Două decenii de analiză

[Sfera Politicii 101]

Experiențe din Balcani
Ce se întâmplă cu adevărat când se exportă democrația¹
 

STEVE SAMPSON
[Lund University]

Abstract:
This paper discusses the impact of the Western assistance for democracy in the Balkans (Eastern Europe), as civil society development programs. The analysis of the situation in the Balkans leads to the conclusion that the main consequence of this Western assistance has not been the export of democracy, but the increased capacity of the receptors (NGOs) to implement such programs.

Keywords: democracy; assistance for democracy; Balkans; civil society; NGO

Helsinki,28 noiembrie 2002

Cred că această dogmă nu a fost nicicând mai relevantă ca în cazul asistenţei acordate de Occident, Europei de Est, mai ales dacă vom investiga cazul programelor occidentale de construire a democraţiei. Atunci când spun că „lucrurile nu sunt ceea ce par a fi” există desigur câteva înţelesuri posibile. Sensul cel mai comun este acela că democraţia exportată de Occident în Est nu este decât vorbă goală. Adică, Occidentul s-a folosit de retorica democraţiei şi de drepturile omului, dar cantitatea de resurse alocată pe termen lung dezvoltării democratice a fost mult mai mică decât cea promisă sau necesară, iar cea mai mare parte din aceste resurse a fost risipită de consultanţi occidentali sau folosită pentru întâlniri simbolice. Această critică se aude cel mai adesea din partea activiştilor societăţii civile din Europa de Est.

Un al doilea sens în care poate fi înţeleasă sintagma „lucrurile nu sunt ceea ce par a fi” pune accentul pe existenţa de faţadă a democraţiei. Această critică admite prezenţa forumurilor în stil occidental, precum parlamentele sau comisiile pentru drepturile omului, recent implantate în Est. Exista mii de ONG-uri care întreprind numeroase misiuni şi activităţi de susţinere; există infrastructura seminariilor şi a programelor de instruire; există programe şi proiecte; există până şi evenimente ritualizate precum alegerile, care trebuie calificate „libere şi corecte” de oameni care se plimba în jeep-uri albe, purtând pălării bleu. Cu toate acestea, structura fundamentală nu este democratică, aşa cum lucrarea lui Spengler arată în cazul Rusiei. Pentru cei mai cinici observatori, toate acestea nu reprezintă decât o „democraţie calpă”, folosind titlul unei cărţi despre Bosnia scrisă de către David Chandler. Pentru intelighentia frustrată din Europa de Est, căreia îi place să petreacă timpul în cafenele sau să călătorească prin universităţile occidentale, ca să ne spună cum sunt lucrurile în realitate, Occidentul şi-a „impus valorile” sau a folosit o mare parte din „banii noştri” pentru călătorii scumpe şi onorarii de consultanţă. Asistenţa pentru democraţie a creat doar organizaţii dependente de donatori şi o elită locală dependentă.

Acest tip de retorică, cunoscută sub numele de abuzarea donatorului se aude în aproape toate conferinţele despre democraţie, societate civilă şi dezvoltare în Europa de Est şi Balcani. Este o variantă particulară a sintagmei „lucrurile nu sunt ceea ce par a fi”. Conform acestei interpretări, democraţia nu a fost transplantată cu adevărat. Occidentul ar avea o altă agendă, ca să utilizăm un cuvânt răspândit. Aceasta agendă era una de control sau colonialism, căci există un „plan” pe care cei care îi critică pe donatori petrec mult timp încercând să-l descopere. Privind dinspre Est sau dinspre Sud vom descoperi teorii ale conspiraţiei despre Bruxelles, Strasbourg sau Fundaţia Soros, despre străinii şi lacheii lor locali. în Albania exista un sindrom numit „seminarism”, în Kosovo am auzit cuvântul „sorosani”, iar în România „mafia lui Soros”.

