Mitologii, ideologii

Mitologiile genealogice, mitologii politice¹
definire, teritoriu, exemplificări

FILIP LUCIAN-IORGA
[The University of Bucharest]

Abstract:
The genealogical imaginary is a subcategory of the imaginary referring to the origin and it comprises a wide range of genealogical myths: fictitious ancestors, whether divine or human, fabulous kinships, invented genealogies, descendancies which are impossible to certify with documents, erroneous interpretations of certain degrees of kinship, real genealogies that have received unexpected interpretations and historiographic clichés grown on more or less attestable genealogies. The case of the Balş family is one of the most interesting: trying to integrate in the political structures of the Austrian and Russian Empire, some members of this old Moldavian family invent a fictitious genealogy that links the French counts of Baux, the Balsa family, a Serbian medieval dynasty and the Balş family, Moldavian boyars.

Keywords: genealogical imaginary; political mythologies; fictitious ancestors; fabulous kinships; Balș family; counts of Baux

După Evelyne Patlagean, „le domaine de l’ima­gi­naire est constitué par l’ensemble des représentations qui dé­bordent la limite posée par les constats de l’expérience et les enchaîne­ments déductifs que ceux-ci autorisent”². Aceas­tă definiţie delimitează, aşadar, domeniul imaginarului ca fiind alcătuit din tot ceea ce se află în afara realităţii concrete, incontestabile, din ceea ce este fals şi neverificat sau neverificabil³. Prin­tre temele imaginarului, este inclusă şi cea a „originilor oamenilor”. Totuşi, au­toarea îşi relativizează ea însăşi definiţia şi introduce un aspect foarte important pentru cercetarea noastră: „Il s’en­suit que, si nous voulons, à travers ces thèmes, connaître l’imaginaire des sociétés éloignées de nous dans le temps, ou d’ailleurs dans l’espace, nous n’évite­rons pas de tracer la limite qui le sépare du réel exactement là où elle passe pour nous-mêmes, dans notre propre culture”⁴. Brusc, domeniul imaginarului (adică al falsului şi al neverificatului) şi cel al realităţii verificate prin experienţă sau prin experiment nu mai sunt strict delimitabile, graniţa dintre ele depinzând de noi înşine, de epoca şi de mediul în care fiinţăm, de cultura căreia îi aparţinem, de nivelul de instruire etc. Toate aceste elemente ne pot determina să operăm transferuri între domeniul realului şi cel al imaginarului, să considerăm imaginare lucruri care, pentru oamenii altui timp sau ai altui spaţiu treceau drept reale, sau invers. Or, tocmai această fluiditate a graniţei dintre real şi imaginar destituie separarea netă dintre cele două teritorii şi plasarea semnului de egalitate între „imaginar” şi „fals”. Autoarea însăşi, după ce optase pentru stricta delimitare între teritoriul imaginarului şi cel al realităţii, vorbeşte despre „la limite dite objective entre le réel et l’imaginaire”⁵. Limita dintre realitate şi imaginar este trasată în funcţie de codul cultural după care funcţionează cel care operează respectiva delimitare.

În definirea imaginarului, vom adopta viziunea lui Lucian Boia, conform căreia acesta este o realitate independentă de ceea ce se află în afara minţii noastre, realitate care dispune de propriile sale structuri şi de propria sa dinamică, acţionând asupra lumii exterioare şi fiind, în acelaşi timp, influenţată de către aceasta. Putem privi, de asemenea, imaginarul ca pe o istorie structurală şi dinamică a arhetipurilor, a acelor constante esenţiale ale spiritului uman⁶.

Imaginarul genealogic este acel imaginar legat de originea, istoria şi structura familiilor. Imaginarul genealogic cuprinde o mare varietate de mituri genealogice, de la strămoşi fictivi, fie ei divini sau umani, la înrudiri fabuloase, genealogii inventate, descendenţe imposibil de documentat, interpretări eronate ale unor spiţe de neam, transformarea imaginară a unor date atestabile documentar, genealogii reale care au primit interpretări neaşteptate şi clişee istoriografice ţesute pe marginea genealogiilor mai mult sau mai puţin atestabile. Cercetarea acestui bogat material trebuie să se aplece asupra măsurii în care imaginarul genealogic a produs efecte asupra plăsmuitorilor şi a deţinătorilor respectivelor filiaţii, asupra celor cu care aceştia au intrat în contact şi asupra reţelei sociale a epocii în care filiaţiile respective au funcţionat ca „mituri utile”. Aceste mituri genealogice se încadrează în structura arhetipală a actualizării originilor⁷: genealogia unei familii face legătura între trecut şi prezent, încercând să transmită un patrimoniu identitar şi memorial descendenţilor viitori; evocarea naşterii unei familii, citarea strămoşilor legendari sau iluştri şi a faptelor excepţionale ale acestora facilitează construirea unei identităţi familiale şi a unui discurs menit să explice rolul, menirea, destinul istoric al respectivei familii; membrii unei familii, descendenţii unui strămoş comun se recunosc în mitul genealogic fondator, care le oferă şi garanţia perenităţii. Miturile genealogice se constituie astfel într-un domeniu de prim interes pentru istoricul imaginarului, care este conştient că „nimic nu este mai prezent în conştiinţa oamenilor decât originile”⁸. Chiar şi în cazul „gândirii sălbatice” analizate de Claude Lévi-Strauss.

Claude-Gilbert Dubois oferă şi el o clasificare a miturilor: atunci când această clasificare foloseşte criteriul semnificaţiei, împreună cu miturile identitare şi cele de finalitate, apar şi miturile de origine, împărţite la rândul lor în mituri de creaţie şi mituri fondatoare (mythes de fondation)⁹. Dacă miturile de creaţie se referă în special la crearea universului, a omului şi a animalelor, miturile fondatoare se referă la comunităţi, oraşe, popoare, naţiuni. Chiar dacă autorul uită, din păcate, să includă şi familia în înşiruirea de mai sus, miturile genealogice fac parte din categoria miturilor fondatoare, pentru că explică numele, apariţia, evoluţia istorică şi principiile care stau la baza funcţionării familiilor în cauză.

