Dezbateri constituționale

Instituția Președintelui României în actuala arhitectură constituțională
 

CRISTIAN IONESCU
[„Dimitrie Cantemir” Christian University]

Abstract:
Romanian semi-presidential system, and the Republic President`s role within government process represent a very actual theme for political sciences and both for constitutional doctrine. Constitution adopted in 1991 and revised in 2003, had consecrated the model of semi-presidentialism but did not manage to find for the President of the Republic the suitable prerogatives to his constitutional role. President of Romania has attributions of a president in a parliamentary republic but often the will and power claims of presidents exceeded their constitutional role. In this way, the President step in disputes both with Parliament and Government. In this article, the author focuses on the institutional relationships between President, Parliament and Prime Minister and the Presidential legitimacy, also.

Keywords: Semi-presidential regime; constitutional disputes; President of Romania; Romanian constitutional system; legitimacy; presidential power; role of the President

1. Locul instituţiei prezidenţiale în sistemul constituţional românesc şi în echilibrarea puterilor în stat

Comentariul dispoziţiilor constituţionale referitoare la rolul şi funcţiile Pre­şe­dintelui României trebuie completat cu analiza modului concret în care acestea au fost aplicate în timpul mandatelor prezidenţiale care s-au succedat după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991, precum şi cu mandatul anterior exercitat în baza Decretului-lege nr. 92/1990¹. În acest fel, analiza juridică se completează cu cercetarea politologică, cu studiul profilului psiho-social al destinatarilor normelor de drept, cu mentalităţile, obiceiurile, cultura şi moravurile populaţiei supusă unui tip normativ de relaţii cu instituţia politică care exercită funcţia de şef al statului².

Practic, din 1992 până în prezent s-au succedat patru mandate prezidenţiale, al cincilea fiind în curs de exercitare. Dintre cele cinci mandate, ultimele două au fost întrerupte de două suspendări din funcţie ale aceluiaşi preşedinte.

Nu face obiectul comentariului nostru analiza detaliată a raporturilor instituţionale ale Parlamentului cu Preşedintele României din punctul de vedere al analizei politologice. Ne limităm doar, la a semnala că fiecare dintre preşedinţii care s-au aflat în funcţie, inclusiv preşedintele Traian Băsescu şi-au personalizat atribuţiile în grade diferite de exces de putere, dând naştere chiar la raporturi conflictuale cu primul-ministru sau cu forul legislativ. Unele dintre aceste raporturi au îmbrăcat, chiar forma unor conflicte juridice de natură constituţională, fiind examinate de Curtea Constituţională în cadrul competenţei sale prevăzute în art. 146 lit. e) din Constituţie. Conflicte juridice de natură constituţională au existat şi între preşedinţii de republică şi unii dintre cei care au deţinut funcţia de prim-ministru. Aceste conflicte nu s-au datorat atât normelor cuprinse în Constituţie, cât modului concret în care ele au fost aplicate în practica guvernării de către cei care au îndeplinit înaltele demnităţi publice. Instanţa de contencios constituţional a emis trei avize consultative pentru propunerile de suspendare din funcţie a doi preşedinţi ai republicii, domnii Ion Iliescu şi Traian Bănescu.

Semnificativ ni se pare faptul că dovezile aduse pentru susţinerea propunerilor de suspendare din funcţie, precum şi motivele care au stat la baza raporturilor juridice conflictuale dintre preşedintele republicii şi primul-ministru ori forul legislativ, denotă interpretări subiective, interesate partizat, ale unor dispoziţii constituţionale, forţarea unor texte legale ca suport de exprimare a unor opinii ori declaraţii politice. Chiar Curtea Constituţională a reţinut existenţa unor conflicte ale preşedintelui republicii cu ceilalţi participanţi la viaţa politică³. Curtea a reţinut, de asemenea, că declaraţii ale preşedintelui Traian Băsescu „pot fi caracterizate ca opinii politice pentru care Preşedintele României rămâne responsabil, din punct de vedere politic şi moral în faţa electoratului şi a societăţii civile⁴.

