Reforme instituționale

Crize la „S.C. Liberalismul Clasic S.A.”.
Corporația modernă: artefact al pieței libere sau afront adus ei?

OCTAVIAN-DRAGOMIR JORA
[The Bucharest Academy of Economic Studies]

Abstract:
In the vertigo of economic crises, there appear several scapegoats ready for sacrifices: common among them is the modern business corporation. It is said by socialists as well as by some free market fans that „State-granted” limited liability has the morally hazardous effect of inciting both stockholders and managers to overconfidence in the productive function, with negative social effects (speculation, monopoly, immorality, materialism). In this essay, we try to dismantle the allegation that business corporations, understood and freely accepted as such in markets, are not State-sponsored institutionalized devices of fraud and waste, except for those benefiting privileges, arbitrarily and coercively imposed on third parties by governments.

Keywords: business corporation; limited liability; private property; private contracts; free market; State privilege; law and economics; Austrian School libertarianism

Modernitatea a substituit tradiţionalei firme antreprenoriale, „corporaţia de afaceri cu acţionariat atomar”. Între­prinzătorii „din spate” au rămas să se îngrijească de surmontarea incertitudinii, dar legea le-a permis să găsească formate de organizare şi mai convenabile (sau li le-a inventat?). Răspunderea lor a devenit cumva limitată, riscurile cumva mai uşor de asumat, resursele cumva mai uşor de mobilizat, rolul întreprinzător cumva mai descătuşat, iar consumatorul cumva mai lesne de deservit (sau de atras în capcana pseudo-bunăstării facile?).

Este, oare, lumea modernă a capitalismului corporatist mai drept şi liber construită sau dimpotrivă; sunt resursele mai bine rânduite sau dimpotrivă, odată cu această revoluţie a dreptului prin care firma se autonomizează juridic, căpătând cvasi-rang ontologic, distinct de al zămislitorului ei – proprietarul-întreprinzător-capitalist? Este corporaţia un răspuns legitim la o nevoie a pieţei sau un cinic „mechanism design” al Statului ce să umple un loc unde piaţa ar eşua în a-i fi vasală, descătuşând aşa stihiile unui capitalism pe care să-l paraziteze complice?

Răspunsul nu este aşa de simplu de dat; deşi ezitarea vine din neducerea raţionamentelor la limitele ultime. Dacă libertarienii (moştenitorii consecvenţi ai liberalismului clasic şi custozi ai capitalismului) consună în a considera „moneda modernă de hârtie” (fiat money, hiper-multiplicată bancar) ca inconsistentă cu bazele clasic-liberale ale corectei construcţii a economiei de piaţă liberă (deoarece este, apriori, păcătoasă şi, aposteriori, păguboasă), nu la fel de unitar se judecă forma corporatistă de organizare a afacerilor private: drept legitim sau fraudă?

Vom răspunde treptat (şi schiţat doar) întrebărilor. Punerea comprehensivă a dilemei ar putea fi strânsă într-un enunţ: este consistentă încorporarea afacerilor cu proprietatea privată definită în sens natural sau este un produs al legislaţiei etatiste? Oricum va fi dat răspunsul, el trebuie ancorat într-o argumentaţie apriori, care să elimine sarabanda probatoriilor empirice, defective teoretic. Deznodământul are relevanţă sistemică, ajutându-ne a identifica limitele capitalismului şi ale… intervenţionismului: problema încorporării are nevoie de răspuns etatist?

