Eseu

Premise conceptuale pentru o înțelegere a securității umane¹
 

BOGDAN ȘTEFANACHI
[Romanian Academy, Iași Branch]

Abstract:
In the framework of globalization, it is possible to conceive an alternative discourse regarding the statute of individual in international relations. This new narrative – a post-positivist one – transforms the individual in the referent object of security. The study stresses the main theoretical transformations appeared within the post-positivist framework of analysis in order to identify the central components of the new understanding of security – human security.

Keywords: security; human security; post-positivism; normative utility; responsibility

Introducere

Raportul dezvoltării umane 1995 statua că „punctul real de plecare al strategiilor de dezvoltare umană este de a aborda fiecare aspect din cadrul modelelor tradiţionale de creştere economică din perspectiva individului”². O asemenea abordare proiectată asupra spaţiului securităţii devine responsabilă de ceea ce numim securitate umană, pentru că „demersul centrat pe individ de formulare şi evaluare a politicii este contribuţia conceptuală esenţială a dezvoltării umane la definirea securităţii umane”³. Spaţiul internaţional, transformat sub presiunea globalizării care îndepărtează (măcar parţial) statul din epicentrul elaborării şi implementării politicilor, căpătă sens în măsura în care un discurs alternativ care preia şi dezvoltă această transformare se constituie – or, această nouă naraţiune este reprezentată de transformarea individului în obiect de referinţă atât al dezvoltării cât şi al securităţii. Această schimbare paradigmatică deschide calea către redescoperirea argumentelor normative, mai ales că sfârşitul Războiului Rece nu se confundă cu scenariul optimist al sfârşitului istoriei⁴. Dimpotrivă, agresivitatea şi conflictul continuă să fie o constantă a relaţiilor internaţionale (pentru unii chiar lumea post – Război Rece este o revenire la barbaria interbelică), uneori devenind chiar mult mai greu de contracarat (spre exemplu, recalibrarea fenomenului terorist), fapt pentru care se impune necesitatea unui răspuns just. Ca o implicaţie directă a insecurităţii globale trebuie continuată căutarea mijloacelor pragmatice de îndiguire şi eliminare a unor asemenea fenomene, conturarea unui cadru teoretic care „să stabilească limite practice pentru utilizarea forţei şi astfel să reducă, dacă nu chiar să elimine, barbaria războiului care rămâne încă o trăsătură esenţială a ceea ce, în cel mai bun caz ca realitate emergentă, putem numi societate civilă globală”⁵.

Un nou cadru de analiză – posibilitatea securităţii umane

Viziunea tradiţională (propusă de realism şi neo-realism) de înţelegere a spaţiului internaţional miza pe stat ca unică variabilă explicativă şi, pe cale de consecinţă, plasa responsabilitatea protejării securităţii individuale în sarcina statului. De pe aceste poziţii se afirmă că sistemul internaţional este unul anarhic fapt pentru care puterea devine esenţială pentru maximizarea interesului naţional; prin urmare, puterea şi mediul anarhic constituie planul general în care trebuie proiectată problematica securităţii.

În pofida încercărilor de a reforma realismul şi de a-l completa cu noi coordonate de analiză, inclusiv cu o terminaţie morală sub forma eticii responsabilităţii, totuşi astfel de intenţii au generat o serie de dificultăţi pentru că, spre exemplu, în cazul eticii mai sus menţionate „deşi instruieşte liderii asupra modului în care trebuie avute în vedere consecinţele acţiunilor lor, nu oferă un ghid asupra modului în care liderii de stat trebuie să judece aceste consecinţe”⁶. Pe cale de consecinţă, la nivel pragmatic, realismul oferă doar o alternativă amorală pentru liderii de stat şi asumând că „fiecare stat are propriile valori şi credinţe, realiştii argumentează că statul este binele suprem şi că nicio comunitate nu poate exista în afara graniţelor sale”⁷.

