Reforme instituționale

România în faţa mozaicului complex de formule
de reformă a proiectului de integrare a Uniunii Europene
 

GEORGIANA CICEO
[Babeș-Bolyai University, Cluj-Napoca]

Abstract:
In a period of hectic diplomatic activity for breathing a new life into the project of European integration and bouncing it back after the economic crisis came to threaten its credibility, Romania is bound to take an active role in the ongoing discussions on the future of Europe. The deliberations that have been going on for the past few months advance now along several lines and aim at creating a banking union, a fiscal union, an economic union and a political union. Each of them taken separately and all of them taken together will alter fundamentally the governance structures of the European Union.

Keywords: European Union; reform; banking union; fiscal union; economic union; political union

Într-un moment în care criza zonei euro a ajuns să pună sub semnul întrebării credibilitatea întregului proiect de integrare europeană, o avalanşă de propuneri de reformă avansate pe parcursul ultimelor două luni a imprimat o nouă dinamică dezbaterilor asupra viitorului Europei. Mai întâi, preşedintele Comisiei Europene José Manuel Durão Barroso, a folosit prilejul discursului său anual cu privire la starea Uniunii¹ pentru a avansa viziunea sa asupra procesului de reformă. A urmat apoi raportul relativ la Viitorul Europei² – rezultat al strădaniilor de aproape un an ale unui grup de 11 miniştri europeni de externe, sub conducerea ministrului german Guido Westerwelle, şi finalizat printr-un pachet de măsuri menit să asigure guvernaţa pe termen lung a spaţiului politic al Uniunii Europene. Ultimul în ordine strict cronologică, dar nici pe departe cel mai lipsit de relevanţă, este raportul interimar prezentat de preşedintele Consiliului European Herman van Rompuy, în numele grupului de lucru pe care l-a prezidat, din care au făcut parte deopotrivă, preşedintele Comisiei Europene, preşedintele Băncii Centrale Europene şi preşedintele Eurogrupului³, cu privire la paşii care vor trebui întreprinşi pentru realizarea unei uniuni economice şi monetare autentice. Acest din urmă raport, discutat la reuniunea Consiliului European din 18-19 octombrie a.c., va face obiectul unei decizii la cel mai înalt nivel la summit-ul din decembrie cu privire la calendarul măsurilor care vor fi întreprinse pentru a imprima un nou dinamism proiectului european.

În faţa acestei pluralităţi de propuneri de reformă, Charlemagne, rubrica de fond consacrată evenimentelor celor mai importante relative la Uniunea Europeană a săptămânalului britanic The Economist, a fost intitulată sugestiv „SimEurope”, aluzie la un joc de calculator prin care este creată o lume fictivă, cu personaje imaginare şi cu un limbaj artificial, controlată de la distanţă de cel care se află la pupitrul de comandă. Lăsând însă la o parte fina ironie britanică, ceea ce trebuie reţinut din această efervescenţă a propunerilor de reformă este că toate aceste documente au ca punct comun de plecare îngrijorarea faţă de faptul că prelungirea crizei economice are ca efect o criză de încredere în instituţiile şi viitorul Europei. Pe fundalul crizei fără precedent cu care se confruntă în prezent Uniunea Europeană, se pune acum problema unei reforme din temelii a regulilor jocului în procesul de integrare de natură „să combată rapid criza şi să creeze premizele necesare ca acceasta să nu se mai repete”⁴. În acest moment, atenţia se concentrează pe patru direcţii, care vizează, în ordinea propusă de documentul pus în circulaţie de Herman van Rompuy la 12 octombrie 2012, crearea unei uniuni bancare, de natură să permită contribuabililor să evite situaţia în care trebuie să plătească pentru eşecurile băncilor; a unei uniuni fiscale, având ca scop să evite apariţia unor deficite nesustenabile; a unei uniuni economice necesară pentru a îmbunătăţi competitivitatea în zona euro şi a unei uniuni politice pentru a face posibil ca toate aceste măsuri să beneficieze de legitimitate democratică.

Aşa după cum se prefigurează în acest moment acest proces de reformă, măsurile avute în vedere vor avea un impact major nu numai asupra proceselor politice de la nivelul european, dar deopotrivă pentru cele care au loc la nivel naţional. În acest moment, România trebuie să îşi adapteze demersurile la negocierile în plină desfăşurare cu privire la formulele de reformă care se prefigurează, pentru ca, mai apoi, să îşi reconfigureze spaţiul politic intern şi a-l aduce în concordanţă cu noile sale angajamente europene. „Cel mai mare risc de excludere în construcţia europeană vine mai degrabă din auto-excludere, din şovăiri politice, din dezinteres”⁵, avertiza comisarul pentru agricultură Dacian Cioloş, cu ocazia conferinţei consacrate aniversării a cinci ani de la aderarea României la Uniunea Europeană.

