Forme de guvernământ

Regimul şi principiile Constituţiei de la 1938
 

FLORIN GRECU
[Hyperion University of Bucharest]

Abstract:
The authoritarian monarchy regime, from 1938-1940, functioned based on an exceptional status, because it was founded on a decree-law of state of siege and therefore all the power in the State was held in the hands of the army colonels and generals. By suspending the political parties, the political pluralism and the Parliament, the basic institutions of a democratic regime were abolished. Press censorship, the denying of the right to manifest and gather were assigned to the army and the militarization of the State institutions became a reality. The proclamation of the King as an absolute leader of the unique party and of the government transformed Romania into a ministerial and undemocratic monarchy, with authoritarian valence.

Keywords: Authoritarian monarchy; Constitution; Concentration of power; King Charles II; State of siege; Military courts

Introducere

Prezentul articol îşi propune să analizeze etapele instaurării monarhiei autoritare, precum şi să exoună principiile constituţionale de la 1938, care au stat la baza elaborării legii fundamentale, pornid de la decretul stării de asediu, precum şi cel de desfiinţare a partidelor politice, de la 31 martie 1938, care au creat suportul legislativ în vederea instituţionalizârii şi legitimării noului regim, prin care drepturile politice şi civile ale cetăţenilor, consfinţite de Constituţia din 1923, au fost suprimate. Prin abrograrea Constituţiei liberale de la 1923 şi promulgarea celei autoritare de la 27 februarie 1938, democraţia şi plupartidismul au fost înlăturate şi s-a ajuns la concentrarea întregii puteri în mâna unui singur om, a regelui Carol al II-lea.

Starea de asediu

După realizarea loviturii de stat şi schimbarea de guvern operată in noaptea din 10/11 februarie 1938, următorul pas a fost reprezentat de instaurarea stării de asediu. Primele măsuri ale guvernului Miron Cristea au vizat restabilirea ordinii şi instituţionalizarea noului regim. Astfel, prin decretul regal, nr. 856 din 11 februarie 1938, a fost proclamată starea de asediu în toată ţara. Rolul acestui decret era de a instaura controlul absolut asupra întregii societăţii şi organizaţiilor politice, fiind îndreptat, cu precădere, împotriva Gărzii lui C.Z. Codreanu.

Scopul decretului-lege, al stării de asediu, era de a exercita controlul efectiv asupra administraţiei, prin intermediul Ministerului de Interne, condus de Armand Călinescu. Militarizarea regimului este reprezentată de articolul 2 din acest decret: „toate puterile atribuite de legi şi regulamente, în tot ce este referitor la menţinerea ordinii publice şi siguranţa Statului, trec în totul în mâinile autorităţilor militare. Atribuţiunile de poliţie şi de siguranţă generală a Statului se vor exercita sub ordinele Ministerului de Interne”¹. Ultimul alineat reprezintă esenţa decretului de instaurare a stării de asediu, care cuprinde mai multe litere ce defineau natura autoritară a noului regim, gestionat şi controlat de patriarhul Miron Cristea. Prin urmare, art. 4 preciza care erau măsurile punitive: a) „autorităţile militare au dreptul de a face percheziţii „oriunde şi oricând cere trebuinţa”; b) „a ordona depunerea armelor şi muniţiilor şi de a proceda la căutarea lor”; c) „a cenzura presa şi orice publicaţiune, a împiedica apariţia oricărui ziar sau publicaţiune sau apariţia unor anumite ştiri sau articole”; c) „a opri sau dizolva orice adunări, oricare ar fi numărul participanţilor şi în orice loc s-ar întruni”. S-a procedat la numirea unor noi prefecţi, din rândul militarilor activi, cu gradul de colonel şi a ofiţerilor superiori şi a fost revocată convocarea corpului electoral”².

Starea de asediu a durat până la sfârşitul dictaturii carliste, ea fiind înscrisă în art. 96, alineatul ultim al Constituţiei din 1938, care preciza că, în cazul pericolului de Stat, se poate institui starea de asediu generală sau parţială. Sub imperativul pericolului ordinii în stat a fost introdusă pedeapsa cu moartea, după abolirea acesteia prin Constituţia de la 1866. Pedeapsa cu moartea, în conformitate cu articolul 15 din Constituţie, era de competenţa tribunalelor excepţionale, militare, şi putea fi aplicată în cazurile de atentate contra suveranului, membrilor familiei ragale, şefilor statelor străine şi demnitarilor statului din imobile, în legătură cu exerciţiul funcţiilor, precum şi în cazul de tâlhărie cu omor şi asasinat politic. Sub pretextul formării unei justiţii profesioniste, instituţia juriului a fost desfiinţată şi înlocuită cu tribunalele excepţionale. Măsura era vădit îndreptată împotriva sentinţelor pe care juriul le-a dat în cazurile de asasinat politic, a membrilor mişcării legionare care, de cele mai multe ori, erau achitaţi. Intenţia noului regim de a recurge la lichidarea legionarilor decurge din faptul că doar prin tribunalele militare se puteau pune în practică sentinţe cu iz politic. Curţile cu juri îşi au originea în legea pentru unificarea organizării judecătoreşti din 25 ianuarie 1924, iar acestea judecau doar procese penale. Juriul, în perioada interbelică, nu condamna intenţia asasinatului, ci doar fapta, nu condamna pe iniţiator, ci doar pe făptaş. Reintroducerea pedepsei cu moartea a reprezentat o reîntoarcere în plin Ev Mediu, măsura reprezentând o involuţie din punct de vedere politic şi constituţional.