Dacă suntem de acord că imaginarul este o realitate independentă, atunci punctul de plecare rămâne secundar. Fie că sunt reale (în „realitatea” exterioară), inventate sau parţial inventate, personajele fondatoare şi situaţiile descrise de miturile genealogice se înscriu în tipologia ideală a mitologiei genealogice. Pentru a alege un exemplu, ne vom referi la familia Cantacuzino: la Banul Mihai Cantacuzino¹⁰, descendenţa inventată a familiei din pairi francezi este alăturată legăturii dintre dinastia bizantină şi familia boierească din Ţările Române (care, din cauza unei verigi lipsă, se află la graniţa dintre ficţiune şi realitatea concretă) şi realităţii concrete conform căreia familia Cantacuzino a fost una dintre cele mai importante familii boiereşti din Ţările Române. Toate aceste elemente sunt amalgamate, indiferent de raportul lor cu „realitatea” exterioară, într-un mit genealogic coerent. Pentru că este structură, şi nu „materie”, mitul poate integra materiale adevărate şi fictive sau parţial fictive şi le poate orândui după regulile proprii imaginarului. De aceea, judecarea miturilor în funcţie de „adevăr” şi „neadevăr” reprezintă o abordare eronată.

Pentru că am pomenit de mai multe ori „mitul”, oferim aici şi definiţia acestuia, pe care o adoptăm: mitul este o „construcţie imaginară: povestire, reprezentare sau idee, care urmăreşte înţelegerea esenţei fenomenelor cosmice şi sociale în funcţie de valorile intrinseci comunităţii şi în scopul asigurării coeziunii acesteia”¹¹.

În fine, aşa cum foarte frumos spune Andrei Pippidi, „(...) falsurile genealogice compun o istorie paralelă, imaginară, o revanşă târzie asupra unei realităţi neconvenabile şi o încercare patetică de a trăi consecinţele lui «ce-ar fi fost dacă...»”¹².

Obiectul central al cercetării este format din familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Cu toate specificităţile care separă boierimea valahă de cea moldavă, asemănările dintre cele două grupuri sunt mult mai numeroase şi motivează alăturarea lor şi în acest studiu: originile acestor familii, impunerea lor ca elită politică a celor două principate, înrudirile dintre ele, interesele comune şi destinele similare ale celor două formaţiuni statale etc. Alegerea boierimii pentru un studiu asupra imaginarului genealogic românesc nu este, desigur, întâmplătoare. Pentru o regiune în care sursele genealogistului sunt destul de sărace, interesul memorial al elitei boiereşti este singurul care poate oferi suficient material de studiu. În plus, dorinţa de legitimare şi contactul cu alte spaţii culturale este monopolul aproape exclusiv al boierimii, singura clasă politică a principatelor române, timp de aproape şase secole¹³, fapt pentru care, în mod firesc, şi mitologiile genealogice ale familiilor boiereşti sunt mult mai prezente, mai variate şi li se acordă mult mai multă atenţie, cu atât mai mult cu cât accesul la putere este determinat de naştere¹⁴. Genealogia familiei este, aşadar, un capital cât se poate concret. Este indiscutabil că neamurile de moşneni şi de răzeşi dezvoltă şi ele un imaginar genealogic, legat în special de strămoşul iniţial comun, de eroul fondator. Studiul acestei faţete a imaginarului genealogic românesc depăşeşte, însă, limitele pe care ni le-am impus aici.

Însă nici fixarea obiectului cercetării la familiile boiereşti nu clarifică definitiv lucrurile, în lipsa unei definiri riguroase, în istoriografia română, a categoriei boiereşti şi, mai ales, în lipsa vreunui repertoriu definitiv al acestor familii. În funcţie de criteriul admis, proprietatea de pământ, averea sau dregătoria, contingentele de familii recunoscute ca boiereşti se pot modifica simţitor. Există familii foarte vechi care nu au deţinut niciodată mari dregătorii, dar şi familii foarte bogate, care au dat chiar domnitori, dar care sunt de extracţie mai modestă (dacă ne gândim, spre exemplu, la Bibeşti). Iar miile de boieriri din secolul al XIX-lea au produs foarte rar familii care să se integreze în corpul boierimii. Din toate aceste motive, o oarecare doză de empirism nu poate fi eliminată din selectarea familiilor şi din definirea lor ca fiind boiereşti. Vor fi considerate boiereşti acele familii atestate în istoria celor două principate ca aparţinând boierimii, recunoscute ca atare în societate, prezente în arhondologiile din secolul al XIX-lea şi studiate de genealogiştii români. Din fericire, tema aleasă vine şi ea în sprijin şi elimină aproape cu desăvârşire riscul selectării greşite a familiilor: în general, mitologiile genealogice pe care le vom discuta apar la familii a căror apartenenţă la boierime nu poate fi pusă la îndoială.

Spaţiul ales a fost precizat odată cu obiectul cercetării. Rămâne de delimitat perioada. Secolele XVIII-XIX par, într-adevăr, un teritoriu straniu pentru studierea unor mitologii genealogice. Nu trebuie să uităm însă distanţa temporală care ne desparte de vestul, dar şi de sudul Europei: dacă în Franţa, Anglia sau Italia epoca de glorie a imaginarului genealogic poate fi considerată perioada Renaşterii, în Moldova şi în Ţara Românească aceste mituri îşi fac simţită prezenţa mult mai târziu. Aşa cum voi încerca să demonstrez, cele mai multe construcţii mitologice sunt potenţate de contactul cu aristocraţiile vestice, deja versate în manevrarea imaginarului genealogic ca instrument de sporire a prestigiului. Cele câteva cazuri notorii de mitologii genealogice anterioare sfârşitului secolului al XVIII-lea îşi fac apariţia la familii şi la personaje care au legături cu lumea vestică: Despot-Vodă, Movileştii, Dimitrie Cantemir.