Pentru aceia dintre voi care credeţi că Occidentul are un plan, acesta este un fel de agendă alcătuită pe coridoarele pline de fum de la Bruxelles, Strasbourg, Washinghton, New York sau oriunde altundeva...Este un fel de teorie a conspiraţiei potrivit căreia, aşa cum nu încetează să ne reamintească agenţii Scully şi Mulder, „adevărul este dincolo de noi”. în ce mă priveşte, mi-aş fi dorit ca Vestul să aibă un plan. De fapt, dacă analizăm retorica asistenţei occidentale pentru democraţie nici pentru ea „lucrurile nu sunt ceea ce par a fi”. Vestul, „NOI” adică, suntem purtătorii unei politici sau ai unui plan exact în aceeaşi măsură în care totul este plin de improvizaţii şi de zig-zaguri. Operăm cu idei contradictorii despre ceea ce reprezintă democraţia şi cum se obţine. Operăm cu priorităţi care se schimbă, cu impresii contradictorii, cu proiecte pe jumătate terminate, cu agende conflictuale. Ceea ce rezultă este un fel de compromis, în genul unui maşini cu trei roţi. Primeşti ceva ce seamănă şi sună ca asistenţă pentru democraţie şi dacă acest lucru este adevărat, atunci ceea ce rezultă ar trebui să fie oarecum o democraţie. Un asemenea exemplu de compromis este Pactul de Stabilitate, o extraordinară idee combinând dezvoltarea, democraţia, securitatea, drepturile omului, societatea civilă, construcţia instituţională, cooperarea. Dar care nu reprezintă decât un număr de întâlniri şi de rapoarte şi de fonduri destinate unor întâlniri şi rapoarte viitoare.

O dată aplicată asistenţei pentru democraţie, dogma „lucrurile nu sunt ceea ce par a fi” ar arăta că nu a fost realizat mare lucru sau dacă s-a realizat ceva, a fost altceva decât proiectul occidental. Lucrurile sunt însă mai complicate. Ideea că lucrurile sunt mai complicate trimite la faptul ca unele proiecte de asistenţă pentru democraţie nu au rezultate în ciuda bunelor intenţii ale celor implicaţi (că democratizatorii occidentali nu sunt rău intenţionaţi, superficiali, corupţi sau naivi). Sau că alte proiecte democratice fie nu au rezultate din cauza unor conflicte variate de interese (Occidentul nu este chiar atât de puternic), fie înregistrează evoluţii care nu au fost estimate prin proiect. Cu alte cuvinte, asistenţa pentru democraţie, la fel ca şi alte intervenţii sociale, prezintă şi consecinţe neprevăzute, pozitive şi negative. Lucrurile sunt, aşadar, complicate. Nu sunt ceea ce par a fi. Astăzi, după 10 ani de asistenţă pentru democraţie către ţările socialiste, este timpul să evaluăm ceea ce am realizat: cum, din ce motiv, de ce lucrurile au evoluat într-un anumit fel şi încotro se îndreaptă? Cred că cea mai interesantă problemă aici este, dacă asistenţa pentru democraţie a contribuit la diferenţierea ţărilor din Est. Cred că a contribuit, dar într-un fel pe care nu l-am înţeles. Dacă mergi într-o comunitate de ţigani dintr-un sat din România sau într-una formată din sârbi refugiaţi în estul Bosniei sau

Kosovo, ei vor începe să vorbească despre „drepturile omului”, „ONG-uri” şi despre ceea ce donatorii ar trebui să facă. Aceste diferenţe nu sunt doar la nivelul retoricii, ele necesită şi acţiune umană sau aşteptări din partea celorlalţi. Dacă acestea reprezintă „democraţie”, e desigur o altă poveste.

Cu toată birocraţia şi intrigile caracteristice programelor de asistenţă pentru democraţie, este uimitor că lucrurile nu sunt în fapt mai rele în aceste ţări. Este din cauza sau în ciuda programelor de asistenţă pentru democraţie? Sau este pentru că, aşa cum Spengler sugerează în cazul Rusiei, programele democratice au reuşit să fie irelevante, ca şi cum noi, în ceea ce priveşte acordarea ajutorului, acţionăm într-o direcţie diferită. Cred că asistenţa pentru democraţie este relevantă pentru dezvoltările din Europa de Est. Cred că asistenţa pentru democraţie a dat roade, dar nu aşa cum am intenţionat noi, nici în felul în care au intenţionat donatorii, cu toată retorica lor ce le dădea siguranţă. Şi am avut rezultate chiar şi atunci când nu ştiam prea exact ceea ce întreprindem. Presupun că la conferinţe ca aceasta putem să facem astfel de evaluări. Putem să facem un pas înapoi şi să reflectam. Este un lucru care nu se vede de obicei în lumea de zi cu zi a asistenţei pentru democraţie. Aşa cum mulţi dintre noi cei de faţă ştim, lumea obişnuită a asistenţei pentru democraţie, promovarea drepturilor omului şi sprijinirea societăţii civile, e plină de termene presante, întâlniri continue, memorandumuri elaborate la repezeală, schiţe complicate de programe, rapoarte de evaluare, scheme de apreciere, evaluări de capacitate, reelaborări ale bugetelor şi apoi, rapid, realizarea unui nou proiect. De aceea daţi-mi voie să mă pronunţ asupra consecinţelor importante avute de asistenţa pentru democraţie - intenţionate, neintenţionate, pozitive, negative, directe, indirecte, psihologice, instituţionale. Scopul meu este să arăt că este mai bine să începem cu această listă simplă de consecinţe şi că în activitătile noastre în desfăşurare pentru sprijinirea democraţiei în Est, în Balcani şi în viitor în Cecenia, Afganistan, Burma sau China, putem măcar înţelege de ce lucrurile nu sunt ceea ce par a fi.

