biograf al Führerului³⁰. Înaintea lui Konrad Heiden, Victor Klemperer îl comparase pe Hitler cu fanaticul predicator Rienzi, erou wagnerian cu care Hitler se identificase încă de timpuriu, în timp ce alţii îl descriseseră plecând de la imaginea lui Jan Böckelson, liderul anabaptist ce terorizase orașul Münster în secolul XVI³¹. Despre Lenin și Stalin nu vorbește nimeni în epocă în astfel de termeni, deși ar fi putut foarte bine să o facă. Despre bolșevism însă, Bertrand Russell nu ezită să spună că ar fi acea nouă religie, admirabilă și totodată fanatică, capabilă să ofere omenirii deziluzionate de după primul război mondial un crez și energia necesară pentru a trăi.

Observatorii fascismului și comunismului, ca și partizanii acestora nu erau nicidecum primii care descriseseră mișcări politice în termenii pseudo­religiilor apelând la liturghii eclectice și la ersatz-uri teologice. Robespierre realizase puterea unei astfel de pseudo-religii politice de a mobiliza emoţiile și entuziasmul oamenilor într-o manieră de neconceput în cazul politicilor convenţionale. Ulterior, Tocque­ville nu va face altceva decât să teoretizeze în margi­nea renașterii politice generate de revoluţia franceză, care dominase secolul XIX prin apostolii, militanţii și martirii săi.³²

“Urmașii” lui Tocqueville preiau idea și o transpun în cazul comunismului și fascismului. În fond, era ușor de observat faptul că spre deosebire de competitorii lor „tradiţionaliști” atât comuniștii cât și fasciștii apelau la soldaţi politici, la artiști politici, la estetică și teatral în propagandă etc. URSS-ul, Italia lui Mussolini și Germania lui Hitler creau impresia unor „state biserici”, perfect ierarhizate, capabile să-și atragă credincioșii nu în baza unei trecătoare isterii de masă ci a unor partituri teologico-politice, funda­mentate pe ura contra burgheziei, în care Lenin vedea deschizătorul de drum al imperialismului și fascis­mului, iar Mussolini și Hitler pe deschizătorul de drum al comunismului³³.

Atât fascismul cât și comunismul pot fi privite drept teologii politice, fiecare cu „biblismul” și ereziile sale, fiecare promiţând oamenilor mântu­irea³⁴. Amândouă dispun de o dogmă intolerantă, de predicatori, apostoli, militanţi și martiri, amândouă fac apel la ritualuri sacre, la altare și idoli. Totodată, oferă explicaţii totale și ultime privind trecutul, prezentul și viitorul, propun soluţii finale, vorbesc despre o nouă ordine și un nou Om, se prezintă ca salvaţioniști și nu în veac, ci „acum și aici”³⁵. Pretind totodată și obţin de la aderenţi dedicarea totală și afirmarea permanentă a credinţei în misiunea mesi­anică a mișcării, partidului, regimului. Ca multe alte religii, și cele politice, mai ales comunismul și fascismul, au însă și dușmani, ce fac parte cel mai adesea dintr-o complexă conspiraţie demonică. Dezorientaţi în unele cazuri, cel mai adesea nu doar dezorientaţi, aceștia nu pot fi întotdeauna convertiţi și prin urmare trebuiesc eliminaţi, exterminaţi fie și numai pentru că există, pentru că sunt ceea ce sunt și nu pentru ceea ce au făcut. În lupta cu un astfel de dușman ideea de păcat, de milă, de vină nu-și au locul. Desigur, între cele două pseudo-religii există o diferenţă care poate să li se pară unora ca fiind fundamentală. Comu­nismul promite celor ce îi urmează calea un sfârșit fericit. Nazismul le promite și el salvarea, mântuirea, dar nu elimină din ecuaţie nici posibilitatea distru­gerii totale, oricum preferabilă înfrângerii, la finalul unei lupte ultime și eroice.

Poate că nici acest model interpretativ nu este perfect. Meritul lui constă în definitiv, doar în infirmarea scuzei oferite celor atrași de extremismele secolului XX de „eroarea de judecată”, de orbire, de rătăcirea de moment, etc. Aducerea în prim planul discuţiei a investiţiei psihologice a militantului fana­tic în sistem, în aceste quasi-religii secularizate al căror obiect este istoric, explică atât adeziunea intelectualilor la ideile comuniste și fasciste și chiar folosirea de către aceștia a limbajului liturgic al acestora - căci, după cum spunea Besancon, sub imperiul ideologiei nu poţi rămâne inteligent -, cât și pe cea a maselor de believers confruntaţi cu o doc­trină expusă în câteva pagini, doctrină pe care o reci­tesc pînă la refuz și pe care o psalmodiază, ajungând astfel să se supună întru totul gândirii oraculare, inspirate și spectaculare a liderului³⁶.

Dezbaterea fascism vs. comunism, am văzut, este pe cât de prolifică pe atât de perdantă. Cea asupra fascismului și comunismului ne poate duce mai aproape de adevăr fără însă a putea să spună totul, chiar dacă adesea surprinde esenţialul. Tratarea separată a celor două pare a reprezenta încă o nece­sitate, pentru că, spune Furet, numai astfel putem vizualiza forţa pasiunii, specificitatea, inclusiv cea a crimelor, în fiecare caz. Imitaţia și confruntarea contează dar nu sunt fundamentale, pentru că nici comunismul nici fascismul, mai ales fascismul, nu avea nevoie (doar) de prezenţa și eventual prece­dentul celuilalt pentru a prinde rădăcini³⁷.

Altfel, ar însemna să vedem în acesta din urmă doar manifestarea unui anti-marxist și anti­comunist reactiv, ignorând faptul că fascismul re­prezintă pentru comunism un rival, un răspuns de sorginte eretico-marxistă la anti-naţionalismul so­cialismului de dinainte de război și o materia­lizare a tendinţelor deja existente ale celor două extreme de a se întâlni.

NOTE

MIHAI CHIOVEANU – Doctor în istorie al Universităţii „Al.I.Cuza” din Iași (2005) și master în istorie al Central European University din Budapest (1999). În prezent este conferenţiar universitar la Facultatea de Știinţe Politice, Universitatea din București. Din 2004 este membru al delegaţiei României la Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research. Este autorul lucrării Feţele fascismului. Politică, ideologie și scrisul istoric în secolul XX, Editura Universităţii din București, București, 2005 și a numeroase alte articole și studii pe holocaust și fascism publicate în publicaţii academice precum Studia Politica, The Romanian Political Science Review, Studia Hebraica, Sfera Politicii, Xenopoliana. Domeniile de cercetare acoperă fascismul European, Holocaustul și studiile pe genocide, politica Orientului Mijlociu.

 sus