Unii istorici modernişti vor opina că boierimea dispare odată cu desfiinţarea privilegiilor boiereşti şi că nu mai putem vorbi de boieri la 1880 sau la 1914. Nu suntem de acord cu această viziune îngust legalistă: nu numai că familiile boiereşti continuă să deţină puterea politică şi o importantă pondere economică (până la Primul Război Mondial, care va reprezenta într-adevăr o ruptură, din cauza exproprierilor şi a pierderii monopolului politic), dar familiile boiereşti păstrează, în general, o conştiinţă puternică de grup, practică în continuare un anumit grad de endogamie şi îşi perpetuează valorile şi patrimoniul memorial, inclusiv mitologiile genealogice. A întrerupe analiza imaginarului boieresc în momentul dispariţiei privilegiilor ar fi ca şi cum studiul aristocraţiei franceze s-ar opri la 1789 sau la 1848. Rămânem, aşadar, la acest „lung secol al XIX-lea”.

Studiul imaginarului genealogic a produs arareori lucrări dedicate exclusiv acestui fenomen. În general, cele mai multe date pot fi descoperite în sintezele despre Grecia antică, Roma antică, Evul Mediu european, în lucrări de genealogie etc. În privinţa imaginarului genealogic românesc, studiile speciale lipsesc cu desăvârşire.

Există totuşi câteva studii şi cărţi importante, care pot oferi un solid eşafodaj metodologic. Primii care s-au ocupat de miturile genealogice au fost specialiştii în istoria Greciei antice. Cu toată distanţa temporală faţă de un imaginar tardiv de secolul al XIX-lea, o lucrare precum Généalogies mythiques¹⁵poate fi de mare interes pentru rafinarea metodelor de cercetare şi de interpretare.

Pentru Evul Mediu occidental, o prezentare foarte utilă din punct de vedere metodologic, chiar dacă nu abundă în exemple de mitologii genealogice, este excursul lui Bernard Guenée despre propagandă şi istoricii oficiali¹⁶. Extrem de interesante sunt reflecţiile lui Georges Duby despre structurile de înrudire în rândul nobilimii franceze din nord (prin intermediul genealogiei cronicarului Lambert, descendent dintr-o familie din mica aristocraţie şi autor, între 1152 şi 1170, a unor Annales Cameracenses) şi despre literatura genealogică din Franţa secolelor XI-XII¹⁷. Acelaşi Georges Duby scrie studiul despre concepţia medievală franceză asupra familiei, în cadrul sintezei coordonate de Pierre Nora¹⁸.

O analiză exhaustivă a imaginarului genealogic al dinastiei Habsburgilor este realizată de Marie Tanner¹⁹. O amplă discuţie despre legitimarea prin miturile genealogice şi despre falsificările genealogice propriu-zise poate fi găsită într-o lucrare recentă scrisă de Germain Butaud şi Valérie Piétri²⁰.

Cea mai completă sinteză asupra imaginarului genealogic este cea întreprinsă de Christiane Klapisch-Zuber²¹, care porneşte de la genealogiile biblice, pentru a ajunge la genealogiile imperiale, regale (Franţa, Anglia), aristocratice, la genealogiile divine ale lui Boccaccio. O altă lucrare a aceleiaşi cercetătoare beneficiază şi de o superbă ilustrare cu zeci de arbori genealogici²². Christiane Klapisch-Zuber se ocupă de imaginarul înrudirii prin studiul evoluţiei reprezentărilor grafice ale acesteia, în special a arborelui genealogic, şi doar în plan secund de imaginarul genealogic, prin studiul miturilor genealogice.

Lucrarea cea mai apropiată de propriul nostru demers este cea pe care Roberto Bizzocchi o dedică imaginarului genealogic din perioada Renaşterii, punând accentul pe scrierile genealogice ale unor autori italieni din epocă²³.

În fine, pentru că voi încerca să demonstrez în ce măsură mitologiile genealogice servesc acumulării de capital simbolic, oferind un „surplus de prestigiu”²⁴, nu m-am putut lipsi de aportul teoretic al cărţii lui Pierre Bourdieu despre distincţie²⁵.

În ceea ce priveşte imaginarul genealogic al familiilor boiereşti din Moldova şi Ţara Românească, în lipsa unor studii special dedicate acestui subiect, dar şi a multor surse de care istoricul occidental beneficiază, ne vom folosi de lucrările lui Octav-George Lecca, sursa primordială în identificarea miturilor genealogice, de literatura genealogică din secolul al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea (monografii de familie, arhondologii, arbori genealogici), de corespondenţa şi textele literare ale descendenţilor familiilor boiereşti în cazul cărora pot fi identificate mituri genealogice, de răspunsurile descendenţilor actuali ai boierimii române la chestionarul Memoria elitelor româneşti (pe care l-am redactat în 2009, la îndemnul profesorului francez Eric Mension-Rigau şi pe baza căruia desfăşor în prezent o anchetă de antropologie istorică dedicată urmaşilor boierimii române) şi de arhiva proprie de istorie orală (mărturii ale descendenţilor actuali ai boierimii, care dau seamă despre imaginarul genealogic).

Una dintre categoriile de mitologii genealogice pe care le-am identificat se referă la familiile pământene care, influenţate de contactele externe, îşi construiesc filiaţii imaginare cu ajutorul cărora să se racordeze la spaţiile respective. Sub influenţa contactului cu grecii fanarioţi, cu ofiţerimea rusă şi cu aristocraţia occidentală (mai ales prin fiii de boieri care studiază în marile capitale europene), familiile boiereşti pământene îşi inventează strămoşi în familii străine, primesc elemente de grecizare şi rusificare, îşi adaugă la numele de familie particule de nobleţe sau titluri nobiliare fără acoperire documentară. Scopul este obţinerea de legitimitate mondenă şi politică, mai ales în raport cu aristocraţia occidentală.

Această tentaţie de sens opus faţă de aceea a familiilor care încearcă să-şi descopere strămoşi romani sau descălecători de ţară apare, în primă fază, prin contactul cu fanarioţii. În epoca în care din ce în ce mai mulţi greci ocupă dregătoriile, mulţi „pământeni”, în special cei din mica boierime şi, ulterior, din negustorime, găsesc mult mai profitabil să poarte nume greceşti, ceea ce aduce o grecizare a onomasticii româneşti, dacă ar fi să ne referim numai la sufixurile -che, -chi, -ke, -ki, de origine grecească, pe care purtătorii lor le privesc ca pe o înnobilare a numelor. Astfel, Constantin devine Costache, Dumitru – Dumitrache etc. Nici protipendada pământeană nu este ferită de grecizare. Nu numai prin alianţe matrimoniale se petrece această simbioză, ci şi prin transformarea aproape totală şi interiorizarea unor tipare mentale şi comportamentale greceşti. Pentru a putea accede la demnităţile cele mai importante, familii cu origine pământeană, precum Callimachi (Călmaşul)²⁶ şi Racoviţă s-au grecizat, integrându-se cu succes în cercul de mari familii fanariote²⁷. Oamenii veniţi foarte de jos căpătau legitimitate socială grecizându-şi numele, iar singurele familii româneşti care au dat domnitori în perioada fanariotă sunt tocmai cele care obţinuseră legitimitate prin integrarea printre familiile greceşti din Fanar.