Constituantul din 1991 s-a pronunţat în favoarea formei de guvernământ republicane şi a optat, în acelaşi timp, pentru republica semiprezidenţială. Caracterul semiprezidenţial al republicii este rezultatul receptării în sistemul constituţional românesc, a modelului de alegere a şefului statului în sistemele prezidenţiale, precum şi a modalităţilor de răspundere politică a Guvernului faţă de puterea legislativă, caracteristice regimurilor politice parlamentare. Din împletirea unei trăsături esenţiale a regimului politic prezidenţial (alegerea directă a şefului statului) cu răspunderea politică a Guvernului faţă de Parlament, a rezultat modelul republicii semiprezidenţiale.

Aşa cum este cunoscut, şi alte republici au instituţionalizat modelul semiprezidenţial, constituind, astfel, un punct de reper pentru Adunarea Constituantă aleasă în mai 1990. Evident, între regimul politic semiprezidenţial consacrat în Constituţia României şi alte regimuri politice semiprezidenţiale există pe lângă asemănări, o serie de deosebiri. Aceste deosebiri rezultă tocmai din formele concrete de echilibrare ale celor trei puteri în Constituţia României, îndeosebi din raportul între puterea legislativă şi puterea executivă. Poate cea mai importantă deosebire a regimului politic semiprezidenţial din România faţă de alte asemenea regimuri este posibilitatea constituţională a asumării de către şeful statului a unei răspunderi politice în faţa Parlamentului, şi nu numai a unei răspunderi juridice⁵.

Preşedintele României face parte din puterea executivă şi întruneşte, în această calitate, prerogativele esenţiale ale acestei puteri ce revin, prin definiţie, şefului statului. Ca model de organizare a puterii executive, Constituantul român a instituţionalizat modelul Executivului bicefal sau dualist⁶. Potrivit acestui model, puterea executivă este repartizată echilibrat între şeful statului şi Guvern. Între atribuţiile acestei din urmă autorităţi publice şi cele ale instituţiei prezidenţiale, există demarcaţii clare.

Şi sub acest aspect, sunt unele deosebiri între regimul politic semiprezidenţial din România şi cel din alte republici semiprezidenţiale. Deosebirile apar în legătură cu puterile constituţionale ale Preşedintelui şi Premierului şi cu raporturile între ele. Astfel, în unele republici semiprezidenţiale, principalele prerogative executive revin Preşedintelui republicii, iar în altele, Primului-ministru⁷.

În sistemul constituţional românesc, instituţia prezidenţială şi Guvernul au legitimităţi diferite şi provin din voinţe politice diferite. Astfel, Preşedintele României beneficiază de o legitimitate populară – rezultat al alegerii sale direct de către corpul electoral – iar Guvernul, în ansamblul său, este numit de şeful statului pe baza votului de învestitură acordat de Parlament.

Nu cred că se poate caracteriza cu uşurinţă regimul semiprezidenţial din România pentru a-l putea încadra într-un anumit model. S-a spus că ar fi vorba de un „sistem semiprezidenţial atenuat sau parlamentarizat”⁸ sau de un „semiprezidenţialism accentuat⁹. Trăsăturile atenuate sau accentuate au depins de personalitatea preşedintelui de republică care a deţinut la un moment dat mandatul şi de gradul de implicare a fiecăruia în procesul efectiv de guvernare.

Consider că semiprezidenţialismul consacrat în Constituţia din 1991 a fost deformat puternic în practică îndeosebi din 2004, putând fi caracterizat în unele perioade ca un regim semiprezidenţial cu tendinţe prezidenţiale sau cu vocaţie prezidenţială, ale cărui resurse de putere au depins de personalitatea preşedintelui republicii şi de anchilozarea procedurilor de contrapondere prevăzute în Constituţie. Personalizarea puterii preşedintelui de republică a fost sporită de lipsa de reacţie a Parlamentului şi a primului-ministru la tendinţele de hipertrofiere a puterii preşedintelui republicii.

