Uniunea Europeană
Criză economică sau criză
democratică?
Evoluția „deficitului democratic”
al UE1
RUXANDRA IVAN
[Romanian Academy, Iași
Branch]
The state today in Europe is neither national nor
supranational, and this ambiguity does not slacken, but
only grows deeper over time.2
Abstract:
The issue of the EU perceived democratic deficit
was one of the most discussed topics by EU scholars
in the 1990s, but it slowly moved off the agenda
after the beginning of the Eurozone crisis in the
late 2000s. This article aims at retracing the
history of the debate surrounding this issue, as
well as at assessing the state of play and the
institutional reforms meant to overcome it. It
emphasizes the way in which the economic crisis
deepens and at the same time conceals the crisis of
democracy in the EU as a whole and in its member
states.
Keywords:
EU; democratic deficit; economic crisis;
legitimacy; accountability
Problema democraţiei în filosofia politică este strâns legată de cea a legitimităţii. Într-un stat naţional, legitimitatea autorităţilor este dată de alegerea acestora prin vot democratic. Ce fel de legitimitate are însă Uniunea Europeană, care nu este nici un stat, nici o organizaţie inernaţională, ci o entitate politică sui generis? Problema legitimităţii Uniunii Europene este una intens dezbătută în ultimele decenii, mai precis, după anii 80, când încep să se contureze discuţiile despre deficitul democratic al acestei construcţii politice şi când se caută soluţii de reformă instituţională pentru diminuarea lui. În cele ce urmează, vom prezenta câteva dintre răspunsurile care au fost date de cercetătorii fenomenului european întrebării referitoare la legitimitatea Uniunii, pentru a proceda mai apoi la clarificarea noţiunii de „deficit democratic” şi la o discuţie asupra situaţiei acutale a acestor dezbateri.
În debuturile construcţiei europene, Comunitatea avea o legitimitate teleologică3: construcţia europeană era privită ca un mijloc de garantare a păcii, în primul rând, într-un moment în care amintirea Războaielor mondiale era foarte proaspătă, şi prosperităţii, în al doilea rând – deoarece dificultăţile economice care urmaseră războiului fuseseră depăşite şi datorită înţeleptelor politici comunitare. Din acest motiv, forţele politice care s-au opus de-a lungul timpului faţă de construcţia europeană au fost marginalizate: „leitmotivul pacifist descalifică, tratându-le drept naţionaliste sau doritoare de război, mişcările de opoziţie radicală la construcţia europeană”4. Într-o a doua etapă, Comunităţile s-au legitimat prin eficacitatea prestaţiei lor economice (output legitimacy), ceea ce a justificat şi gestionarea majorităţii politicilor UE de către tehnocraţi5. Apoi, când situaţia economică europeană s-a înrăutăţit, principalul mijoc de legitimare a rămas cel raţional-legal, în sens weberian: instituţiile funcţionează strict pe baza dreptului stipulat în Tratate şi garantat de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. Acestea fiind spuse însă, este de domeniul evidenţei că Uniunea este deficitară la capitolul legitimitate democratică sau reprezentativă. Adunarea parlamentară a avut un rol strict consultativ, extrem de limitat, în primele decenii de existenţă a Comunităţilor; în plus, aceasta era formată din reprezentanţi desemnaţi de Parlamentele naţionale, care nu erau aşadar aleşi prin vot direct. Sunt însă autori care consideră că lipsa legitimităţii reprezentative este compensată, totuşi, de legitimitatea de prestaţie: „sistemul comunitar a căpătat, în funcţionarea sa de zi cu zi, o legitimitate materială care acoperă, cel puţin provizoriu, deficitul democratic al sistemului său legislativ”, scria un analist al politicii europene la mijlocul anilor 706. Acest tip de legitimare tinde să câştige teren începând cu această perioadă.
