Două decenii de analiză

[Sfera Politicii 36]

Dictatura proletariatului în versiune românească (I)
 

STELIAN TĂNASE
[The University of Bucharest]

Abstract:
Like any totalitarian regime, communism displayed a tendency to be universal. In Romania, a country that saw the implanting of the communist model in the geopolitical context provided by the end of the Second World War, this trend for universality manifested as the objective of ”exceeding the underdevelopment of the country”. Within this process we find one of the sources for the totalitarian and conservative behavior of local communist elites.

Keywords: totalitarian regime; Bolshevism; Romanian communism; communist elites

1.

În România nu a avut loc o revoluţie comunistă. În Rusia, China, Iugos­lavia, Albania, Vietnam, Cuba, forţe interne au răsturnat vechile regimuri semicapitaliste şi semifeudale. Ca şi în alte ţări din estul şi centrul Europei, instalarea guvernării comuniste în România a fost rezultatul unui raport de forţe pe plan internaţional, o consecinţă a rezultatului celui de-al doilea război mondial şi a declanşării războiului rece. Ocupaţia sovietică din ‘40-’50 a constituit factorul decisiv al preluării puterii de către contraelita comunistă. Nu dezvoltarea internă a conflictelor sociale a înlăturat vechile elite de la putere, ci decizia URSS de a instala, acolo unde se găsea Armata Roşie, regimuri politice asemănătoare cu al său. Lucru care s-a produs în Polonia, Bulgaria, România, Ungaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Mongolia, Coreea de Nord. Milovan Djilas¹ făcea distincţie între ţările în care s-au produs revoluţii interne şi celelalte. „Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, românia şi Bulgaria nu au cunoscut experienţa unei revoluţii, întrucât sistemul comunist le-a fost impus prin puterea Armatei Roşii. În aceste ţări revoluţia a fost impusă din afară şi de deasupra, de către bainetele străine şi de către maşinăria forţei. Mişcarea comunistă era slbaă, cu excepţia celei mai dezvoltate dintre aceste ţări, Cehoslovacia”. Djilas deduce două consecinţe: a) „aceste ţări nu au acţionat nici măcar pentru schimbare industrială, cel puţin nu prini metoda comunistă, deoarece unele dintre ele atinseseră deja acest stadiu”, şi b) „odată cu venirea comuniştilor în aceste ţări, substanţa şi forma comunismului lor trebuia să fie identică cu cea a Uniunii Sovietice. URSS şi-a impus sistemul asupra lor, iar comuniştii autohtoni l-au adoptat bucuroşi. Cu cât comunismul era mai slab, cu atât mai mult el trebuia să imite chiar şi în formă pe „big brother” – comunismul totalitar rusesc”. S. P. Huntington împarte şi el regimurile comuniste în regimuri de ocupaţie şi regimuri revoluţionare. Pentru el, consecinţele acestei diferenţe sunt: a) „o mai slabă legitimitate” şi b) „sisteme mai degrabă instabile decât revoluţionare”. Aceste regimuri comuniste de ocupaţie sunt tentate să-şi confere o identitate internă şi să-şi creeze o legitimitate prin apelul la naţionalism. „Regimurile de ocupaţie pot fi capabile să-şi depăşească handicapul iniţial identificându-se cu sentimentele naţionaliste din ţările lor şi afirmându-şi independenţa naţională (aşa cum au făcut România şi Coreea de Nord) împotriva controlului străin. Într-adevăr, regimurile de ocupaţie s află sub o mai puternică presiune internă pentru a acţiona astfel, decât regimurile revoluţionare”².

Un alt autor care subliniază semnificaţia dependenţei regimului comunist din România este Kenneth Jowitt. „Evident, Uniunea Sovietică se afla în poziţia de a furniza premisele majore pentru alegerea strategiilor elitei româneşti şi hotăra astfel care dintre priorităţile specifice ale Partidului comunist Român se puteau realiza”. Majoritatea membrilor elitei comuniste (cea mai marcantă dintre excepţii a fost Lucreţiu Pătrăşcanu), nu au perceput, în anii ‚40-’50, „dependenţa colonială” de URSS şi sacrificarea „valorilor politicii naţionale” ca un factor negativ. Raţiunea acestei poziţii o găsim în priorităţile acestei elite: monopolul puterii, industrializarea, ambele condiţionate de sprijinul Moscovei. „În ceea ce priveşte perioada 1944-55, în multe privinţe riscul cu privire la puterea şi identitatea Partidului Comunist Român nu era o problemă”.