O analiză într-un mediu fluid. Despre liberalismul consecvent

Libertarianismul contemporan, recuperatorul şi chiar prelungitorul liberalismului clasic (în condiţiile în care, de pildă, în „Lumea Nouă”, liberalismul pare să se fi modernizat până într-atât încât să se fi rupt de spirit şi tradiţie, ba chiar de etimonul şi logica lui fondatoare), pare încă în sedimentare ideologică şi metodologică. Rolul statalităţii în societate, pe de o parte, şi al raţionamentelor în argumentare (servind abilitării inclusiv a sferei statului), pe de alta, nu sunt lămurite. Aşadar, „libertarianismul eclectic” (ba chiar şi cel „îngust” de tipul celui cultivat Şcoala Austriacă de economie politică şi filozofie politică) este caracterizat de o anumită tensiune între gradele de deferenţă cu care s-ar cuveni privit Statul (variind de la intransigenţă în condamnarea naturii lui fundamental agresive, la teze propunând, minarhist, un rost limitat şi legitim aici al acestuia). Pe urmă, libertarianismul mai găzduieşte şi o „coabitare metodologică”: între puritanismul derivării riguroase de argumente pornind de la principii abstracte fundamentale (precum dreptul de proprietate, principiul non-agresiunii, principiul responsabilităţii personale, considerate ipostaze ale legii naturale) şi, respectiv, pragmatismul de a demonstra că deducţiile lor din astfel de principii fondatoare generează direcţii pentru „politici publice” (retractile, nu adăugitoare faţă de pretenţiile de oportunitate ale intervenţiilor Statului), demonstrabile ca universal benefice şi perfect aplicabile.

Drept urmare, etica liberală / libertariană este şi deontologică (bazată pe validitatea legii naturale din care derivă praxeologic, adică aplicând din aproape în aproape logica acţiunii umane), cum este şi consecinţialistă (bazată pe beneficiile ei demonstrabile), deşi disputele între apriorişti şi consecinţialişti sunt notorii¹. Libertarienii ţintesc şi principiul, şi practica, deşi o acuză frecventă adusă lor şi, mai ales, facţiunii „austriece” este că fundamentalismului lor metodologic (accentul pus pe apriorism şi pe respingerea empirismului de varii speţe) i se adaugă irelevanţa lor politică (vorbind, cumva, din „turnul lor de fildeş” despre o utopie a libertăţii depline care, însă, riscă a deveni distopie anarhistă). Fapt este că dacă principiile nu sunt aplicate consecvent până la consecinţele ultime, se pot explica din „neatenţie” consecinţe nefaste reale prin cauze eronat prezentate ca fiind vinovate. Bunăoară, discuţiile legate de corporaţii sunt dense în „sensibilităţi” din anume aşa punct de vedere: economişti, filosofi, jurişti sau sociologi (declaraţi) libertarieni contestă legitimitatea (extinderii) încorporării în sfera privată, găsind-o vinovată de varii degenerescenţe ale lumii capitaliste: crizele economice, deznodăminte fatale ale depersonalizării şi deresponsabilizării girate instituţional de State. Mobilul nostru este de a verifica corespondenţa datelor de identificare ale corporaţiei moderne cu preceptele libertariene pe care, fără a le detalia, le putem rezuma astfel:

„Crezul libertarian poate fi rezumat ca (1) dreptul absolut al fiecărui om de proprietate asupra propriului corp; (2) dreptul absolut egal de a deţine şi, astfel, de a controla resursele materiale pe care le-a găsit şi transformat; şi (3) aşadar, dreptul absolut de a schimba sau ceda proprietatea acestor titluri oricui este dispus să le schimbe sau să le primească. Aşa cum am văzut, fiecare din aceşti paşi implică drepturi de proprietate, dar, chiar dacă numim pasul (1) drepturi «personale», vom vedea că problemele privind «libertatea personală» inevitabil implică drepturi de proprietate materială sau de liber schimb. Sau, pe scurt, drepturile de libertate personală şi «libertatea întreprinderii» se întrepătrund aproape invariabil şi nu prea pot fi separate”².

Corporația: datele de identificare şi testul consistenței liberale

Unii teoreticieni politici liberali³ susţin că numai instituţiile statului (fie acestea centrale, regionale, locale) sunt îndreptăţite a poseda statut de corporaţie – şi că şi istoric lucrurile au stat astfel. Rezumând „raţionamentul”, acesta ar arăta astfel: doar dacă Statului i se concede statutul de entitate legală, ca abstracţiune instituţională separată de persoana(-ele) oficialilor lui (fie aceştia monarhi absoluţi, reprezentanţi democratic aleşi şi / sau birocraţi numiţi de aceştia), pot puterile Statului să fie ancorate în funcţia sa, şi numai astfel funcţia poate fi ancorată în norme. Traducând, pe scurt: Statul, ca instituţie, nu are voie să fie expresia nici a vreunei voinţe suverane eminente (din cauza înclinaţiei spre absolutism / abuz⁴), şi nici măcar derivat din drepturile suverane ale poporului (a cărui libertate n-ar mai avea sens s-o protejeze un ceva născut din exerciţiul unei libertăţii deja protejate). Statul, ca entitate furnizor de libertate şi corector al eşecurilor ei reziduale („ale pieţei”), necesită „dezlegarea” ca răspunderea celor ce îl operează spre a produce „bunurile sociale” să fie limitată (nimeni nu ar accepta să se ocupe de treburile obştii riscându-şi avuţia proprie) şi supusă, pe de altă parte, controlului democratic încât „relaxarea” să nu fie abuzată.