Prin contactul cu Rusia, cu spaţiul occidental şi chiar cu Imperiul Otoman se consolidează şi o altă tendinţă, probabil majoritară printre membrii familiilor boiereşti. Curentul principal, dominant în secolul al XIX-lea, datorat contactului cu Occidentul, este căutarea de strămoşi iluştri în zone dintre cele mai îndepărtate, dar capabile să racordeze, tardiv dar eficient (în aparenţă), boierimea moldavă şi valahă la aristocraţiile europene. Acum apar invenţii genealogice care leagă familii româneşti de dinastii sau familii nobiliare din Polonia, Ungaria, Ţările Baltice, Italia, Franţa, spaţiul german, spaţiul balcanic, Spania. Acest tip de filiaţii imaginare are, în principal, rolul de a legitima familiile româneşti în ochii aristocraţiilor europene, pentru care spaţiul moldo-valah rămânea, deseori, un teritoriu genealogiceşte incert. Un pretins strămoş conte, duce sau baron luptător în Cruciade putea ajuta o familie boierească să iasă din nebuloasa lipsei de documente şi să se prezinte cu mai multă uşurinţă echivalenţilor sceptici din Occident. Putem vorbi, în acest caz, de o legitimare aproape pur mondenă. Există, însă, nu puţine cazuri de legitimare politică prin apelul la strămoşi fictivi provenind din zona de interes a unui anumit monarh sau a unei anumite aristocraţii cărora un personaj sau o familie le solicită favorurile: spre exemplu, Banul Mihai Cantacuzino, supus rus şi baronul Vasile Balş, supus austriac.

Prestigiul originii străine este perfect ilustrat de un pasaj din amintirile lui George Sion, care exagerează considerând că familiile cele mai mari ale ţării au negreşit rădăcini străine, dar care prezintă destul de corect integrarea familiilor greceşti în protipendadă:

Este ştiut că familiile cele mai mari boiereşti, mari după rolurile ce au jucat în ţară şi după averile ce au avut, au venit în decursul secolelor din Bizanţ sau din Italia. În România, cu capitalurile ce au adus, cu educaţiunea şi inteligenţa cu care au fost dotaţi, şi-au dobândit proprietăţi imense, s-au încuscrit cu familiile române, şi unii s-au identificat cu ţara aşa, că au ajuns a o reprezenta ca boieri pământeni, ba şi ca domnitori a o guverna²⁸.

De la Magul Balthazar, prin conţii de Baux şi dinastia Balşici, la familia Balş
Pentru urmărirea traseului unei pasionante genealogii imaginare, vom porni de la Istoria Regilor Magi a lui Jean de Hildesheim²⁹. Manuscrisul editat de Marianne Elissagaray este o traducere în limba franceză a Historia Trium Regum, lucrare scrisă la începutul secolului al XV-lea şi dedicată Margueritei de Baux şi lui Pierre de Luxembourg, care s-au căsătorit în 1405.

Jean de Hildesheim, călugăr carmelit din secolul al XIV-lea, născut la Hildesheim, lângă Köln, doctor în teologie şi autor al unor lucrări precum Contra evreilor şi Despre Antihrist s-a preocupat de legenda celor trei Regi-Magi, „Jaspard” (Gaspar), „Melchior” şi „Balthazar” şi a scris o sinteză a poveştii acestora, care fusese tratată, până la el, în mod fragmentar şi din unghiuri diferite, în surse diverse: surse biblice canonice (Evanghelia după Matei) sau apocrife (Evanghelia după Iacob, Evanghelia Copilăriei), părinţii Bisericii (Tertullian, Irineu de Lyon, Origen, Sf. Epifanie, Sf. Vasile din Cezareea, Sf. Augustin, Sf. Leon), legendele despre Sf. Toma şi Preotul Ioan, tradiţia translatării relicvelor celor trei Magi, de la Milano la Köln (1164), Excerpta latina barbari, Viaţa Sf. Gilles de Guillaume de Berneville, Roman de Dolopathos de Jean de Hausteseille, Roman de la Violette, Renaud de Montauban şi Parise la Duchesse (chansons de geste din secolul al XIII-lea) etc.

Marianne Elissagaray analizează sursele legendei magilor (de la tradiţia zoroastriană şi Avesta, la Opus imperfectum in Mattheum, Cartea Peşterii Comorilor, Cartea lui Adam şi a Evei, Testamentul lui Adam, Tratatul astronomic al lui Pseudo-Dionisie Areopagitul sau Steaua Magilor, toate texte din secolele IV-VI d.Hr., care produc o creştinare a credinţelor mazdeene despre Salvatorul Lumii),diversele manuscrise şi în special manuscrisul de la Paris, care este preluat în această ediţie.

Textul lui Jean de Hildesheim începe cu povestea profeţiei persanului Balaam, care a anunţat venirea lui Iisus şi pe care evreii îl consideră vrăjitor diabolic. Sunt lesne de perceput accentele anti-evreieşti, fireşti de altfel la autorul unui tratat Contra evreilor. Alţi profeţi au fost Isaia, Ieremia şi Daniel. Pe Muntele Victorial, din India, 12 magi astrologi aşteptau apariţia Stelei Mântuitorului. Textul continuă cu naşterea lui Iisus şi plecarea celor trei Magi, Melchior (regele Nubiei, care duce în dar aur), Balthazar (regele Godoliei, care duce tămâie) şi Jaspart (regele negru al Tarsului, care dăruieşte smirnă). Cei trei ajung la noul-născut în 13 zile, îşi prezintă darurile şi se întorc acasă, ocolindu-l pe Irod. Călătoria de întoarcere durează doi ani.