Aceste realităţi constituţionale care, practic, au deformat semnificaţia fizionomiei normative a rolului şi funcţiilor Preşedintelui României, au fost semnalate şi comentate nu numai în studiile şi analizele politice, ci şi în doctrina de drept constituţional, atunci când s-au abordat raporturile preşedintelui republicii cu Parlamentul şi Guvernul¹⁰.

Odată ce opţiunea pentru regimul semiprezidenţial a fost acceptată de membrii Adunării Constituante, centrul atenţiei legislatorilor constituanţi s-a axat pe instituţia preşedintelui de republică şi pe locul şi rolul său în sistemul constituţional şi, fireşte, în procesul de guvernare propriu-zis.

Tezele privind instituţia Preşedintelui României elaborate de Comisia pentru redactarea proiectului de Constituţie dezvăluie câteva idei care ar trebui comentate. Din teze rezultă o distincţie clară între formularea rolului şi a funcţiilor Preşedintelui şi atribuţiile concrete conferite. Cât priveşte acele teze care au fixat fizionomia instituţiei preşedintelui de republică semiprezidenţială, se observă că acestea sunt tributare tehnicii de preluare a unor modele instituţionale din alte constituţii, care corespundeau altor realităţi politice şi sociale şi altui profil psiho-social al populaţiei. Formularea tezelor a fost ca un rapid exerciţiu de drept comparat, cu ignorarea patului germinativ autohton în care trebuia să încolţească un model instituţional străin. După enunţarea textelor generale privind „rolul Preşedintelui”, din care reieşea necesitatea stabilirii unor prerogative însemnate, fără de care rolul şi funcţiile Preşedintelui rămâneau simple formulări constituţionale, redactarea atribuţiilor ar fi trebuit să concretizeze intervenţia efectivă în procesul de guvernare a preşedintelui într-o republică de tip semiprezidenţial. Adunarea Constituantă a votat însă atribuţii ale unui preşedinte de republică parlamentară¹¹. Datorită acestei lipse de corelare între rolul Preşedintelui unei republici semiprezidenţiale şi atribuţiile acestuia, specifice, însă, unei republici parlamentare, echilibrul între Parlament, Preşedinte şi Guvern are de suferit şi în prezent. Cauzele acestei situaţii sunt multiple.

Din analiza dezbaterilor parlamentare care au avut loc în Adunarea Constituantă pe marginea tezelor privind instituţia Preşedintelui României se poate observa că mulţi membrii ai acesteia nu aveau nici cele mai elementare noţiuni de cultură politică, şi că nu stăpâneau conţinutul teoretic al democraţiei constituţionale şi principiile statului de drept. S-a afirmat, astfel, că „preşedintele este focarul spre care vin toate marile probleme şi de la care trebuie să plece soluţii drepte şi corecte”. Tot astfel „preşedintele trebuie să aibă şi tăria de a rezista singur nu numai copleşitoarelor responsabilităţi, ci şi hidrei numită tentaţie, tentaţia puterii”¹². S-a spus, chiar, că «Preşedintele ţării, prin poziţia sa de imparţialitate, trebuie să fie un adevărat „rege constituţional”»¹³.