Urmărind această discuţie, voi da exemple din propria mea experienţă, atât ca cercetător cât şi ca membru a numeroase programe de asistenţă pentru democraţie în Balcani. Mai întâi, din România, unde, cu mult înainte de ‚89, am întreprins muncă de teren asupra politicilor locale şi am vizitat şcoli de pregătire de acest tip.

Când, după o perioadă, m-am întors să lucrez în ministerul mediului şi în guvernul central, cu sarcina de a îmbunătăţi relaţiile dintre guvern şi societatea civilă, aceste proiecte au eşuat, în special pentru că în ele nu era specificată natura reformei din România. Scopul ministerului reformei din România (1992-1997) era să preîntâmpine reforma; şi a îndeplinit acest lucru foarte bine. Şi în unele feluri continuă să o facă. Mai târziu am lucrat în Bosnia unde proiectul nostru a avut un mare eşec din cauza conflictelor din cadrul comunităţii internaţionale; apoi am lucrat în Albania şi Kosovo ca să ajutăm, prin ONG-uri, proiectele cu rezultate mai bune, pentru că ne-am dat seama că actorii locali cu care colaboram au propriile lor interese şi că nu trebuie ca aceste interese să intre în conflict cu cele ale proiectului. Recent am studiat în Kosovo programele de asistenţă pentru democraţie, mai ales pe cele conduse de OSCE (Organizaţia pentru Securitate si Cooperare in Europa) şi de USAID (United States Agency for International Development). în fine, acum mă ocup de un proiect de cercetare asupra industriei anti-corupţie, cea mai recentă în aşa numita „revoluţie a responsabilităţii” care deja a cuprins Vestul Europei. Toate aceste proiecte au un aspect antropologic.

Sunt antropolog şi asta înseamnă, simplu spus, că sunt preocupat ca toţi antropologii de descoperirea prăpăstiei dintre vorbe şi fapte. Ca antropologi, presupunem pur şi simplu că există o prăpastie şi că acest lucru este normal. Suntem mai degrabă interesaţi de felul în care oamenii experimentează această prăpastie şi ce soluţii încearcă să-i găsească în viaţa de zi cu zi. De aceea, antropologii merg şi vorbesc cu oamenii, îi urmăresc şi observă lucrurile la faţa locului.

Această activitate se numeşte „observaţie participativă”. Este dificilă şi ia timp. Ajungem să cunoaştem câţiva oameni sau un sat sau un proiect. Dar, de asemenea, ne pierdem în detaliile vieţii de zi cu zi şi uităm adeseori tabloul general. Nu ştiu câţi bani sunt folosiţi pentru a implementa democraţia în Kosovo. Dar pot să vă spun cum este să participi la o sesiune de pregătire despre rezoluţiile asupra conflictelor sau la un seminar asupra planurilor strategice de colaborare a zece ONG-uri într-un mic oraş; sau ce reprezintă activitatea de zi cu zi a departamentului societăţii civile din cadrul misiunii OSCE din Kosovo sau ce face un reprezentant care se ocupă cu democratizarea într-un birou dintr-o mică enclavă sârbă.