Starea de asediu nu reprezintă o noutate întrucât ea a mai fost întâlnită pe teritoriul României înainte de 1938, când a fost oficial instituţionalizată. Apariţia mişcării de extremă stânga - odată cu revoluţia rusă şi tulburările de la Tatar-Bunar – dar şi ca răspuns la pericolul extremei dreapte, a contribuit la introducerea unui articol în Constituţia de la 1923, care a făcut posibilă recurgerea la instrumentul legistativ, antidemocratic, numit starea de asediu. Instituţia juriului, „aşa cum reiese din articolul 26 al Constituţiei din 1923, este inexplicabil legată de delictele de presă, fiind expresia unei realităţi anterioare noului act constituţional”³.

România interbelică era definită ca fiind o ţară democrată şi parlamentară, dar trăia sub imperativul stării de asediu şi al cenzurii. Ordinea politică şi socială se menţinea de către guvern prin metode de intimidare a cetăţenilor, iar România devenea o ţară cu o instituţie a democraţiei care era atât ineficientă, cât şi inexistentă.

Decretul prin care s-a instaurat starea de asediu a fost completat cu decretul-lege pentru „Apărarea Ordinii în Stat”, nr.1556 din 14 aprilie 1938, care se referă la cenzura instaurată la nivelul societăţii. Legea pentru Apărarea Ordinii în Stat, la articolul 2, prevedea faptul că era „interzis a propăvădui prin viu grai sau scris schimbarea formei de guvernământ a Statului, împărţirea sau distribuirea averii altora, scutirea de impozite ori lupta de clasă. Acest articol viza, în mod special, propaganda pacinică în favoarea regimului comunist”⁴. În continuare, art. 3 amintea că: „era oprită propagarea doctrinelor religioase contrarii legilor de organizare a Statului sau instituţiilor sale”. Erau socotite contrarii legilor de organizare a Statului sau doctrinele religioase ale cultelor, sau asociaţiunilor nerecunoscute în Statul român. Acest articol era o sancţionare penală a dispozitiei din art. 19 din Constituţia din 1938, care avea următorul cuprins: „Statul garanta tuturor cultelor deopotrivă libertate şi protecţiune, întrucât exerciţiul lor nu aducea atingere ordinii publice, bunelor moravuri şi siguranţei Statului”⁵.

Măsurile de control propagandistic erau menţionate de articolul 4 din decretul care instaura stărea de asediu, precizând că „era interzisă orice propagandă politică în lăcaşurile destinate cultului, autorităţilor publice şi şcoalelor, ori cu prilejul unei manifestaţii religioase sau şcolare”. Articolul cuprinde şi o sancţiune penală a interdicţiei prevăzută în art. 8 alin. 2 din Constituţia din 1938: „Propaganda politică, în locaşurile destinate cultului, ori cu prilejul manifestaţiunilor religioase, nu era îngăduită nimănui”. Articolul 4 era în strânsă corelaţie cu intenţiile noului regim. Patriarhul Miron Cristea i-a dezlegat pe toţi locuitorii de jurăminte solemne care nu erau prescrise prin lege. Niciun preot nu mai trebuia să asiste la astfel de jurăminte, referindu-se la cele pe care le prestau faţă de legionari. „Numirea celui mai înalt ierarh în funcţia de prim-ministru a constituit deja o declaraţie de război, întrucât Garda pretindea că numai ea reprezintă credinţa adevărată. Noul regim era îndreptat împotriva legionarilor, acuzaţi că au pus în pericol ordinea de stat”⁶.

Principiul democratic al libertaţii de asociere şi întrunirilor nu se mai înscria sub imperiul noii constituţiii de la 27 februarie 1938. Autoritatea poliţienească devenea, prin decretul asupra ordinii în stat, competentă şi responsabilă pentru orice fel de manifestaţie sau adunări desfăşurate în pieţe şi aer liber. Natura autoritară a regimului, prin suprimarea libertăţii întrunirilor şi manifestaţiilor, era consfinţită de legea pentru apărarea ordinii în stat în articolul al VII-lea, care preciza că era „interzis mersul în formaţiune militară pe şosele, străzi ori pieţe publice, în scop de manifestaţie politică. Era interzis a cânta în grupuri, pe jos, în automobile, în tren, sau folosind orice alt mijloc de transport, ce ar putea fi socotite ca fiind exprimarea unor anumite ideii politice. Aria ce o cânta putea fi socotită ca exprimarea anumitor idei politice, adică nu era necesar să se cânte un cântec cu cuvinte. Era suficient a se cânta o melodie care să fie recunoscută îndeobşte ca o exprimare a unei idei politice. De exemplu: cântarea cu instrumente muzicale a cântecului „Internaţionala”, cântec ce reprezinta crezul politic al partidului comunist”⁷. Articolul cuprindea şi o sancţiune penală a interdicţiei prevăzută la art. 24, alin. 2 din Constituţie, prevăzând că „întrunirile, procesiunile şi manifestaţiile pe căile publice ori în aer liber, erau supuse legilor şi orânduirilor poliţieneşti”⁸.

Interzicerea întrunirilor şi manifestaţiilor a reprezentat corolarul suspendării libertăţii presei. Pregătirea decretului suspendării partidelor politice nu se putea realiza fără proclamarea cenzurii, care a însoţit decretul stării de asediu. Manifestările şi ideile politice reprezentau un atentat asupra ordinii în stat. Pregătirea noului alineat, la legea asupra ordinii în stat, a fost reprezentată de articolul 11, unde se preciza că era „interzis a se tipări sau multiplica în orice mod şi împărţi manuscrise, schiţe sau desene ce ar conţine un îndemn la săvârşirea unui act sau manifestarea unei idei politice din cele oprite în prezenta lege”. Dispoziţiunea din acest articol cuprinde şi o infracţiune de presă, care face derogare de la prevederile art. 181 din Codul Penal, privitoare la responsabilitatea în materie de infracţiuni de presă. Art. 181 (Codul Penal Carol al II-lea) preciza că responsabil pentru infracţiunea de presă este în primul rând autorul, şi numai dacă este necunoscut, responsabilitatea trece asupra redactorului, editorului sau tipografului. Manifestarea ideilor politice în presa scrisă sau în discursurile publice ale diferitelor organizaţii era considerată ca fiind infracţiune şi era pedepsită penal. Prevederea referitoare la cenzură era stipulată în articolul 22 din Constituţia de la 27 februarie 1938, care amintea de faptul că legea fundamentală „garanta fiecăruia, în limitele şi condiţiile legii, libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniile sale, prin grai, imagini, sunete sau alte mijloace”⁹.

