Două decenii de analiză

[Sfera Politicii 35]

Raportul Hrușciov
 

LOUIS ULRICH
[Soros Foundation Romania]

Abstract:
The Twentieth CPSU Congress was crucial for the evolution of the USSR, as well as for the other communist countries, by triggering the process of de-Stalinisation. To highlight this historical reality, the current article provides the context in which the Khrushchev Report was prepared, how it was presented at the Congress and the implications it has had on the international communist movement.

Keywords: Communism; cult of personality; de-Stalinisation; Khrushchev; USSR

Cel de-al XIX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice se reunea la Moscova în perioada 5-14 octombrie 1952, în prezenţa lui Stalin. Trecuseră mai mult de 13 ani de când se ţinuse Congresul al XVIII-lea deşi statutul partidului pe atunci în vigoare cerea ca congresul să fie convocat cel puţin o dată la trei ani. Războiul nu era singurul element care să explice această lungă întârziere caracteristică pentru dispreţul pe care Stalin îl avea pentru legalitatea partidului însuşi. Cu toate acestea, la Congresul al XIX-lea se decidea ca următoarele congrese să se ţină la fiecare patru ani. Raportorul proiectului ce reforma vechile statute se numea Nikita Hruşciov.

Cinci luni mai târziu, Stalin murea şi Nikita Hruşciov, în septembrie 1953, era promovat prim secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Hotărât să se delimiteze de Stalin în mai multe domenii, Hruşciov nu neglija adunările de partid : ultimul congres „stalinist” bătuse toate recordurile de întâziere, primul congres „post-stalinist” avea să se ţină cu şase luni înainte de data fixă. Deschiderea sa va avea loc la 14 februarie 1956.

Din momentul luării acestei decizii şi conform unui sceanriu bine rodat, au fost formate diferite comisii pentru a regla chestiunile preliminare înainte de a trece la redactarea definitivă a raporturilor ce vor fi prezentate delegaţiilor la congres. În acest stadiu se situează prima dintr-o lungă serie de surprize care aveau să jaloneze denunţarea „cultului personalităţii” : Hruşciov propunea formarea unei comisii care nu corespundea nici unuia dintre punctele de pe ordinea de zi anunţată.

În epocă, nimic nu transpira despre acest subiect. Nici în presa sovietică sau occidentală, nici chiar în interiorul partidului comunist sovietic. Singuri, cei 11 membri ai Politburo-ului (numit Prezidiu) erau la curent. Abia 15 ani mai târziu, odată cu publicarea în Occident a memoriilor lui Hruşciov, au devenit cunoscute aceste demersuri care aveau să ajungă la faimosul Raport secret al Congresului al XX-lea. Deşi credibilitatea memoriilor nu este totală, informaţiile despre acestă comisie par demne de încredere. Existenţa sa prezină trei etape succesive.

Stadiul întâi: încă de la naşterea comisiei, în interiorul Politburo-ului apărea un clivaj între Hruşciov, care reprezenta forţa eficace împotriva „cultului presonalităţii”, şi cei mai vechi membri ai Politburo-ului, deci cei mai vechi asociaţi ai lui Stalin, care constituiau o forţă de frânare: Voroşilov (membru al Politburo din 1926), Molotov (din 1926) şi Kaganovici (din 1930)¹. Între cele două tabere, toţi ceilalţi, prudenţi şi indecişi, mai puţin ataşaţi ideii de a-l apăra pe Stalin decât preocupaţi a-l menaja pe succesorul său, Nikita Hruşciov. Acesta evocă astfel primul său demers: „Am prezentat problema la o şedinţă a Prezidiului şi am propus deschiderea unei anchete pentru a avea o imagine clară a ceea ce se petrecuse sub Stalin. Doream să o fac în special înaintea Congresului al XX-lea care se apropia. Nu a fost o surpriză pentru mine să-i văd pe Voroşilov, Molotov şi Kaganovici arătând puţin entuziasm faţă de sugestia mea. Îmi amintesc că Mikoian nu mă susţinea, dar nu a întreprins nimic pentru a bloca pentru propunerea mea².” Propunerea lui Hruşciov a fost astfel acceptată graţie sprijinului membrilor mai mult sau mai puţin recenţi ai Politburo-ului: Bulganin (intrat în acest organism în 1948), Saburov şi Pervuhin (admis în 1952), Kiricenko şi Suslov, promovaţi în iulie 1953, deci sub Hruşciov şi datorită lui.