Dincolo de absurdul conexării unor termeni care prin semantica lor se contrazic şi se resping automat, opiniile exprimate în Constituantă au scos în evidenţă câteva idei-cadru:
a) teama că un regim semiprezidenţial conferă o legitimitate foarte largă preşedintelui de republică, deschizându-i calea spre dictatură;
b) după o experienţă totalitară, s-ar fi impus republica parlamentară, în care preşedintele să fie ales de forul reprezentativ cu o majoritate calificată de 2/3 din voturi, în maximum patru tururi de scrutin, pentru ultimul, fiind suficientă majoritatea absolută a voturilor pentru alegerea Preşedintelui;
c) cerinţa situării preşedintelui ales, pe o poziţie neutră în raport cu partidele politice;
d) preşedintele să fie un veritabil garant al respectării principiilor democraţiei, precum şi al drepturilor fundamentale ale cetăţenilor;
e) preşedintele să deţină acele prerogative şi atribuţii care să-i confere o poziţie corespunzătoare legitimităţii sale populare în raporturile sale cu Parlamentul şi Guvernul¹⁴;
f) preşedintele are rolul – pe plan intern – să vegheze la funcţionarea democratică a mecanismelor statale, fiind garantul principal al acesteia;
g) aplicarea principiului separaţiei puterilor în stat este o condiţie hotărâtoare pentru înfăptuirea unei conduceri democratice, în măsură să asigure instituirea unui stat de drept;
h) opţiunea pentru forma de guvernământ republicană implică două aspecte principale: stabilirea modului de desemnare a preşedintelui de republică şi principiile care stau la baza organizării puterilor şi a raporturilor dintre acestea;
i) există riscul ca preşedintele ales prin vot universal direct să dobândească şi să exercite puteri mai întinse decât preşedintele unei republici prezidenţiale, dacă are la dispoziţia sa dreptul de organizare a referendumului naţional şi puteri excepţionale¹⁵;
j) prerogativele însemnate de care urmează să beneficieze, potrivit Constituţiei, preşedintele republicii, nu au caracter discreţionar. Preşedintele republicii se află sub controlul politic al Parlamentului, îşi va exercita atribuţiile prevăzute limitativ în Constituţie şi se va afla sub controlul direct al naţiunii. De asemenea, va putea fi suspendat şi demis prin referendum¹⁶;
k) tezele trebuie să fixeze cu claritate atribuţiile şi rolul Preşedintelui României faţă de naţiune. În acest context, s-a apreciat că Preşedintele este un simbol al unităţii şi al continuităţii României. Este garantul independenţei naţionale şi al integrităţii teritoriului. El veghează la respectarea Constituţiei şi este arbitru şi moderator în viaţa politică a ţării¹⁷;
l) tezele au instituit, prin modul de alegere al preşedintelui şi atribuţiile conferite acestuia, o republică prezidenţială, „de nivelul cel mai autoritar”;
m) alegerea prin vot universal direct a Preşedintelui României îl aşează pe acesta într-o poziţie dominantă faţă de Parlament;
n) preşedintele republicii ar trebui ales de reprezentanţii naţiunii şi ai colectivităţilor locale;
o) dacă referendumul organizat în urma suspendării preşedintelui republicii de către Parlament, dă câştig de cauză preşedintelui, Parlamentul este pus într-o situaţie netă de inferioritate faţă de preşedintele suspendat, într-un fel de nelegitimitate, situaţie care ar impune „dizolvarea automată a Parlamentului”¹⁸;
p) preşedintele republicii reprezintă, prin excelenţă atributul şi moderatorul funcţionării optime a instituţiilor, asumându-şi, totodată, cea mai înaltă reprezentare a statului român în relaţiile internaţionale; preşedintele trebuie să fie un factor de echilibru în interacţiunea dintre puterile statului – legislativă, executivă şi judecătorească –, un tampon ce poate contrabalansa tendinţa de exacerbare a atribuţiilor vreuneia dintre cele trei puteri¹⁹;
r) pentru preîntâmpinarea unor tendinţe exclusiviste privind exercitarea puterii executive s-a propus organizarea acesteia potrivit modelului executivului dualist – preşedinte şi prim-ministru.

După cum se poate observa din alocuţiunile rostite de membrii Adunării Constituante pe marginea tezelor referitoare la Preşedintele României, ceea ce a interesat a fost schiţarea unui preşedinte de republică, legitimat prin voinţa corpului electoral, care să fie neutru şi imparţial şi care, pe această bază, să exercite un rol de mediator între puterile statului şi să vegheze la buna funcţionare a instituţiilor statului, să reprezinte statul în relaţiile internaţionale, să acţioneze pentru apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării. În ceea ce priveşte raporturile Preşedintelui României cu Parlamentul, s-a acceptat ideea unei răspunderi politice a preşedintelui republicii în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă Constituţia. S-a reţinut, de asemenea, o răspundere a preşedintelui republicii faţă de cei ce l-au ales, aceştia putând să-l demită prin referendum, dacă anterior ar fi fost suspendat de Parlament.

