Dezbateri constituționale

Negocierea Constituțiilor din 1923 și 1991
 

IVONA-ARINA RAEF
[National School of Political and Administrative Studies Bucharest]

Abstract:
In the present study the author is trying to find if there was a negotiation between main parties regarding The Constitution of Romania of 1923 and The Constitution Of Romania of 1991 or if there was a project imposed by one party to the others.

Keywords: negotiation; Constitution; government; cooperation; disagreement

Ipoteză de lucru

Raţiunea pentru care am ales conceptul de negociere pentru a orienta analiza Constituţiilor din 1923 şi 1991 constă în aserţiunea că orice comunicare este un proces de negociere simbolică a semnificaţiilor atribuite unui cuvânt, „nu presupune doar o transmitere de informaţii, ci şi o interacţiune, un schimb de atitudini, sensuri implicite, emoţii, etc¹. Prin urmare, orice comunicare politică va fi o negociere simbolică între actorii politici.

În lucrarea de faţă voi aborda Con­stituţiile României din 1923 şi 1991 în cadrul paradigmei negocierii cu scopul declarat de a afla dacă formele de guvernământ instituite sunt rezultatul unor negocieri între partidele politice de la un moment dat sau un proiect impus de către o singură forţă politică.

De asemenea, voi analiza implicaţiile ce decurg din fiecare scenariu posibil, încercând să identific soluţii şi direcţii de acţiune care să poată fi aplicate în viitor.

Introducere

În constituţionalism, idealul îl reprezintă realizarea unei Constituţii care să dea expresia „pactului” la care au ajuns după laborioase negocieri forţele politice ale ţării². Succesul constituţiei este totdeauna politic, în măsura în care el este rezultatul unei tranzacţii, al unei relaţii între ceea ce Constituţia oferă în termeni de formalizare, de neutralizare şi de obiectivare a problemelor politice şi ceea ce actorii politici cer sau caută la un moment dat, pentru a atinge propriile lor obiective³.

Abordarea Constituţiei ca act de negociere este relevantă pentru domeniul politic, întrucât dă seama de modul (consensual sau conflictual) în care actori politici din perioade diferite înţeleg să se raporteze faţă de un eveniment de o mare însemnătate, aşa cum este elaborarea unei Constituţii.

Întrucât o Constituţie este şi o retrospectivă, realizând sinteza proceselor definitorii din istoria societăţii, ea este şi un indice al democraţiei şi al culturii politice la care a ajuns România în 1923, respectiv 1991.

Exerciţiul se dovedeşte cu atât mai util cu cât, cel puţin la nivel declarativ, unii actori politici doresc revizuirea actualei Constituţii într-o perspectivă apropiată.

Considerente teoretice

Teoriile despre negociere sunt dificil de ancorat într-un singur domeniu epistemologic din cauza numărului mare de modele teoretice, rezultate ca urmare a interesului unor cercetători din arii diferite de competenţă. În timp ce modelele matematice sunt normative şi recomandă strategii raţionale pentru situaţiile de negociere, abordările descriptive critică tradiţia normativă, arătând că indivizii nu se comportă în conformitate cu principiile raţionale ale modelelor matematice.

Din considerente metodologice şi practice, consider oportun să prezint mai departe principalele elemente ale aparatului conceptual pe care îl voi folosi în analiză, respectiv: negociere, fazele negocierii, stiluri de negociere, negociere integrativă, negociere distributivă.

În esenţă, „negocierea este o chestiune de dat şi luat.Părţile negociatoare se invită reciproc la o tranzacţie sau o relaţie, plecând de la prezumţia că schimbul prezintă un potenţial de profit şi avantaje. Prin negociere, simplificând şi îndulcind puţin procesul, părţile îşi dispută acest potenţial de profit.⁴”

O definiţie simplă şi elegantă a negocierii este următoarea: „negocierea este un proces de comunicare interactivă, care poate avea loc când dorim ceva de la alţii sau când alţii doresc ceva de la noi.⁵”

În mod obişnuit, orice negociere urmează o cale uşor de recunoscut⁶: faza exploratorie (părţile îşi fac o idee despre cerinţele celorlalţi), prezentarea ofertelor, faza negocierii (fiecare parte încearcă să obţină concesii), încheierea (o înţelegere finală sau încheierea negocierilor fără a se ajunge la acord).