Urmează, la Jean de Hildesheim: descrierea fugii în Egipt a Sfintei Familii; istoria celor 30 de dinari pentru care avea să-l vândă Iuda pe Iisus; călătoria Sf. Toma în India şi întâlnirea acestuia cu cei trei Regi-Magi, pe Muntele Vauls (Victorial); moartea lui Toma şi creştinarea Magilor care, neavând urmaşi, vor alege un Patriarh Toma şi un Preot-rege Ioan; moartea Magilor şi traseul relicvelor lor, la Constantinopol (duşi acolo de Sf. Elena), apoi la Milano (aduşi de arhiepiscopul Eustorgius) şi Köln (obţinuţi de arhiepiscopul Regnault). Ultima parte a cronicii se ocupă de erezii, de conflictul şi apoi reconcilierea dintre împăratul mongolilor şi Preotul Ioan, de pelerinajele indienilor la moaştele Magilor de la Köln. Finalul este un omagiu adus catedralei din Köln şi locuitorilor acestui oraş, oameni nobili şi credincioşi.

Cronica lui Jean de Hildesheim este o sinteză a informaţiilor şi credinţelor existente în secolul al XIV-lea despre cei trei Magi (Crai) de la răsărit. Pe lângă istoria propriu-zisă a magilor, sunt intercalate pasaje despre secte, despre momente istorice imaginare şi despre locuri exotice. Intenţia autorului este de a aduna informaţiile disparate despre Magi şi de a aduce un omagiu Kölnului, iar graniţa dintre legendă, invenţie şi faptă istorică este greu perceptibilă, chiar dacă un oarecare simţ critic nu lipseşte din relatarea lui Jean de Hildesheim. Cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, cronica este o sursă de prim interes pentru înţelegerea raporturilor unui teolog din secolul al XIV-lea cu tradiţia precreştină şi creştină a Regilor-Magi şi cu informaţiile istorice sau pseudo-istorice despre teritorii îndepărtate, secte, state etc.

De ce era aşa de importantă cronica lui Jean de Hildesheim pentru familia conţilor de Baux? Pentru că în această familie aristocratică exista de mult pretenţia descendenţei din Magul Balthazar.

Iată ce stă scris în genealogia familiei de Baux:

Premiers, ceste dame Marguerite des Vaulz vint d’anticquité de sy haulte et noble lignie comme d’empereurs, de rroys, de ducz et de contes, et sont les armes de son pere et d’elles celles que de droicte extraction leur viennent de l’ung des trois rois, assavoir celluy nommé Baltasar, lequel fut le premier qui vit et cognult l’estoille (s.n.), et adoncques, ou nom de Dieu et au plus sambland qu’il poelt, fit faire une estoille d’argent a XVI poinctes et le mist sur son escut qui tout estoit de gheulle, et les porta et fist porter a tous ses enffans comme ses proppres, et se monstra en maintes grosses batailles contre les ennemis de la foi xristienne ou il obtint maintes nobles victoires; il estoit roy de Tartarye et a son trespas leissa plusieurs beauz enffans, filz et filles, don’t l’aisné aprez lui fu nommez Baltasart, qui moult ot a souffrir pour la foy de Dieu soustenir et, par la faulse et mauvaise creance de ses freres, luy convint habandonner et delaissier son royalme, et secretement se mist en mer en ung vassel a tout son tresor, et tant navia que par l’ayde de Dieu il arriva au pays de Provence ou il se amasa sur une haulte roche sur laquelle il fist edifiier ung chastel tant bel et tant fort que merveilles estoit de le regarder, auquel il donna nom les Vaulz, et laquelle forteresse des Vaulz est encoires aujourd’huy du proppre heritaige au duc d’Andre, frere a ladessus dite dame Marghuerite des Vaulz, contesse de Saint Pol, mere de Loys de Luxembourg³⁰.

Familia de Baux a fost unul dintre neamurile cele mai ilustre din Provence (stabilit pe stânca de la Baux la începutul secolului al XI-lea), care a luptat o perioadă îndelungată împotriva conţilor de Toulouse şi care a susţinut dinastia de Anjou, cu care se înrudea, în regatul Neapolelui³¹. Familia a adunat, de-a lungul timpului, numeroase titluri: marchizi de Baux, prinţi del Balzo (regatul Neapolelui), duci de Andria, seniori de Berre, Marignane, Puyricard, senatori romani şi, onorific, ultimii purtători ai titlului de împărat latin de Constantinopol, seniori ai regatului Albaniei, principi de Taranto (Italia), principi de Ahaia (Grecia), despoţi ai Romaniei. În 1215, Guillaume de Baux, prinţ de Orange, a primit, din partea împăratului Frederic II, Regatul de Arles. Membrii familiei au crezut în descendenţa din Magul Balthazar, regele Tartariei, primul care văzuse steaua care anunţase naşterea Mântuitorului. Această genealogie imaginară explică şi prezenţa pe blazonul familiei a unei stele în 16 colţuri.

Marguerite de Baux era fiica lui François de Baux, primul duce de Andria, conte de Monte-Scaglioso şi Squillace, baron de Berre, Mison şi Tiano şi a celei de-a treia soţii a acestuia, Suève des Ursins. Nici familia lui Pierre de Luxembourg nu ducea lipsă de mitologii genealogice: familia de Luxemburg credea în descendenţa sa din zâna apelor, Mélusine (al patrulea fiu al acesteia, Antoine, s-ar fi căsătorit cu o ducesă de Luxemburg), la fel ca şi alte familii ilustre, precum Plantagenet, Lusignan, conţii de Toulouse, Sassenage sau Limburg. Aşadar, în contextul dat, traducerea legendei Regilor-Magi se înscrie în firescul omagierii celor două familii care se uniseră prin căsătoria dintre Marguerite şi Pierre³². Nobilimea îşi simţea influenţa diminuându-se, după Războiul de 100 de ani, şi avea nevoie de o relegitimare prin punerea în pagină a unor filiaţii legendare.