Însă (curge argumentul sceptic la adresa „încorporării private”), dacă, pe de o parte, devine esenţial pentru păstrarea libertăţii şi a legii ca Statul să aibă dreptul natural la încorporare / la personalitate juridică, pe de altă parte, ar trebui să fie la fel de important pentru păstrarea condiţiei libertăţii ca indivizilor privaţi, atunci când urmăresc propriile lor interese, iar nu cele „ale Cetăţii”, să li se refuze un astfel de drept / privilegiu, iar ei să acţioneze în capacitatea lor personală (ceea ce nu exclude posibilitatea ca indivizii să poată lucra prin agenţi). Totuşi, dincolo de „prescriptive”, avem un aspect „pozitiv”: că Statul (şi, eventual, nu şi altcineva) ar trebui să aibă statut de entitate presupune să poată fi (concepută ideea de) entitate (impersonală). Or, taman aici intervine problema imposibilităţii analitice de a eluda individualismul metodologic. Entităţile colective sunt colective, înainte de a fi entităţi, iar colectivele nu pot fi înţelese decât descompuse şi abia apoi agregând influenţele acţiunilor individuale; o „convenţie verbală” nu are paritate ontologică cu persoana umană măcar pentru că oamenii pot naşte convenţii, dar nu şi viceversa!

Forma corporativă este rodul unui proces evolutiv instituţional. Raţiunile din fundalul opţiunii diverşilor investitori / întreprinzători de a forma joint stock companies pe care au decis să le încorporeze derivă din aceea că în acest format se poate echilibra nevoia de a mobiliza volume mai mari de resurse cu riscurile / responsabilităţile gestiunii lor comune. În exprimare curentă, ideea de corporaţie a fost „confiscată” de corporaţiile private de afaceri, deşi practica încorporării este mai largă decât în private business. Corporaţii au tot fost create pentru uzul administraţiei locale (corporaţii municipale) sau pentru scopuri politice, religioase, caritabile (corporaţii non-profit) sau pentru a servi unor programe guvernamentale (corporaţii de stat). Istoriceşte, geneza corporaţiei moderne de afaceri poate fi sintetizată ca rezultând din îngemănarea principiului „corporaţiei tradiţionale” (văzut drept apanajul originar sau ontologic al statalităţii şi funcţiilor ei dedicate unui bine extins şi comun) cu principiul „societăţilor private pe acţiuni”. Dar numai fiindcă cronologic acest format a apărut la Stat şi a fost prelungit de acesta nu-i anulează calitatea lui de drept natural la libera alegere a formei de asociere, recunoscută apoi ca atare de Stat.

Un cel mai mic numitor comun al definiţiilor dedicate corporaţiei ar putea să surprindă faptul că avem în faţă o „entitate” juridico-legală aparte, organizată, îndeobşte, sub formă de societate pe acţiuni, implicând, de regulă, un număr ridicat de acţionari deţinând pachete (de diferite mărimi) de acţiuni (adică de cote-părţi fungibile şi abstracte din dreptul de proprietate asupra capitalului entităţii, capital deţinut indiviz de către acţionari, dar aceasta numai pe durata existenţei corporaţiei). În continuare, însă, vom vedea cum critica axată pe natura entitară a corporaţiei este, mai degrabă, marginală, că acţionarii sunt, independent de convenţii economisitoare de exprimări, proprietarii corporaţiei (care, naturaliter, nu se poate auto-deţine!), că răspunderea limitată, nota cu adevărat distinctivă a corporaţiei, asumată transparent, este consistentă cu ideea libertăţii contractuale, iar perpetuitatea nu este altceva decât o formă de transmitere succesorală a proprietăţii şi nicidecum un artificiu legal abuziv „care ar lega azi mâinile proprietarilor de mâine”⁵.