În funcţie de strategia aleasă de fiecare negociator în parte, au fost identificate mai multe stiluri de negociere⁷:
1. colaborare: are în vedere rezolvarea prin menţinerea relaţiilor interpersonale între părţi şi asigurarea faptului că ambele părţi îşi vor realiza obiectivele, solicită ambelor părţi să adopte o poziţie „win-win”.
2. compromis: implică un câştig redus şi o pierdere limitată, obiectivul fiind o soluţie care să satisfacă parţial interesele ambelor părţi. Presupune o poziţie „mini-win, mini-lose.”
3. concilierea: implică menţinerea unor relaţii interpersonale cu orice preţ, fără a ţine cont prea mult de obiectivele părţilor. Reprezintă o poziţie de tipul „lose-win”, în care negociatorul rezolvă conflictul în pierdere.
4. autoritatea: se încearcă atingerea obiectivelor personale indiferent de modul în care afectează relaţia dintre părţi. Se foloseşte orice tip de putere pentru a obţine o poziţie câştigătoare.
5. evitare: această abordare priveşte conflictul ca pe o situaţie care trebuie evitată cu orice preţ. Este o poziţie de tip „lose-win” în care negociatorul, părăsind negocierea, lasă celeilalte părţi posibilitatea de a învinge.

În fine, voi utiliza în analiză şi conceptele de negociere distributivă şi negociere integrativă, excelent prezentate de Ştefan Boncu⁸.

Negocierea distributivă se întâlneşte în situaţiile în care o sumă fixă de bunuri ori resurse trebuie alocată între părţi, fiecare negociator căutând să obţină o distribuire avantajoasă pentru sine a resurselor disputate.

Negocierea integrativă reglează situaţiile în care interesele părţilor nu sunt complet opuse, dar nici în întregime compatibile. Presupune creativitate, disponibilitatea pentru coordonarea acţiunilor şi încredere în celălalt, pentru a descoperi şi crea avantaje mutuale.

Odată clarificate conceptele ce ţin de teoria negocierii, în cele ce urmează le voi transpune în domeniul constituţional, pentru a găsi un răspuns următoarelor întrebări cu privire la Constituţia din 1923 şi la cea din 1991:

A existat un consens asupra conţinutului Constituţiei din partea tuturor forţelor politice? Dacă nu a existat un consens, în care fază a negocierii a apărut diferendul de opinie? Cum a fost rezolvat diferendul de opinie? S-a ajuns la acordul părţilor ? Cum s-au încheiat negocierile? Adoptarea Constituţiei a ţinut cont de rezultatul negocierilor?

Analiza Constituţiilor din 1923 şi 1991

Elaborarea Constituţiei din 1923 s-a realizat în contextul unirii celor trei provincii cu România. Ţara aceasta, dublată ca întindere, cu provincii care nu mai fuseseră împreună în trecut decât pentru o foarte scurtă perioadă (1600-1601), cu minorităţi naţionale reprezentând 28% din populaţie, punea probleme extraordinar de grele⁹. Se impunea deci urgentarea revizuirii sau adoptării unei noi legi fundamentale, care să armonizeze politicile şi instituţiile şi să consolideze statul naţional unitar.

În favoarea unei noi constituţii au fost invocate argumente substanţiale, atât de ordin politic, cât şi economic sau juridic¹⁰:
a) Constituţia din 1866 nu putea fi extinsă în noile teritorii deoarece populaţia din cele trei provincii nu fusese reprezentată în Constituanta care adoptase pactul fundamental în 1866.
b) stringenta problemă a unificării legislative la scara întregului teritoriu naţional nu putea fi soluţionată în cadrul constituţional din 1866.
c) România îşi asumase prin tratatele de pace angajamente formale în ceea ce priveşte recunoaşterea şi ocrotirea drepturilor minorităţilor naţionale.
d) modernizarea organizării administrative a teritoriului naţional nu putea fi asigurată decât într-un nou cadru constituţional.