Natura ASISTENŢEI pentru DEMOCRAŢIE

Democraţia înseamnă ceea ce manifestă societăţile sau organizaţiile atunci când există atitudini specifice, practici şi valori, care ajută oamenii să deţină controlul asupra propriilor vieţi. Asistenţa pentru democraţie presupune eforturi pentru a asigura mai mult control permiţându-le oamenilor să dobândească capacităţi, să urmărească valori şi să construiască instituţii în care ei pot să-şi satisfacă nevoile, în modalităţi care respectă drepturile omului şi dezvoltarea socială. Democraţia are desigur şi un aspect instrumental. Oferim asistenţă pentru democraţie pentru că este în interesul nostru. Este considerată a fi necesară pentru dezvoltarea economică şi este o modalitate prin care se obţine securitatea şi se preîntâmpină fenomenul de emigrare. Participarea şi toleranţa, presupuse a fi aduse de democraţie, sunt considerate în stare să creeze societăţi stabile, care să se poată dezvolta într-un mod sănătos cu respectarea drepturilor omului. Acest lucru este în interesul nostru. O dezvoltare stabilă şi sănătoasă, mai ales în zonele de la frontierele ţărilor noastre, presupune că nu trebuie să ne temem de războaie civile, purificări etnice, crimă organizată şi corupţie şi de refugiaţi care sosesc pe teritoriile occidentale, din motive umanitare sau economice.

Democraţia înseamnă, de asemenea, şi o activitate normativă. Democraţia, ca şi drepturile omului, reprezintă un bun pe care e bine să-l ai. Lucrurile bune trebuie să fie răspândite pretutindeni şi numai în felul acesta, cele mai multe ţări vestice dezvoltă acum programe de asistenţă pentru democraţie pe lângă propriile lor proiecte de dezvoltare. O asemene asistenţă este menită să ajute ţările să meargă pe un drum bun, să grăbească lucrurile, să ofere structuri, programe de pregătire sau să stimuleze atitudini cu ajutorul cărora să se poată dezvolta societatea democratică. Fraza cel mai des folosită aici este „construcţia capacităţii” sau „construcţia instituţională”. Asistenţa pentru democraţie este în strânsă legătură cu „construcţia capacitatii”, aşa cum Stalin spunea despre „construcţia socialismului”. Ca şi „construcţia socialismului”, se presupune că intervenţiile democratice ajută societăţile să sară peste anumite etape, să „ajungă din urmă şi să depăşească”. Dar ca şi socialismul, democraţia este un orizont care continuă să se îndepărteze pe măsură ce ne apropiem de el. Imediat ce am construit instituţiile, am elaborat programe de pregătire şi am dobândit capacităţi care să asemene Estul Europei cu Vestul Europei, descoperim că, de fapt, aceste societăţi nu au fost toate aşa de democratice până la urmă. Descoperim că alegerile sunt deseori manipulate, că mass-media este lipsită de responsabilitate, că partidele nu sunt democratice, că guvernul nu dă explicaţii, că politicienii sunt în primul rând interesaţi să fie aleşi, mai degrabă decât să facă bine, că oficialii continuă să fie aroganţi - chiar şi faţă de noi, şi că cetăţenii pe care încercăm să-i ajutăm preferă un lider puternic cu o atitudine paternalistă şi ţigani în spatele zidurilor, decât politicieni responsabili şi o societate tolerantă. în Bosnia şi Kosovo, pentru a da două exemple recente, descoperim că sunt aleşi oameni şi partide greşite. Descoperim alegeri democratice prin care sunt aleşi politicieni care n-ar trebui aleşi. Ce încurcătură!

Soluţia la aceste dileme constă într-o mai mare capacitate, pricepere, într-o pregătire şi o modelare mai bună a opiniei publice, astfel încât oamenii să înţeleagă în ce constau interesele lor adevărate. Dacă toate acestea sună ca proiectele elitiste de mobilizare socială, a „cadrelor conducătoare”, atunci cred că despre aceasta este vorba. Singurul concept care lipseşte din panoplia asistenţei pentru democraţie, este „conştiinţa falsă”. Petrecând, acum 20 de ani, un timp ca şi cercetător la şcoala partidului comunist din România, pot să afirm că exista asemănări evidente între „ştiinţa de a conduce” învăţată la şcoala partidului şi multe construcţii ale capacităţii democratice şi cursuri de formare de lideri.