Încă de la începutul textului lui Jean de Hildesheim, se vorbeşte despre muntele din India unde îşi aveau sălaşul magii care aşteptau apariţia stelei ce avea să anunţe naşterea Mântuitorului. Acest munte se chema Vauls (Muntele Victorial) şi Jean de Hildesheim face legătura cu familia de Vauls (de Baux), cea mai puternică familie din Orient. Această nobilă familie, prezentă la Saint-Jean d’Acre, ar fi deţinut diadema miraculoasă a lui Melchior şi documente despre Regii-Magi, din care s-ar fi inspirat şi autorul cronicii³³. În tot cazul, Jean de Hildesheim pare să fi fost de bună credinţă atunci când a scris despre descendenţa familiei Baux din Magul Balthazar. El nu avea legături cu această familie şi probabil că a scris genealogia crezând realmente în ea (subliniem, lucru firesc într-o epocă în care acest gen de genealogii mitice nu erau considerate „false”).

Se pare că genealogia legendară a familiei Baux s-a născut dintr-o confuzie cauzată de asemănarea fonetică dintre numele „Baux” (care vine de la „Balcium”, provenit la rândul său de la cuvântul provensal „baou”, care desemna rocile specifice acelei regiuni) şi numele muntelui „Vaus” (muntele „Gazus”, confundat la rândul lui cu Muntele „Victorial”, nume legate de legenda Regilor Magi). Descendenţa din Magul Balthazar nu este, însă, singura genealogie imaginară a familiei de Baux. Gustave Noblemaire oferă o altă variantă, aceea a descendenţei din familia sfântă a căpeteniei barbare Ataulf, regele goţilor! Conţii de Baux ar fi fost urmaşii dinastiei Balti a vizigoţilor.

Un salt surprinzător, dar nu imposibil pentru genealogiile imaginare, este cel către cea de-a treia verigă a filiaţiei noastre: familia boierească din Moldova, Balş. Au existat, în legătură cu această familie, mai multe variante de ascendenţă ilustră. Una dintre ele, susţinută şi de Octav-George Lecca, este cea a descendenţei familiei Balş din dinastia sârbă Balsa şi, prin aceasta, din seniorii de Baux³⁴. Teoria descendenţei Bălşeştilor din dinastia Balşici pleacă de la documentele prezentate, la 30 august 1816, sub numele de Privire istorică, documentată, a conjuncturilor genealogice şi politice ale familiei Balş sau Balsa, Balza, Balsişio, de către baronul austriac Vasile Balş³⁵ (1756-1832; ridicat la rangul de baron în 1792), autorităţilor genealogice de la Viena³⁶ (Oberstkämmereramt), în vederea ridicării sale la rangul de şambelan sau Kämmerer al Curţii din Viena. Istoria şi Genealogia familiei Balş se încadra în suita genealogiilor mitologice, alcătuite de mari familii în scopuri politice şi de prestigiu. În acest caz, familia Balş dorea să se afirme ca actor important în lupta împotriva otomanilor, luptă pe care Casa de Austria o vedea ca pe una dintre căile fundamentale ale politicii sale. Habsburgii aveau tot interesul să producă o renaştere a valorilor aristocratice şi antiotomane în rândul popoarelor aflate sub dominaţia Imperiului Otoman, şi pentru care Austria se dorea a fi puterea creştină eliberatoare. Iar o recunoaştere oficială a vechii nobleţi a unei familii facilita accesul membrilor acesteia în structurile de putere ale Austriei. Chiar dacă nu ar fi putut pătrunde în structurile de putere ale Austriei, totuşi Bălşeştii ar fi fost avantajaţi de o confirmare a nobleţii lor şi în relaţiile cu Rusia (mulţi membri ai familiei Balş trăiau în Basarabia), care le solicita boierilor moldoveni dovezi de nobleţe (de altfel, Alexandru şi Ioan Balş vor fi înnobilaţi în Rusia). Demersul baronului Vasile Balş va fi încununat de succes, el devenind membru în Colegiul şambelanilor chezaro-crăieşti (primul şi singurul român ajuns la această înaltă demnitate)³⁷.

Teza principală se sprijină tot pe o asemănare de nume, aşa cum şi legenda descendenţei familiei Baux din Magul Balthazar se baza pe asemănarea dintre numele acestei familii şi muntele Vaux. Nu putem sublinia îndeajuns importanţa falselor etimologii pentru imaginarul genealogic. Aşa după cum arată Michel Pastoureau, totul poate fi motivat graţie etimologiei, iar istoricul de astăzi „nu trebuie în niciun caz să ironizeze pe seama acestor false etimologii. Din contră, el trebuie să le considere drept documente istorice culturale în sensul deplin al termenului”³⁸.

Familia Balş şi-a stabilit, în acest fel, descendenţa din dinastia Balsa (Balşici), care domnise în regiunea Zeta din Albania, în secolele XIV-XV³⁹. Mai mult, primul Balsa din Moldova, adică strămoşul direct al familiei Balş, nu ar fi fost nimeni altul decât voievodul Balc, fiul lui Sas. În 1813, Divanul Moldovei a numit o comisie care să cerceteze documentele Bălşeştilor. Raportul adoptat la 30 decembrie 1813 confirma faptul că familia Balş din Moldova cobora din familia sârbească Balşa, suverani în Zeta şi Albania şi întărea spiţa genealogică a familiei, aflată la comisul Iancu Balş, realizată de diacul Teodor Caşparovici şi recopiată de slugerul şi logofătul de taină Costandin Leondari, la 23 septembrie 1815⁴⁰. Autorităţile moldoveneşti ale epocii, de la Divan la domnitorul Scarlat Callimaki, mitropolitul Veniamin Costaki şi mari boieri din familiile Cantacuzino, Sturdza, Rosetti, Bogdan, Beldiman etc., dar şi consulii rus şi austriac din Iaşi au certificat în mod solemn veridicitatea genealogiei familiei Balş, al cărei blazon avea să semene, şi el, în mod izbitor cu cel al seniorilor de Baux, conţinând tot o stea (steaua Magului Balthazar), dar în doar 8 colţuri⁴¹. Pretenţiile Bălşeştilor se bazau pe o scrisoare pe care împăratul Frederic al III-lea le-ar fi trimis-o, în 1477, domnitorilor Vlad al Ţării Româneşti şi Ştefan al Moldovei, pentru a-i recomanda pe prinţii Teodor şi Ioan Balsa, care se aflau sub protectoratul republicii Veneţiei şi pe un document datat 1493, în care se spunea că prinţii Balşa au venit în Moldova din „ţara sârbească”.