Având în vedere considerentele de mai sus, clasa politică românească a fost mandatată de Rege cu elaborarea unei noi legi fundamentale, care să corespundă noilor realităţi politice şi naţionale. Principalele partide realizaseră, de altfel, un consens asupra necesităţii unei noi Constituţii, dar nici unul dintre ele nu accepta ideea ca o altă formaţiune să-şi impună punctul de vedere, concepţiile politice şi economice şi, mai ales, interesele de partid în procesul de elaborare al Constituţiei.

Este semnificativ faptul că, în lupta pentru elaborarea şi adoptarea Constituţiei, fiecare partid a avut interese politice proprii pe care urmărea să le impună. Identificăm deci interese divergente ale partidelor politice, condiţie necesară, dar cum vom vedea mai departe, nu şi suficientă pentru începerea negocierilor.

Au fost întocmite mai multe anteproiecte¹¹, însă le considerăm substanţiale pentru discuţia de faţă pe cel al Partidului Naţional Liberal şi pe cel al Partidului Ţărănesc.

Anteproiectul Partidului Naţional Liberal, elaborat în cercul de studii al partidului se întemeia pe ideile neoliberalismului, în vogă în acea vreme în Europa Occidentală. Această nouă concepţie poate fi rezumată la două obiective principale:
a) restrângerea puterii şi prerogativelor economice şi social-politice ale capitalismului sau ale marelui moşier în avantajul statului, devenit el însuşi mare proprietar şi deţinător de capital
b) înfăptuirea unora dintre dezideratele şi cerinţele sociale ale claselor muncitoare emancipate economic prin măsuri statale de protecţie socială şi politic prin acordarea dreptului de vot universal.

Anteproiectul Partidului Ţărănesc a fost întocmit şi prefaţat de eminentul profesor de drept constituţional, Constantin Stere. A fost considerat la vremea respectivă mult mai democrat şi mult mai bine realizat din punct de vedere tehnico-legislativ decât anteproiectul liberal. Acorda o importanţă deosebită legalităţii şi „domniei legii”, garantării juridice a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, propunea responsabilitatea penală şi civilă a tuturor agenţilor puterii publice, etc.

Coordonatele istorice au plasat deci problema elaborării Constituţiei sub imperiul urgenţei consolidării unităţii naţionale, construind un cadru de negociere specific, aflat sub presiunea scurgerii timpului. 

Actorii politici implicaţi sunt pe de o parte, partidele politice care urmăreau să îşi promoveze interesele, şi monarhul, ca mediator între puterile statului. Vom urmări în continuare fazele derulării „negocierii”, stilurile de negociere adoptate şi modul de finalizare a acestora.

Negocierile au început sub auspiciile nefaste ale contestării alegerilor din 1922, măsurile arbitrare şi abuzurile din timpul campaniei electorale accentuând tensiunea din viaţa politică. Atmosferei tensionate în care s-au desfăşurat alegerile parlamentare i se adaugă un plus de „electricitate” în momentul în care proiectul liberal al Constituţiei a fost înaintat spre dezbatere Adunării Deputaţilor, deşi el nu întrunea asentimentul celorlalte partide ale opoziţiei¹².

Observăm că Partidul Naţional Liberal, bucurându-se de „deplina libertate” a regelui pentru a rezolva şi definitiva noua organizare constituţionala a ţării şi având majoritate parlamentară în urma alegerilor, adoptă faţă de celelalte partide o „atitudine de subestimare, socotindu-le incapabile de a li se încredinţa conducerea statului.¹³”

Acestei atitudini îi corespunde stilul de negociere bazat pe autoritate, prin care se încearcă obţinerea obiectivelor proprii indiferent de modul în care afectează relaţia dintre părţi şi o negociere distributivă, orientată spre o distribuire avantajoasă pentru sine a resurselor disputate.