Un mare număr de membri ai Adunării Constituante au exprimat o reţinere bazată pe argumente, faţă de atribuirea preşedintelui a unor atribuţii însemnate în conducerea statului. Pe de altă parte, în alocuţiunea raportorului Comisiei de redactare a proiectului de Constituţie s-a precizat că în cazul alegerii preşedintelui prin votul direct al întregului popor, se realizează o legitimitate superioară a şefului statului, situaţie în care nu se pot acorda atribuţii de ordin secundar, neesenţiale pentru funcţia executivă²⁰.

Pe baza tezelor şi a unora dintre amendamentele acceptate, Comisia de redactare a proiectului de Constituţie a construit instituţia Preşedintelui României astfel încât aceasta – şi nu „persoana preşedintelui”, cum greşit s-a exprimat unul dintre raportorii comisiei – să fie privită ca personificând întreaga naţiune şi în această calitate să reprezinte statul, deopotrivă, în relaţiile interne şi internaţionale²¹.

Concepţia că „persoana preşedintelui trebuie privită ca personificând întreaga naţiune şi în această calitate, fără îndoială că pe tărâmul relaţiilor internaţionale, este în măsură să facă acest lucru şi acelaşi lucru este valabil şi în relaţiile interne”²², era tributară nu numai cultului personalităţii, ci şi teoriei Conducătorului providenţial. Din păcate, Adunarea Constituantă a parafat acest „model de gândire”²³ prin modul în care a votat dispoziţiile constituţionale privind raporturile Preşedintelui României cu Parlamentul şi Guvernul. Propunerile avansate în Constituantă pentru instituirea unei republici parlamentare nu puteau să aibă nicio şansă de izbândă în faţa argumentelor majorităţii, potrivit cărora Preşedintele României personifică naţiunea. În această construcţie teoretică, rolul Parlamentului ca reprezentant suprem al naţiunii devenea doar o figură de stil.

Modelul republicii parlamentare ar fi presupus alegerea preşedintelui de republică de către membrii Parlamentului, a cărui configuraţie politică putea să fie extrem de diversă datorită pragului electoral redus şi accederii în Parlament a unui număr mare de partide politice. Era greu de presupus că în acea perioadă şi chiar în legislaturile ulterioare s-ar fi putut degaja o majoritate calificată clară şi stabilă care să aleagă un preşedinte de republică din primul, sau din al doilea tur de scrutin. Pentru alegerea acestuia ar fi trebuit să se organizeze mai multe tururi de scrutin şi în caz de nereuşite repetate, ar fi urmat dizolvarea forului legislativ şi noi alegeri parlamentare. O altă posibilitate de alegere a preşedintelui republicii de către un Parlamentu puternic şi divers colorat politic ar fi fost negocierea între grupurile parlamentare a unei majorităţi conjuncturale care să îl aleagă pe preşedinte şi, totodată, să formeze şi Guvernul. Cel puţin trei concluzii se pot desprinde din această ultimă soluţie:
a) preşedintele republicii ar fi depins de majoritatea parlamentară care l-ar fi ales;
b) preşedintele s-ar fi plasat pe aceeaşi platformă politică cu Guvernul, precum şi cu partidele cu sprijinul cărora ar fi fost ales. S-ar fi creat, astfel, un pol de putere legislativă şi executivă care ar fi concentrat în mâinile sale întreaga putere decizională a statului în materie de guvernare;
c) electoratul nu ar fi avut nicio posibilitate procedurală de a participa la alegerea celui care ulterior avea să-l reprezinte.