Interesele politice ale elitei comuniste, priorităţile ei economice şi sociale, mai ales ale grupului dirijat de Gheorghe Gheorghiu-Dej, motivat de consolidarea supremaţiei în partid, mergeau în direcţia identificării poziţiilor proprii „cu prezenţa şi politica sovietică”³.

La începutul anilor ‚60, aceste argumente îşi pierd valoarea. Dependenţa de URSS este considerată un factor de instabilitate a elitei comuniste româneşti, de accentuare a incoerenţei sale interne. Acest lucru se întâmplă după declanşarea procesului de reforme de către Nikita Hrusciov. Ele au fost percepute ca o ameninţare a poziţiilor sale, atâta vreme cât implicau presiuni asupra elitei locale pentru a opera schimbări de personal în conducere, şi retragerea sprijinului pentru programul de industrializare a României.

Lipsa revoluţiei, care să mobilizeze societatea şi să confere o bază politică propriei elite comuniste, a dat conţinutul regimului comunist din România. C. E. Black notează că „revoluţiile care aduc la putere lideri modernizatori” sunt caracterizate de două dimensiuni: a) dacă sunt violente sau neviolente; b) dacă sunt interne sau externe. Cazul românesc este definit de impunerea din afară a „procesulu revoluţionar”, de minimul suport dat de societate la începutul procesului. „O armată străină poate să domine o ţară şi să stabilească un set de noi instituţii după distrugerea guvernului precedent. O revoluţie este mai puţin o revoluţie dacă este impusă din afară”⁴.

Trăsătura principală a acestui regim, subordonat unei puteri străine –cel puţin între anii 1944-1964- a fot caracterul lui necolonial. Dimensiunile unui regim necolonial, cum au fost definite de Kenneth Jowitt⁵ sunt: a) existenţa unei ameninţări politice, militare sau/şi economice venită din partea unei ţări mai puternice; b) „natura difuză a controlului care este exercitat de către puterea supraordonată... pterea care controlează, furnizează premisele deciziilor politice şi economice majore luate în ţara dependentă”; c) „latitudinea se referă la sfera politică şi economică în cadrul căreia actorii politici ai ţării dependente sunt capabili să acţioneze independent de puterea care controlează şi se bucură de premisele puterii”. Este vorba de zona unde elita locală „se dezvoltă sub puterea necolonială. O astfel de zonă sugerează existenţa unei zone reale, deşi fragile, a autorităţii politice de care se bucură elita autohtonă în relaţiile cu puterea colonială”; d) „postura emulativă adoptată de partenerul mai puţin puternic faţă de cultura, de normele sociale şi de instituţiile politice ale naţiunii dominante. Una din bazele majore ale unei relaţii necoloniale o reprezintă tendinţa elitei naţiunii dependente de a se identifica cu ceea ce este perceput a fi un referent de status mai înalt”.

Trăsăturile regimului comunist din România, ca şi cele ale comportamentului politic şi ale sistemului de valori şi priorităţi ale elitei locale se regăsesc aici. Vom mai avea ocazia să analizăm aspecte care decurg din natura necolonială a regimului comunist din românia, ca şi dependenţa sa faţă de URSS.

2.