Tendinţa se va menţine pe tot parcursul elaborării şi adoptării Constituţiei, liberalii nearătând o disponibilitate reală pentru negociere nici în faţa ameninţării ţărăniştilor că nu vor recunoaşte validitatea Constituţiei, nici în faţa oprobriului şi atacurilor celorlalte partide, nici în faţa dezbaterilor aprige pe problema proprietăţii şi a naţionalizării subsolului.

Trecând peste protestele opoziţiei, liberalii au reuşit deci să asigure votarea şi intrarea în vigoare a noii Constituţii şi „să-şi impună punctul de vedere în legea fundamentală, considerând acest lucru un drept exclusiv al său, justificându-şi atitudinea prin contribuţia acestui partid în înfăptuirea unirii.¹⁴”

Cum poziţia Partidului Naţional Liberal a rămas rigidă pe tot parcursul tratativelor, nu mai poate fi vorba decât de o negociere eşuată, întrucât „oponenţii negociază în speranţa că opoziţia lor nu este ireductibilă.¹⁵”

Responsabilitatea eşuării negocierilor nu aparţine doar liberalilor, ci şi partidelor politice din opoziţie care sunt măcinate de „lupte intestine ale lupilor tineri” ei nu-l sfâşie numai pe Brătianu, ci se sfâşie şi între ei. Amărăciunea, ura şi dispreţul cu care-şi scriu memoriile, chiar după mulţi ani Iorga şi Argetoianu, modul în care fiecare îl atacă pe celălalt, ca şi pe Averescu, Take Ionescu, Maniu, indică o furie destructivă, aproape iraţională.”¹⁶

În timp ce unele dintre ele au acceptat să participe la lucrările Parlamentului, altele au refuzat, negând complet sau parţial legalitatea Adunărilor Constituante. Inconsecvenţele tactice, lipsa unei unităţi de vederi s-au datorat nu numai neîntelegerilor dintre partide, dar şi unor frământări şi lipsei de coeziune manifestate în propriile rânduri, ceea ce a dus la scăderea capacităţii de rezistenţă şi de acţiune împotriva liberalilor¹⁷.

Mai amintim şi faptul că principala polemică parlamentară s-a purtat mai mult în jurul procedurii de adoptare şi nu în privinţa conţinutului propriu-zis al Constituţiei, că lupta contra proiectului de Constituţie propus de liberali s-a desfăşurat mai mult în afara Parlamentului şi că majoritatea obiecţiilor formulate de opoziţie exprimau mai mult o violenţă de limbaj decât o atitudine critică constructivă.¹⁸

Consider lipsit de importanţă dacă punem accentul pe incapacitatea partidelor de opoziţie de a-şi susţine punctele de vedere sau pe excluderea operată de liberali a celorlalte partide politice la opera de reorganizare a ţării.

Important este că, într-unul dintre momentele importante din istorie, partidele politice au fost incapabile de dialog şi de negociere, Constituţia din 1923 nefiind rezultatul unui acord între forţele politice ale ţării, ci impunerea unui singur punct de vedere în detrimentul altora.

Diferendul de opinie între liberali şi celelalte partide nu a fost negociat, ci ignorat, iar adoptarea Constituţiei nu a ţinut cont de dezbaterile parlamentare, obiecţiile conservatorilor vis-à-vis de problema proprietăţii şi a naţionalizării subsolului nefiind luate în considerare.

Desigur, dacă s-ar fi ajuns la un consens şi la o colaborare teoretică şi programatică între principalele partide şi liberali, probabil că unele puncte ale opoziţiei, mai radicale şi mai democratice decât acelea ale liberalilor, ar fi putut căpăta o consacrare juridică în Constituţie.

Apoi, este cunoscut faptul că PNL avea cadre bine pregătite, experimentate, ceea ce ar fi făcut ca o guvernare în condiţiile unei colaborări cu partidele din opoziţie sau cu o parte din ele să fi fost mai folositoare dezvoltării social-politice a ţării.

Dar o astfel de colaborare n-a putut fi realizată datorită neînţelegerilor care au existat între partide, interesele de grup dovedindu-se mai presus decat interesele generale¹⁹.