Ideea reprezentării este esenţială în condiţiile actuale ale democraţiei constituţionale, când cetăţeanul riscă să fie alienat de putere, separat de centrele de decizie, rezervate exclusiv partidelor politice. Este imperios necesar ca principalele organisme de putere, instituţiile fundamentale ale statului să fie formate prin voinţa directă sau indirectă – dar neviciată de înţelegeri exclusiv partizane – ale corpului electoral.

Chiar şi raportorul comisiei de redactare a proiectului de Constituţie a semnalat în alocuţiunea sa din plenul Adunării Constituante că formarea în Parlament a unei majorităţi prin acorduri între partidele reprezentate în forul legislativ nu ar permite cetăţenilor să afle modul în care s-a ajuns la compromis şi, desigur, a grupurilor parlamentare care au constituit majoritatea respectivă²⁴.

În dezbaterile parlamentare s-a propus alegerea Preşedintelui României prin vot indirect, de către Parlament şi reprezentanţii administraţiei locale²⁵. Propunerea nu a fost însă agreată.

2. Raporturile instituţionale ale Preşedintelui României cu Parlamentul şi Guvernul

Constituţia îi conferă Preşedintelui României o fizionomie dublă:
a) şef al statului, fără ca un text constituţional să folosească expres această denumire, deopotrivă valabilă pentru formele de guvernământ monarhice, ca şi pentru cele republicane. În această calitate Preşedintele României reprezintă statul român, raporturile interne şi internaţionale şi mediază raporturile între puterile statului şi între stat şi societate;
b) autoritate publică de vârf a puterii executive. În această calitate îi revin exclusiv atribuţii din sfera executivului²⁶. Şi unele dintre atribuţiile ce-i revin ca reprezentant al statului intră în sfera puterii executive.

Prin rolul şi funcţiile sale constituţionale, Preşedintele României trebuie să fie factorul care descurajează excesul de putere al Parlamentului, precum şi al Guvernului. Preşedintele are astfel la dispoziţie mai multe mijloace de acţiune, între care putem menţiona mesajele adresate Parlamentului, consultarea Guvernului şi participarea la şedinţele acestuia. Constituţia trebuie să-i ofere Preşedintelui nu instrumente de conducere efectivă, de implicare decizională în actul de guvernare, ci de a preveni încălcarea Constituţiei şi a legilor, fără ca puterea de sancţionare să-i aparţină. Aici este filozofia creionării poziţiei şi a rolului preşedintelui de republică într-un regim semiprezidenţial. Dacă Constituţia i-ar da Preşedintelui atribuţii efective de comandă, de conducere la nivel macropolitic, ar trebui să-i stabilească şi responsabilităţi concrete şi, totodată, să fixeze şi autoritatea în faţa căreia acesta ar răspunde pentru modul în care îşi îndeplineşte atribuţiile. O astfel de corelaţie între atribuţia efectivă de guvernare şi răspundere, nu găsim în Constituţia României. Vom observa că nicio dispoziţie a Constituţiei nu prevede răspunderea Preşedintelui României pentru modul de îndeplinire a atribuţiilor sale constituţionale, preşedintele răspunzând doar dacă săvârşeşte fapte grave prin care încalcă Constituţia şi pentru înaltă trădare. Aceste fapte pot să nu aibă legătură cu atribuţiile constituţionale sau legale ce îi revin.