La începutul anilor 70, legitimitatea teleologică se epuizează. Recesiunea economică nu mai alimentează legitimitatea materială, ci dimpotrivă. Este interesant de punctat faptul că anii 70 sunt marcaţi de o „criză” a construcţiei europene, şi anume blocajul instituţional generat de opoziţia lui De Gaulle la supranaţionalizarea Comunităţilor prin introducerea votului prin majoritate calificată în locul celui în unanimitate. La acestea se adaugă criza petrolului şi dificultăţile economice din ce în ce mai vizibile ale statelor europene, precum şi, mai târziu, necesitatea de a integra ţări cu regiuni mai sărace, precum Irlanda, Spania, Portugalia şi Grecia. Aşadar, în contrapartidă, vor exista eforturi din ce în ce mai susţinute de a consolida legitimitatea reprezentativă. În Raportul Tindemans din 1975 apare ideea că Europa trebuie adusă mai aproape de cetăţean. Rezultatul cel mai vizibil al acestor eforturi este însă o eficientizare a instituţiilor şi politicilor, care nu este neapărat dublată de o mai mare reprezentativitate: „Este vorba tot de un registru de legitimare prin output-uri: instituţiile caută să câştige susţinerea populară prin prestaţia lor, mai degrabă decât prin proceduri şi prin rolul cetăţenilor în relaţia cu ele (input-uri)”7. În acelaşi timp, încep să fie puse două noi probleme de legitimare: deficitul social (care se rezolvă, ulterior, prin crearea celebrului model social european) şi deficitul parlamentar (care se rezolvă prin introducerea votului universal direct pentru Parlamentul European în 1979). La nivelul Comunităţilor, este vorba mai degrabă de un deficit democratic perceput în termeni parlamentari: controlul exercitat de parlamentele naţionale asupra poziţiei şi votului guvernelor lor este foarte dificil în condiţiile luării deciziei prin majoritate calificată. Parlamentul în anii 70 are puteri foarte limitate şi nu este ales direct. Soluţia pentru care s-a optat a fost consolidarea rolului PE şi alegerea sa prin vot direct. „Greutatea intelectuală a modelului statal este atât de mare, încât nu se poate concepe o democratizare pe un alt model decât cel parlamentar”8.
În paralel, în plan simbolic, constatăm şi eforturi de construcţie a unei „identităţi europene”, care va culmina cu înscrierea cetăţeniei europene în Tratatul de la Maastricht. Paul Magnette explică faptul că este acelaşi model după care s-au derulat politicile identitare ale Statului-naţiune în secolul al XIX-lea9. Dimensiunea legată de cetăţenia europeană vine să completeze eforturile pentru mai multă reprezentativitate parlamentară, iar procesul de contracarare a deficitului democratic capătă un dublu sens: pe de o parte, de sus în jos, se operează modificări la nivelul instituţiilor europene – cum sunt cele legate de creşterea succesivă a puterilor Parlamentului, după pasul decisiv al introducerii votului direct în 1979; pe de altă parte, de jos în sus, se stimulează implicarea din ce în ce mai activă a cetăţenilor şi participarea lor la procesul decizional. Pe acest palier pot fi menţionate încercarea de a consolida identitatea europeană prin introducerea cetăţeniei, introducerea principiului subsidiarităţii ca principiu fundamental pentru funcţionarea politicilor europene, importanţa acordată eurobarometrelor, tentativele de a insera în textele fundamentale referiri la drepturile omului, etc.
La începutul anilor 90, sondajele de opinie arată o criză de legitimitate care este percepută pe două paliere: pe de o parte, legitimitatea materială se erodează datorită dificultăţilor economice, iar pe de altă parte, legitimitatea parlamentară nu are succesul scontat: Parlamentul european continuă să aibă puteri reduse, iar absenteismul la alegerile europene este din ce în ce mai mare: este mai mare decât la alegerile naţionale, şi continuă să crească de la un scrutin la altul10.
Tratatul de la Amsterdam este redactat tot în urma unor negocieri interguvernamentale clasice, dar pentru prima dată în istorie participă la negocieri câteva ONG-uri. Acestea sunt puţine şi „au avut o influenţă derizorie asupra negocierilor”, însă Paul Magnette estimează că e un început bun, ce încurajează „structurarea transnaţională a ONG-urilor”11.