Începând din 1936 şi continuând până în perioada monarhiei autoritare, nu doar ideile şi opiniile erau cenzurate, ci chiar şi filmele. În acest sens, s-a înfiinţat o Comisie de Control şi Cenzură a Filmelor, membrii ei fiind numiţi pe o perioadă de 4 ani. Printre membrii marcanţi îi regăsim pe Alexandru Brătescu-Voineşti, Maria Filotti, dar şi pe colonelul Gheorghe Liteanu şi procurorii N. Missir şi Papadopol¹⁰. Cenzura, ca domeniu de competenţă, a fost încredinţată autorităţilor militare. Cenzura oprea anumite ziare sau articole de la publicare. În cazul în care ieşeau de sub tipar, multe dintre coloanele ziarelor apăreau în alb. Multe ziare erau pasibile cu suprimarea, în cazul în care publicau anumite informaţii sau atacuri îndreptate împotriva instituţiilor statului¹¹, în special contra monarhiei şi instituţiilor democratice. Sub prevederile legii stării de asediu, cenzura acţiona cu precădere împotriva propagandei electorale a partidelor politice din opoziţie. Suspenda broşurile şi adunările publice ale partidelor cu scop electoral. Libertatea presei şi a dreptului de întrunire erau îngrădite prin legea specială care a creat instituţia cenzurii.

În privinţa stării de asediu a fost analizată şi opinia unui reprezentant al statului din structurile militare, şi anume locotent colonel magistrat V. Pantelimonescu, prim-preşedinte al Tribunalului Militar din Braşov, care argumenta că „în mod normal instituirea stării de asediu se face prin lege şi numai atunci când se iveşte un pericol în Stat, iar parlamentul nu ar funcţiona. „Capul statului, printr-un decret-lege, poate institui starea de asediu. De altfel, această prerogativă pentru Capul Statului, rezultă şi din art. 46 alin.7 din noua constituţie, care prevedea că „El (Regele) poate, în timpul când Adunările Legiuitoare sunt dizolvate şi în intervalul dintre sesiuni, să facă în orice privinţă decrete cu putere de lege, care urmează a fi supuse Adunărilor spre ratificare la cea mai apropiată a lor sesiune”¹².

Regimul stării de asediu a creat climatul necesar pentru ca regele să poată guverna prin decrete cu valoare de lege pentru a începe epoca regalităţii active sau a monarhiei absolute. Dispoziţia articolului 46 din noua constituţie prevedea că: „Regele face regulamentele necesare pentru executarea legilor, fără să le poată modifica. [...] Dacă avem în vedere că regimul stării de asediu implică în mod necesar cel puţin modificări de legi, se ajunge la concluzia că instituirea stării de asediu a rămas tot de atribuţiunea puterii legiuitoare, căci numai această putere poate modifica legile, putere care este deţinută de Rege”¹³.

Incălcarea actului fundamental de către regimurile autoritare şi totalitare a fost analizată şi de Giovanni Sartori. Conform lui, „o dictatură este o guvernare neconstituţională, pentru că cei ce guvernează fie că falsifică constituţia preexistentă, fie că rescriu o constituţie care să le acorde puterea, în mod practic, de a face orice doresc”¹⁴. Înlocuirea Constituţiei din 1923 cu cea din februarie 1938 a creat cadrul legislativ creşterii discreţionare şi arbitrare a puterilor acordate regelui, care putea modifica legile, inclusiv constituţia. Starea de asediu nu era nimic altceva decât o violare a prevederilor constituţionale democratice.

Cu privire la rezultatele stării de asediu, semnificative au fost precizările din discursul lui Armand Călinescu, Preşedintele Consiliului de Miniştrii şi preşedinte al Consiliului Superior al FRN, al partidului unic, din data de 11 mai 1939, care a fost publicat în ziarul Universul. Astfel, „starea de spirit care domnea la începutul anului trecut era starea unei epoci când se înregistrau peste o mie de incidente politice pe zi. Rapoartele oficiale ale autorităţilor stau martore pentru a testa că de la un capăt la altul al ţării aveam numai violenţe şi asasinate de cetăţeni. Printr-o hotărâtă acţiune, am reuşit să calmăm spiritele, să îndepărtăm elementele anarhice şi să reîntronăm ordinea în ţară. Astăzi, rapoartele aceloraşi autorităţi nu mai înregistrează nici două, trei incidente politice pe lună”¹⁵.

Armand Călinescu se referea la acele incidente politice create de partidele politice care făceau absolut orice pentru a ajunge pe băncile Parlamentului, aceasta fiind caracteristica vieţii democratice interbelice româneşti, scopul fiind reprezentat de exercitarea efectivă a puterii. Factorul care a determinat adoptarea atitudinii autoritare faţă de tulburările politice a fost reprezentat de pactul politic, contra naturii democratice, Maniu-Codreanu, dintre ţărăniştii şi legionari, pact de neagresiune electorală, care a aruncat în aer scena politică românească şi a condus la imposibilitatea formării guvernului liberal, ce ar fi trebuit să fie condus de Gheorghe Tătărăscu, însă organizatorul a pierdut alegerile, deşi organizase desfăşurarea lor ceea ce, în perioada interbelică, era de neimaginat pentru un guvern chemat de monarh să guverneze ţara.