Statutul de entitate
După cum spuneam mai devreme, a concepe o corporaţie ca fundamental distinctă de indivizii care o compun / controlează / creează este un simplu joc de cuvinte. Din punctul de vedere al realismului investigativ, individualismul metodologic⁶ nu lasă loc în cercetarea temeinică figmentelor conceptuale. Aşa cum nici grupurile, comitetele sau cluburile nu acţionează ca atare, nici agregatul corporativ nu o poate face şi nici nu se cuvine, la modul serios, tratat şi analizat „ca şi cum ar putea s-o facă”. Doar membrii individuali ai acestor conglomerate – acţionari, directori, manageri, alţi angajaţi – acţionează şi rămân responsabili de faptele lor. Corporaţia denominează doar compactul asociativ al acţionarilor (dacă adoptăm strict perspectiva proprietăţii asupra resurselor materiale / activelor firmei) sau întreg anturajul companiei (dacă adoptăm o perspectivă contractuală, înglobând şi agenţii contractuali care-i operează resursele). Aplicată corporaţiei, logica arată după cum urmează:

„Ideea de entitate şi corolarul său – faptul că o corporaţie nu poate extrage [pe cale naturală – n.m., O.-D.J.] drepturi de la membrii săi – sunt false şi ar trebui abandonate. Fiecare organizaţie, indiferent de forma sa legală şi de caracteristicile sale, se compune numai din indivizi. Un grup sau o asociaţie este numai un concept, o construcţie mentală, folosite pentru a clasifica diferite tipuri de relaţii dintre indivizi. Fie că acest concept este un mariaj sau un parteneriat, o echipă, o mulţime, un cor, un corp de balet sau o corporaţie, un lucru rămâne constant: conceptul denotă relaţia dintre indivizi şi nu are nicio altă semnificaţie în afară de aceasta”⁷.

În acelaşi spirit, Rothbard⁸ mai incrimina, în termeni similari, şi „eroarea realismului conceptual” – aceasta semnificând, în mod esenţial, importarea unui exces de substanţialitate în direcţia unei abstracţiuni:

„Argumentul lui Epstein⁹ este cuprins în propoziţia: «Corporaţia X m-a lezat, deoarece slujitorul ei a făcut acest lucru în cadrul funcţiei sale». Aici Epstein comite eroarea realismului conceptual, de vreme ce el presupune că o «corporaţie» practic există şi că ea a comis un act de agresiune. În realitate, o «corporaţie» nu acţionează; numai indivizii acţionează şi fiecare trebuie să fie responsabil numai şi numai pentru acţiunile sale proprii”.

Altfel spus, ceea ce Statul nu poate să fie, nici nu poate să împrumute altora în mod real – statut de „entitate impersonală / suprapersonală”. Chiar dacă legislaţia publică vorbeşte despre „personalitatea juridică” sau „statutul de entitate legală”, prin forţa lucrurilor de facto nu face decât să vorbească, refrazând, despre anumite tipuri de raporturi juridice imaginabile exclusiv între unicele subiecte autentice de drept, adică indivizii umani. Chiar dacă, ulterior, intervenţii etatiste pot să deformeze / malformeze raporturile juridice interpersonale (contracte) ce ar apărea pe o piaţă liberă, nu înseamnă că dacă Statul recunoaşte ceva care oricum ar apărea şi în condiţii ontice naturale, acel ceva şi-ar pierde din caracterul originar şi natural. Chiar dacă, finalmente, conceptul de entitate (acreditat ca atare prin legea pozitivă sau nu) nu este, la modul riguros, decât un expedient verbal, o scurtătură juridică, o etichetă formală, asta nu înseamnă că este periculos dacă este folosit cu discernământ în analiza şi practica unor interacţiuni umane mai complexe, furnizând economicitate în înţelegere şi chiar în inter-relaţionare: ar fi ridicol ca pentru fiecare operaţiune minoră a unei corporaţii să fie folosite, în locul numelui ei, cel al fiecărui acţionar, însoţite de semnătura şi parafa fiecăruia; la fel, a analiza profitul etc. sutelor de acţionari ai unei corporaţii, în cadrul ei, şi nu, brevitatis causa, a agregatului consimţit şi precizat ca atare. Discuţia în jurul „paternităţii entităţii” este, aşadar, o pistă falsă.