Sfârşitul anilor 90 cunoaşte totuşi o evoluţie către tentative ale Uniunii de a concepe o metodă de redactare a Tratatelor care să extindă cât mai mult sfera participării publice la luarea deciziei. Este vorba de metoda convenţiei, care ocupă pentru câtăva – puţină – vreme avanscena deciziilor fundamentale în Uniune, în defavoarea metodei interguvernamentale. Metoda aceasta a fost folosită pentru redactarea a două texte fundamentale: Carta Europeană a Drepturilor Fundamentale, în 1999-2000, şi Constituţia europeană, în 2003. Soarta nefericită a acesteia din urmă a dus la abandonarea definitivă a metodei Convenţiei după 2003. Cu toate acestea, teoreticienii construcţiei europene converg în a spune că natura deliberativă a metodei convenţiei, în contrast cu logica de negociere a conferinţelor interguvernamentale, este mai susceptibilă de a produce consens şi de a integra poziţiile tuturor participanţilor. Ea este, de asemenea, un model mult mai democratic de luare a deciziilor12.
Noţiunea de „deficit democratic ”a fost lansată de deputatul conservator britanic Bill Newton Dunn, într-un document intern al grupului său parlamentar, intitulat „Why the public should be worried by the EEC’s democratic deficit”, în 198613. Acest lucru nu este de mirare, Marea Britanie fiind cel mai eurosceptic dintre statele membre, după cum o demonstrează atât Eurobarometrele, cât şi discursul public britanic14.
Există mai multe motive pentru care s-a spus că există un deficit democratic în Uniune:
1.
Absenţa unui demos european15. Nu există democraţie fără demos, pentru că doar existenţa unei comunităţi naţionale poate crea relaţiile de solidaritate care să determine minoritatea să accepte deciziile majorităţii. În lipsa acesteia, deciziile majorităţii vor fi întotdeauna contestate şi suspectate că servesc doar propriile interese. În plus, nu există partide politice cu adevărat europene, transnaţionale, şi nici o limbă comună care să faciliteze comunicarea între aleşi şi între cetăţeni, susţine Dieter Grimm în articolul amintit.
Întrebarea este de fapt cum înţelegem demos-ul. Dacă o facem în tradiţie germană (etnie-cultură-naţiune), atunci nu vom avea niciodată un popor european. Dacă îl definim civic, ca pe un „plebiscit cotidian”16, acesta devine posibil. Este important, din acest punct de vedere, să nu punem semnul egal între naţionalitate şi cetăţenie. Unii autori sunt de părere chiar că tratatele Uniunii Europene ar putea deveni un nou „contract social”17, sau că ele reprezintă deja o Constituţie, fără a purta în mod formal acest nume18.
2.
Cu cât un sistem politic e mai mare/are mai mulţi membri, cu atât greutatea sau influenţa unui membru este mai mică. În plus, faptul că UE adaugă un nivel suplimentar de guvernare îndepărtează şi mai mult decizia de cetăţean. Această problemă a fost denumită „regionalism invers”19. Pentru corectarea acestei probleme s-a recurs la principiul subsidiarităţii, care cere ca orice decizie să fie luată la cel mai jos nivel fezabil.
3.
Dereglarea echilibrului dintre organele executive şi cele legislative de guvernare20. În statele naţionale, există un control parlamentar asupra Guvernului. În UE, organul decizional cel mai important este Consiliul de Miniştri, format din reprezentanţii guvernelor. Controlul Parlamentului European este foarte limitat, iar în ceea ce priveşte controlul parlamentelor naţionale asupra a ceea ce fac guvernele în Consiliul de Miniştri, există două probleme: a) lipsa de transparenţă a procesului decizional în Consiliu face imposibil pentru parlamentele naţionale să ştie cu exactitate ce poziţie au susţinut guvernele lor; b) „volumul, complexitatea şi timpii procedurii de luare a deciziilor comunitare transformă controlul parlamentelor naţionale într-o iluzie”21.
Drept rezultat, integrarea europeană a dus, în timp, la o scădere pronunţată a rolului parlamentelor naţionale (aces lucru s-a întâmplat şi pentru că din ce în ce mai multe materii au fost transferate în aria de competenţă a Comunităţilor) şi la o creştere a puterii guvernelor. Pentru rezolvarea acestei probleme, au fost propuse diferite soluţii, de exemplu o asociere mai strânsă a Parlamentelor naţionale la luarea deciziei22 sau chiar alegerea directă a Comisiei europene.