Este regretabil deci că nu a existat o armonizare a relaţiilor între partide prin negociere, întrucât acest acord ar fi dat o Constituţie mai democratică şi mai durabilă şi ar fi consolidat partidele în ansamblul lor fiind, probabil, mai pregătite să facă faţă provocărilor anti-democratice care au urmat.

Constituţia din 1991

Schimbarea regimului politic, a doctrinei ideologice şi a cadrului instituţional de exercitare a puterii au constituit de la început obiective clare, fundamentale ale revoluţionarilor, deci era vizată şi o dimensiune constituţională.

Primul document al Revoluţiei române, „Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale”, din 22 decembrie 1989, a consacrat abolirea dictaturii dar nu a specificat în mod expres regimul constituţional al ţării şi nici forma de guvernământ a statului²⁰.

La câteva zile după victoria Revoluţiei, la 27 decembrie 1989, a fost emis Decretul-lege nr.2 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale. Nici acest act normativ nu cuprinde referiri la menţinerea sau abrogarea Constituţiei din 21 august 1965, însă menţionează, pentru prima dată, că „forma de guvernământ a ţării este republica”.

Acest act a fost considerat „un abuz incompatibil cu statul de drept, în care forma de guvernământ nu se poate stabili decât prin voinţa poporului, exprimată prin referendum. În România, forma de guvernământ nu numai că a fost proclamată printr-o lege ordinară, ci şi de o putere provizorie a cărei competenţă este limitată chiar în adoptarea legilor ordinare.²¹”

Mai mult, din momentul în care un act statal este considerat abuziv, el trebuie declarat nul absolut sau inexistent, iar consecinţele lui înlăturate în totalitate. Puterea în România condamnă Constituţia din 1965, dar păstrează consecinţele ei: suprimarea Constituţiei din 29 martie 1923 şi abolirea monarhiei.

Punctez aici lipsa unei negocieri privitoare la forma de guvernământ a României, republica fiind impusă de către o putere provizorie, care nu deţinea şi atribuţii constituţionale întrucât nu era şi Adunare Constituantă.

Din motivele expuse mai jos consider că monarhia nu mai era, oricum, o alternativă viabilă, însa instaurarea republicii fără consultare publică rămâne în continuare criticabilă.

În primul rând, republica a intrat în conştiinţa mai multor generaţii. Este adevărat, republica a fost asociată patru decenii cu un regim politic iniţial opresiv şi apoi fals sau parţial democratic, dar acest lucru nu împiedica în noile condiţii politice, racordarea la statul de drept.

În al doilea rând, republica a fost menţinută ca formă de guvernământ şi în alte ţări europene în care monarhia a fost înlăturată prin forţă (Franţa, Portugalia, Spania, Grecia, Bulgaria, etc). dintre acestea, doar în Franţa (temporar) şi în Spania monarhia fiind restaurată.

În al treilea rând, cele trei Constituţii ale Regatului României au prevăzut o procedură complicată pentru desemnarea succesorului la tron în cazul în care Regele nu ar fi avut descendenţi sau dacă nici unul dintre aceştia nu ar fi fost de sex masculin.

Cu alte cuvinte, este greu de presupus că un partid politic sau o coaliţie de partide cu concepţii monarhice s-ar fi putut impune şi ar fi întrunit cvormul de 3/4 şi respectiv 2/3 a voturilor celor prezenţi, în condiţiile stipulate în art. 79 din Constituţia din 1923.

Rezulta deci o imposibilitate obiectivă a restaurării monarhiei şi a unui mecanism constituţional în care principalul factor de putere - Regele - ar fi fost sursa unui dezechilibru politic.²²

Constituţia din 1991 a fost elaborată într-un context politic tulburent, puternic polarizat politic şi marcat de mişcări sociale violente. Alegerile din 20 mai, câştigate cu un scor zdrobitor de Ion Iliescu şi de FSN, au făcut ca opoziţia parlamentară să fie fragmentată şi să aibă un potenţial relativ mic de influenţare a evenimentelor.

Astfel, deşi 18 forţe politice au reuşit să câştige locuri în Parlament, numai trei dintre ele aveau mai mult de 3% din voturi: FSN - 66.3%, UDMR - 7.2% şi PNL 6.4%.