Desfiinţarea partidelor politice

Etapa ultimă, în afară de promulgarea noii constituţii, era reprezentată de dizolvarea partidelor politice. În spiritul stării de asediu, a fost emis, la 31 martie 1938, decretul de desfiinţare a partidelor politice, care preciza la articolul I că: „toate asociaţiunile, grupările sau partidele actualmente în fiinţă şi care s-au constituit în vederea propagării ideilor politice sau realizării lor, sunt şi rămân dizolvate”¹⁶. Decretul venea în întâmpinarea intenţiilor regimului. Prin desfiinţarea regimului partidelor politice, democraţia românească a fost pusă în faţa unui fapt împlinit. Regimul autoritar al regelui Carol al II-lea lua naştere. Consecinţa desfiinţării regimului pluripartidist a constat în apartiţia partidului unic, numit Frontul Renaşterii Naţionale, care a umplut „vidul de putere” creat în urma dispariţiei, divolvării, partidelor politice.

Pe data de 1 aprilie, a apărut în ziarul Universul, expunerea de motive a guvernului referitoare la decretul de dizolvare a partidelor politice. Expunerea s-a vrut a fi imaginea de ansamblu a începutului de regim autoritar şi a avut în vedere eliminarea partidelor politice şi a democraţiei româneşti, aşa cum exista ea înainte de anul de graţie 1938, cu parlamentarism, politicianism şi pluripartidism.

Patriarhul României, Miron Cristea, Preşedinte al Consiliului de Miniştrii, în expunerea de motive a guvernului, motiva actul desfiinţării pluralismului politic, a democraţiei prin faptul că: „vechiul regim reprezentativ consta în recrutarea membrilor parlamentului prin scrutin pe listă şi calcul al sufragiilor întrunite de partide pe ţară şi de responsabilitatea guvernelor faţă de Adunările Legiuitoare. [...] Acest regim a făcut necesară, odinioară, constituirea şi funcţionarea partidelor politice. Ele au existat în fapt şi în drept până astăzi. [...] Constituţia de la 27 februarie a introdus alegerea membrilor Camerelor prin scrutin uninominal şi reprezentarea pe profesiuni, iar guvernul are responsabilitate numai faţă de Rege”¹⁷.

Noua constituţie a introdus principiul responsabilităţii miniştrilor faţă de rege, nu şi în faţa parlamentului. Regula constituţională a parlamentarismului britanic, după Glorioasa Revoluţie din 1689, a fost introdusă prin dictonul „regele domneşte dar nu guvernează”. Principiul constituţional, al parlamentarismului britanic, a fost introdus în constituţia românească începând cu 1866, împrumutată din cea belgiană şi a guvernat Regatul României până la 11 februarie 1938. Prin inversarea sensului şi rolului principiului responsabilităţii, regele s-a trasformat din arbitru al jocului politic, aşa cum era cunoscută instituţia monarhică, în jucător activ, în viaţa politică românească, după 1938. Reforma electorală din martie 1939 introducea votul uninominal, iar apariţia organizaţiei unice, cea a Frontului Renaşterii Naţionale, a avut ca efect excluderea partidelor politice, prin chiar decretul de dizolvare a lor.

„Inutilitatea” organizaţiilor politice democratice a fost susţinută, în continuare, de patriarh, în expunerea de motive. Primul ministru considera că într-un regim autoritar, „vechile organizaţii de partid nu mai corespund unei funcţiuni politice; ele nu mai au o raţiune de existenţă şi devin astfel perimate. [...] Agitaţiile exagerate, dezlănţuirile de patimi şi violenţele în care degenerase viaţa de partid au constituit unul din motivele care au impus şi justificat schimbarea de regim operată. [...] Este nevoie de o perioadă de linişte, de pacificare a spiritelor şi de adaptare la noua stare de lucruri. [...] De aceea, socotim că urmarea logică a noului regim este dizolvarea tuturor organizaţiilor politice ce au fiinţat până acum şi suspendarea oricărei activităţi de partid până în ceasul când se va alcătui o lege care să determine normele şi condiţiunile în care sunt autorizate spre constituire şi funcţionare asociaţiunilor politice”¹⁸.

Prin desfiinţarea partidelor politice şi prin instaurarea cenzurii, sistemul democratic pluripartidist a fost distrus, iar presa redusă doar la acele ziare care erau în acord cu noul regim. Aceasta a fost starea de tranziţie de până la promulgarea constituţiei care a caracterizat regimul stării de asediu, regim care a distrus instituţiile democratice şi a desfiinţat partidele politice. Prin introducerea starii de asediu, prin preluarea administraţiei de către colonei, prin prezenţa generalilor în partidul unic, prin proclamarea monarhului ca şef al FRN, militarizarea instituţiilor va deveni ireversibilă.

Plebiscitarea şi promulgarea constituţiei

După lovitura de stat din noaptea 10/11 februarie 1938, Carol al II-lea, a doua zi, a desemnat o comisie formată din apropiaţi, printre care îi regăsim pe Istrate Micescu, Armand Călinescu, Constantin Argetoianu, Gheorghe Tătărescu şi Mircea Cancicov, pentru elaborarea unui nou act fundamental, opusă, in totalitate, constituţiei liberale de la 1923. Comisia, coordonată de Istrate Micescu, a redactat textul noii constituţii care va fi publicat la 20 februarie, iar la 24 februarie a fost supusă „spre bună ştiinţă şi învoială” cetăţenilor României. Plebiscitul organizat pe data de 24 februarie a dat rezultatele pe care regimul le aştepta, adică 4297581 voturi pentru şi 5843 contra, ceea ce a semnificat că proiectul plebiscitat a trecut cu 99% în favoarea Constituţiei şi a regimului carlist, împotriva 0, 13%¹⁹. Votul cetăţenilor nu a fost unul secret şi direct. El s-a desfăşurat deschis şi la vedere, cu listă separată pentru opozanţii regimului, acest aspect dictatorial putând fi observat din studiul arhivelor FRN-iste. Rapoartele către Ministerul de Interne aminteau faptul că anumiţi cetăţeni nu au votat pentru Constituţie.