De aceea, dacă în politica internaţională cotidiană (la care direct sau, mai ales, indirect participăm) împărtăşim şi acţionăm în baza unor valori şi credinţe despre ceea ce din punct de vedere etic ar trebui făcut, în disciplina relaţiilor internaţionale această preocupare lipseşte aproape complet. Două argumente importante pot fi identificate pentru o astfel de discrepanţă. În primul rând, orientarea pozitivistă a disciplinei, conform căreia explicaţiile trebuie fundamentate în legităţi care sunt observabile în realitatea imediată. În al doilea rând, există un scepticism general cu privire la statutul epistemologic al judecăţilor de valoare, care prin faptul că sunt impregnate de subiectivism (şi astfel par a fi arbitrare şi relative) se deosebesc esenţial de judecăţile factuale. Într-o atare logică, propoziţiile normative sunt unele soft, pentru că nu se constituie în „subiect al unui test empiric, înţeles ca mijloc de stabilire a adevărului sau falsităţii”⁸. Prin apelul la ştiinţificitate, atât (neo)realismul cât şi (neo)liberalismul încearcă să explice dinamica relaţiilor internaţionale în termenii structurilor care determină şi susţin actorii să-şi urmărească interesele. Or, o astfel de intenţie exclude, aproape în totalitate, valoarea explicativă a normelor şi, prin aceasta, generează raţionamente deficiente. Aceasta nu înseamnă altceva decât că, dacă în mainstrem-ul teoretic (neorealist şi neoliberal) aspectele normative sunt considerate, în cel mai bun caz, marginale, în perspectiva unei teorii post-pozitiviste a relaţiilor internaţionale putem întrevedea posibilitatea emergenţei unei teorii normative.

Din această perspectivă, structurile explicative tradiţionale sunt înlocuite de procese tocmai pentru că „structura nu poate exista sau nu poate avea putere cauzală în afara procesului”⁹; or, aceasta implică o modificare profundă prin faptul că elementele clasice ale relaţiilor internaţionale – interesul (naţional) şi politica de putere – „nu decurg nici logic şi nici cauzal din anarhie” şi prin aceasta „se datorează procesului şi nu structurii”¹⁰. Devine aşadar evident că, identităţile şi normele trebuie folosite pentru a surprinde şi explica dinamica politicii internaţionale, reflectând modul în care ele se inter-relaţionează şi inter-condiţionează precum şi modul în care acele identităţi sunt modelate prin interacţiune la diverse niveluri. Astfel, putem aserta că, la nivel comportamental statele sunt inspirate de noi idei şi norme şi nu de putere şi interesul propriu¹¹, iar pe de altă parte, putem observa că „ceea ce analistul social analizează sunt acţiuni şi interacţiuni umane”¹².

Prin urmare, exerciţiul etic propus de post-pozitivism constă în încercarea de a face accesibil ceea ce este ocultat de actualul (tradiţionalul) mod de a face politică, anume „de a revela faptul că ordinea socială globală este un construct uman care înglobează anumite valori alese de noi şi de a surprinde modul în care, acest construct, generează beneficii pentru unii şi pierderi pentru alţii”¹³. Dacă normele şi modul în care ele constituie identităţile devin factori explicativi majori, atunci putem identifica cel puţin trei situaţii care ridică probleme etice specifice vieţii internaţionale şi care, în subsidiar, fac referire la aspecte securitare: tensiunea dintre suveranitate şi drepturile omului, autodeterminarea naţională şi identificarea instanţei care o poate invoca legitim precum şi problemele etice care pot apărea ca urmare a eşecului pieţei prin faptul că pot ameninţa funcţionarea democratică a statelor¹⁴. O astfel de reconstrucţie a teoriei internaţionale, pe alte baze decât cele stat-centrice, este absolut necesară pentru a teoretiza adecvat „formele emergente ale identităţii politice transnaţionale”¹⁵ şi, de asemenea pentru a putea lărgi sfera explicativă cu cunoaşterea intersubiectivă care constituie identităţi şi interese.

Mai mult, dacă această grilă interpretativă o vom aplica problematicii securităţii atunci va trebui să afirmăm că nici aranjamentele tradiţionale centrate pe stat şi pe capacităţile militare ale acestuia, nici abordările organizaţiilor internaţionale care se subsumează logicii stat-centrice (chiar dacă o contestă) nu mai pot fi soluţii la problemele lumii contemporane. Folosirea legitimă a forţei (inclusiv a celei militare) va trebui argumentată de securitatea umană, ca formulă novatoare, înţelegând prin aceasta „o politică dură de securitate ţintită pe protejarea indivizilor, mai puţin pe protejarea statelor”¹⁶ – acest aspect marchează prima etapă a părăsirii abordării stat-centrice. Pe de altă parte, şi ca o prelungire firească a acestei mutaţii, securitatea umană va reflecta importanţa normelor în construcţia realităţii sociale, pentru că „lumea pe care o construim va reflecta propriile noastre credinţe etice”¹⁷, iar acest fapt este cu atât mai evident în discursul securitar.