La ce se referă propunerile de reformă aflate acum pe masa liderilor europeni? Acestea urmăresc să ţină seama de imperfecţiunile care au marcat existenţa uniunii economice şi monetare şi de presiunile extreme la care este acum expusă aceasta din cauza crizei financiare. Dintru început trebuie precizat că uniunea economică şi monetară a fost şi rămâne în primul rând un proiect politic cu o mare valoare simbolică, un portdrapel al procesului de integrare europeană, supus maximei „dacă euro cade, Europa se prăbuşeşte”⁶. Acest proiect poate evalua pe cele două componente ale sale – uniunea economică şi uniunea monetară – între un minim şi un maxim. Minimul se referă la limitarea integrării la procese de coordonare, ceea ce în esenţă înseamnă ca statele se angajează să coopereze pentru atingerea unui obiectiv politic comun. O formulă maximală de uniune se poate realiza atunci când se realizează un transfer de competenţe către nivelul supranaţional, caz în care instituţii supranaţionale preiau controlul asupra realizării şi punerii în aplicare a politicii respective⁷, întrucât, aşa cum observa politologul britanic Simon Hix pe cazul particular al Comisiei Europene, oridecâte ori statele membre percep pericolul unui derapaj în privinţa obiectivelor lor politice comune ca urmare a unei abordări naţionale, tind să opteze pentru implicarea instituţiilor cu atribuţii supranaţionale⁸.

Uniunea economică şi monetară pusă în mişcare de Tratatul de la Maastricht şi devenită efectivă din 1999 are la bază un dezechilibru intrinsec, şi anume, cel dintre cele două componente ale sale. Dacă prin introducerea euro s-a făcut deja un pas decisiv în direcţia uniunii monetare, uniunea economică a rămas cu mult în urma acesteia, iar ceea ce se urmăreşte acum este să se întreprindă demersuri, pentru ca uniunea economică să prindă din urmă uniunea monetară⁹. Simpla coordonare în domeniul politicilor macroeconomice precum cea bugetară sau cea fiscală în cadrul oferit de Pactul de Stabilitate şi Creştere (PSC), cu revizuirile sale ulterioare, nu mai este acum considerată suficientă, integrarea acestora devenind esenţială pentru stimularea creşterii economice şi pentru revigorarea competitivităţii continentului european.

La momentul lansării sale, avantajele uniunii economice şi monetare au fost considerate precumpănitoare – restrângerea costurilor tranzacţionale, eficientizarea pieţei, o mai mare certitudine în plan economic, creştere economică, reducerea ratelor dobânzilor. Cu toate acestea, unele dintre acestea, cum ar fi spre exemplu cele referitoare la dobânzi sau la expansiunea economică au tins să fie supralicitate¹⁰, iar acest lucru a devenit evident când unele dintre economiile ţărilor din zona euro au început să fie supuse unor şocuri asimetrice. Cum prin intrarea într-o uniune monetară, un stat îşi pierde independenţa monetară de vreme ce nu mai dispune de o monedă proprie, iar decizia în probleme de politică monetară este transferată pe un nivel superior, ceea ce implicit înseamnă că rata dobânzii nu mai poate fi folosită ca instrument de politică macroeconomică internă, măsurile la care acesta mai poate recurge ţin de angrenajul politicilor sociale, salariale, de combatere a şomajului şi, nu în ultimul rând, de furnizarea de transferuri financiare sau de acceptarea unor dezechilibre bugetare. Şi dacă ultimele pot reprezenta doar soluţii temporare, întrucât riscă să arunce economiile ţărilor membre într-o recesiune ciclică¹¹, ceea ce contează până la urmă este flexibilizarea salariilor şi asigurarea unei bune mobilităţi a pieţei muncii¹². Indiferent despre care dintre aceste măsuri politice este vorba, niciuna nu este suficient de facilă întrucât macroeconomia, fie că a fost vorba despre stabilirea ratelor dobânzilor, fie că a vizat cheltuielile bugetare sau politicile fiscale, fie că a urmărit să reglementeze piaţa muncii, a fost prin excelenţă un domeniu al politicilor publice care a fost dintotdeauna atent supervizat de politicieni¹³ şi perceput cu maximă sensibilitate de către electorat.

Astfel, din nevoia de a remedia neajunsurile puse în evidenţă de funcţionarea uniunii economice şi monetare în condiţiile uneia dintre cele mai profunde crize pe care a traversat-o economia globală vreodată şi pentru a salva un proiect politic fanion pentru întreaga construcţie europeană din ultimii 60 de ani şi mai bine au fost luate în discuţie cele patru formule de uniune evocate deja anterior, fiecare dintre ele având scopul de a cataliza o dezvoltare organică a acestuia în ansamblul său. Trebuie totuşi menţionat în acest context că nu ne aflăm nici în faţa primei, după cum este de aşteptat să nu ne aflăm nici în faţa ultimei crize cu care să se confrunte procesul de integrare europeană. De fiecare dată însă Uniunea Europeană a reuşit să iasă întărită dintr-o asemenea experienţă, a ştiut să folosească în avantajul său necesitatea introducerii unui nou pachet de reforme, transformând condiţiile adverse în oportunităţi. Parcurgem aşadar din nou o perioadă de frământări, de zbateri intense care vor conduce fără discuţie la rescrierea regulilor jocului în interiorul spaţiului politic şi economic comunitar. De aceea, niciuna din propunerile de reformă aflate pe agendă nu poate fi neglijată.