Vasile Niculae, în studiul dedicat social-democraţiei româneşti, pune în lumină teza lui Constantin-Titel Petrescu despre plebiscitul organizat de regim, pe care-l considera ca fiind „legalizarea tiraniei regale”²⁰. Parodia plebiscitului a confecţionat unanimitatea populară, fenomen specific regimurilor autoritare şi totalitare care nu agreau critica, dizidenţele şi nesupunerea civică. Actul organizării plebiscitului este unul neconstituţional, deoarece nu era prevăzut în Constituţia din 1923. Neconstituţionalitatea noului act fundamental, prin articolul 98, mai rezultă şi din abrogarea Constituţiei din 1923, care nu putea fi decât revizuită²¹.

Noua constituţie a fost promulgată în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Palatul Regal, în prezenţa tuturor membrilor guvernului, în ziua de 27 februarie. Cu acest prilej, preşedintele Consiliului de Miniştri, patriarhul Miron Cristea, a rostit un amplu rechizitoriu la adresa partidelor politice. Seful Bisericii Ortodoxe Române, considera că „prin noua constituţie vechiul regim nu se mai putea regăsi în configuraţia actuală a statului. [...] „Astăzi s-a mai distrus zarva, certurile, bătăile electorale şi chiar omorurile, şi în locul lor se vor întrona liniştea, munca, pacea, şi unirea, pecetluite de frăţeştile îmbrăţişări ale poporului, ca în timpurile legendare”²². Mesajul antidemocratic al patriarhului împotriva partidelor şi sistemului democratic s-a regăsit în aproape toate discursurile politicienilor carlişti din epocă. Elemente precum instaurarea ordinii şi eliminarea politicianismului au devenit clişee în cei doi ani şi jumătate de existenţă a regimului.

Votarea constituţiei coincidea cu acceptarea şi legitimarea regimului autoritar de către cetăţeni. Noul regim, prin atomizarea şi uniformizarea societăţii şi vieţii publice, nu a permis niciun fel de acţiune politică oficială. Participarea la viaţa politică ţinea, pe cale de consecinţă, de acceptarea şi recunoaşterea monarhiei autoritare şi, implicit, de cea a viitorului partidului unic.

Denumirea Constituţiei ca fiind una octroiată se fundamenta pe faptul că ea fusese dăruită ţării de rege prin graţia lui Dumnezeu. Plebiscitarea Constituţiei nu s-a realizat în faţa urnelor, aşa cum cerea procedura democratică, ci prin ridicarea mâinii în cadrul unor adunări publice sau prin declaraţie verbală la locul de muncă. Urnele erau confecţionate sub îngrijirea Ministerului de Interne, iar supravegherea lor era dată în grijă judecătorilor de circumscripţii²³. Decretul-regal prin care poporul era chemat să se pronunţe asupra noii constituţii a fost publicat şi în ziarul Universul. Articolul al VI-lea specifica faptul că „votul se face prin declaraţie verbală înaintea biroului de votare”. „Se vor ţine liste deosebite pentru cei care au votat pentru şi cei care au votat împotrivă. Cei care erau însărcinaţi cu pregătirea şi desfăşurarea operaţiuniilor acestui plebiscit, specifică art. 10, erau miniştrii de interne şi de justiţie”²⁴. Prin urmare, votul nu a fost secret, ci public. Participarea la alegeri era obligatorie, iar absenţa se amenda cu 1000 de lei. Electorii îşi asumau consecinţele gestului de a vota împotrivă. Exista chiar o procedură oficială a regimului în legătură cu cei care votau contra constituţiei, iar această procedură a constat în monitorizarea acestor persoane, fenomen demonstrabil din studiul arhivelor despre regim. Prin umare, cine tulbura unanimitatea, pretinsa armonie şi salvarea naţională pe care o preconiza regele, prin vot negativ, era rugat de organizatori să dea o declaraţie în care trebuia să-şi motiveze gestul.

Conform constituţiei de la 27 februarie 1938, vârsta la care se putea execita dreptul de vot era ridicată la 30 de ani, consecinţa fiind excluderea celor tineri din viaţa politică. Scopul urmărit era anihilarea Mişcării legionare şi a ponderii ei electorale. Dezastrul partidelor politice democratice în urma alegerilor din decembrie 1937 – Partidul Totul pentru Ţară, obţinând 16% din voturi - a obligat monarhul să recurgă la fabricarea unui nou regim, prin suspendarea partidelor politice şi suprimarea principalelor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti consfinţite prin anterioarele constituţii, cea de la 1866 şi de la 1923.

Gestul impardonabil al monarhului a constat în desfiinţarea partidelor politice. Regele şi-a asumat, prin acest decret, întreaga responsabilitate a operei guvernării şi a actelor pe care le-a emis.

Principiile constituţionale de la 1938 teoretizate de doctrinarii regimului

Analizez în această a doua parte a articolului dedicat regimului constituţional de la 1938 prin a preciza faptul că începând cu acest an şi această epocă, de debut a regimurilor autoritare şi totalitare, intelectualii s-au pus în slujba noului regim pe care l-au teoretizat şi, prin contribuţia lor, au încercat să le legitimeze, din punct de vedere juridic şi să le încadreze ideologic. Lipsa elementelor de analiză critică fiind evidente.

Constituţia de la 27 februarie 1938 a fost „radiografiată” de profesorul de drept public Paul Negulescu, în Enciclopedia României. El considera legea fundamentală de la 27 februarie drept o constituţie Statut, adică o manifestare de voinţă a monarhului, care a fost supusă spre învoire poporului în ziua de 24 februarie 1938, care şi-a manifestat voinţa în mod categoric, dându-şi adeziunea pentru noua aşezare constituţională. Constituţia de la 27 februarie „întruneşte manifestarea de voinţă a regelui, cu contrasemnarea întregului Consiliu de Miniştri, aprobarea populară, actul de promulgare şi publicarea în Monitorul Oficial”²⁵. Pe de altă parte, istoricul Armin Heinen consideră că „manifestarea voinţei regelui s-a tradus prin promulgarea legii fundamentale, iar „publicarea Constituţiei a distrus toate speranţele cu privire la caracterul tranzitoriu al dictaturii regale”²⁶.