Ca un divident al păcii, securitatea şi problematica studiului securităţii, centrată pe aspectele şi structurile strict militare, ca urmare a subsumării sale punctului de vedere (neo)realist, poate fi concepută o dată cu sfârşitul Războiului Rece în exteriorul politicii de tip raison d’etat, în exteriorul abordării stat-centrice şi prin aceasta se poate întrevedea posibilitatea judecăţilor normative.

Securitatea umană – o definiţie funcţională

Pe fondul sfârşitului Războiului Rece, majoritatea ameninţărilor, descoperite de cei care optează pentru o redefinire a securităţii, ţin de sănătatea şi bunăstarea indivizilor, de problemele sociale, iar un astfel de demers este necesar din cel puţin două puncte de vedere: pe de o parte pentru că securitatea teritorială este înlocuită cu securitatea individuală iar, pe de altă parte, pentru că securitatea militară este înlocuită cu securitatea construită pe dezvoltare durabilă¹⁸. De aceea, securitatea umană nu trebuie concepută ca un concept defensiv, în maniera în care securitatea teritorială sau militară este definită, ci ca un concept integrativ construit pe dezvoltare (umană); trebuie concepută ca „o abordare integrată a bunăstării umane, care evidenţiază inter-relaţionarea dintre sărăcie, drepturile omului, sănătate publică, educaţie şi participare politică”¹⁹. Pe acest fundament, securitatea umană priveşte două perspective convergente: „protecţia faţă de ameninţări cronice precum foamete, boală sau represiune” precum şi „protecţia faţă de disfuncţiile (disruptions) profunde care pot apărea în viaţa cotidiană”²⁰.

Demilitarizarea securităţii nu implică eliminarea preocupărilor strategice tradiţionale ci doar completarea acestora cu unele care nu mai pot fi soluţionate prin concentrarea exclusivă pe nivelul statal. De aceea, securitatea umană nu înlocuieşte aspectele clasice privitoare la securitatea statului, care continuă să fie necesară pentru gestionarea ameninţărilor violente, ci se transformă într-un complement al acesteia: „o astfel de strategie trebuie să se dezvolte în cadrul dual, al protecţiei şi împuternicirii (empowerment), în care statul şi societatea civilă au rol complementar”²¹. Înglobând optimismul cât şi anxietăţile asociate cu sfârşitul Războiului Rece, securitatea umană analizează agresiunea la nivel subnaţional, intra-naţional şi internaţional, constituindu-se într-un demers analitic de „dezmembrare a statului până în cele mai mici componente (indivizii) pentru a-l reconstrui ulterior”²² numai că, reconstrucţia aduce în prim plan un stat a cărui suveranitate este „condiţionată din ce în ce mai mult – depinzând atât de comportamentul domestic, cât şi de aprobarea lumii externe”²³.

O asemenea abordare este posibilă doar asumând o perspectivă post-pozitivistă, o perspectivă critică ce elimină tensiunea tradiţională dintre drepturi şi suveranitate prin faptul că aranjamentele etice care decurg din apartenenţa noastră la societatea civilă globală (construită pe principiile drepturilor omului) nu mai intră în coliziune cu angajamentele pe care le asumăm ca cetăţeni ai unei societăţi a statelor suverane (construită pe principiile drepturilor statelor). Altfel spus, de pe poziţia teoriei constitutive²⁴, relaţia dintre cele două arene devine „una sofisticată, în cadrul căreia, unele deficienţe etice experimentate în una dintre ele, este remediată prin participarea în cadrul celeilalte”²⁵. Fără a se exclude reciproc, ci conturând structura actorilor prin chiar participarea simultană la cele două practici – „suntem în acelaşi timp şi civili şi cetăţeni”, vom „valoriza statutul etic pe care-l avem în oricare din aceste roluri”²⁶. Aşadar, noul cadru de analiză care se proiectează la nivel internaţional vizează recuperarea aspectelor normative, evidenţiind legătura dintre individ şi societate şi „translând stabilitatea, întinderea şi securitatea fiecăruia în termenii celuilalt”²⁷. Fără a nega statul şi importanţa acestuia în contextul relaţiilor cu proprii cetăţeni – „statele pot fi custozi importanţi ai bunăstării umane, şi prin aceasta devenind pasibili de loialitate”²⁸ – poate fi concepută o concomitenţă a celor două niveluri de analiză (aparent plasate pe poziţii de contrarietate).