1. Uniunea bancară

Crearea unei uniuni bancare reprezintă un pas important în direcţia întăririi uniunii monetare, deoarece, „deşi băncile au devenit transnaţionale, normele şi supravegherea au rămas naţionale. Iar când lucrurile au luat o întorsătură negativă, contribuabilii au fost cei care au trebuit să achite nota de plată”¹⁴. Aşadar, în fundalul său se află intenţia de a sparge legătura dintre bănci şi state, prevenind ţările puternic îndatorate să fie atrase într-un vârtej al unor probleme suplimentare de către creditorii care vor să se salveze. O uniune bancară necesită câteva elemente definitorii – existenţa unei instituţii financiare de supervizare, a unui depozit/fond de garantare care să poată fi folosit pentru susţinerea băncilor aflate în dificultate şi, în final, a unui cadru unitar pentru redresarea şi soluţionarea situaţiilor de criză în sectorul bancar¹⁵. Aceasta ar reprezenta un punct central pentru o mai adâncă integrare fiscală şi un pas decisiv înainte în integrarea economică. Mai mult decât atât, uniunea bancară este considerată esenţială pentru viitorul monedei euro motiv pentru care Fondul Monetar Internaţional a solicitat cu insistenţă realizarea acestui proiect¹⁶.

Ideea unei uniuni bancare a fost convenită de principiu la sumit-ul Uniunii Europene din 26 iunie 2012, dar detaliile sale au devenit mai clare de-abia după summit-ul din 18-19 octombrie 2012, nu în ultimul rând din cauza sensibilităţii crescute pe care o ridică acest proiect într-o serie de ţări cheie pentru succesul demersului, cum ar fi Germania sau Marea Britanie. Pe de o parte, guvernul german, aflat sub presiunea unui lobby puternic al băncilor de economii (Sparkasse) şi a celor cooperatiste¹⁷, s-a arătat din start sceptic faţă de capacitatea Băncii Centrale Europene de a supraveghea toate cele 6.000 de bănci din zona euro şi încă şi mai neîncrezător că sistemul ar putea intra în operare la începutul anului viitor, cum şi-ar dori ţări ca Spania în speranţa că astfel vor ajunge mai uşor la depozitul de garantare. De asemenea, guvernul federal are probleme în a accepta ca fondul de garantare să fie folosit pentru răscumpărarea datoriilor întrucât nu ar fi astfel niciun fel de diferenţă faţă de eurobondurile devenite între timp un subiect tabu pentru germani. Pe de altă parte, guvernul britanic, deşi teoretic nu este expus vreunei constrângeri directe care ar rezulta din acest aranjament şi-a arătat deschis îngrijorarea faţă de impactul pe care acesta l-ar avea asupra numeroaselor bănci internaţionale cu sediul la Londra, dar care desfăşoară operaţiuni în zona euro. Poate însă cel mai dureros din perspectiva britanicilor ar fi însă un scenariu în care aranjamentele care se vor face pentru funcţionarea uniunii bancare în zona euro să pună în pericol unitatea pieţei unice, esenţială pentru asocierea lor la proiectul de integrare europeană¹⁸. O Europă cu două viteze pe piaţa serviciilor financiare ar putea fi o ameninţare serioasă la abilitatea lor de a face afaceri în Europa.

Ceea ce se poate afirma cu certitudine astăzi este că rolul de supervizare va fi asumat de Banca Centrală Europeană, care însă va trebui să stabilească linii clare de demarcaţie între mecanismele sale de supraveghere şi cele prin care realizează politica monetară¹⁹. Treptat, până în 2014, toate băncile vor fi expuse mecanismului de supervizare. Un alt element controversat pe parcursul discuţiilor cu privire la crearea uniunii bancare, şi anume cel legat de recapitalizarea băncilor aflate în dificultate cu ajutorul Mecanismului European de Stabilizare a primit în final un răspuns pozitiv, chiar dacă acest lucru se va întâmpla decât după ce uniunea va deveni funcţională, adică cel mai probabil după alegerile generale de anul viitor din Germania.

2. Uniunea fiscală

Criza datoriilor publice (rezultată din criza economică şi financiară) a ridicat la maximum preocuparea faţă de politica de sustenabilitate fiscală²⁰. Experienţa de până acum a arătat fără niciun fel de tăgadă că în încercarea de a evita un colaps sistemic guvernele au puţine şanse de a evita mărirea datoriei publice²¹, ceea ce face absolut necesară o disciplină fiscală consolidată, mai bine integrată şi adusă în concordanţă cu celelalte politici care abordează dezechilibrele macroeconomice în Uniunea Europeană. Despre raţiunile care au limitat integrarea politicilor macroeconomice ale statelor membre şi au creat premizele doar coordonării acestora pe palierul european s-a dezvoltat deja o literatură de specialitate relativ bogată²². Pactul de Stabilitate şi Creştere care a însoţit uniunea economică şi monetară de la crearea sa şi-a expus limitele de îndată ce unul dintre statele importante a ajuns să fie expus unor şocuri economice mai consistente²³. Criza începută în 2008 a evidenţiat însă cu forţă inconsistenţa funcţională, instituţională şi democratică a Pactului ca instrument principal de articulare a unui răspuns adecvat²⁴.