4.
Parlamentul European continuă să fie prea slab şi să aibă puteri limitate, în ciuda introducerii votului universal şi a extinderii recente a puterilor sale. Procedura de consultare este menţinută pentru unele materii, deşi Tratatul de la Lisabona a remediat o mare parte din acest neajuns. Însă chiar şi competenţele sale bugetare sunt limitate la cheltuielile non-obligatorii. Parlamentul poate să destituie Comisia şi să aprobe Comisarii, dar opţiunea pentru numirea lor aparţine Consiliului. La toate acestea se adaugă numărul foarte mare de parlamentari şi procedurile dificile (traducerea etc.), care fac practic imposibilă o dezbatere reală în PE.
5.
Nu există, practic, nici un moment electoral în care cetăţenii să poată sancţiona efectiv politicile Uniunii. Alegerile europene sunt dominate de agenda naţională şi au mai mult valoare de testare (la fel ca mid-term elections în SUA) pentru alegerile naţionale. Ca urmare, „preferinţele cetăţenilor în ceea ce priveşte agenda politică a UE au, în cel mai fericit caz, numai o influenţă indirectă asupra politicilor”23.
6.
Complexitatea sistemului politic al Uniunii. Acesta este foarte diferit de sistemul politic naţional. În UE există mai multe modele şi tipuri de proceduri de policy-making, în funcţie de domeniu – modelul comunitar, cel interguvernamental, multi-level governance etc.24 Separaţia puterilor nu este clară (de exemplu, Consiliul are în acelaşi timp funcţii executive şi legislative). Există o pronunţată lipsă de transparenţă cu privire la luarea deciziilor. Lucrările Consiliului nu sunt publice. Iar ca o încununare deplină a complexităţii, lucrările Comisiei se derulează pe baza unor proceduri de consultare cu nenumărate comitete formate din reprezentanţi ai Statelor membre – este vorba despre vestita „comitologie”25.
7.
Nu în ultimul rând, Follesdal şi Hix, precum şi Diego Varela semnalează faptul că există un impotrant decalaj între politicile pe care le doresc cetăţenii şi politicile care sunt aplicate de fapt26. Guvernele profită de lipsa de accountability ca să pună în aplicare politici pe care n-ar putea să le implementeze la nivel naţional, din cauza lipsei de susţinere publică. În schimb, lipsa de transparenţă decizională a Uniunii în general şi a Consiliului în mod particular permite oficialilor naţionali să dea vina pe omologii lor europeni pentru adoptarea unor decizii la care ei înşişi au participat27. Ca rezultat, „politicile UE sunt de obicei mai la dreapta decât cele naţionale”28.
Problemele legate de deficitul democratic al UE pot fi clasificate, în cele din urmă, în trei mari categorii. În primul rând, există o problemă de legitimitate, pe care am expus-o pe larg în acest text. În al doilea rând, există o problemă de transparenţă a procesului decizional. Complexitatea sistemului politic al Uniunii face ca această problemă să nu poată fi rezolvată nici ea prea curând. Cea de-a treia categorie este cea a problemelor de accountability – cine şi în ce mod poate fi tras la răspundere, în faţa cetăţenilor, pentru politicile europene? După cum am arătat mai sus, alegerile pentru Parlamentul European nu pot fi considerate un instrument eficace în acest sens, iar tragerea la răspundere prin intermediul nivelului naţional – responsabilitatea guvernelor în faţa parlamentelor – este un proces dificil, tocmai din cauza lipsei de transparenţă a Consiliului de Miniştri.
Tratatul de la Lisabona aduce o serie de modificări pozitive care încearcă să atenueze din problema deficitului democratic. Este vorba în primul rând despre extinderea codeciziei la o vastă majoritate a domeniilor acoperite de Tratat, mai ales în tematica justiţiei şi afacerilor interne (redenumită „spaţiul de libertate, securitate şi justiţie”), dar şi în ceea ce priveşte bugetul Uniunii. În al doilea rând, Parlamentele naţionale capătă puterea de a contesta proiectele de lege ale UE pe care nu le consideră necesare. În al treilea rând, Carta Drepturilor Fundamentale este inclusă în legislaţia comunitară, iar Uniunea devine parte la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În sfârşit, este prevăzută posibilitatea ca cel puţin un milion dintre cetăţenii UE să aibă iniţiativă legislativă. Acest lucru este însă foarte dificil de pus în practică; încă nu este clar cum se poate face o întreprindere de o asemenea anvergură.