Anii 1990 sunt marcaţi de o serie întreagă de (re)teoretizări, un loc important revenindu-i şi securităţii care „pentru prea mult timp a fost interpretată limitat: ca securitate a unui teritoriu în faţa agresiunii externe, sau ca protecţia intereselor naţionale în politica externă sau ca securitate globală care decurge din ameninţarea holocaustului nuclear”²⁹. Într-o astfel de atmosferă Barry Buzan va spune că „securitatea colectivităţilor umane este afectată de factori din cinci sectoare principale: militar, politic, economic, social şi de mediu”³⁰ iar Raportul dezvoltării umane 1994 va identifica şapte componente ale securităţii umane: securitatea economică, securitatea alimentară, securitatea sănătăţii, securitatea ambientală, securitatea personală, securitatea comunităţii şi securitatea politică³¹. Din această perspectivă generală, securitatea umană prezintă două dimensiuni fundamentale: libertatea faţă de frică (freedom from fear) şi libertatea faţă de lipsuri (freedom from want)³² deşi, la nivel individual această distincţie este atenuată de Comisia Naţiunilor Unite pentru Securitate Umană care defineşte securitatea umană ca fiind protejarea „nucleului vital al existenţei umane în aşa fel încât să fie sporite şi împlinite libertăţile umane”³³.

Cele două componente ale securităţii umane – freedom from want şi freedom from fear – circumscriu câte o modalitate operaţională de definire: generală, respectiv limitată (îngustă). Lărgirea cadrului de analiză, poate fi considerată o iniţiativă revoluţionară pentru că, spre deosebire de concepţia stat-centrică asupra securităţii, „aduce, ceea ce tradiţional erau considerate aspecte care ţineau de domeniul dezvoltării sau al consideraţiilor umanitare, în discursul securităţii”³⁴. Dintr-o perspectivă mai îngustă, guvernul canadian, într-un document intitulat Freedom from Fear defineşte securitatea umană ca fiind „libertatea faţă de ameninţările generalizate la adresa drepturilor, siguranţei şi vieţii indivizilor”³⁵ ceea ce înseamnă că securitatea umană înseamnă concentrarea pe „protejarea indivizilor faţă de violenţă şi definirea unei agende internaţionale pe baza acestui obiectiv”³⁶. Perspectiva îngustă de definire a securităţii individualizează problematica securităţii în raport cu cea a dezvoltării accentuând „necesitatea imediată a intervenţiei în raport cu planificare strategică pe termen lung şi cu investiţiile în dezvoltarea durabilă”³⁷. Într-o manieră mai generală, raportul intitulat In Larger Freedom³⁸accentuează necesitatea inter-relaţionării diferitelor abordări ale securităţii şi evidenţiază importanţa dezvoltării ca strategie de realizare a securităţii. Combinare acestor două puncte de vedere trebuie să aducă în prim plan relaţia (nu foarte simplu de identificat şi teoretizat) dintre securitate şi dezvoltare pentru că „securitatea umană este parte a dezvoltării umane, dar este la capătul extrem al dezvoltării umane”³⁹.

Aceasta înseamnă necesitatea însumării celor două componente – freedom from want şi freedom from fear – lucru asumat de International Commission on Intervention and State Sovereignity (ICISS)⁴⁰ care propune o atare formulă integratoare – „responsabilitatea de a proteja (responsibility to protect)” (R2P) care se traduce prin responsabilitatea unor agenţii sau chiar state de a implementa principiile securităţii pe care statele suverane le datorează propriilor cetăţeni. Această accepţiune este preluată şi în Raportul Securităţii Umane 2005 care plasează în centrul său „responsabilitatea de a proteja”⁴¹ indivizii (aspect foarte important pentru reafirmarea schimbării referentului securităţii), concentrându-se asupra securităţii în faţa violenţei politice. Doar că, o asemenea viziune poate deveni problematică pentru că „responsabilitatea de a proteja” atrage după sine şi dreptul de a interveni, cu atât mai mult cu cât în actuala topografie a puterii unele state (dominante) pot face lucrul acesta oriunde şi oricând.