Majoritatea parlamentară deţinută de FSN şi uriaşul capital de imagine, îi permit acestuia să refuze cooperarea şi negocierea cu alte partide, devreme ce îşi putea impune voinţa prin forţă proprie. Un exemplu al neputinţei parlamentare al opoziţiei îl constituie, de altfel, refuzul propunerii naţional-ţăraniştilor de a se ţine un referendum aparte despre forma de stat a României, în dezbaterile pe marginea proiectului noii Constituţii.²³

Ca urmare, opoziţia împotriva FSN şi a acţiunilor sale îmbracă (la fel ca în 1923), forma unei contestări non-parlamentare, a unor proteste de stradă, marşuri, Piaţa Universităţii. O imagine cuprinzătoare despre fenomenul „Piaţa Universităţii” şi despre modul cum s-au purtat „negocierile” este atent surprinsă de Bogdan Teodorescu²⁴.

Refuzând orice întâlnire cu manifestanţii Pieţei Universităţii, Ion Iliescu le-a refuzat credibilizarea în ochii unei populaţii care îi acorda între 70 şi 80% încredere. Pe de altă parte, opinia publică avea o cu totul altă percepţie asupra realităţii decât cei din Piaţă.

Doar 21% din populaţie credea că Televiziunea nu este liberă, doar 15% credea că FSN şi Ion Iliescu folosesc puterea politică pentru a câştiga alegerile, în timp ce 60% din populaţie considera că sunt prea multe manifestaţii şi 41% considera că sunt prea multe partide politice.

În faţa refuzului autorităţilor de a dialoga, Piaţa s-a închis în ea însăşi şi a dezvoltat un mesaj propriu, adresat însă doar celor deja convinşi de justeţea acţiunilor de protest.

Manifestanţii se simţeau bine în Piaţă, cântau, ascultau discursuri ale unor mari personalităţi culturale, primeau mesaje de susţinere din medii deosebite, citeau în ziarele prietene relatări ultrapozitive despre mişcarea lor şi, în tot acest timp, tratau cu umor şi cu sarcasm acţiunile puterii, fiind încrezători că acest demers al lor era suficient.

Din punct de vedere comunicaţional însă, mişcarea lui Ion Iliescu a fost câştigătoare fiindcă prin eticheta de „golani”, preşedintele CPUN şi-a marcat adversarii şi i-a plasat într-o zonă a dispreţului social care justifica refuzul său de dialog.

Ca urmare, Piaţa a fost învinsă în primă fază de inegalitatea mijloacelor de comunicare pe care le avea la dispoziţie, în a doua fază de scrutinul din 20 mai, care a definit majoritatea dominantă din România, şi de-abia în a treia fază de o combinaţie între forţele de ordine şi grupuri aparent voluntare de cetăţeni.²⁵

Pe de altă parte, nici solicitările Pieţei (deşi juste) nu pot fi catalogate drept „rezonabile” faţă de autorităţile cărora li se adresau întrucât presupuneau renunţarea de bună voie la putere („propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate”- art. 8, Proclamaţia de la Timişoara), nu o negociere avantajoasă ambelor părţi.

Analizând evenimentele de mai sus, nu pot încadra reacţia autorităţilor sau pe cea a manifestanţilor din Piaţă în nici una dintre formele de negociere, întrucât rezultatul procesului de negociere ar fi trebuit să fie un acord care satisface toate părţile, chiar dacă unele au motive să fie mai satisfăcute decât altele. Modelul constrângerii simbolice sau fizice şi al dominaţiei a fost preferat celui al cooperării şi negocierii, modificarea procedurii de adoptare a Constituţiei nu mai puţin de trei ori chiar în timpul lucrărilor, înaintea fiecărei faze a adoptării, constituind un exemplu suplimentar de coerciţie.

Desigur, trebuie să ţinem cont că regimul comunist se sfârşise în urmă cu numai doi ani şi de aceea, unele dintre practicile utilizate mai bine de patru decenii s-au perpetuat şi în perioada-postdecembristă.