Ce se întâmplă însă cu chestiunea deficitului democratic după începerea crizei economice care a afectat toate statele europene şi, nu în ultimul rând, Uniunea ca atare?
În primul rând, contestarea legitimităţii UE în Statele membre este în creştere29. Contestarea se adresează atât Uniunii ca întreg, şi poate fi astfel considerată „existenţială”, cât şi anumitor politici şi măsuri europene, fiind aşadar „substanţială”30. Eurobarometrele arată dublarea numărului de respondenţi negativ la întrebarea – existenţială – dacă este bine sau rău că ţara lor face parte din UE, doar între anii 2007 şi 2009 (de la 14% la 30%)31. Manifestaţiile împotriva măsurilor de austeritate cerute de UE în state precum Grecia sau Spania au înregistrat cote de participare foarte mari. În mod cu totul straniu, însă, Uniunea Europeană ignoră total manifestaţiile populare de contestare din Statele membre şi continuă să pună în aplicare politicile neo-liberale împotriva cărora manifestează cetăţenii şi care sunt în mod evident nepopulare. Rolul şi vizibilitatea Parlamentului European în negocierile legate de criza economică sunt nule. ”Eurogrupul”, în sânul căruia se iau deciziile cele mai importante, este o instituţie tehnocratică, instituţie care nici măcar nu figurează în Tratate (deşi există de manieră informală de la începutul anilor 2000, Eurogrupul este menţionat abia în Protocolul nr. 14 anexat la Tratatul de la Lisabona, unde se precizează clar că este vorba de o instituţie care „se întruneşte într-o manieră informală”). În ceea ce priveşte Eurogrupul, aşadar, nici nu poate fi vorba despre transparenţă sau accountability. Dar aceasta nu este tot: cel puţin, în Eurogrup sunt reprezentate toate Statele membre ale zonei euro; din ce în ce mai multe voci reclamă însă faptul că deciziile sunt luate de către nucleul franco-german, ba, mai mult, mai degrabă de Germania32.
Aşadar, lipsa de transparenţă şi lipsa de accountability crescânde sunt dublate de tendinţa de a avea executive din ce în ce mai puternice şi mai tehnocratice, precum şi de un rol din ce în ce mai mic al organelor decizionale reprezentative, alese prin vot. Criza nu a dus la consolidarea solidarităţii transnaţionale europene, ci, dimpotrivă, a accentuat rivalităţile naţionale între cetăţenii statelor cu excedent economic şi cei ai statelor cu deficit, primii considerând că este nedrept să-i susţină pe cei care nu muncesc suficient sau sunt corupţi (o rivalitate germano-greacă există, în acest sens). Mai mult, influenţa cetăţenilor din statele „de rangul doi”, cele cu probleme economice şi care trebuie susţinute de Uniune (Grecia, Spania, Irlanda, Portugalia), este în continuă scădere.
Uniunea nu mai are legitimitate de performanţă/prestaţie, pentru că nu mai performează. Unul din studiile citate mai sus demonstrează şi o corelaţie inversă între aşteptări economice negative şi încrederea în UE, ceea ce ne retrimite la ideea scăderii legitimităţii de performanţă a Uniunii33. Deficitul social este din ce în ce mai mare. Extinderile succesive au făcut ca ponderea cetăţeanului să fie din ce în ce mai mică. Criza a consolidat executivele în defavoarea legislativelor în toate statele membre, iar decalajul între politicile pe care le doresc cetăţenii şi cele care se aplică efectiv este imens. Acest lucru duce la un sentiment din ce în ce mai accentuat de „înstrăinare” a cetăţeanului faţă de sistemul politic, ceea ce va duce la un absenteism şi mai mare la alegerile europene. Este vorba de un cerc vicios, din care singura ieşire pare acum să fie contestarea regimului prin manifestaţiile de stradă. Este unul din puţinele instrumente rămase la îndemâna cetăţeanului pentru a-şi face auzită vocea.