Dincolo de motivele istorice ale deformării reprezentării corporaţiei¹⁰, elementul crucial în acceptarea, totuşi, a corporaţiei ca reacţie naturală la nevoi reale ale pieţei decât ca emanaţie legală etatistă stă în răspunsul la întrebarea elementară: ce anume (la modul esenţial; nu simplul fapt că sunt înregistrate în evidenţe publice legale) din modul actual de funcţionare a corporaţiei implică acte coercitiv-agresive, încât să poată fi trasă concluzia că statul este originatorul ei ultim? Sau, altfel spus: „ale cui drepturi le încalcă o corporaţie prin simpla existenţă şi funcţionare?¹¹” Până aici, sondarea statutului de entitate nu ne-a lămurit în privinţa existenţei vreunui element de discreţionarism legal în ontologia corporaţiei qua principiu.

Răspunderea limitată

Să vedem, însă, cum stau lucrurile cu un element mai reprezentativ, substanţial, în arhitectura corporaţiei – răspunderea limitată¹². Într-această privinţă, Eeghen¹³ rezumă motivele pentru care Hessen, adept al teoriei inferării responsabilităţii limitate ca izvorând din simpla opţiune contractuală voluntară, nu ar avea dreptate în logica sa: deci, Hessen ar fi în eroare afirmând că rădăcinile istorice ale „teoriei concederii”¹⁴ (a adversarilor corporaţiei private) se află în deformarea perceptivă provenită din epoca absolutismului monarhic; apoi, Hessen ar mai greşi spunând şi că elementele caracteristice ale formei încorporate (statutul de entitate¹⁵, răspunderea limitată şi perpetuitatea) pot fi dobândite prin simpla contractare privată fără implicarea Statului (aceasta reprezentând chiar premisa centrală a „teoriei inerenţei”); şi tot Hessen ar mai da chix susţinând că diferenţa dintre parteneriatele neîncorporate şi corporaţii este mai degrabă de grad decât de natură. (Despre prima discuţie nu ne vom referi, pentru că un „argument prin faptul existenţei”, dar în care existenţa factuală presupune cultivarea unei erori principiale dovedibile, nu poate invalida un „argument prin natura existenţei”; vom merge în spatele percepţiilor istorice, zăbovind pe ultimele două aspecte în care criticii lui Hessen îşi ratează corectura.)

Răspunderea limitată este o opţiune raţională sub aspectul gestiunii riscului patrimonial în cadre parteneriale sau unde există delegare de atribuţii. Dar este ea şi legitimă? Decisiv este aici următorul aspect: câtă vreme toate părţile implicate într-o tranzacţie cu o „entitate” pluri-personală având „răspundere limitată” înţeleg despre ce este vorba şi acceptă aranjamentul în aceşti termeni (conştienţi de faptul că în cazul unor litigii cu ea nu vor putea să solicite despăgubiri „entităţii” decât până la concurenţa sumei capitalizării valorii corporaţiei), corporaţia de acest tip rămâne un produs benign al pieţei libere, fiind supus, aidoma celorlalte forme de organizare, rigorilor selecţiei competitive¹⁶, nu este imun(izat) la pierderi sau la faliment.

Deci, dacă fiecare parte din contractul care întemeiază o corporaţie agreează să se considere participant la o ficţiune legală (adică „entitate”, dar în sens nesuprasaturat), atunci aşa este; şi dacă aranjamentul este prezentat suficient de transparent de artizanii lui (iar astăzi oricine înţelege semnificaţia Inc. sau Ltd. în SUA, PLC în Regatul Unit, Gmbh. în Germania, S.R.L. sau S.A. în România ş.a.m.d.), atunci nu avem nimic suspect de reprezentare dolosivă ori fraudă. În altă ordine de idei, praxeologic¹⁷, răspunderea limitată este, finalmente, un dat ubicuu, apriori asumabil de oricine încheie orice tranzacţie; trebuie numai anticipat bine cuantumul „executabil” în caz de litigiu (estimabil, de pildă, prin capitalizarea bursieră a corporaţiei).