Paul Negulescu rezumă Constituţia de la 27 februarie 1938 la trei principii: a) Regimul reprezentativ simplu, un regim de autoritate, în care executorul capătă preponderenţa necesară conducerii, înlocuind regimul parlamentar existent până atunci; înlăturarea monopolului de guvernare a partidelor, bazate pe interese egoiste, materiale, punând la baza statului munca, organizând corpul electoral pe bază de muncă manuală şi intelectuală şi dând o nouă reprezentare corporaţiilor; b) Stabileşte primatul etnic românesc; c) introduce o concepţie solidaristă în locul individualismului din constituţiile anterioare²⁷.

Constituţia de la 27 februarie 1938 menţinea totuşi o serie de principii din Constituţia de la 1923. Astfel, principiul suveranităţii naţionale îl avea în vedere pe Rege. Acesta era Capul Statului şi în această calitate el era organul prin care Naţiunea, titulara suveranităţii, îşi manifesta toate puterile. Prin urmare, „Regele exercită puterea legislativă prin Reprezentaţiunea Naţională, iar puterea executivă prin Guvern. Regele are o putere activă în noua constituţie, colaborând cu miniştrii săi în opera de guvernare, dobândindu-şi un rol preponderent, întrucât miniştrii, nemaiavând bază parlamentară, ca reprezentanţi ai majorităţilor, devin simpli senatori ai regelui, responsabili numai faţă de rege”²⁸.

Un alt doctrinar al regimului, Andrei Rădulescu era de părere că noua Constituţie menţine sistemul guvernământului reprezentativ, proclamând prin art. 20 că: „Toate puterile Statului emană de la naţiunea română, ele însă nu se pot exercita decât prin delegaţiune”, dar îndeplineşte în acelaşi timp o reformă necesară şi fundamentală: „suprimarea regimului parlamentar, prin faptul că elimină dintre instituţiile noastre principiul responsabilităţii politice a miniştrilor în faţa parlamentului, care răspundere este instituţiunea de bază a regimului parlamentar şi eliberează în acest fel guvernul de ipoteca intereselor lăuntrice, electorale şi de club” ²⁹.

Despre principiul guvernării reprezentative, Paul Negulescu consideră că „înlocuirea regimului parlamentar, în care miniştrii sunt reprezentanţii majorităţilor parlamentare de a căror interese se bucură şi sunt răspunzători faţă de ele, prin regimul reprezentativ simplu, în care miniştrii sunt recrutaţi de rege fără să se ţină seamă de încrederea parlamentului, nu au nicio răspundere politică faţă de parlament”³⁰. Datorită faptului că miniştrii aveau răspundere politică numai fată de rege, art. 65 din constituţie preciza că, dreptul de control al parlamentului asupra guvernului este redus în mod cu totul simţitor. Parlamentul nu mai avea dreptul de a adresa interpelări, de a institui anchete parlamentare şi de a manifesta, ca un drept de sancţiune politică, neîncrederea în guvern, printr-un vot de blam.

Constantin Rarincescu, analizând principiul separaţiunii puterilor în stat, considera, că „regele concentrează în mâinile sale atât puterea executivă, cât şi cea legislativă, prin dreptul său de iniţiativă, sancţiune şi promulgare a legilor şi că cel puţin între aceste puteri nu ar mai putea fi vorba de separaţiune”³¹. Pe de altă parte, Gheorghe Alexianu şi Paul Negulescu erau de părere că, „aşezarea constituţională introduce sistemul concentrării puterii, deşi formal păstrează principiul separaţiei puterilor”³².

Principiile Constituţiei din 1938 au fost, pe de o parte, păstrate în Constituţia din 1923, iar, pe de altă parte au fost dezvoltate altele noi datorită creşterii, pe plan extern, a naţionalismului. Principiul separării puterilor în stat, prin art. 30 al noii constituţii, îl declara pe Rege ca fiind Capul Statului. Prin acest articol, C. Rarincescu aminteşte faptul că „se încredinţează Regelui atât puterea executivă, cât şi puterea legiuitoare, care vor fi exercitate prin Guvernul Său şi prin Reprezentanţa Naţională, iar prin aceste texte observăm că s-a urmărit afirmaţiunea solemnă că Regele constituie în Stat principala sursă a puterii politice”³³.

Constantin Rarincescu, pe de altă parte, arată că legea fundamentală de la 1938 mai prevedea posibilitatea legiferării pe calea decretelor-legi. Această posibilitate era prevăzută în două situaţii: a) de art. 98 din constituţie, ca o situaţie temporară şi tranzitorie până la convocarea noilor corpuri legiuitoare şi prin care să dispună că „până la convocarea Adunărilor Legiuitoare, toate Decretele au putere de lege, fără a mai fi nevoie de ratificarea lor. În acest caz, s-a dat dreptul Capului Statului să legifereze pe cale de decret, fără să mai fie nevoie ca aceste decrete să fie ulterior ratificate de noul parlament constituit. b) Art. 46. prevede că „Regele poate, în timpul când Adunările sunt dizolvate şi în intervalul dintre sesiuni, să se facă în orice privinţă Decrete cu putere de lege, care urmează a fi supuse Adunărilor spre ratificare la cea mai apropiată a lor sesiune. Acest mod de legiferare rămâne considerat ca un fenomen anormal atribuit în mod excepţional Executivului³⁴.