Al doilea stadiu: munca Comisiei. Hruşciov scrie: „Dovezile adunate de această Comisie au fost o întreagă surpriză pentru unii dintre noi. Vorbesc de mine, de Bulganin, de Pervuhin, de Saburov şi de alţi câţiva. Cred că Molotov şi Voroşilov erau cel mai bine informaţi asupra adevăratelor dimensiuni şi cauzelor represiunii staliniste³.” Acelaşi clivaj apare încă o dată, Hruşciov plasându-se acum în categoria noilor promovaţi în Politburo, deşi aceasta avusese lor cu mult înainte de război: primsecretar al partidului pentru Moscova şi din 1935, membru supleant al Politburo-ului din 1938, membru titular din anul următor, el ajunsese deci la responsabilităţile cele mai înalte în timpul marii epurări staliniste şi chiar se aflase în centrul său politic.

Primele efecte politice ale unei decizii ce avea să constituie un eveniment cu încărcătură mondială şi istorică au apărut în timpul Congresului. Clemenceau spunea că, în democraţia parlamentară, constituirea unei comisii servea pentru a înmormânta o problemă. În partidul comunist, lucrurile stăteau mai curând invers. O comisie avea ca sarcină să dezgroape o problemă, dar în general pentru un cerc restrâns. Pentru aproape toţi membrii Prezidiului „Afacerea Stalin” se reducea, efectiv, în primele sale două faze, la un schimb cu uşile închise între ei înşişi şi Comisie (patru sau cinci persoane). Dezgroparea cadavrului lui Stalin nu implica pentru ei nici necesitatea, nici obligaţia de a-l afişa în faţa oricui, şi mai ales în faţa celor 1436 de delegaţi la cel de-al XX-lea Congres.

Datorită lui Hruşciov, lucrurile au decurs însă altfel. „Deşi Congresul se derula fără probleme şi raportul meu a fost bine primit, nu eram satisfăcut. Descoperirile făcute de comisia Pospelov mă obsedau. În final mi-am venit în fire şi în timpul unei întreruperi a şedinţei, pe când mă găseam singur într-o cameră cu membrii Prezidiului, le-am pus această întrebare: „Tovarăşi, ce facem cu concluziile tovarăşului Pospelov⁴?”

Dintr-o dată dezbaterea a luat o turnură violentă, exact pe măsura pericolului pe care Hruşciov îl făcea să se propage între colegii săi scoţând ancheta lui Stalin din spatele uşilor închise. „Vechii” erau mai bine înzestraţi cu argumente politice decât primul secretar al partidului, dar acesta se dovedea mai abil în şantajul politic. Voroşilov, Kaganovici şi Molotov au ridicat trei obiecţii. Din punctul lor de vedere, ele erau pline de bun simţ şi nu încercau deloc să se deghizeze în consideraţii ideologice:
1. „Ce am putea noi spune despre rolul nostru sub Stalin?” (Altfel spus ei se temeau de a se vedea punându-se problema complicităţii lor la teroare stalinistă.)
2. „Vă imaginaţi ce va urma?” (După ei, consecinţele politice erau incalculabile şi oricum ele vor fi negative.)
3. „Cine vă cere să acţionaţi în acest fel?” (Nici o necesitate nu constrângea, într-adevăr, conducerea sovietică să se angajeze pe această cale.)

Pentru a-i face să cedeze pe cei mai târziu vor fi numiţi „grupul antipartinic”, Hruşciov a invocat principiul centralismului democratic: este necesar, spunea el, a se „despacheta” „Afacerea Stalin” în faţa Congresului. El vorbea, de asemenea, de greutatea morală a primilor deţinuţi eliberaţi din lagărele staliniste⁵. Dar argumentul său cel mai percutant a fost avertismentul adresat opozanţilor săi: „Îmi permit să vă amintesc că fiecare membru al Prezidiului are dreptul de a vorbi Congresului şi de a-şi exprima propriul său punct de vedere, chiar dacă el nu este conform cu linia trasată de Raportul general⁶”.