În prezent există o prăpastie între instituţia formală şi practica de zi cu zi a democraţiei, la fel de accentuată ca şi în sud-estul Europei. Balcanii au fost dintotdeauna cunoscuţi pentru rolul important jucat de structurile sale informale. Balcanii prezintă o asemănare puternică, o prietenie profundă şi un angajament pe viaţă cu loialitatea; aceşti oameni care trăiesc acolo au rezistat cu hotărâre opresiunii imperialiste fasciste şi socialiste; au luptat pentru eliberarea naţională; şi sunt cunoscuţi ca foarte creativi în rezistenţa faţă de birocraţia nepăsătoare, ineficientă sau opresivă. Instituţiile paralele, dintre care cele din Kosovo-ul de până în 1999, erau doar o varietate, pot fi considerate ca o formă a societăţii civile intrinseci, ca o modalitate prin care societatea găsea soluţii împotriva instituţiilor incapabile. Totuşi paradoxul Balcanilor este că aceleaşi instituţii sociale care facilitează abilitatea poporului de a supravieţui în cele mai aspre condiţii, pot fi în acelaşi timp cele mai puternice oponente la adresa construcţiei instituţiei democraţiei. Asemănarea şi prietenia se transformă în coduri autoritare de onoare sau chiar de răzbunare cruntă. Reţelele informale devin conexiuni, nepotism, clientelism, mită şi corupţie. Lipsa de încredere în instituţiile formale creează o prăpastie între societate şi stat. Unii dintre aceşti oameni care au condus războaiele de gherilă, au organizat instituţiile paralele şi au inspirat mişcările naţionale, îşi intimidează acum duşmanii politici, făcând contrabandă cu ţigări, spălând bani, sau înşelând statul. în termeni duri acest sindrom este numit „mentalitatea balcanică”; pentru antropologi reprezintă o „cultură” şi pentru studiile culturale poate fi orientalism sau mai nou „demonizare”. Asistenţa pentru democraţie se confruntă cu societăţi clientelare şi încearcă să creeze o sferă publică, să revitalizeze societatea civilă şi să integreze instituţii paralele. Explicaţia pe care o dă Vestul este că localnicii au nevoie de noi campanii educaţionale stimulatoare şi de noi structuri. Mai mult decât orice ei au nevoie de instruire menită să-i determine să „gândească democratic”.

Democraţia, în această accepţiune nu este un simplu proces politic sau un set de instituţii, ci şi o atitudine. Se poate dobândi o mentalitate tolerantă. Lipsă unei astfel de mentalităţi tolerante şi a unui angajament public, sunt adeseori invocate ca inexistente în ţările fost socialiste. Viaţa privată este intensă şi autentică, viaţa publică este antipatică şi oportunistă. Există promenada de seară în care se întâlnesc prietenii şi vecinii, o formă de viaţă publică asiguratoare, dar nu există nici o întâlnire de seară a unei asociaţii a unei comunităţi sau a unei campanii cu scopul de a curăţa gunoiul în faţa propriei clădiri.

În Balcani, ca şi în alte locuri, se vorbeşte despre un „deficit democratic”. Acesta este un deficit al instituţiilor efective precum curţile sau organizaţiile de interes, un deficit al practicilor sănătoase, precum buna guvernare şi un deficit al atitudinilor care promovează angajamentul civic, voluntarismul şi toleranţa. Pentru a compensa acest deficit, comunitatea internaţională caută să susţină diferite intervenţii. Aceste intervenţii democratice sunt adeseori atât de abstracte încât reprezintă în mod invariabil metafore: există metafora fertilizării, plantării „sâmburilor democraţiei” (programul democratic american este de fapt intitulat program de însămânţare). Există metafora inoculării sau vaccinării, prin care o ţară primeşte o „injecţie „democratică, pentru ca instituţiile lor democratice să fie „întărite”. Există metafora construcţiei, atunci când programele sunt elaborate ca să „construiască societatea civilă”, să „consolideze democraţia” şi să „construiască” instituţii democratice. în Kosovo ajutorul internaţional este suţinut de patru „piloni”, dintre care unul este OSCE. în această privinţă, Balcanii sunt consideraţi un „câmp arid”, un „corp bolnav” sau o „clădire năruită”. Acestea sunt metafore, cu siguranţă, dar metaforele au un fel de a considera viaţa şi dată fiind autoritatea acestor metafore este dificil să vezi intervenţiile democratice funcţionând alături de retorica „participării”, care caracterizează declaraţiile programatice ale oricărui proiect virtual democratic occidental.

Aceste metafore sunt cele care ajută asistenţa democraţiei să devină o „lume” în sine. Prin „lume” mă refer la un set de idei, practici şi instituţii prin care grupuri de oameni pot crea ”comunităţi” care se intersectează Aceste „comunităţi” pot include actori de o mare diversitate-parlamentari europeni, o companie daneză de consultanţă, un administrator municipal local, un şef de birou local al OSCE şi chiar un activist într-o organizaţie de tineret cum ar fi „post-pesimiştii” din Kosovo. Argumentul acestei afirmaţii este că singurul set de activităţi ce adună toţi aceşti oameni la un loc este noţiunea de democraţie ca proiect.