Andrei Rădulescu, prim-preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi profesor universitar la Facultatea de Drept, susţinea că guvernul nu este al doilea factor al puterii executive, ca în alte constituţii, ci organismul care exercita puterea executivă în numele Regelui, ca reprezentat al acestuia, dar nu oricum, ci pe răspunderea miniştrilor. „Guvernul trebuie să ţină seama de voinţa Regelui care are dreptul de a decide. Prin urmare, Regele are dreptul să aleagă miniştrii, cum va crede mai nimerit, iar miniştrii au răspundere politică numai faţă de Rege”³⁵. Despre drepturile puterii executive, Andrei Rădulescu afirma că acestea erau subordonate prevederilor constituţiei şi la aproape oricare dintre ele se stipula că trebuiau să fie exercitate în conformitate cu legile. „Scopul noii puteri executive este acela de a apăra Statul înlăuntru şi în afară, de a-i da posibilitatea să aibă o cârmuire, ca să nu atârne de agitaţiile parlamentare, de a face ca viaţa poporului să nu fie continuu turburată, ci să se desfăşoare în ritmul cerut, pe o linie consecventă”³⁶.

Constituţia monarhiei autoritare promovează instituirea statului pe baze comunitar-naţionaliste în locul individualismului şi consacră principiul primatului etnic românesc.

G.G. Mironescu, în Inovaţiile constituţiei din 1938, arăta că ideea cu adevărat fundamentală a organizării Statului, în noua Constituţie, nu a fost reprezentată nici de principiul profesionalismului, corporatismului sau de înlăturarea individualismului, ci de obligaţia firească de a folosi naţiunii printr-o muncă efectivă. Mironescu, era de părere că „numai cine munceşte efectiv în câmpul diverselor profesiuni are rol în cârmuirea Statului, căci organizarea Statului, după noua Constituţie, este întemeiată pe Regalitatea Muncii. [...] Principiul muncii efective constă în faptul că, pentru ca cineva să fie alegător sau ales, pe lângă alte consideraţiuni, trebuie să exercite în mod efectiv una din îndeletnicirile următoare: muncă manuală şi agricultură, industrie şi comerţ şi ocupaţiuni intelectuale”³⁷.

Constituţia de la 27 februarie 1938 a instaurat principiile statului corporatist prin introducerea profesiei, ca principiu de selecţie şi de alegere al noului parlament, tot cu caracter corporatist. Deşi a fost copiată din legea italiană a corporaţiilor, legea înfiinţării breslelor s-a vrut a fi adaptată la realităţile româneşti. Mihail Ralea, era de părere că legea breslelor nu ar fi o ideologie de import; astazi, susţinea el, „nu mai importăm idei direct din spiritul vremii, ci le adaptăm felului nostru de a fi”³⁸. Caracterul de noutate pe care a vrut să-l introducă instituţia breslei se fundamenta pe ideea corporatistă, a etatismului.

Despre principiul primatului etnic românesc, introdus în Constituţia din 27 februarie 1938, Negulescu susţinea că pentru prima dată, constituţia proclama primatul rasei, al originii etnice româneşti. Astfel, art. 27. alin. (1) din Constituţie preciza că: „numai cetăţenii români sunt admisibili în funcţiile publice, civile şi militare, ţinându-se seamă de caracterul majoritar şi creator de Stat al Naţiunii române”. Prin urmare, „numai românii pot dobândi şi deţine imobile rurale în România, făcând deosebirea între români şi cei naturalizaţi”³⁹. Primatul etnic românesc era proclamat şi în art. 67 al Constituţiei: „Nu poate fi ministru decât cel care este român de cel puţin trei generaţii. Dar tocmai prin acest adaos spune că şi cei deveniţi români, prin naturalizarea ascendenţilor lor, în a treia generaţie, pot fi miniştri”⁴⁰. Istoricii au considerat că, prin articolul 67 din Constituţia regelui Carol al II-lea, se făcea directă trimitere la Codreanu, care nu era român decât de la a doua generaţie, ceea ce îl punea, juridic şi constituţional, în imposibilitatea de a fi prim-ministru. G.G. Mironescu, referindu-se la primatul etnic românesc, arăta că „legiuitorul a voit să asigure întâietatea naţională şi să întărească pătura curat românească, căci aceste tendinţe sunt naturale şi explicabile, mai ales în recrudescenţa generală actuală de naţionalism. Ele nu implică decât dorinţa legitimă de a întări neamul românesc, fără nici o ostilitate contra altor neamuri şi fără a tăgădui drepturile naţionalităţilor conlocuitoare”⁴¹.

Actorii politici din unele partide devin ideologi ai regimului şi creează sursele doctrinare oricărei epocii. Astfel, Mircea Djuvara, actor politic liberal, expune ideea unui stat autoritar pe principii corporatiste, asemenea noii organizări statale. Mircea Djuvara caracteriza Constituţia din 1938, axându-se pe termenii corporatismului, spunând că actul fundamental „concentrează exerciţiul puterilor constituţionale în mâinile Regelui şi stabileşte un regim de autoritate. [...] Puterea politică descinde de sus în jos. Sistemul stabilit este un regim legal constituţional, căci suveranul dispune de puterea executivă şi, astfel, în mare parte de puterea legislativă. Monarhia nu este una absolută, dar este una autoritară” ⁴².

Tudor Drăganu considera că prin „constituţia din 1938, se decreta în termeni de o clară raritate desfiinţarea regimului parlamentar, prevăzând că miniştrii au răspundere politică numai faţă de rege. Pe această cale, ca şi prin suprimarea dreptului de anchetă şi de interpelare al adunărilor legiuitoare, dar şi a principalelor drepturi şi libertăţi, această constituţie desfiinţa practic controlul asupra actelor politice ale executivului şi permitea aplicarea discreţionară a legii în cadrul societăţii, asupra grupurilor şi indivizilor”⁴³ şi astfel „o epocă de aproape 80 de ani de regim democratic liberal întemeiat pe un echilibru între puterile statului, pe limitarea prerogativelor şefului statului şi pe controlul corpurilor legiuitoare asupra guvernului, s-a încheiat”⁴⁴. Antidemocratismul şi antiparlamentarismul au fost principiile pe care s-a fundamentat arhitectura regimului.