Rolul de mediator al preşedintelui de republică a fost esenţial în filozofia Adunării Constituante în 1991. De aceea, Preşedintele României nu poate fi membru al vreunui partid politic în timpul mandatului său. În sistemul constituţional românesc, preşedintele are instrumente suficiente şi eficace pentru a fi un mediator:
a) nu are iniţiativă legislativă de natură organică sau ordinară, dar are dreptul constituţional de a adresa Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii, care pot constitui o sursă importantă pentru propuneri legislative parlamentare, mai ales dacă mesajele conţin şi concluzii ale unor analize ştiinţifice profunde ale diferitelor aspecte ale dezvoltării sociale. Există şi alte forme sau proceduri prin care Preşedintele României se poate adresa în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale sau legale, fie separat Camerelor legislative, fie Parlamentului. Avem în vedere, în acest sens, scrisori, cereri, solicitări²⁷. Un exemplu, în acest sens, îl constituie scrisoarea transmisă de Preşedintele României, domnul Traian Băsescu la 12 noiembrie 2012 preşedintelui Camerei Deputaţilor, prin care se solicită, „cu respectarea legislaţiei şi a procedurilor parlamentare, căile legale pentru a relua dezbaterea cu privire la cele două solicitări ale Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind încuviinţarea începerii urmăririi penale faţă de domnii deputaţi (foşti miniştri) Laszlo Borbely şi Paul Victor Dobre, pentru a permite autorităţii judecătoreşti să îşi desfăşoare activitatea în absenţa oricăror influenţe sau obstrucţii”;
b) nu are atribuţii de natura celor prevăzute în art. 102 alin. (1) din Constituţie, dar are dreptul constituţional de a lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi de a prezida şedinţele Guvernului la care participă. În plus, poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită. În perspectiva revizuirii Constituţiei, considerăm – ca o propunere de lege ferenda – ca Preşedintele României să poată solicita Parlamentului să dezbată în plenul acestuia anumite probleme de interes general, chiar fără exprimarea unui vot asupra celor dezbătute. Rostul acestor dezbateri ar fi atragerea atenţiei membrilor Parlamentului şi societăţii civile asupra anumitor probleme de amplu şi imediat interes public;
c) nu poate influenţa voinţa legislativă a Parlamentului, dar are dreptul constituţional de a cere poporului, după consultarea forului legislativ, să-şi exprime prin referendum voinţa cu privire la probleme de interes naţional;
d) nu are atribuţii de natura celor conferite Guvernului, dar are dreptul constituţional de a contribui substanţial şi decisiv la formarea unei majorităţi parlamentare care va forma şi susţine Guvernul pe întreaga durată a mandatului acestuia şi a programului său legislativ.

Aceste exemple de contrapondere la puterea Parlamentului şi la cea a Guvernului, la care se adaugă alte prerogative constituţionale, fac din Preşedintele României un instrument de echilibru între Parlament şi Guvern. Dacă analizăm cu atenţie dispoziţiile constituţionale care fixează poziţia preşedintelui de republică în raporturile cu Parlamentul şi Guvernul, observăm că acesta nu are atribuţii decizionale ci doar o „putere” de mediere, de care, însă, Parlamentul şi Guvernul trebuie să ţină seama, şi pe care Preşedintele României trebuie să o exercite cu bună credinţă, inteligenţă şi înţelepciune, calităţi pur omeneşti. Aceasta face ca virtuţile şi beneficiile regimului semiprezidenţial consacrat în Constituţie să nu decurgă ad litteram din textele constituţionale, ci, mai ales, din modul în care acestea sunt aplicate de la o legislatură la alta.

Din această ecuaţie nu trebuie să excludem majorităţile parlamentare care prin forţa lor de susţinere a programului legislativ al unui Guvern, îi pot conferi acestuia aplombul sau forţa de descurajare a prerogativelor constituţionale moderatoare ale preşedintelui, dacă acesta le-ar exercita excesiv²⁸.

Datorită alegerii sale prin vot popular direct, Preşedintele României nu are cum să fie beneficiarul formal al unei majorităţi parlamentare. Preşedintele nu poate avea în sistemul constituţional românesc „majorităţi”. Din momentul depunerii jurământului, preşedintele trebuie să excludă ideea de a fi sprijinit de vreun partid şi să refuze în mod real şi efectiv orice susţinere din partea unor partide, împotriva altora. Tot astfel, Preşedintele României nu are dreptul să susţină ocult sau public niciun partid sau coaliţie de partide. Constituţia prevede, în acest sens, că în timpul mandatului său, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid. Textul constituţional – este adevărat – nu împiedică expres susţinerea formală a preşedintelui de republică de o majoritate parlamentară, pentru că legiuitorii constituanţi nu îşi puteau imagina că prerogativele moderatoare ale preşedintelui vor putea fi convertite prin sprijin parlamentar într-un exces de putere, eventual facilitat de slăbiciunea Guvernului, sau de obedienţa ori personalitatea ştearsă a primului-ministru. Un astfel de preşedinte de republică transformat în afara textelor constituţionale într-un şef de facto al majorităţii, va ţine în mâinile sale – după expresia lui Maurice Duverger – atât spada puterii majoritare, cât şi pe cea a prerogativelor sale constituţionale²⁹. Cum majoritatea parlamentară susţine Guvernul, preşedintele republicii ar deveni, în scenariul menţionat anterior, superiorul primului-ministru şi adevăratul realizator al politicii interne şi externe a ţării, fără a răspunde politic în faţa Parlamentului.