Bulganin, Perhuhin, Saburov şi poate Malenkov sprijiniseră decizia de a prezenta Congresului un raport asupra lui Stalin a cărui redactare a fost încredinţată lui Piotr Pospelov. Membru în anii 30 ale secretariatului personal al lui Stalin, Pospelov fusese responsabil cu agitaţia şi propaganda din 1937 până în 1939, în timpul marilor epurări, apoi director al Institutului Marx-Engels-Lenin-Stalin între 1949 şi 1952, în epoca cultului excesiv al personalităţii. El era chiar unul dintre autorii „Biografiei scurte” a lui Stalin care urma să fie denunţată în Raportul secret al lui Hruşciov (redactat de acelaşi Pospelov) ca exemplul tipic al cultului personalităţii⁷. De altfel, Hruşciov dorea ca Pospelov să fie cel care, în calitate de preşedinte al Comisiei şi autor al Raportului, să pronunţe discursul împotriva lui Stalin la congres. Dar Prezidiul a reuşit să-l convingă că el trebuia să fie purtătorul de cuvânt al partidului.

Hruşciov şi-a prezentat Raportul în noaptea de 24/25 februarie [1956]. Consemnul konspirativnost (caracter secret) a fost integral respectat. Pentru această şedinţă au fost emise permise speciale şi au fost invitaţi aproape o sută de foşti activişti de partid eliberaţi din lagăre şi reabilitaţi. Lista a fost verificată şi confirmată de Hruşciov însuşi⁸. Textul raportului nu a fost aprobat anterior de Prezidiu, iar Hruşciov şi-a pronunţat discursul exact în intervalul dintre alegerea de către Congres a unui nou Comitet Central şi anunţarea compoziţiei sale. Delegaţiile străine participante la congres nu au fost invitate la această şedinţă.

Dar „conspiraţia tăcerii” a fost boicotată chiar de Hruşciov: el a decis ca şefii principalelor delegaţii comuniste străine să fie informaţi chiar în momentul în care îşi prezenta discursul. O dată în plus, Hruşciov căuta să se diferenţieze de Stalin. Acesta din urmă nu avea niciun respect pentru comuniştii străini. Îi punea în faţa faptului împlinit chiar dacă era vorba de decizii foarte importante la care ar fi trebuit să participe. Hruşciov considera că este bine ca „partidele frăţeşti’ să fie ţinute la curent.

În acel moment, Raportul secret nu fusese tradus în nicio limbă străină. Însă, delegaţiile cele mai importante cuprindeau vechi membri ai Kominternului care trăiseră în Uniunea Sovietică. Era cazul polonezului Bierut, al bulgarului Cervenkov, al ungurului Rakosi, al germanului Ulbricht şi al chinezului Wan Chia-hsiang, care studiase cinci ani în Uniunea Sovietică, precum şi al mai multor secretari generali ai partidelor comuniste occidentale: Thorez, Togliatti, Ibarruri, Koplenig. Ei trăiseră mulţi ani în URSS şi cunoşteau suficientă rusă pentru a înţelege raportul. Procedura de informare a fost simplă: doin funcţionari ai partidului sovietic s-au prezentat în camera şefului delegaţiei şi i-au înmânat un exemplar al Raportului secret al lui Hruşciov. Şeful delegaţiei trebuia să îl restituie a doua zi dimineaţa, dar era liber să îi informeze imediat pe membrii delegaţiei italiene. Când Mauro Scoccimaro, numărul 2 al delegaţiei, l-a întrebat asupra conţinutului documentului confidenţial, Togliatti i-a răspuns că nu erau decât bârfe fără nicio importanţă⁹. Acest om, despre care s-a spus că este cel mai inteligent lider comunist occidental, înţelesese imediat caracterul exploziv al raportului. Într-o primă fază, prudenţa se impunea şi pentru el.