În plus, câteva cuvinte referitoare la ideea potrivit căreia diferenţa dintre corporaţii şi parteneriate¹⁸ este mai degrabă de grad decât de natură¹⁹. Statutul legal al partenerilor care nu manageriază (non-managing) dintr-un parteneriat este similar cu cel al acţionarilor unei corporaţii, în sensul că ei obţin responsabilitate limitată, au renunţat la controlul asupra activelor şi nu mai au dreptul să fie consultaţi legat de transferurile de proprietate. Pentru Hessen, este o dovadă care să sugereze că există un continuum care începe cu parteneriatul normal şi se termină cu corporaţia, în timp ce parteneriatul nemodificat este situat între cele două²⁰. Opţiunea în spectrul de asocieri ţine de maximizarea unei f(atragere resurse, reducere riscuri)²¹.

Finalmente, discuţia devine reductibilă tot la aceea despre firescul (prin virtutea caracterului său voluntar şi neprejudiciant contractual al) opţiunii / non-opţiunii pentru răspundere limitată şi despre crearea premiselor cuvenite ale anticipării de terţi a cuantumului la care se referă această limitare – prin transparentizarea acestui „detaliu” al afacerii.

Perpetuitatea

În privinţa acesteia, Eeghen²² îi impută (eronat) lui Hessen²³ că ar căuta să demonstreze faptul că perpetuitatea nu este rezultatul logic al deţinerii statutului de entitate de către corporaţie, ci rezultatul contractării private speciale. Hessen este acuzat, vom vedea, neinspirat, că ar schimba „subtil, sensul termenului relevant”, din „sensul normal clasic, în care perpetuitatea corporaţiei nu înseamnă că efectiv ea va exista pentru totdeauna [sens, chipurile, reţinut de Hessen spre a-l combate cu viziunea lui contractuală – n.m., O.-D.J.], ci doar că firma are viaţă separată de aceea a acţionarilor săi, aşa încât moartea sau plecarea unui acţionar nu face ca aceasta să se reconstituie [sens, chipurile, ignorat de Hessen – n.m., O.-D.J.]”. Dar taman Eeghen devine un exemplu de aranjare a definiţiei potrivit interesului de definit: perpetuitatea ar însemna existenţa independentă a corporaţiei de viaţa biologică sau de intenţiile tranzacţionale oricăruia dintre acţionari; entitatea se manifestă prin existenţa separată de persoana constituitorilor; ergo (!?), perpetuitatea vine din caracterul entitar (apropo, cu grijă de conces de către Stat)!

Dar perpetuitatea corporaţiei nu este nici mai mult, nici mai puţin decât simplu mecanism succesoral contractualizat, imaginat de artizanii ei ca o „servitute voluntară” perpetuă, prin care titlurile de proprietate asupra activelor corporaţiei nu pot fi executate / transformate în natură, ci doar transmise perpetuu, iar de acest detaliu sunt conştienţi toţi cei care obţin, prin achiziţionare, donaţie sau moştenire acele titluri (alegând liber, altminteri, să nu le deţină dacă acest detaliu le-ar fi în vreun fel apriori neavantajos). Succesiunea de deţineri de astfel de titluri de proprietate fungibile asupra activelor corporaţiei (asta până la desfiinţarea ei, prin statutul consimţi şi / sau prin intrarea ei în faliment) asigură potenţialitatea perpetuităţii corporaţiei.

Conchidem toată această discuţie consecvent libertariană despre compatibilitatea principiului corporaţiei cu ideea de proprietate privată şi piaţă liberă. Dincolo de deformările / malformările suferite de mediul corporatist, aflat fiind sub multiple influenţe instituţionale, de tipul privilegiilor (subvenţii, ajutoare de stat, bunăoară, din raţiuni „sistemice” de tip „too big to fail” sau rente de monopol obţinut prin privilegii sectoriale) sau piedicilor (diverse standarde de produs, de muncă, de mediu etc. sau legislaţii antitrust echivoce) cu care aceste forme de afaceri, benigne per se, s-au intersectat istoric şi continuă să o facă pe diverse meridiane, rămâne pertinentă aserţiunea formulată de Murray N. Rothbard:

„Sunt corporaţiile însele doar privilegii de monopol? Unii susţinători ai pieţei libere au fost convinşi să accepte această viziune de către The Good Society a lui Walter Lippmann. Ar trebui să fie clar […] că firmele nu sunt deloc privilegii monopoliste; ele sunt asocieri libere de indivizi care îşi pun la comun capitalul. Pe o piaţă pur liberă, asemenea indivizi şi-ar anunţa pur şi simplu creditorii că responsabilitatea lor este limitată la capitalul anume investit în corporaţie şi că, dincolo de acesta, fondurile lor personale nu fac subiectul datoriilor, aşa cum s-ar întâmpla într-un acord de parteneriat. Rămâne la latitudinea vânzătorilor şi creditorilor acestei corporaţii să decidă dacă vor face sau nu afaceri cu aceasta. Dacă da, o vor face pe riscul lor. Astfel, guvernul nu acordă corporaţiilor un privilegiu de responsabilitate limitată; orice lucru anunţat şi contractat voluntar în avans este un drept al unui individ liber, nu un privilegiu. Nu este nevoie ca guvernele să acorde licenţe corporaţiilor”²⁴.

Concluzie: de la „răspundere limitată” la cea „supra-limitată”

Îndeobşte este agreat că „lumea capitalistă modernă globală” reprezintă (şi) rezultatul instituţional al productivităţii în expansiune spaţială şi sortimentală a afacerilor corporatiste. Cu bunele şi cu relele ei / lor. Şi multe din atacurile asupra capitalismului global s-au coagulat într-un atac asupra corporaţiei moderne – în special în forma ei „anglo-americană” şi „multinaţională”. Corporaţiile sunt, dincolo de fetişizarea ideii de „entitate aparte” care le-ar defini (adică, de persoană… însufleţită juridic), pur şi simplu, structuri asociative, inter-personale… deosebite. Culmea, detaliul ce explică şi virtuţile, şi viciile corporaţiei este identic: „privilegiul” răspunderii limitate. Cumva graţie acesteia, baza de capital mobilizabil a unei corporaţii devine superioară celei a oricărei alte forme juridice asociative: corporaţia magnetizează, prin burse, capitaliştii tentaţi de profituri nelimitate, în condiţii de pierderi finite. Iar riscurile, compactate într-un buffer limitat, incită la inovaţii tehnologice, alertând, aşadar, dinamica economică generală. Însă se zice că vocaţia capitalismului s-a denaturat din pricina „descătuşărilor” la adresa liberei întreprinderi corporate: creşte instabilitatea speculativă fiindcă proprietatea asupra activelor este separată de managementul lor efectiv, iar responsabilitatea autentică ajunge să fie resorbită într-un soi de vacuum impersonal; creşte concentrarea de putere economică în pieţe (prin efectele de scară şi prin achiziţii şi fuziuni inter-firme), „nişte puţini” ajungând să controleze marea parte din resursele rare din economie; creşte paroxistic obsesia managerilor de a oferi acţionarilor profit (ca să nu fie penalizaţi cu demiteri în urma „preluărilor ostile”), iar ethosul capitalist devine unul prea materialist şi prea puţin CSR; creşte tentaţia de a se pierde pe drum simţul moral personal în anturajele corporatiste fiindcă, zice o vorbă din business, acolo unde responsabilitatea devine limitată şi moralitatea ar înclina să-i urmeze.