Prin această transformare, chiar natura regimului semiprezidenţial se denaturează, iar acesta va fi înlocuit în fapt cu un regim de autoritate prezidenţialistă, care nu îşi găseşte însă un corespondent instituţional în dispoziţiile constituţionale. În schimb, în condiţiile în care majoritatea parlamentară sprijină necondiţionat cu mijloace şi proceduri constituţionale şi regulamentare Guvernul, iar acesta îşi forţează prin exces de putere prerogativele legale în raporturile cu Parlamentul, opoziţia neavând nicio şansă să reacţioneze pentru restabilirea echilibrului instituţional stabilit în Constituţie, preşedintele de republică va deţine un rol şters, dacă prerogativele sale de echilibrare şi contrapondere la excesul de putere a Guvernului, prevăzute în Constituţie, se atrofiază, datorită neexercitării. Rolul său de mediator încetează să mai existe, iar Guvernul, în frunte cu primul-ministru devine atotputernic. Iată, prin urmare, că regimul constituţional semiprezidenţial poate să cunoască în activitatea practică, după caz, o dinamică ascendentă sau descendentă, în funcţie de modul în care acţionează unul dintre cei trei actori principali şi anume, Parlamentul. Aşa se explică atenţia acordată nu de puţine ori de şeful statului şi primul-ministru, formării unei coaliţii de partide majoritare, cu preţul unor compromisuri politice grave şi al renunţării la utilizarea instrumentelor legale democratice de detensionare a vieţii publice. Din acest joc, nu a lipsit Curtea Constituţională, care de cele mai multe ori a renunţat la funcţia sa de garant al supremaţiei Constituţiei, devenind, în schimb, o extensie când a unei autorităţi publice, când a alteia.

Bibliografie
CONSTANTINESCU,Mihai, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Vasilescu, Ion Vida, Constituţia României, comentată şi adnotată, Bucureşti, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, 1992.
DIMA, Bogdan, „Semiprezidenţialismul românesc postdecembrist”, Sfera Politicii, Anul XVII nr. 139 (2009).
DIMA,Bogdan „Raporturile dintre şeful statului şi prim-ministru în România. O abordare comparativă”, Revista de drept public, nr. 3 (2006).
DRĂGANU,Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. II, Bucureşti, Lumina Lex 1998.
DUVERGER,Maurice, Le système politique français, Paris, P.U.F.,1996.
IONESCU, Cristian, Tratat de drept constituţional contemporan, Bucureşti, C. H. Beck, 2008.
IONESCU, Cristian, Regimuri politice contemporane, Bucureşti, C. H. Beck, 2006.
IORDACHE, Adrian-Mihai „Actele şi răspunderea preşedinţilor în state ale Uniunii Europene”, Revista de drept public , nr. 2, (2011).
IORGOVAN, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I, Bucureşti, All Beck 2001.
IORGOVAN, Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I, Bucureşti, All Beck 2001.
Geneza Constituţiei României. 1991. Lucrările Adunării Constituante, Bucureşti, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, 1998.
IORGOVAN,Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. II, Bucureşti, All Beck, 2001.
SARTORI, Giovanni, Ingineria constituţională comparată, Bucureşti, Mediterana 2000, 2002.

CRISTIAN IONESCU – Profesor univ. dr., Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti.

 sus