Hruşciov a vorbit despre reprimările în masă aprobate de Stalin, despre torturile la care au fost supuşi mulţi deţinuţi, chiar membri ai Politburo-ului, despre scrisorile pe care le scriseseră şi afirmaţiile pe care le făcuseră înainte de a muri. A vorbit despre conflictul dintre Lenin şi Stalin în decursul ultimelor luni ale vieţii lui Lenin şi Stalin în decursul ultimelor luni ale vieţii lui Lenin şi de propunerea acestuia ca Stalin să fie îndepărtat din postul de secretar general al partidului. A menţionat circumstanţele dubioase în care a murit Kirov în 1934 şi a sugerat implicarea lui Stalin în acest asasinat şi faptul că distrusese peste două treimi dintre membrii Comitetului Central ales în 1934 la Congresul al XVII-lea, iar în ultimii ani? se pregătise pentru o nouă serie de măsuri represive, excluzându-i practic de la conducere pe Molotov, Mikoian, Kaganovici şi Voroşilov. Hruşciov l-a declarat principalul vinovat pentru starea deplorabilă a agriculturii sovietice şi pentru foarte mari erori în politica externă a Uniunii Sovietice. La sfârşitul rechizitoriului său împotriva cultului personalităţii, Hruşciov declara: „Nicio ştire privitoare la acest subiect nu va trebui să transpire; presa mai ales nu trebuie să fie informată. Acesta este motivul pentru care examinăm această chestiune aici, în şedinţă cu uşile închise. Există limite la orice. Nu trebuie să furnizăm muniţii duşmanului; nutrebuie să ne spălăm rufele murdare în faţa lui¹⁰.” Însă, o dată reuniunea terminată se punea o întrebare: cum să se facă cunoscute deciziile şi documentele congresului?

Anumiţi privilegiaţi (Svetlana Stalin, Tito) au avut posiblitatea să citească raportul chiar în ziua închiderii congresului. Hruşciov însă credea în „centralismul democratic” şi în „conducerea colectivă”. Cautând să resuscite „normele leniniste” în locul practicilor staliniste, el va decide să facă cunoscut Raportul membrilor de partid. În consecinţă, documentul va fi transmis secretarilor de partid al republicilor şi regiunilor. Fiecare dintre ei va trebui să semneze că a primit raportul, să se asigure că lectura sa va fi făcută în interiorul clădirii, să se angajeze că nu va fi scos în afară. Pentru bază, vor fi organizate adunări ce se vor supune următorului ceremonial: un funcţionar al aparatului va aduce Raportul care va fi citit de un reprezentant al ierarhiei comuniste locale şi odată terminată lectura, „apparatchik”-ul va lua cu el textul. Nimeni nu va putea să ia notiţe şi nici să relateze în exterior această reuniune. Aceste şedinţe au avut lor în cursul lunii martie.

Bineînţeles, cei 1436 delegaţi selectaţi pentru a asista la Congresul al XX-lea puteau să păstreze secretul. Dar din momentul în care baza era pusă la curent scurgerile erau aproape sigure. În presa occidentală, prima informaţie asupra raportului apărea la 16 martie în Nez York Times. În sfârşit, la 28 martie [1956], Pravda publica un articol intitulat „De ce cultul personalităţii este străin marxism-leninismului”, criticându-l pe Stalin cu ajutorul câtorva argumente din Raportul secret. Din acel moment nimeni nu mai putea nega existenţa raportului secret şi orientarea sa generală. Dar era încă posibil să fie păstrat secret textul autentic şi complet. Totuşi, două luni şi jumătate mai târziu acest text va fi cunoscut în întreaga lume.

Este aproape sigur că Raportul secret a ajuns în Statele Unite, urmând filiera Varşoviei. Hruşciov scria: „Astfel Partidul Comunist Polone a primit un exemplar al Raportului. În momentul celui de-al XX-lea Congres, secretarul general al Partidului Comunist Polonez, tovarăşul Bierut murea. După decesul său au avut loc multe agitaţii şi documentul nostru a căzut în mâinile anumitor tovarăşi polonezi ostili Uniunii Sovietice. Ei l-au folosit pentru propriile lor nevoi şi au făcut mai multe copii. Mi s-a spus că a fost vândut cu un preţ scăzut¹¹.” Din acel moment era uşor ca documentul să fie multiplicat. Raportul Hruşciov va deveni astfel prima lucrare samizdat din era post-stalinistă.

Publicarea Raportului în presa occidentală şi difuzarea sa prin radio în întreaga lume au obligat partidele comuniste să ţină cont, pe viitor, de acest document. În faţa unei situaţii fără precedent, ele au avut o reacţie dublă: pe de-o parte, au afişat o diversitate de atitudini unică în istoria comunismului; pe de altă parte, au manifestat o unanimitate fără echivoc.