Răspunsul european la aceste probleme a venit treptat, în mai multe etape, printr-o serie de măsuri introduse începând cu 2011 – Euro-Plus-Pactul²⁵ din martie 2011 prevăzând în esenţă obligaţia semnatarilor (statele membre ale eurozonei plus Bulgaria, Danemarca, Letonia, Lituania, Polonia şi România) de a introduce în legislaţia proprie prevederile bugetare ale Pactului de Stabilitate şi Creştere, Pachetul de şase măsuri din noiembrie 2011 (semnat de toate statele membre cu excepţia Marii Britanii) cuprinzând o serie de măsuri pe termen scurt şi lung pentru reforma guvernanţei economice în Uniunea Europeană²⁶ şi Tratatul fiscal semnat în martie 2012 de toate statele membre cu excepţia Marii Britanii şi Republicii Cehe, conţinând angajamentul de a introduce în legislaţia proprie a unor prevederi „obligatorii şi durabile”, de preferat de ordin constituţional, care să prevadă introducerea unor mecanisme de corectură automată a deficitelor pe baza propunerilor Comisiei. Toate aceste documente se înscriu pe linia unei tendinţe devenite evidente mai ales după 2010, şi anume, de a rescrie din temelii regulile guvernanţei economice în Uniunea Europeană, chiar cu preţul de a anula anumite tabuuri care au stat la baza uniunii economice şi monetare de la începuturile sale – clauza de ne-salvare a statelor falimentare sau acordarea de sprijin financiar statelor aflate în dificultate sau oferirea de credite temporare din partea băncii centrale statelor afectate de dezechilibre majore²⁷. Problema cea mai sensibilă este că acest gen de politici sunt, în general, nepopulare la nivelul omului de rând. În aceeaşi notă, dar comportând un grad şi mai mare de sensibilitate este încercarea recentă a guvernului francez de face uz de toată puterea sa de persuasiune pentru a promova ideea unui buget separat al zonei euro, ca parte a unui demers politic mai amplu de creare a unei arhitecturi instituţionale distincte pentru zona euro. Deşi înţelege logica creării unui asemenea buget, Germania nu agreează în acest moment decât cel mult crearea unor fonduri financiare limitate care să permită finanţarea unor proiecte concrete pe termen scurt menite să ajute la susţinerea unor reforme pe piaţa muncii în ţările afectate de recesiune²⁸.

S-a considerat că existe motive pentru un optimism moderat cu privire la capacitatea acestor măsuri şi, mai ales, a Tratatului fiscal de a permite punerea în aplicare la nivel naţional a unor reguli fiscale armonizate şi de a promova disciplina bugetară²⁹. Cu toate acestea, pe fundalul iminenţei unor decizii cu privire la uniunea de bancară, unele dintre ele extrem de sensibile din punctul de vedere al ţării sale, ministrul german de finanţe Wolfgang Schäuble a reaprins discuţiile pe tema uniunii fiscale în chiar avanpremiera recent-încheiatului summit al Uniunii Europene. Propunerea germană prevede un control supranaţional al bugetelor naţionale de către Comisia Europeană. În acest sens, ar urma să fie creat un post de comisar însărcinat cu probleme monetare, care să aibă dreptul să respingă un buget deja aprobat la nivel naţional, chiar dacă, ulterior, decizia cu privire la maniera în care vor fi reconfigurate economiile şi cheltuielile va aparţine tot statelor membre. În timp, poziţia comisarului pe probleme monetare ar putea evolua spre crearea unui minister european de finanţe, responsabil în faţa Parlamentului European³⁰. Este evident că propunerea Germaniei a fost lansată de o manieră intempestivă, fără consultarea prealabilă a partenerilor săi. Ea lasă deschise câteva întrebări fundamentale: viitorul comisar ar urma să fie responsabil în faţa Parlamentului reunind reprezentanţii tuturor celor 27 de state membre sau doar în faţa unui Parlament în plen restrâns, reunind doar reprezentanţii celor 17 state membre ale zonei euro? Sau ar fi sau nu raţională în acest moment revizuirea Tratatului de la Lisabona în condiţiile în care statele membre manifestă scepticism faţă de demararea unui nou proces legislativ? Este încă neclar în ce măsură ea va reuşi să prindă contur în condiţiile actuale. Ceea ce este însă foarte clar este că, în viitor, din punctul de vedere al Germaniei orice fel de solicitări de susţinere financiară vor trebui să fie obligatoriu însoţite şi de asumarea unor răspunderi suplimentare³¹.