Să aruncăm o privire la proiectul social focalizându-ne pe dezvoltarea societăţii civile. Proiectul social înglobează un tip special de activitate: activităţi pe termen scurt cu un program de buget şi de timp. Proiectele întotdeauna sfârşesc prin a fi înlocuite de programe sau, în mod normal, de alte proiecte. Proiectul social acoperă un tip special de structură, începând cu donatorul, cu misiunea de identificare a proiectului şi continuând cu asigurarea resurselor, cu selecţia unui agent de implementare, cu distribuirea fondurilor cu monitorizarea, cu evaluarea şi, bineînţeles, cu următorul proiect. Proiectul social dezvoltă tema alocării resurselor într-o manieră organizată şi totodată birocratică. Nu există proiect fără aplicaţii, perioade de aşteptare, întruniri preliminare şi proceduri de monitorizare şi contabilizare. Practicile proiectului social cer un limbaj special, apropiat de limbajul de lemn stalinist. Transmiterea de cunoştinţe se numeşte „training”. Transmiterea de cunoştinte către cadrele selectate se numeşte „training of trainers” sau TOT. A deveni performant într-un anume aspect se numeşte „capacity building” (dezvoltarea capacităţii). A fi capabil să spui ceea ce vrei să faci este „afirmarea misiunii”. Când înţelegem despre ce e vorba se numeşte „transparenţă”. A încerca să afli ce se întâmplă se intitulează „networking”. A afla cine beneficiază - „analiza beneficiarului”. A găsi bani este „strângere de fonduri”. A te asigura că nimeni nu risipeşte banii -”donor coordination”. A supravieţui după terminarea resurselor financiare se intitulează „sustainability” (susţinere). Oamenii cu bani care nu văd nici un rezultat sunt caracterizaţi de „donor fatigue”. A schimba destinaţia fondurilor este „exit strategy”. Eşecul în a găsi un beneficiar se numeşte „problemă de absorbţtie”. Iar atunci când există prea mulţi donatori şi prea puţini beneficiari se numeşte „donor constipation”. Participarea în această lume de proiecte presupune înţelegerea unor termeni-cheie care pot genera bani: „empowerement”, „good governance”, „income generation” (generare de venit), dar să nu uităm de „trafficking” şi „anti-coruptie” sau de „partnership”. în dezvoltarea societăţii civile ultimul scop este de a crea ONG-uri care nu sunt doar generatoare de servicii, dar şi de consultanţă juridică (a se înţelege crearea de manipulare a deciziei). în încercarea de a ajuta popoarele balcanice să rezolve anumite probleme, ceea ce eu numesc „societate civilă” a fost transformată de intervenţia internaţională într-o „societate civilă a birocraţiei” a generării de fonduri.

Proiectul social se referă la circulaţia de bani, cunoştinţe, oameni şi idei. Viaţa proiectului se referă la ceea ce fac oamenii cu aceste resurse. Este o lume care recompensează cunoaşterea cea mai abstractă. Astfel, cei care manipulează simboluri şi concepte pot ocupa poziţii-cheie în ierarhia alocării de resurse; devin la fel de importanţi ca donatorii şi programele care chiar ajută oamenii în rezolvarea unor probleme concrete. Dacă oamenii de afaceri şi mafioţii manipulează bani, şefii de proiecte manipulează bani ataşaţi de concepte, folosind termenul-cheie de „capacitate de dezvoltare”. Cum „capacitatea” nu este absolută niciodată ea poate fi dezvoltată continuu. Şi dezvoltarea capacităţii necesită training! Trainerii erau aduşi, de obicei, din Vest . Acum ei vin chiar din ţări balcanice (sau sunt chiar din aceeaşi ţară), toţi specializaţi în Vest, conform cu standardele şi cerinţele vestice. Una dintre cele mai importante cerinţe, bineînţeles, este „nevoia de training”; de aici, industria „alocării necesarului de training” (TNA-training needs assessment).