De mare interes este tabelul genealogic al neamului Balşilor, inclus în lucrarea dedicată de prinţul George Bibescu domniei tatălui său⁴². Tabelul, care beneficiază şi de o casetă în care sunt precizate „autorităţile istorice” pe baza cărora a fost alcătuit, începe cu contele Leibulfe, senior de Argence şi al donjonului Baux (sfârşitul veacului al VIII-lea), continuă cu Pons cel Bătrân, cu Yson (Sire de Baux, la anul 900) şi continuă cu genealogia familia de Baux. Bertrand primul conte de Avellino, mort în 1308, se mută la Napoli, iar începând cu generaţia următoare numele familiei se transformă în „Del Balzo”. La 1360, Francisc V emigrează la Ragusa, iar fiul lui, Bertrand sau Balza I, domneşte în Muntenegru, ca principe de Durazzo şi Zeta, între 1356 şi 1367. De aici înainte apar înrudirile cu familia regală a Serbiei şi cu familia lui Skanderbeg, iar numele se schimbă în „Balsa”. Ioan (1435-1520) şi Teodor Balsa cel Bătrân (1457-1522), fiii unui Gheorghe zis Goia sau Cloyco, emigrează în Moldova şi se stabilesc acolo, întemeind neamul Balş. Fiul lui Teodor, Cristea, se va căsători cu o fiică a lui Petru Rareş. Iată cum, după un periplu european, familia Balş îşi primeşte şi legitimarea dinastică. Apar apoi, în josul paginii pe care curg generaţiile de strămoşi imaginari, şi membrii autentici ai familiei, cu o atenţie specială, de data aceasta, pentru înrudirile Bălşeştilor cu Brâncovenii şi Bibeştii. De fapt, graţie acestor înrudiri a şi inclus George Bibescu fastuoasa şi bizara genealogie a familiei Balş în cartea menită să-i glorifice pe Bibeşti. Autorul cărţii, Principele George Bibescu, la fel ca fratele său, Principele Grigore II Bibescu-Brâncoveanu, erau nepoţii unei Balş.

În fapt, cu toată dorinţa lor de a se afirma ca vechi familii aristocratice, Bălşeştii şi alte neamuri moldoveneşti sau valahe la fel de vechi nu aveau, la începutul secolului al XIX-lea, exerciţiul alcătuirii unor tabele de ascendenţi fundamentate documentar. Ca şi în alte cazuri, absenţa documentelor era pusă pe seama invaziilor tătăreşti. O încercare în sensul alcătuirii unui tabel de ascendenţi, Însemnare arătătoare de 16 neamuri ale boerilor Alexandru şi Ioan Baluş şi a surorii sale Ecaterina Toranu di pi tată şi di pi mamă, apare tot sub influenţă austriacă. După cum susţine Gh. Bezviconi, ideea comisului Iancu Balş (1784-1839) de a-şi alcătui o tablă de ascendenţi a apărut prin contactul lui cu aristocraţii austrieci şi ruşi, probabil din dorinţa lui de a deveni şambelan în Rusia.

În lucrarea Serbia şi sârbii, Cedomil Mijatovici face referire la descendenţa familiei Balş din dinastia sârbă Balsa şi, prin aceasta, din vechea familie de Baux. Nici omul de stat sârb nu era lipsit de un interes politic, atunci când certifica această filiaţie: prin înrudirea cu vechea dinastie Balsa, familia Balş, care era înrudită şi cu dinastia care domnea în Serbia în epoca redactării cărţii, familia Obrenovici, o putea legitima pe aceasta, care nu avea origini atât de ilustre. Miloş Obrenovici (1829-1861) s-a căsătorit, în 1851, cu Maria Elena Catargiu (1831-1876), de care avea să divorţeze în 1855. Maria Catargiu era fiica marelui logofăt Costin Catargiu şi a Smarandei Balş (de aici sângele legitimator al Balşicilor medievali, transmis Obrenovicilor) şi avea să devină celebră, sub numele de Maria Obrenovici: după divorţul de Miloş, ea a fost concubina domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi i-a născut acestuia doi băieţi. Miloş Obrenovici şi Maria Catargiu au fost părinţii Principelui Milan Obrenovici al Serbiei (1854-1901), care a devenit, din 1882, primul rege al acestei ţări. Aşadar, Regele Milan al Serbiei era nepotul de soră al lui Lascăr Catargiu (prim-ministru al României), dar şi al Olgăi Mavrogheni (doamnă de onoare şi Şefă a Curţii Reginei Elisabeta a României şi soţia lui Petre Mavrogheni, ministru de Finanţe şi de Externe, diplomat). Cel mai important pentru ideologia dinastică, regele Serbiei era nepotul unei Balş, adică urmaşul unor dinaşti sârbi medievali. Milan al Serbiei s-a căsătorit, în 1875, tot cu o româncă, Natalia Keşco (1859-1941), fiica lui Petru Keşco (la rândul lui fiul lui Pavel Keşco, mare vornic în Moldova şi al Nataliei Balş) şi a Pulcheriei Sturdza. Natalia Keşco venea astfel, prin bunica al cărei prenume îl şi purta, cu un nou aport de sânge din familia Balş. Milan şi Natalia au avut doi copii, unul dintre ei fiind Regele Alexandru Obrenovici al Serbiei (asasinat în 1903)⁴³. În Histoire de la maison des Baux, Gustave Noblemaire include şi „varianta admisibilă” a descendenţei familiei moldoveneşti Balş din Balşicii sârbi, dar nu din familia Baux de la Neapole.