Pentru a soluţiona o asemenea provocare, Mary Kaldor propune părăsirea teoriei clasice a războiului just (ale cărui principii circumscriu intervenţiile umanitare contemporane) şi înlocuirea sa cu pacea justă. Această glisare devine posibilă pentru că „statele rămân singurele autorităţi capabile de a susţine utilizarea legitimă a forţei, dar utilizarea forţei este mult mai circumscrisă decât anterior de reguli şi norme internaţionale”⁴². Mai mult, argumentează autoarea, pot fi identificate trei principii care marchează diferenţa dintre o abordare de tip jus in bello (o abordare de tip stat-centrică) şi o abordare bazată pe drepturile individului (o abordare centrată uman): sarcina operaţiunilor de securitate umană este protecţia civililor, protecţia poate fi obţinută prin stabilizare mai degrabă decât prin victorie şi, nu în ultimul rând, cei care violează drepturile omului sunt criminali individuali, nu inamici colectivi⁴³. Dacă, din perspectiva unor astfel de dezbateri, este evidentă componenta normativă a securităţii umane, transformarea „R2P” în principiu fundamental al securităţii colective marchează „angajamentul pentru progres etic în relaţiile internaţionale”⁴⁴ fapt care devine posibil doar în măsura în care înţelegem „indivizibilitatea securităţii, a dezvoltării economice şi a libertăţii”⁴⁵. Mai mult, necesitatea dezvoltării unei componente etice funcţionale a cadrului de analiză şi interpretare a politicii internaţionale devine tot mai vizibilă în condiţiile în care se constată o recrudescenţă a terorismului care trebuie să fie contracarată, iar pe de altă parte, trebuie identificate mecanismele juste care trebuie să ofere criteriile necesare pentru legitimarea dreptului de a interveni.

Definirea securităţii umane ca parte integrantă a discuţiilor care au marcat remodelarea conceptuală a spaţiului politic şi social din ultimele două decenii devine relevantă din cel puţin trei puncte de vedere. În primul rând, securitatea umană, deschide oportunitatea de a adresa o serie de întrebări şi provocări cu privire la implicaţiile procesului de globalizare. În al doilea rând, securitatea umană poate fi utilizată ca un concept integrator, un concept care catalizează agenda securităţii contemporane. Nu în ultimul rând, securitatea umană poate fi apropriată ca un proiect normativ şi din această perspectivă este remarcabilă glisarea spre individ ca centru al preocupărilor de securitate.

Concluzii

Securitate umană constituie un pas important către reconstrucţia sistemului internaţional în jurul unei ordini internaţionale juste. Astfel, securitatea umană se legitimează în universul conceptual contemporan în primul rând prin dimensiunile etice şi normative pe care le implică. Plasând în centrul său respectul pentru drepturile omului, securitatea umană şi drepturile omului se ranforsează reciproc deoarece primeia îi revine sarcina de a stabili care sunt drepturile ameninţate în anumite situaţii, iar celor din urmă le revine sarcina de a stabili traiectoria pe care trebuie să se încadreze securitatea umană.

Securitatea umană – ca parte a teoriei critice a securităţii – identifică şi reflectă insecurităţile cronice cu care se confruntă indivizii şi grupurile de indivizi, fapt pentru care, indiferent de modul cum este concepută (general sau limitat), elementul comun care canalizează această preocupare este că individul se constituie în ultimul obiect de referinţă (al securităţii). Prin urmare securitatea umană devine extrem de utilă prin aceea că are capacitatea de a identifica ameninţările existenţiale la adresa indivizilor/a grupurilor de indivizi. Altfel spus, securitatea umană oferă o corecţie normativă cadrului de analiză al securităţii, mult mai centrată pe analiza modului cum poate fi aplicată în realitate, devenind un mijloc pentru „realizarea valorilor fundamentale ale societăţii internaţionale.”⁴⁶ De asemenea, utilitatea normativă a securităţii umane rezultă şi din faptul că, unui astfel de demers îi revine sarcina de a prioritiza şi ordona preferinţele pentru că, resursele avute la dispoziţie (inclusiv de state) sunt limitate iar, pe de altă parte, obligaţiile faţă de ceilalţi nu pot fi nelimitate (limitele apar măcar în unele situaţii dacă nu în toate).