Este vorba despre această lume a proiectelor pe care „internaţionalii” le-au adus în Balcani şi despre ideile şi practicile acestei lumi care se infiltrează într-un grup anume de „proiect managers” şi „staff”, printre partenerii „locali” sau organizaţii „concurente”. Ar fi prematur să numim aceste sute de staff-uri de proiecte locale o clasă sau o elită, chiar dacă unii dintre ei trăiesc în mod clar diferit de concetăţenii lor. Mulţi au fost activişti într-o altă era, înaintea conflictului sau a tranziţiei post-socialiste. Alţii au avut norocul să lucreze ca translatori şi au dobândit astfel abilitaţi de organizare sau au fost chiar trimişi la cursuri de specializare. Membrii personalului local au proiectele lor individuale de carieră, familie sau emigrare, iar aceste proiecte private presupun menţinerea deschiderii către cât mai multe opţiuni posibil. Fiind de orientare şi educaţie vestică, mulţi au paşapoarte sau privilegii de rezidenţă permanentă în Vest şi, în mod teoretic, toţi copiii lor studiază sau vor studia în Occident. Ca o pătură cu un mod de viaţă specific, se deosebesc printr-o atenţie sporită la ceea ce e nou în Vest, prin relaţiile lor cu actuali sau potenţiali donatori străini, prin relaţii intense (cordiale sau ostile ) cu anumiţi „internaţionali” şi printr-o insecuritate în ceea ce priveşte situaţia ulterioară plecării donatorilor.

Cele mai multe staff-uri locale lucrează la proiecte cu durată de un an sau doi, sărind de la un proiect la altul din motive de carieră, de salariu sau personale. Spre deosebire de staff-urile ONG-urilor din Vest, au puţine aspiraţii în a obţine angajarea în sectoarele de stat şi privat. Veniturile bugetare şi condiţiile de lucru în Balcani sunt în general reduse în timp ce piaţa de consultanţă privată aproape că lipseşte cu desăvarşire (România şi Bulgaria sunt o excepţie în acest sens). Problema pentru aceste elite locale este implementarea planurilor de viitor ale donatorului într-o atmosferă de incertitudine. Staff-urile străine pot fi nesigure. Şi se poate că aceste staff-uri să nu comunice această informaţie staff-urilor locale. Chiar şi actori internaţionali majori precum Programul Mondial al Alimentaţiei sau OSCE pot face reduceri masive de personal în doar câteva luni (înlocuind personalul internaţional cu cel local sau închizând departamente întregi). De exemplu, la misiunile locale OSCE din Bosnia şi Kosovo ofiţerii internaţionali răspunzători cu procesul de democratizare au fost înlocuiţi cu bosniaci şi kosovari. Schimbarea personalului, se produce o dată cu reducerea bugetului pentru activităţi şi resurse. Este ca şi cum prioritatea unui program sau proiect s-ar măsura prin mărimea staff-ului internaţional şi nu prin importanţa sa în construcţia democraţiei sau a societăţii civile.

Această lume a proiectelor, resurselor de proiecte, ierarhiilor de proiecte, ideologiilor de proiect, discursurilor şi practicilor a fost exportata în Balcani. Ca în orice lume de acest fel, se operează cu premise şi presupuneri care produc beneficii unora şi dezavantajează pe alţii. Lumea proiectelor se bazează pe câteva idei fundamentale, dintre care cea mai importantă este aceea că practicile democraţiei şi modelele societăţii civile pot fi exportate de la o societate la alta. în al doilea rând, se operează cu presupunerea conform căreia modelele societăţii civile pe care noi le exportăm se bazează pe realităţile propriei noastre societăţi. Problema pentru dezvoltarea societăţii civile este că iniţiatorii de proiecte, cei care le implementează şi cei pentru care se implementează să fi „înghiţit” modelul nostru într-o manieră absolută. Acest lucru este puţin surprinzător atât timp cât punerea sub semnul întrebării a unor probleme ale modelului poate cauza plecarea donatorului în altă parte.

Lumea proiectelor societăţii civile operează şi cu alte premize: există iluzia „comunităţii internaţionale”, care nu este nici internaţională nici locală şi iluzia că ONG-urile vestice şi organizaţiile internaţionale cooperează neîntrerupt între ele şi cu guvernele locale; iluzia că ONG-urile vestice profesioniste se bazează pe angajamentul voluntar şi nu pe personal plătit (ONG-urile balcanice care cer personal plătit fiind considerate egoiste); iluzia că activităţile ONG-urilor din vest se bazează pe formularea pe termen lung a strategiilor şi nu pe improvizare; iluzia că tehnica potrivită ar putea înlocui lipsă iniţiativei sociale care stă la baza mişcărilor civice; iluzia că, fiind ocupaţi şi în acelaşi timp obligaţi la eficienţă, oamenii trec în mod convenabil cu vederea proliferarea risipei de călătorii, deciziile amânate, rapoartele necitite şi şedinţele interminabile comune oricărei organizaţii mari; iluzia conform căreia orice capacitate ce trebuie dezvoltată se găseşte „acolo, undeva” şi nu în fiecare dintre ei; şi iluzia că organizaţiile de „acolo” sunt haotice mai degrabă decât adaptate schimbării şi incertitudinii (câte ONG-uri ar putea supravieţui într-un cadru cu legi neclare, cu două sau trei sisteme de contabilitate, cu hărţuire politică, pene de electricitate, viruşi de calculator, cetăţeni invidioşi, jurnalişti lipsiţi de scrupule şi propuneri de proiect cu traduceri de jargon inadecvate). în sfârşit, mai există iluzia că numărul de ONG-uri străine susţinute financiar ar fi un index de democratizare.