Destalinizarea a fost punctul de disensiune al partidelor comuniste. Unii secretari generali (precum Enver Hodja) s-au oprit clar de la primul pas în faţa ameninţărilor pe care risca să le antreneze pentru ei „noua lovitură”; alţii (precum Thorez) au declarat că „cultul personalităţii nu existase niciodată în partidul lor şi că prin urmare a-l extirpa nu avea nicio consecinţă negativă; alţii (precum Rakosi) au încercat să reabiliteze morţii (Rajk), dar nu şi pe cei vii (Imre Nagy), spre deosebire de ceea ce făcuse, în Polonia, Ochab cu Gomulka.

Aceste contradicţii în destalinizare contrastează cu unanimitatea manifestată faţă de eventuala publicare a Raportului secret asupra lui Stalin: niciun partid comunist din lumea „socialistă” sau din cea „capitalistă” nu a luat decizia de a difuza acest Raport. Nici Tito, campionul „comunismului naţional”, nici Togliatti, propovăduitorul comunismului „liberal” nu au făcut-o.

Chiar fără a fi fost publicat în presa comunistă, Raportul secret şi-a pus amprenta asupra mişcării comuniste internaţionale. Parafrazându-l pe Marx se putea spune în 1956: „un spectru bântuie comunismul: spectrul raportului secret al lui Hruşciov”. Denunţarea cultului lui Stalin dăduse naştere unor serioase crize politice în ţările satelit ale Uniunii Sovietice. În Bulgaria, Vilko Cervenkov a fost înlocuit de Todor Jjivkov, care a anulat procesul ilegal al lui Traiko Kostov şi a reabilitat pe toţi comuniştii condamnaţi pe nedrept. În Polonia şi Ungaria, toamna anului 1956 va fi marcată de puternice mişcări anti-sovietice.

Este dificil, dacă nu imposibil să găseşti în istorie exemplul unui alt om, mai întâi pilonul unui sistem, apoi personajul său numărul 1, care să se erijeze în acuzator al sistemului. Aparţine istoriei să spună dacă Hruşciov a jucat un rol „negativ” pentru cauza comunismului. Pentru el, atacul contra lui Stalin nu a fost de ordin teoretic sau istoric, ci a fost esenţialmente politic. Hruşciov nu a căutat înainte de toate adevărul şi dreptatea aşa cum a lăsat să se creadă – ci întărirea poziţiei sale în fruntea partidului. Pregătise căderea lui Beria în 1953, nu era străin de demisia lui Malenkov în 1955 de la preşedinţia guvernului şi se pregătea să angajeze bătălia împotriva vechii gărzi a lui Stalin. În februarie 1956, când membrii Politburo-ului, au evitat înfruntarea cu el, Hruşciov putea să-şi afişeze satisfacţia: cu un an înainte să moară, Lenin îl condamnase pe Stalin, succesorul său îi pregătea în mod deschis moartea politică. Înainte de Raportul secret sistemul stalinist şi Stalin însuşi fuseseră apăraţi şi chiar glorificaţi de către partidele comuniste (cu excepţia iugoslavilor), de către o mare parte a intelighenţiei şi de către elitele „burgheze” (oameni politici, politologi şi istorici) care se voiau „obiectivi”. Tuturor, Raportul Hruşciov le-a dat o puternică lovitură. După publicarea sa, în iunie 1956, cursul evenimentelor a luat o direcţie care nu corespundea în mod sigur intenţiilor lui Hruşciov. „Locomotiva istoriei”, metaforă preferată a marxist-leniniştilor, se lansa cu toată puterea fără a se mai supune lui Hruşciov şi altor „mecanici”: probabil niciodată nu s-a trecut într-un răstimp atât de scurt de la cuvinte (Raportul) la fapte (şocurile lumii comuniste).

NOTE

LOUIS ULRICH – graduated from the Faculty of Sociology, University of Bucharest. Author of „Le traffic de femmes: une perspective sociologique” (in Dana Diminescu (dir.), Visibles mais peu nombreux. Les circulations migratoires roumaines, Éditions de la Maison de sciences de l’homme, Paris, 2003); (with Bird Stasz) Istorie orală - Spunem povești și scriem despre viaţă: Ghid de culegere a folclorului, istoriilor orale și a elementelor etnografice (Bucharest : Corint, 2000). He was deputy editor of Sfera Politicii (1995 & 1996).

 sus