3. Uniunea economică

Uniunea economică şi monetară, aşa cum a fost ea gândită şi pusă în aplicare până acum a lăsat la nivelul de decizie al statelor membre şi un alt tip de politici macroeconomice extrem de importante, şi anunme, cele de natură să stimuleze competitivitatea, înţelegând prin aceasta capacitatea statelor de a genera creştere economică şi de a stimula crearea de locuri de muncă. Pentru Uniunea Europeană care este la ora actuală cea mai extinsă economie şi cel mai improtant partener comercial, aceste domenii au o importanţă vitală. Din aceste motive a imaginat strategia Europa 2020, structurată pe trei direcţii majore – educaţie, cercetare, inovare; eficientizarea resurselor; reducerea şomajului şi creşterea coeziunii sociale – exact cu scopul de asigura pe termen lung competitivitatea Europei în lumea globală în care trăim. În acest caz s-a optat pentru o metodă politică, cunoscută sub denumirea de metoda deschisă de coordonare, care nu viza atât instituirea unui cadru comun unic, cât împărtăşirea experienţelor şi difuzarea celor mai bune practici³².

Actuala criză a pus încă o dată în evidenţă limitele acţiunii individuale a statelor, chiar atunci când aceasta este coordonată la nivel european, mai ales pentru statele care au decis să adere la uniunea economică şi monetară. În special pentru acestea din urmă, supuse în această perioadă unor şocuri asimetrice, există un imperativ major ca măsurile politice pe care le iau să nu pună în pericol stabilitatea politicii monetare comune şi să nu genereze dezechilibre majore în competitivitatea lor relativă, mai ales din punctul de vedere al preţurilor, costurilor, salariilor, deficitelor de cont curent şi datoriilor publice şi private, indicatori urmăriţi constant de Banca Centrală Europeană prin mecanismele de supraveghere pe care le-a pus la punct. Nu întâmplător, încă din 2011, Jean-Claude Trichet, preşedintele Băncii Centrale Europene, avansa propuneri pentru echiparea acestor mecanisme de supraveghere şi cu instrumente de sancţiune, similare celor dezvoltate prin Pactul de Stabilitate şi Creştere, aplicabile în cazul eşecurilor repetate de a se supune recomandărilor făcute³³.

Consiliul European din iunie 2012 a identificat deja o serie de măsuri concrete pentru stimularea creşterii economice şi a numărului de locuri de muncă, pe care le-a sintetizat într-unui angajament comun³⁴. Consiliul European care tocmai s-a încheiat face un mic pas înainte în sensul că invită statele membre să intre în aranjamente contractuale cu instituţiile europene pentru a asuma angajamente unilaterale cu privire la creşterea economică şi combaterea şomajului³⁵. Nu se pune aşadar încă problema unui transfer de competenţe către nivelul supranaţional şi nici măcar de crearea unui mecanism de control şi avertizare de genul propus de preşedintele Băncii Centrale Europene, dar este evidentă dorinţa ca lucrurile să fie împinse înainte şi în această direcţie. Totuşi, factorii de decizie nu pot face abstracţie că unele dintre instrumentele asociate politicilor macroeconomice care au ca scop flexibilizarea pieţei muncii, rămân extrem de puţin populare în rândul electoratului, ceea ce face ca avansurile pe această direcţie să fie extrem de prudente.

4. Uniunea politică

Criza economică a readus în discuţie un concept care, prin însăşi esenţa sa comportă un grad înalt de sensibilitate – uniunea politică. Aşa cum arătam anterior, ancorarea uniunii monetare într-un aranjament relativ lax de coordonare a politicilor macroeconomice şi-a dovedit limitele în condiţiile şocurilor puternice la care au fost supuse ţările membre ale eurozonei din 2008 încoace. Statele membre au oferit răspunsuri naţionale în încercarea de a-şi asigura un nivel înalt de competitivitate pe fundalul condiţiilor economice adverse. Atâta timp cât stimulentele în direcţia cooperării au fost slabe, managementul crizei în zona euro nu a putut fi decât „ad-hoc, marcat de tergiversări şi lipsit de credibilitate”³⁶. Redresarea acestor neajunsuri ar fi necesitat însă un transfer mai susţinut de competenţe către nivelul european de decizie, ceea ce ar fi presupus, pe cale de consecinţă, repunerea în discuţie a proiectului de realizare a unei uniuni politice cu toate necunoscutele sale legate de obiectivul final al procesului de integrare – federaţie, confederaţie, federaţie de state naţiune, consociaţiune etc.

Prin accentul pe care îl pun pe reconfigurarea instituţiilor pentru a le face mai eficiente în condiţiile actualei crize, fiecare dintre propunerile de reformă prezentate la începutul acestui articol încearcă să aşeze proiectul de integrare europeană pe o direcţie federală, chiar dacă nu putem să nu observăm prudenţa de care dau dovadă autorii lor. Preşedintele Comisiei Europene a acentuat în mai multe rânduri pe parcursul discursului său cu privire la starea Uniunii că „Durabilitatea şi credibilitatea uniunii economice şi monetare depinde, în cele din urmă, de instituţii şi de constructul politic din spatele acestora.”³⁷. Extrem de ambiţiosul raport al celor 11 miniştri de externe vorbeşte despre mai multă majoritate calificată în deciziile referitoare la politica externă şi de securitate comună, întărirea rolului înaltului reprezentant, formarea unei armate europene, alegerea preşedintelui Comisiei, întărirea Parlamentului European prin conferirea dreptului de a iniţia legislaţie, integrare diferenţiată³⁸. Cu toate acestea, nu putem să nu remarcăm rezervele pe care le-au păstrat cei 11 miniştri de externe faţă de unele din propunerile avansate. Raportul preşedintelui european face referiri la creşterea rolului Parlamentului European, la implicarea parlamentelor naţionale, precum şi la alte inovaţii instituţionale pentru a întări palierul european de luare a deciziilor³⁹.