După mulţi ani şi milioane de dolari, după nenumărate misiuni de recrutare şi rapoarte de evaluare, Balcanii au sute de ONG-uri, dar nu cine ştie ce societate civilă. Impactul variatelor programe poate fi exprimat în termeni de număr de proiecte coordonate, bani cheltuiţi, seminarii ţinute sau număr de ore de training înregistrat. Cu toate astea, impactul asupra securităţii în regiune a fost marginal-dacă privim mediul de securitate ca o hartă a acţiunilor diferenţiale şi a percepţiilor de incertitudine, anxietate şi siguranţa. Acum ar fi uşor să învinuim occidentalii naivi pentru această situaţie, pentru implementarea grăbită a propriului model. Fără îndoială, caricatura glumelor balcanice din târziul nopţii este adevărată (cum ar fi cea a consultantului care, auzind că fondurile ar trebui direcţionate către Banja Luka, a insistat să o cunoască...). Dar cred că lucrurile sunt mai complicate decât ignoranţa, naivitatea sau reaua voinţa a vesticilor. Mulţi ofiţeri de program şi specialişti din Vest obţin informaţii despre Balcani prin consilieri locali, intelectuali, personal de proiect şi activişti ai societăţii civile. Chiar dacă lumea proiectelor a ajuns în Balcani cu ideile sale proprii, multe ireale, aspiranţii societăţii civile de aici au făcut orice să confirme aceste idei. în ultimă instanţă, lumea occidentală a fost o sursă de resurse. Cele mai multe cazuri de abuz au apărut acolo unde reprezentantul donatorului a fost naiv, iar întreprinzătorul local a fost malefic de întreprinzător. Din fericire, această combinaţie se dezvoltă din ce în ce mai rar.

Dacă mă întrebaţi care a fost cea mai mare realizare a asistenţei pentru democraţie în Balcani, aş răspunde că nu exportul de democraţie ci acest mod de a gândi proiecte. Este exportul unui mod de viaţă, a se înţelege aici un set de înţelesuri, practici şi ierarhii sociale specifice unui nou mod de gândire. Gândirea de proiect ar putea fi aplicată proiectelor societăţii civile, dar şi altor tipuri de activităţi. Este vorba despre raţionalismul vestic, categorii abstracte, conexiuni birocratice, toate puse într-un context balcanic.

Am creat un monstru? A fost asistenţa pentru democraţie redusă la programe de sporire a capacităţii, „distribuire necesarului de training” şi cursuri de „management-ul ciclurilor de proiecte”? NU. Deoarece în Balcani, ca peste tot, oamenii au de asemenea proiectele lor private şi manipulează resursele alocate proiectului social în folosul strategiilor lor private. Când apare un conflict între acestea, obţinem corupţie şi nepotism. Dar există adesea şi excepţii: activiştii ONG-urilor pot continua dezvoltarea societăţii civile în paralel cu dezvoltarea propriei cariere. Acesta este, de fapt, secretul dezvoltării societăţii civile în Vest. îndeplinirea de aspiraţii şi ambiţii reprezintă de asemenea părţi ale democraţiei. Poate în accepţiunea noastră de asistenţă pentru democraţie avem nevoie de un loc al motivelor şi strategiilor personale, al modului cum toate acestea se pot realiza în cadrul instituţiilor. Putem începe prin a înţelege natura proiectului social ca mod unic în care resursele, interesele şi ideologiile sunt coroborate. Se poate ca asistenţa pentru democraţie să nu fi produs democraţie, dar în privinţa exportului gândirii de proiect putem să ne felicităm. Şi în bine şi în rău.

În limba română de Ştefan Matiu

Termenul „globalizare” a avut în Occident, în ultimii ani, soarta nefericită pe care a avut-o în România anilor ’90 termenul „reformă”.

NOTE

STEVE SAMPSON – Profesor, Lund University, Sweden.

 sus