Discuţia asupra ascendenţei familiei Balş nu pare încheiată nici astăzi. După ce Ion Tanoviceanu, Gheorghe Ghibănescu şi Marcel Romanescu combătuseră teoria descendenţei din dinastia Balsa, Ştefan Ştefănescu şi Maria Dogaru au înclinat să îi acorde credit, considerând autentic actul emis la 1477 de către un domnitor Vlad al Ţării Româneşti, care le acorda cnezilor Teodor şi Ioan Balşu, veniţi din „pământ sârbesc”, dreptul de a se aşeza în Ţara Românească şi de a înfiinţa un târg. M. D. Sturdza nu este de acord cu veridicitatea acestui document. Iată cum, pe făgaşul genealogiilor imaginare, putem urmări o istorie care îi leagă pe Magul Balthazar, pe seniorii de Baux, pe dinaştii balcanici Balşici şi pe Bălşeştii moldoveni. În mod paradoxal, pasiunea pentru invenţii genealogice lăsa deoparte filiaţii atestabile ilustre, dar mai puţin spectaculoase: descendenţa Bălşeştilor din familiile Jumătate şi Buceaţchi, atestabile în epoca lui Alexandru cel Bun⁴⁴.

Bibliografie
ALBERTONI, Ettore A., Doctrine de la classe politique et théorie des élites, Paris, Librairie des Méridiens, Klincksieck, 1987.
AUGER, D., SAÏD, S. (réunis par), Généalogies mythiques. Actes du VIIIe Colloque du Centre de Recherches Mythologiques de l’Université de Parix-X (Chantilly, 14-16 septembre 1995), Paris, Université de Paris X-Nanterre, 1998.
BERINDEI, Dan, Românii şi Europa în perioadele premodernă şi modernă, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997.
BIBESCU, Prinţul Gheorghe, Domnia lui Bibescu. Tomul al doilea. Legi şi decrete, 1843-1848. Răsvrătirea din 1848, istoria şi legenda, traducere de B. Florescu, 2 Tomuri, Bucuresci, Typ. Curţii Regale, F. Göbl Fii, 1893-1894.
BIZZOCCHI, Roberto, Genealogie incredibili. Scritti di storia nell’Europa moderna, Bologna, Società editrice il Mulino, 1995.
BOIA, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000.
BOTTOMORE, Tom, Élites and Society, London and New York, Routledge, 1993.
BOURDIEU, Pierre, La distinction. Critique sociale du jugement, Paris, Les Éditions de Minuit, 2007.
BUTAUD, Germain, PIÉTRI, Valérie, Les enjeux de la généalogie (XIIe-XVIIIe siècle). Pouvoir et identité, f.l., Éditions Autrement, 2006.
CANTACUZINO, Mihai Banul, Genealogia Cantacuzinilor,publicată şi adnotată de N. Iorga, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice şi Editură „Minerva”, 1902.
CARRÉ, Bruno, Le pouvoir de l’élite familiale, Paris, Presses Universitaires de France, 1978.
CATANA, Bogdan, Relaţii diplomatice româno-sârbe, 1880-1913, Craiova, Editura Universitaria, 2009.
CEAUŞU, Mihai-Ştefan, „Noi informaţii genealogice privitoare la şambelanul Vasile Balş (1756-1832) şi familia sa (I)”, Arhiva Genealogică, Anul II (VII), No. 1-2, 1995.
DOGARU, Maria, Un armorial românesc din 1813. Spiţa de neam a familiei Balş dotată cu steme, Bucureşti, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, 1981.
DUBOIS, Cl.-G., „Les modes de classification des mythes”, în Joël Thomas (sous la direction de), Introduction aux méthodologies de l’imaginaire, Paris, Ellipses, 1998.
DUBY, Georges La société chevaleresque. Hommes et structures du Moyen Age I, Paris, Flammarion, 2008.
DUBY, Georges, „Le lignage, Xe-XIIIe siècle”, în Pierre Nora (sous la direction de), Les Lieux de Mémoire. II. La Nation, vol. I, Paris, Éditions Gallimard, 1986.
ELISSAGARAY, Marianne, La légende des Rois Mages, Paris, Éditions du Seuil, 1965.
GUENÉE, Bernard, Histoire et culture historique dans l’Occident médiéval, Paris, Éditions Aubier-Montaigne, 1980.
IORGA, Filip-Lucian, „Petre Mavrogheni, diplomatul gentilom”, Revista Institutului Diplomatic Român, Anul II, Numărul I, 2007.
KLAPISCH-ZUBER, Christiane, L’arbre des familles, Paris, Éditions de La Martinière, 2003.
KLAPISCH-ZUBER, Christiane, L’ombre des ancêtres. Essai sur l’imaginaire médiéval de la parenté, Paris, Fayard, 2000.
LECCA, Octav-George, Familiile boiereşti române (după izvoare autentice),cu adnotări, completări şi desene de Mateiu Caragiale, Bucureşti, Libra, Muzeul Literaturii Române, fără an.
NECULAU, Eugen D., Sate pe Jijia de Sus, vol. II, Iaşi, Institutul Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta”, 2005.
PASTOUREAU, Michel, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Chişinău, Editura Cartier, 2004.
PATLAGEAN, Evelyne, „L’histoire de l’imaginaire”, în LE GOFF, Jacques (sous la direction de), La Nouvelle Histoire, f.l., Éditions Complexe, 2006.
PIPPIDI, Andrei „False genealogii bizantine din ciclul constantinian”, Arhiva Genealogică, Anul I (VI), No. 3-4, 1994.
SION, George, Poezii. Suvenire Contimpurane, vol. I, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973.
STURDZA, Mihai Dim., Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, vol. I, Bucureşti, Editura Simetria, 2004.
STURDZA, Mihail Dimitri, Grandes familles de Grèce, d’Albanie et de Constantinople. Dictionnaire historique et généalogique, 2e édition revue et augmentée, Paris, Chez l’auteur, 1999.
TANNER, Marie, The Last Descendant of Aeneas. The Hapsburgs and the Mythic Image of the Emperor, New Haven & London, Yale University Press, 1993.
XENOPOL, A. D., Istoria şi genealogia Casei Callimachi, Bucuresci, Tipografia Curţii Regale, F. Göbl Fii, 1897.
*** Cartea Neamului Calmăş din Moldova, zis Callimachi, Vălenii de Munte, Tipografia „Neamul Românesc”, 1910.

FILIP LUCIAN-IORGA – Doctor în istorie al Universităţii din Bucureşti, cadru didactic asociat la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.

 sus