Acest tip de manifestaţii sunt însă tocmai cele care ar putea da un nou impetus democraţiei europene. Tipul de etos care se creează în sânul mişcărilor de tip occupy, solidaritatea care se naşte între cei care îşi petrec nopţile dezbătând cele mai bune soluţii pentru menţinerea unui nivel de trai decent, acţiunea comunicativă34 bazată pe deliberare şi argumentare raţională de pe poziţii egale se pot dovedi singurele soluţii – embrionare, e adevărat – la criza de democraţie traversată de Uniunea Europeană. Acest lucru ar putea da naştere unui sentiment de solidaritate între cetăţenii europeni afectaţi de criză. Singura modalitate de creare a unui demos european este existenţa unei conştiinţe a datoriei morale faţă de umanitate în general, mai degrabă decât faţă de co-naţionali. Această idee este, admitem, pronunţat normativă şi se regăseşte deja la Kant, care vede posibilitatea transcenderii Statului prin datoria de ospitalitate universală care cere ca niciun străin să nu fie tratat cu ostilitate35. Ea a fost dezvoltată apoi de Linklater, în argumentaţia sa conform căreia Statul naţional este o „comunitate morală limitată”, o formă de excludere bazată pe violenţa trasării graniţelor între „noi” şi „ceilalţi”36. Pe fondul crizei economice însă, putem anticipa o creştere a importanţei clivajului socio-economic în defavoarea clivajului naţional. Scăderea nivelului de trai este transnaţională. Acest lucru nu va duce însă în mod natural la mai multă identitate europeană sau la crearea unui demos european, ci mai degrabă la acutizarea conflictului social dintre elite şi mase. Rămâne de văzut dacă elitele vor şti să creeze mecanismele instituţionale prin care masele să se simtă din nou incluse în procesul democratic.
Bibliografie
BALIBAR, Etienne, „Es Gibt Keinen Staat in Europa: Racism and Politics in Europe Today”, New Left Review, no. 186, March 1991.
BOOKER, Christopher, NORTH, Richard, The Great Deception. The Secret History of the European Union, London and New York, Continuum Books, 2003.
CLOSA, Carlos, „The Convention Method: A Model for Democratizing the EU?”, Stiftung Wissenschaft und Politik working paper,
www.swp-berlin.org/pdf/conveu/Closa.pdf.
DELWIT, Pascal, DE WAELE, Jean-Michel, „Un Parlement sans électeurs? La nationalisation des scrutins européens”, in Mario TELO, Paul MAGNETTE (ed.), De Maastricht à Amsterdam. L’Europe et son nouveau traité, Bruxelles, Complexe, 1998, pp. 211-235.
DE WILDE, Pieter, TRENZ, Hans-Jorg, MICHAILIDOU, Asimina, „Contesting EU Legitimacy. The prominence, content and justification of euroscepticism during 2009 EP election campaigns”, Arena Working Paper 14, December 2010,
www.arena.uio.no.
JOERGES, Christian, NEYER, Jürgen, „From Intergovernmental Bargaining to Deliberative Political Processes: The Constitutionalisation of Comitology”, European Law Journal, vol. 3, no. 3, 1997, pp. 273-299.
FOLLESDAL, Andreas, HIX, Simon, „Why there is a Democratic Deficit in the EU”, Journal of Common Market Studies, vol. 44, no. 3, 2006, pp. 533-562.
FRAILE, Marta, DI MAURO, Danilo, „The Economic Crisis and Public Opinion About Europe”, in EUDO Public Opinion Observatory, November 2010,
http://www.eui.eu/Projects/EUDO-PublicOpinion/Documents/11-12-SpotlightEUDO.pdf.
GRIMM, Dieter, „Does Europe Need a Constitution?”, in Peter GOWAN, Perry ANDERSON (eds.), The Question of Europe, London, Verso Books, 1997, pp. 239-258.
HABERMAS, Jurgen, Theory of Communicative Action, Boston, MA, Beacon Press, 1984.
KANT, Immanuel, Perpetual Peace: A Philosophical Sketch, 1794,
https://www.mtholyoke.edu/acad/intrel/kant/kant1.htm.