În opoziţie cu tendinţele de până acum de a răspunde provocărilor crizei prin măsuri care să ţintească spre revizuirea comportamentului statelor, considerate responsabile de situaţia creată, prin reguli mai stricte, puse în aplicare cu mai multă fermitate⁴⁰, de această dată mesajul factorilor de decizie europeni tinde să se concentreze pe găsirea de soluţii la neajunsurile instituţionale constatate în scopul de a face posibil transferul treptat de competenţe către nivelul european de decizie⁴¹. În esenţă, ar putea fi vorba despre o deplasare a centrului de greutate în probleme politice europene dinspre o abordare confederală, punând accentul pe remedierea comportamentului statelor spre o abordare cu tentă vizibil influenţată de federalism⁴², chiar dacă pentru un orizont de timp previzibil termenul „federal” este condamnat să rămână un subiect tabu în multe capitale europene.

O altă observaţie care se impune cu privire la uniunea politică, aşa cum transpare ea în discursul politicienilor europeni, este că se poate sesiza o preocupare sporită pentru mai multă democraţie şi responsabilitate pentru ca în condiţiile accentuării centralizării proceselor decizionale pe palierul european să nu asistăm la o agravare a deficitului democratic⁴³.

Concluzii

Cu ocazia unei recente conferinţe la Cluj, Dacian Cioloş, comisarul european pentru agricultură, deplângea insuficienta dezbatere asupra integrării României din perioada de preaderare, de natură să conducă la balansuri semnificative în ponderea susţinătorilor procesului de integrare⁴⁴, iar aceste oscilaţii nu au cum să nu erodeze treptat interesul pentru integrarea Europeană. România, spunea cu acelaşi prilej înaltul demnitar european, va trebui să îşi depăşească mentalitatea de stat aflat în perioada de preaderare când trebuie să accepţi întregul acquis comunitar, în etape sau la capătul unor termene de graţie. Acum România trebuie să înveţe să facă uz de statutul de membru, să arate că deşi a prins trenul integrării din mers (ca marea majoritate a membrilor Uniunii Europene de altfel) şi-a însuşit lecţia funcţionării instituţiilor europene⁴⁵, pentru ca, în final, să îşi poată face auzită vocea în negocierile complexe aflate pe rol.

După încheierea ultimului summit al Uniunii Europene, principalul mesaj care răzbate printre rândurile documentelor convenite este acela că pentru multitudinea problemelor cu care se confruntă ţările Uniunii Europene este acela că nu există în acest moment nicio alternativă viabilă la integrare. De aceea, liderii europeni au reconfirmat implicit angajamentul lor pentru adâncirea procesului sub toate dimensiunile sale. Acesta este în sine un element extrem de favorabil pentru ţara noastră, dar euforia trebuie să fie doar limitată întrucât planează în aceste momente riscul creării unei Europe cu mai multe viteze, iar România ca stat nemembru al zonei euro are perspectiva de a rămâne la periferia cercurilor concentrice care tind să se formeze. Deocamdată, opţiunile liderilor politici europeni par să baleieze între formarea unui nucleu dur al celor 17 membri ai zonei euro şi mult mai flexibila formulă „27 minus”, menită să lase Marii Britanii deschisă posibilitatea de a se clarifica în privinţa propriului rol în integrare. României nu îi poate fi întâmplător cât de aproape sau cât de departe se află de locul unde se iau deciziile cele mai importante pentru viitorul Uniunii Europene. În plus, o eventuală scindare a pieţei comune pe criteriul membri şi nemembri ai zonei euro cu toate implicaţiile economice pe care aceasta le-ar putea avea pentru funcţionarea sa ar putea avea consecinţe neprevăzute pentru statele rămase în afara primului cerc concentric, iar modificările instituţionale introduse într-o atare situaţie ar putea genera un efect în lanţ asupra tuturor politicilor comune ale Uniunii Europene.

Această situaţie impune României o abordare comprehensivă a raporturilor sale cu Uniunea Europeană. În primul rând, România va trebui să încerce să asume un rol care să ţină seama de locul său în rândul ţărilor europene şi care să fie proporţional cu potenţialul economic şi social de care dispune. În al doilea rând, este nevoie ca ţara noastră să decidă asupra unei strategii de dezvoltare pe termen lung, cu obiective clare care să poată fi atinse prin fructificarea avantajelor oferite de calitatea de membru al Uniunii Europene şi prin recurgerea la resurse naţionale şi europene, puse la dispoziţia statelor membre, astfel încât să poată să facă faţă unui mediu competitiv şi să aibă satisfacţia că şi-a putut îndeplini aspiraţiile. Deocamdată, în demersurile sale faţă de Uniunea Europeană România nu pare să urmărească o strategie coerentă, determinată de obiective clare pe care şi le-a asumat, ci mai degrabă are tendinţa de a răspunde ad-hoc la problemele cu care se confruntă. În al treilea, dar nu în ultimul rând, România va trebui să înveţe să îşi mobilizeze un lobby cât mai dinamic şi mai angajat pe toate palierele procesului decizional de la nivel european. Este însă neîndoios că acesta nu ar putea funcţiona la parametrii optimi fără o bună coordonare, care la rândul său are nevoie de un portofoliu de obiective clare.