Concluzii

Constituţia de la 27 februarie 1938 a eliminat regimul democratic liberal instaurat prin promulgarea constituţiei din 1866 şi a celei din 1923. Violarea constituţiei şi puterile absolute acordate şefului statului au reprezentat mijloacele prin care principiile funcţioării democraţiei interbelice au fost eliminate şi înlocuite cu cele ale autoritarismului instituţionalizat, fiind constituţionalizate prin legea fundamentală a ţării de la 27 februarie 1938.

Principiul separării puterilor în stat s-a trasformat în concentrarea puterilor în stat. Constituţia îi conferea regelui dreptul de a deţine atât puterea executivă, cât şi pe cea legislativă. Pe de altă parte, constituţia acorda regelui drepturile tradiţionale consfinţite din anterioarele legi fundamentale şi anume dreptul de iniţiativă, sancţiune şi de promulgare a legilor. Separarea puterilor în stat, în executivă, legislativă şi judecătoarească, a concentrat puterea, nu a divizat-o. Inversarea sensului democraţiei s-a realizat prin concentrare, nu prin pluralitate. Primatul executivului asupra legislativului, trasformarea monarhului în Cap al Statului, implementarea dictonului „este guvernul meu”, miniştrii neavând răspundere decât în faţa monarhului, a transformat instituţia parlamentară şi pe cea ministerială în instrumente ale regalităţii. Sistemul politic cu partid unic a reprezentat definiţia autoritarismului specific noului regim carlist.

Instaurarea stării de asediu, care nu era nimic altceva decât o violare a prevederilor constituţionale democratice, suspendarea partidelor politice, prin care pluripartidismul si parlamentarismul au fost desfiinţate, consecinţa constând în apartiţia partidului unic, la 16 decembrie 1938, numit de noul regim Frontul Renaşterii Naţionale, cenzurarea presei şi interzicea dreptului de a manifesta şi a întrunirilor, au fost încredinţate autorităţilor militare, proclamarea monarhului ca şef absolut al FRN, al administraţiei, guvernului şi parlamentului, transformă România anilor 1938-1940 într-o monarhie ministerială, cu valenţe autoritare. Actul fundamental de la 27 februarie 1938 a crescut, în mod discreţionar şi arbitrar, puterile acordate regelui.

BIBLIOGRAFIE
ALEXIANU, Gheorghe, NEGULESCU, Paul, Tratat de drept civil, Tomul I, Bucureşti, Editura „Casei Şcoalelor”, 1942.
CARP, Radu, Responsabilitatea ministerială. Studiu de drept public comparat, Bucureşti, Editura All Beck, 2003.
DRĂGANU, Tudor, Drept Constituţional şi Instituţii politice- Tratat elementar, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
HEINEN, Armin, Legiunea Arhanghelului Mihail. O contribuţie la problema fascismului internaţional, traducere de Cornelia Esianu şi Delia Esianu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999.
MURARU, Ioan, IANCU, Gheorghe, Constituţiile Române, Bucureşti, Editura Actami, 2000.
NICULAE, Vasile, O istorie a social-democraţiei române între anii 1900-1944. Continuitate- ascensiune organizatorică şi doctrinară- vremelinic „SFÂRŞIT”, Bucureşti, Editura Institutului de Teorie Socială, 1997.
NEGULESCU, Paul, Curs Constituţional Român, Bucureşti, Editat de Alex Th. Doicescu, 1927.
PANTELIMONESCU V., Starea de asediu, doctrina, jurisprudenţa şi legislaţie (Toate Legile şi Decretele-Legi de la 1864-1939), Bucureşti, Editura ziarului Universul, 1939.
RADU, Sorin, Electoratul din România în anii democraţiei parlamentare (1919-1937), Iaşi, Editura Institutul European, 2004.
RĂDULESCU, Andrei, Noua Constituţie, Cinci conferinţe ţinute la Radio, Bucureşti, Tipografia „Cuvântul Românesc”, 1939.
SARTORI, Giovanni, Teoria democraţiei reinterpretată, traducere de Doru Pop, Bucureşti, Editura Polirom, 1999.

Ziare:
Universul, Nr. 52, din 22 februarie 1938.
Universul, Nr. 90 din 1 aprilie 1938.
Universul, Nr. 126, din 11 mai 1939.

Reviste de specialitate:
Analele Facultăţii de Drept din Bucureşti , No. 1, Bucureşti , Tipografiile Române-Unite, 1939
Analele Facultăţii de Drept din Bucureşti , No. 2-3, Bucureşti , Tipografiile Române-Unite, 1939.
Enciclopedia României, vol.I, Bucureşti, 1938.
Révue de Droit public et de la Science Politique „en France et a l’Etranger, extras: Libr general de Droit et de Jurisprundence, Paris, 1939.
Studia Politica. Revista Română de Ştiinţă Politică, No.2, Bucureşti, Editura Meridiane, 2001.

Monitorul oficial:
Monitorul Oficial, Nr. 34, din 11 februarie 1938.
Monitorul Oficial, Nr. 48, partea I bis, din 27 februarie 1938, Bucureşti, Editura Monitorul Oficial, 1938.
Monitorul Oficial, Nr. 75 din 31 martie 1938.
Monitorul Oficial, Nr. 88 din 15 aprilie 1938.
Monitorul Oficial, Nr.10, Bucureşti, Imprimeria Centrală, 1939.

Documente de arhivă:
A.N.I.C., Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 41/1938.
A.N.I.C., Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dosar 4/1938.
A.N.I.C., Fond Casa Regală, dosar 89/1938.

FLORIN GRECU – Lector univ.dr., Universitatea Hyperion, Bucureşti.

 sus