LINKLATER, Andrew, Men and Citizens in the Theory of International Relations, London, MacMillan, 1990.
MAGNETTE, Paul, La citoyenneté européenne, Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles, 1999.
MAGNETTE, Paul, Europa, Statul şi democraţia, traducere de Ruxandra Ivan, Iaşi, Institutul European, 2005.
PESCATORE, Paolo, „Les exigences de la démocratie et la légitimité de la Communauté européenne », Cahiers de droit europeen, vol. 10, no. 5, 1974, pp. 499-514.
PUTNAM, Robert, „Diplomacy and Domestic Policy: The Logic of Two-Level Games”, International Organization, vol. 42, no. 3, Summer 1988, pp. 427-460.
SIEDENTOP, Larry, Democracy in Europe, New York, Columbia University Press, 2001.
RENAN, Ernest, Qu’est-ce qu’une nation?, Paris, 1882.
RHINARD, Mark, „The Democratic Legitimacy of the European Union Committee System”, Governance, vol. 15, no. 2, April 2002, pp. 185-210.
SLOMINSKI, Peter, „Legitimacy of the European Convention and Its Impact on the IGC”, Stiftung Wissenschaft und Politik working paper,
http://www.swp-berlin.org/fileadmin/contents/products/projekt_papiere/warsaw_slominski_sicher.pdf.
VARELA, Diego, Guvernarea Uniunii Europene, trad. De Lavinia Armaşu, Iaşi, Institutul European, 2008.
WALLACE, William, SMITH, John, „Democracy or Technocracy? European Integration and the Problem of Popular Consent”, in J. HAYWARD (ed.), The Crisis of Representation in Europe, London: Franck Cass, 1995, pp. 137-157.
WALLACE, William, WALLACE, Helen, Procesul Politic în Uniunea Europeană, trad. De Genoveva Bolea, Chişinău, Arc, 2004.
WEILER, Joseph H. H., HALTERN, Ulrich R., MAYER, Franz C., „European Democracy and Its Critique”, West European Politics, vol. 18, no. 3 1995, pp. 4-39.
WEILER, Joseph H. H., Constituţia Europei, trad. De Alina Vasile şi Cristina Arion,Iaşi, Polirom, 2009.
1 Acknowledgment: This paper was made within „The Knowledge Based Society Project – Researches, Debates, Perspectives”, supported by the Sectoral Operational Programme Human Resources Development (SOP HRD), financed from the European Social Fund and by the Romanian Government under the contract number POSDRU ID 56815.
2 Etienne Balibar, „Es Gibt Keinen Staat in Europa: Racism and Politics in Europe Today”, New Left Review, 186 (March 1991), 16.
3 Paul Magnette, Europa, Statul şi democraţia, traducere de Ruxandra Ivan (Iaşi: Institutul European, 2005), 170.
4 Magnette, Europa..., 171.
5 W. Wallace, J. Smith, „Democracy or Technocracy? European Integration and the Problem of Popular Consent”, in J. Hayward (ed.), The Crisis of Representation in Europe (London: Franck Cass, 1995), 137-157.
6 Paolo Pescatore, „Les exigences de la démocratie et la légitimité de la Communauté européenne », Cahiers de droit europeen, 10, 5 (1974), 499-514, 511.
7 Magnette, Europa..., 176.
8 Magnette, Europa..., 177.
9 Magnette, Europa..., 177. Vezi şi Paul Magnette, La citoyenneté européenne (Bruxelles: Editions de l’Université de Bruxelles, 1999).
10 Pascal Delwit, Jean-Michel De Waele, „Un Parlement sans électeurs? La nationalisation des scrutins européens”, in Mario Telo, Paul Magnette (ed.), De Maastricht à Amsterdam. L’Europe et son nouveau traité (Bruxelles: Complexe, 1998), 211-235.