Securitatea umană – transformând individul în nucleul preocupărilor sale – propune redefinirea sistemului internaţional în acord cu această transformare tectonică construită pe primatul drepturilor omului, fapt subliniat de Kofi Annan atunci când spune că „nu ne vom putea bucura de securitate fără dezvoltare, nu ne vom putea bucura de dezvoltare fără securitate, şi nici de una dintre ele fără respect pentru drepturile omului”⁴⁷. Creşterea importanţei şi impactului valorilor şi principiilor inserate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului face ca ordinea internaţională să nu mai fie limitată doar la aspectele care ţin de prevenirea conflictelor internaţionale ci, să se extindă şi asupra promovării drepturilor omului, asupra mijloacelor de maximizare a bunăstării şi libertăţii personale.

Bibliografie
BATTERSBY, Paul, Joseph M. Siracusa, Globalization and Human Security , New York, Rowman & Littlefield Publishers, 2009.
BAYLIS, John, Smith, Steve, The Globalization of World Politics. An Introduction to International Relations (Oxford: Oxford University Press, 2001).
BUZAN, Barry, Popoarele, statele şi teama , Chişinău, Cartier, 2000.
COMMISSION ON HUMAN SECURITY (CHS), Human Security Now, CHS, New York, 2003, disponibil la http://www.policyinnovations.org/ideas/policy_library/data/01077/_res/id=sa_File1/
DFAIT, Freedom from Fear: Canada’s Foreign Policy for Human Security, DFAIT, Ottawa, 2000, disponibil la http://www.humansecurity.gc.ca/pdf/freedom_from_fear-en.pdf.
FINNEMORE, Martha, Sikkink, Kathryn, „International Norms Dynamics and Political Change”, International Organization 52, 4 (1998): 887-917.
FLOYD, Rita, „Conceptualising Human Security as a Securitising Move”, Human Security Journal 5 (2007): 38-49.
FOUINAT, Francois, „A Comprehensive Framework for Human Security”, Conflict, Security and Development 4, 3 (2004): 289-297.
FROST, Mervyn, „A turn not taken: Ethics in IR at the Millennium”, Review of International Studies 24, 5 (1998): 119-132.
FROST, Mervyn, Global Ethics. Anarchy, Freedom and International Relations , London and New York: Routledge, 2009.
FUKUIAMA, Francis, Sfârşitul istoriei şi ultimul om , Bucureşti, Paidea, 1997.
HARBOUR, Frances V., Thinking about International Ethics: Moral Theory and Vases from American Foreign Policy , Boulder, London, Westview Press, 1999.
Human Security Centre, Human Security Report 2005. War and Peace in the 21st Century (New York, Oxford: Oxford University Press, 2005).
ICISS, The Responsibility to Protect, 2001, disponibil la http:// responsibility toprotect.org/ ICISS%20Report.pdf.
KALDOR, Mary, Securitatea umană , Cluj-Napoca, CA Publishing, 2010.
LIOTTA, P. H., Taylor Owen, „Why Human Security?” Whitehead Journal of Diplomacy and International Relations VII, 1 (2006): 37-55.
SHELTON, Dinah, „Normative Hierarchy in International Law”, American Journal of International Law, vol. 100, 2 (2006): 291-323.
SMITH, Michael J., Realist Thought from Weber to Kissinger , Baton Rouge, Louisiana State University Press, 1986.
TIGERSTROM. Barbara von, Human Security and International Law: Prospects and Problems , Oxford: Hart Publishing, 2007.
UN, In Larger Freedom: Towards Development, security and Human Rights for All, 2005, disponibil la http://www.un.org/largerfreedom/contents.htm.
UN, Report of the High-level Panel on Threats, Challenges and Change, A more secure world: Our shared responsibility, 2004, disponibil la http://www.un.org/secureworld/report2.pdf.
UNDP, Human Development Report 1994 , Oxford, Oxford University Press, 1994.
UNDP, Human Development Report 1995 , Oxford, Oxford University Press, 1995.
VIOTTI, Paul R., Mark V. Kauppi, International Relations Theory ,London, Longman, 2010.
WEINERT, Mattew S., „From State Security to Human Security” in Hayden, Patrick (ed.). The Ashgate Research Companion to Ethics and International Relations (Farnham: Ashgate, 2009), 151-167.
WENDT, Alexander, „Anarchy is what States Make of it: The Social Construction of Power Politics”, International Organization 46, 2 (1992): 391-425.

BOGDAN ȘTEFANACHI – Cercetător postdoctoral, Academia Română, Filiala Iaşi.

 sus