Problema uniunii economice şi monetare în acest moment este că, deşi criza economică a demonstrat că există necesitatea unei uniuni economice mai profunde pentru ca proiectul să fie fezabil pe termen lung, în cazul multora dintre politicile care ar trebui să evolueze spre integrare, unele dintre pachetele de măsuri care pot fi luate în considerare, cum ar fi, spre exemplu, cele legate de flexibilizarea pieţei muncii sau de realizarea de transferuri financiare între ţările membre, produc efecte adverse la nivelul electoratului. În acest moment, ele pot fi abordate doar printr-o succesiune de paşi mărunţi, dar sub niciun motiv nesemnificativi. Ceea ce este însă cert este că, în final, ele vor altera inexorabil caracterul guvernanţei economice la nivelul Uniunii Europene. Prin neaderarea la zona euro, România este privată deja de şansa participării în foruri importante de luare a deciziilor pentru adâncirea uniunii economice şi monetare. Totuşi, România nu poate pierde din vedere faptul că, la fel ca toate celelalte ţări membre cu excepţia Marii Britanii şi Suediei are obligaţia de a adera la zona euro atunci când satisfacerea criteriilor impuse îi va permite. Aceasta înseamnă în esenţă că România va trebui să încerce să îşi maximizeze efortul de a se implica cât ma eficient în acele foruri de decizie din care îi este permis să facă parte, urmărind în acelaşi timp să mobilizeze suport pentru acele probleme sensibile din punctul său de vedere la a căror decizie nu poate participa nemijlocit, şi să manifeste precauţie faţă de orice fel de încercare de creare a unei Europe cu două sau mai multe viteze.

Acelaşi comisarul considera că „[r]esurse intelectuale şi de expertiză există în România şi la românii din afara României, fără nicio îndoială. Ce este important, este ca ele să fie angrenate într-un sistem integrat de expertiză şi interes naţional, care să meargă dincolo de interese de moment, partinice sau partizane. Atunci vom putea şi noi să facem ca valoarea României, ca naţiune şi stat membru al Uniunii Europene, să fie mai mare decât suma valorilor reprezentanţilor ei”⁴⁶. Ceea ce este cert în acest moment, este că indiferent care ar fi discuţiile politice interne cu privire la reforma cadrului politic instituţional, ele vor trebui racordate la procesele complexe de reformă avute în vedere pentru Uniunea Europeană. România nu îşi poate permite să piardă din vedere aceste mişcări ample de reconfigurare a spaţiului politic comunitar. Într-un fel sau altul, ele vor ajunge să afecteze relaţia statelor membre cu Uniunea Europeană. De aceea, este necesar ca în dezbaterile legate de o eventuală modificare a constituţiei să se genereze interacţiuni sinergice între cele două procese de reformă.