Totalitarismul îşi propune dominaţia mondială; el are tendinţa instinctivă de a se extinde continuu. Asta pentru că ţările mari, unde o forţă de tip totalitar ajunge să deţină puterea politică. Pentru bolşevism, revoluţia mondială a fost o prioritate absolută. Ea a fost obscurizată temporar în anii ‚20-’30, când politica „socialism într-o singură ţară” a vizat un pas înapoi pentru consolidarea internă a regimului şi declanşarea modernizării Rusiei, necesară asaltului final. Odată cu anii ‚40, când Stalin a considerat sistemul suficient de consolidat, se revine la încercarea „revoluţiei mondiale”. Chestiunea este- dacă logica totalitarismului impune această desfăşurare – ce priorităţi poate să aibă un regim totalitar care prin resursele lui nu-şi poate propune revoluţia mondială, dar să rămână în acelaşi timp, din raţiuni de putere, un regim totalitar. Aşa cum observa Hannah Arendt, „în toate aceste ţări europene mai mici... totalitarismul avea un ţel prea ambiţios ca, deşi îşi jucase bine rolul de a organiza masele până când mişcarea avea să preia puterea, dimensiunea absolută a ţărilor mici îl forţa pe virtualul conducător totalitar să adopte modelele cele mai familiare ale unei dictaturi de clasă sau de partid... Fără marea speranţă de cucerire a unor teritorii mai intens populate, tiranii din aceste ţări mici erau constrânşi la anumită moderaţie de mode veche, din temaa de a nu-şi pierde oamenii pe care ar fi urmat să-i conducă”⁶. „Moderaţia” este impusă: a) de necesitatea de a guverna în termeni neideologici. Rezultatul este că elita comunistă într-o ţară mică este obligată să aibă o ofertă distinctă de cea a „dominaţiei mondiale”. Pentru românia, această alternativă a constituit-o „modernizarea”. Ricoşeul universalist, întotdeauna prezent în discursul totalitar, este formulat în termenii „lichidării înapoierii ţării”, „transformarea României într-o ţară modernă”, „ajungerea din urmă a ţărilor dz premisele decivoltat este definit de e”; b) de limitele resurselor umane. Hannah Arendt scrie: „Un regim totalitar... este posibil numai atunci când mari mase de oameni devin de prisos sau pot fi utilizate fără a se atinge, însă, consecinţa dezastruasă a depopulării”⁷. În ţările mici şi mijlocii, există un deficit de populaţie care produce o lipsă acută de forţă de muncă. Represiunea nu se poate extinde dincolo de punctul în care echilibrul demografic este periclitat. În acest punct, regimul totalitar este silit să limiteze teroarea, să limiteze practicile totalitare. Logica sistemului împinge regimul spre generalizarea terorii, dar raţiunile practice limitează acţiunea ideologiei. Asta în termeni generali. În termenii proprii condiţiilor României trebuie subliniată existenţa unui surplus de forţă de muncă. Raportul rural/urban arată că 76% din populaţie trăia în 1944 în afara zonelor urbane. Există un rezervor potenţial foarte mare, practic nelimitat, pentru „modernizarea” avută în vedere de către comunişti. Există o legătură între violenţa exercitată de elite asupra societăţii şi întinderea resurselor umane. Cu cât acestea din urmă sunt mai largi, cu atât folosirea metodelor violente este mai răspândită⁸. Pentru „lagărul socialist”, absenţa unor resurse umane a determinat un anumit tip de decizii care, în esenţă, luau în calcul şi interesele populaţiei şi capacitatea sa de reacţie negativă. Aceste ţări coincid în general cu ţările comuniste cu un nivel de dezvoltare mai ridicat, moştenit încă din perioada interbelică. Acolo unde nivelul de dezvoltare a fost mai scăzut, cu procente de populaţie rurală majoritare în raport cu totalul populaţiei, regimurile au fost mai tentate să aplice politici brutale, de exploatare a forţei de muncă, de intensificare a efortului uman. În aceste ţări, dictatura a fost mai pronunţată, iar elitele au fost conservatoare în raport cu elitele comuniste din alte ţări, dar cu deficit de forţă de muncă. Reformatorii, moderaţii, pragmaticii anilor 60 au apărut acolo unde trebuiau angajate alte soluţii decât cele staliniste. Conservatorismul elitei româneşti îşi are una din surse aici. Ea a putut să mobilieze mari mase de oameni, să declanşeze un exod al populaţiei rurale spre oraşe, pe şantierele industrializării, să manevreze forţa de muncă conform voinţei sale, tocmai datorită surplusului masiv de braţe de muncă, provenit din masa ţărănească desproprietărită şi sărăcită. România are în 1948 o numeroasă populaţie rurală şi un scăzut nivel de dezvoltare industrială. Era o condiţie sine qua non pentru penetrarea societăţii de elită comunistă, ca şi un factor condiţionat puternic al realizării priorităţilor sale şi, legat de el, de deciziile pe care le-a luat, până la căderea sa, în 1989.

NOTE

STELIAN TĂNASE – Profesor de ştiinţe politice la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti. Publicaţii recente: Cioran şi Securitatea, Iaşi, Polirom, col. „Istorii subterane”, 2010;Clienţii lu’ tanti Varvara, Bucureşti, Humanitas, [2005], a 2-a ediţie, 2008; Istoria căderii regimurilor comuniste. Miracolul revoluţiei, Bucureşti, Humanitas, [1999] a 2-a ediţie, 2009.

 sus