Deşi nu a existat o negociere autentică în ceea ce priveşte elaborarea Con­stituţiei din 1991, în tranziţia românească de la totalitarism la democraţie, totuşi, confruntarea a existat. Piaţa şi-a constituit şi şi-a enunţat valorile şi solicitările, şi-a constituit propria sa propagandă, în care a parcurs aceiaşi paşi ca şi sistemul cu care lupta şi a reuşit să adune un număr de adepţi.

Concluzii

Sintetizând, consider că nici Constituţia din 1923 şi nici cea din 1991 nu au rezultat ca urmare a unor negocieri, ci mai degrabă prin impunerea unui proiect de Constituţie de către partidul care avea majoritate parlamentară, paradigma în care se situează oamenii politici din 1923, ca şi cei din 1991 fiind conflictuală şi competitivă, nu consensuală şi cooperantă. Astfel, în cazul unei divergenţe de interese, forţa politică dominantă refuză să procedeze la concesii, îl percepe pe „celălalt” în termeni stereotipci, îl desconsideră şi este gata să-şi construiască satisfacţia de moment pe insatisfacţia lui.

De cealaltă parte, forţa politică minoritară este dezbinată, întreprinde acţiuni haotice şi neomogene, criticând puterea neconstructiv şi în afara sistemului parlamentar.

Având în vedere abordările conflictuale ale Constituţiilor din 1923 şi 1991, consider că în perspectiva apropiatei revizuiri a Constituţiei se impune alegerea unui model al „negocierii” între actorii politici. Consensul politic ar reduce ambiguităţile privitoare la atribuţiile instituţiilor întrucât toţi actorii politici ar fi de acord cu sensul şi rolul acestor instituţii în stat. Acest lucru va genera o recunoaştere generală a supremaţiei Constituţiei şi stabilitate constituţională.

Pentru aceasta este necesar ca oamenii politici să caute şi interesele şi priorităţile partenerului, să înţeleagă importanţa cooperării şi să admită că merită să depui eforturi pentru realizarea beneficiului mutual. Iar rezultatul acestei cooperări este durabil şi trainic, fiind respectat de ambele părţi.

Bibliografie
ALEXANDRESCU, Sorin, Paradoxul român, Bucureşti, Editura Univers, 1998.
BANCIU, Angela, Rolul Constituţiei din 1923 în consolidarea unităţii naţionale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.
BECIU, Camelia, Comunicare şi discurs mediatic, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2009.
BONCU, Ştefan, Negocierea şi medierea – perspective psihologice, Iaşi, Editura Institutul European, 2006.
COMAN, Alina, COMAN Claudiu, Tehnici de comunicare şi negociere – curs practic, Braşov, Editura Universităţii Transilvania, 2002.
CONSTANTINESCU Mihai, IORGOVAN Antonie, MURARU Ioan, TĂNĂSESCU Simina, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, Bucureşti, Editura All Beck, 2004.
DELEANU, Ion, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, Editura Europa Nova, 1996.
DJUVARA, Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Bucureşti, Editura Humanitas, 2010.
DUCULESCU Victor, DUCULESCU Georgeta, Călinoiu Constanţa, Drept constituţional comparat, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2007.
FOCŞENEANU, Eleodor, Istoria constituţională a României, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998.
IONESCU, Cristian, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2001.
POPESCU, Eufrosina, Din istoria politică a României. Constituţia din 1923, Bucureşti, Editura Politică, 1983.
PRUTIANU, Ştefan, Tratat de comunicare şi negociere în afaceri, Iaşi, Editura Polirom, 2008.
SHELL, Richard, Negocierea în avantaj. Strategii de negociere pentru oameni rezonabili, Bucureşti, Editura Codecs, 2005.
SOUNI, Hassan, Manipularea în negocieri, Bucureşti, Editura Antet, 1998.
TEODORESCU, Bogdan, Guţu Dorina, Enache Radu, Cea mai bună dintre lumile posibile. Marketingul politic în România 1990-2005, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2005.

IVONA-ARINA RAEF – Masterand, Comunicare politică. Marketing politic și electoral, S.N.S.P.A.

 sus