11 Magnette, Europa..., 189.
12 Vezi, de exemplu, C. Joerges, J. Neyer, „From Intergovernmental Bargaining to Deliberative Political Processes: The Constitutionalisation of Comitology”, European Law Journal, 3, 3 (1997), 273-299; Peter Slominski, „Legitimacy of the European Convention and Its Impact on the IGC”, Stiftung Wissenschaft und Politik working paper, http://www.swp-berlin.org/fileadmin/contents/products/projekt_papiere/warsaw_slominski_sicher.pdf, accesat 11.10.2012; Carlos Closa, „The Convention Method: A Model for Democratizing the EU?”, Stiftung Wissenschaft und Politik working paper, www.swp-berlin.org/pdf/conveu/Closa.pdf, accesat 2.05.2003.
13 Cf. Diego Varela, Guvernarea Uniunii Europene, trad. De Lavinia Armaşu(Iaşi: Institutul European, 2008), 181.
14 Vezi şi Christopher Booker, Richard North, The Great Deception. The Secret History of the European Union (London and New York: Continuum Books, 2003).
15 Dieter Grimm, „Does Europe Need a Constitution?”, in Peter Gowan, Perry Anderson (eds.), The Question of Europe (London: Verso Books, 1997), 239-258.
16 Ernest Renan, Qu’est-ce qu’une nation? (Paris, 1882).
18 Joseph H.H. Weiler, Constituţia Europei, trad. De Alina Vasile şi Cristina Arion(Iaşi: Polirom, 2009).
19 Joseph H. H. Weiler, Ulrich R. Haltern, Franz C. Mayer, „European Democracy and Its Critique”, West European Politics, 18, 3 (1995), 4-39.
20 Andreas Follesdal, Simon Hix, „Why there is a Democratic Deficit in the EU”, Journal of Common Market Studies, 44, 3 (2006), 533-562.
21 Varela, Guvernarea..., 184.
22 Larry Siedentop, Democracy in Europe (New York: Columbia University Press, 2001).
23 Varela, Guvernarea..., 185.
24 William Wallace, Helen Wallace, Procesul Politic în Uniunea Europeană, trad. De Genoveva Bolea (Chişinău: Arc, 2004).
25 Despre legitimitatea sistemului de comitete cu care lucrează Comisia, vezi Mark Rhinard, „The Democratic Legitimacy of the European Union Committee System”, Governance, 15, 2 (April 2002), 185-210.
26 Varela, Guvernarea..., 186.
27 Despre modul în care guvernanţii folosesc forurile internaţionale pentru a impune la nivel naţional anumite politici nepopulare vezi şi Robert Putnam, „Diplomacy and Domestic Policy: The Logic of Two-Level Games”, International Organization, 42, 3 (Summer 1988), 427-460.
28 Varela, Guvernarea..., 186. Ultimele cinci probleme semnalate aici au fost tratate pe larg în Follesdal, Hix, „Why there is a Democratic Deficit in the EU”...
29 Pieter de Wilde, Hans-Jorg Trenz, Asimina Michailidou, „Contesting EU Legitimacy. The prominence, content and justification of euroscepticism during 2009 EP election campaigns”, Arena Working Paper 14, December 2010, www.arena.uio.no
31 Marta Fraile, Danilo Di Mauro, „The Economic Crisis and Public Opinion About Europe”, in EUDO Public Opinion Observatory, November 2010, http://www.eui.eu/Projects/EUDO-PublicOpinion/Documents/11-12-SpotlightEUDO.pdf , accesat la 6 noiembrie 2012.
32 „An ever-deeper democratic deficit”, The Economist, 26.05.2012.
33 Marta Fraile, Danilo Di Mauro, „The Economic Crisis and Public Opinion About Europe”, EUDO Public Opinion Observatory, November 2010, http://www.eui.eu/Projects/EUDO-PublicOpinion/Documents/11-12-SpotlightEUDO.pdf , accesat 6.11.2012.
34 Aceasta este, desigur, o referinţă la viziunea lui Jurgen Habermas din Theory of Communicative Action (Boston, MA: Beacon Press, 1984).
35 Immanuel Kant, Perpetual Peace: A Philosophical Sketch (1794), https://www.mtholyoke.edu/acad/intrel/kant/kant1.htm accesat 12.10.2012.
36 Andrew Linklater, Men and Citizens in the Theory of International Relations (London: MacMillan, 1990).
RUXANDRA IVAN
– Bursier POSDRU al Academiei Române, Filiala Iași.
sus
|