BIBLIOGRAFIA
BACHE, Ian, GEORGE, Stephen, Politics in the European Union, ed. a 2-a, (Oxford: Oxford University Press, 2006).
BEGG, Iain, HODSON, Dermot, MAHER, Imelda, „Economic Policy Coordination in the European Union”, National Institute Economic Review, no. 183, 2003, 66-77.
CIOLOŞ, Dacian, Discurs cu ocazia conferinţei „România în UE. 5 ani de la aderare”, Bucureşti, 2 februarie 2012, http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_23988/Romania_in_UE._5_ani_de_la_aderare._ Dacian_Ciolos_Administratia_este_prima_interfata_cu_institutiile_europene.html.
CIOLOŞ, Dacian, Discurs cu privire la viitorul Europei, susţinut cu ocazia deschiderii anului universitar pentru programele de studii masterale şi doctorale de la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 5 septembrie 2012.
Consiliul European, „Compact for Growth and Jobs” in: Consiliul European 28-29 iunie 2012: Concluzii, EUCO 76/3/12.
Consiliul European, Consiliul European 18-19 octombrie 2012: Concluzii, EUCO 156/12.
DĂIANU, Daniel, Reforma guvernanţei economice a UE: ne aflăm la un moment de răscruce?, Centrul Român de Politici Europene, Policy Memo 17, 2010.
DURÃO BARROSO, José Manuel, preşedintele Comisiei Europene, Discurs privind starea Uniunii în 2012, Strasburg, 12 septembrie 2012, http://europa.eu/rapid/press-release_SPEECH-12-596_ro.htm.
EHRLICH, Peter, PACHE, Timo, „Wie aus der Währungsunion eine Finanzunion wird”, Financial Times Deutschland, 17 octombrie 2012.
GRANT, Charles, Hollande, the Germans and ‚political union’ (Londra: Centre for European Reform, 2012).
de GRAUWE, Paul, Economics of the monetary union, ed. a 9-a, (Oxford: Oxford University Press, 2012).
de GRAUWE, Paul, „How to embed Eurozone in a political union” in: BALDWIN, Richard E., GROS, Daniel, LAEVEN, Luc, Completing the Eurozone rescue: what more needs to be done? (Londra: Centre for Economic Policy Research, 2010), 29-32.
HALLERBERG, Mark, „Fiscal and Monetary Policy: Coordination and Integration in Macro-Economic Policy” in: JØRGENSEN, Knud Erik, POLLACK, Mark A., ROSAMOND, Ben, Handbook of European Union Politics, (Londra: Sage, 2007), 359-71.
HEINEMANN, Friedrich, MOESSINGER, Marc-Daniel, OSTERLOH, Steffen, „Feigenblatt oder fiskalische Zeitenwende? Zur potentiellen Wirksamkeit des Fiskalvertrags”, Integration, vol. 35, no. 3, 2012, 167- 82.
HESSE, Martin, PAULY, Christoph, REIERMANN, Christian, „A Page for History Books: Brussels Pushes Forward with EU Banking Union”, Der Spiegel Online, 11 septembrie 2012, http://www.spiegel.de/international/europe/brussels-pushes-forward-with-eu-banking-union-a-855165.html.
HIX, Simon, HØYLAND Bjørn, The Political System of the European Union, ed. a 3-a (Houndmills, Basingstoke: Palgrave Macmillan, 2011).
HODSON, Dermot, „Uniunea economică şi monetară: un experiment privind noi metode de elaborare a politicilor în Uniunea Europeană” in: WALLACE, Helen, POLLACK, Mark A., YOUNG, Alasdair R., (ed.), Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, ed. a 6-a, trad. din lb. engleză, (Bucureşti: Institutul European din România, 2011), 133-55.
MEIER, Albrecht, „Die EU-Institutionen müssen allen dienen”, interviu cu secretarul de stat pentru afaceri europene din ministerul britanic de externe David Lidington, Der Tagesspiegel, 18 octombrie 2012.
Office for the Committee of Integration, 5 years of Poland in the European Union, (Varşovia: Kra-Box, 2009).
PEEL, Quentin, CARNEGIE, Hugh, „Rifts emerge as Berlin puts fiscal union central stage” in: Financial Times, 17 octombrie 2012.
PISANY-FERRY, Jean, WOLF, Guntram, The fiscal implications of a banking union, Bruegel Policy Brief, 2012/02, 5-6.
van ROMPUY, Herman, Discurs la conferinţa anuală a şefilor delegaţiilor Uniunii Europene, 5 septembrie 2012, http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_Data/docs/pressdata/en/ec/132270.pdf.
van ROMPUY, Herman, Towards a Genuine Economic and Monetary Union. Interim Report, 12 octombrie 2012 http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_Data/docs/pressdata/en/ec/132809.pdf.
SCHIERITZ, Mark, „Ein Mann, ein Plan: Die Vorschläge von Finanzminister Schäuble zur Reform der EU verwirren Freunde und Gegner”, Die Zeit, 18 octombrie 2012.
SCHOENMAKER, Dirk, Banking Supervision and Resolution:The European Dimension, DSF Policy Paper Series, no. 19, 2012.
TRICHET, Jean-Claude, Competitiveness and the smooth functioning of the Economic and Monetary Union (EMU), Discurs la Universitatea Liège, 23 February 2011, http://www.ecb.int/press/key/date/2011/html/sp110223.en.html.
TURŞIE, Corina, „Pactul de Stabilitate şi Creştere – între eşec şi consolidare în contextul crizei datoriilor suverane. Reforma guvernanţei economice a Uniunii Europene”, Sfera Politicii, vol. 167, 2011, 112-21.
WALLACE, Helen, „O anatomie instituţională şi cinci metode de politici” in: WALLACE, Helen, POLLACK, Mark A., YOUNG, Alasdair R., (ed.), Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană, ed. a 6-a, trad. din lb. engleză, (Bucureşti: Institutul European din România, 2011), 59-93.
WHYTE, Philip, Alice in euroland: What political union for the single currency? (Londra: Centre for European Reform, 2012).
***, Final Report of the Future of Europe Group of the Foreign Ministers of Austria, Belgium, Denmark, France, Italy, Germany, Luxembourg, the Netherlands, Poland, Portugal and Spain, Varşovia, 17 septembrie 2012, http://www.msz.gov.pl/files/docs/komunikaty/20120918RAPORT/report.pdf.
***, „Charlemagne: SimEurope. Some fantasies for the future of Europe may cause more problems than they resolve”, The Economist, 22 septembrie 2012.
***, „Global Financial Stability at Risk?: IMF Demands Swift Banking Union in Europe”, Der Spiegel Online, 10 octombrie 2012, http://www.spiegel.de/international/business/concerns-over-stability-imf-demands-swift-banking-union-in-europe-a-860510.html.

GEORGIANA CICEO – Lector univ. dr., Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.

 sus