Şi de aici criza, zice-se: în boomul subprime al corporatismului limitat-responsabil s-a investit fără finalitate, s-a trăit peste mijloace, s-a ispitit fără ruşinare, s-a irosit peste poate! Să existe, însă, cauzalitate între „corporatismul răspunderii limitate” şi „capitalismul crizelor economice”? În piaţă nu există găuri negre pentru răspunderea privată, nici creare ex nihilo de „răspundere suficientă”. Dar există situaţii în care, în afara logicii pieţei libere, unii agenţi intră în spirala hazardului moral, devenind, astfel, beneficiari instituţionali ai socializării pierderilor suferibile. Vorbim de o „supra-limitare” a răspunderii; acesta este privilegiul politic degenerant; el e cel care deresponsabilizează agenţii. Iar dacă economiştii care pun accent pe „informaţie” zic că hazardul moral (risipirea unor resurse expropriate) vine din asimetrie de cunoaştere şi de monitorizare imperfectă între indivizi cu interese nealiniate reciproc, „economiştii proprietăţii” zic că hazardul moral este mai abitir cu… informaţie transparentă: când unii ştiu că profiturile vor fi potenţate (sau pierderile socializate) prin exproprierea unor terţi, ei vor risipi cinic. Simplă, răspunderea limitată nu poate oferi o explicaţie cauzală „crizelor economice”, ubicuă fiind în acţiunile oamenilor. Crizele economice vin din greşeli alocative, momite monetar şi sponsorizate de hazardul moral al „greşiţilor” care anticipează că vor cădea în picioare. Ca simpli actori de piaţă, corporaţiile nu sunt purtătoare ale virusului crizelor: sistemul bancar incită la malinvestiţii şi speculaţii redistributive, nu pentru că este „corporatist”, ci „graţie” protecţiei sistem(at)ice de care beneficiază de la împrumutătorul de ultimă instanţă şi garantul public al depozitelor. Nici firmele nu sunt vinovate de comportamente deviante (ca beneficiari ai creditării şi capitalizării inflaţioniste prin supratranzacţionare pe burse), doar pentru că sunt „corporaţii”, ci fiindcă ele s-au obişnuit, „încurajate”, să se auto-considere… „too big to fail”.

BIBLIOGRAFIE
BLOCK, Walter şi Jacob H. Huebert, „Defending Corporations”, Cumberland Law Review 39(2), 2009.
EEGHEN, Piet-Hein van, „The corporation at issue, part I: The clash of classical liberal values and the negative consequences for capitalist practices”, Journal of Libertarian Studies, vol. 19, nr. 3, 2005.
EEGHEN, Piet-Hein van, „The corporation at issue, part II: A critique of Robert Hessen’s In Defense of the Corporation and proposed conditions for private incorporation”, Journal of Libertarian Studies, vol. 9, nr. 4, 2005.
EPSTEIN, Richard A., Charles O. Gregory şi Harry Kalven, Jr., Cases and Materials on Torts, 3rd ed., Boston, Little, Brown, 1977.
HESSEN, Robert, „Corporations”, The Concise Encyclopedia of Economics, 2002, http://econlib.org/library/Enc/Corporations.html.
HESSEN, Robert, In Defense of the Corporation, Stanford, California, Hoover Institution Press, Stanford University, 1979.
JORA, Octavian-Dragomir, Relaţia proprietate-management în compania internaţională modernă. Contribuţia Şcolii Austriece de economie, teză de doctorat, Academia de Studii Economice din Bucureşti, 2011.
KINSELA, Stephan, „Corporate Personhood, Limited Liability, and Double Taxation”, The Libertarian Standard, 2011.
MANNING, Bayless, Legal Capital, Mineola, N.Y.: Foundation Press, 1977.
MISES, Ludwig von, Human Action. A Treatise on Economics, Auburn, Alabama: Ludwig von Mises Institute, 1998.
ROTHBARD, Murray Newton, „Law, Property Rights, and Air Pollution”, în The Logic of Action Two (Cheltenham, UK: Edward Elgar, 1997.
ROTHBARD, Murray Newton, For a New Liberty, New York, Collier Books, 1978.
ROTHBARD, Murray Newton, Man, Economy and State (with Power and Market), Auburn, Alabama, Ludwig von Mises Institute, 2004.
TOPAN, Mihai-Vladimir, Întreprinderea în afacerile internaţionale. O abordare din perspectiva Şcolii Austriece, teză de doctorat, Academia de Studii Economice din Bucureşti, 2009.
Crises at „Classical Liberalism Inc.”. The Modern Corporation: Offshoot of or Offence against Free Market?

OCTAVIAN-DRAGOMIR JORA – Lector universitar doctor, Academia de Studii Economice din Bucureşti, editor al revistei Œconomica, redactor șef al săptămânalului Economistul; octavian.jora@yahoo.com / Assistant Professor, Ph.D., The Bucharest Academy of Economic Studies, general editor of Œconomica journal, editor in chief of Economistul weekly.

 sus