Dreptate socială

Sărăcie, dreptate și fiscalitate globală
 

CIPRIAN NIȚU
[West University of Timișoara]

Abstract:
The question of poverty and justice inside global economic system has received three major types of responses in political theory. The communitarian perspective considers political culture of a society as the main cause of the wealth of that society, and accordingly limits the redistributive duty to the nation-state borders. A second view, which can be called liberal internationalism, claims that trade liberalization is the best way to reduce poverty in developing countries and create a more equitable and stable economic order. This paper argues that a third perspective seems to be a better approach. The cosmopolitan perspective points out that international economic system should be reformed by building up a global tax regime.

Keywords: global justice; cosmopolitanism; poverty; international trade; global taxes

Introducere

Sărăcia, în special sărăcia extremă, contravine obiectivului dreptăţii globale la o „existenţă înfloritoare”, sau la o „viaţă decentă”. Faptul că ordinea economică globală permite existenţa sărăciei pe o scară foarte mare, este pentru cosmopolitani (şi nu doar pentru aceştia) o dovadă clară a nedreptăţii ordinii economice actuale.

Problema sărăciei şi a dreptăţii sistemului economic global a fost abordată din mai multe perspective. O primă perspectivă a este cea „comunitariană”, o perspectivă care este preocupată de condiţiile bunăstării în cadrul societăţilor determinate de către statul naţional. O a doua perspectivă este cea „internaţionalist-liberală” care se concentrează asupra relaţiilor economice dintre state şi asupra bunăstării statelor în cadrul sistemului internaţional. În fine, perspectiva „cosmopolită” este preocupată de efectele pe care sistemul economic internaţional le are asupra „săracilor lumii” şi de problema „prioritară a reducerii sărăciei”¹. Voi discuta în continuare diferen­ţele care există între aceste abordări, concentrându-mă asupra soluţiei propuse de către cosmopolitani la problema dreptăţii globale sub forma unei reforme în domeniul fiscal.

1. Perspectiva comunitariană asupra sărăciei globale

Perspectiva comunitariană asupra dreptăţii sociale se înrădăcinează în concepţia lui John Rawls. În cartea sa, A Theory of Justice, Rawls formulează principiile dreptăţii distributive². Modelul elaborat aici ignoră problema distribuţiei internaţionale, susţinând aplicarea principiilor dreptăţii doar în cadrul graniţelor statelor, acestea din urmă reprezentând limitele obligaţiei redistributive. Acest punct de vedere nu este părăsit de către John Rawls nici în opera sa târzie. În lucrarea The Law of Peoples, John Rawls afirmă că o teorie a dreptăţii sociale poate fi dezvoltată cu succes doar în cadrul statului-naţiune. Potrivit lui Rawls, cultura politică a societăţii este cel mai important element în generarea unui anumit nivel al prosperităţii, mai important decât resursele disponibile: „Consider că motivele bogăţiei unui popor şi formele pe care aceasta le ia, constau în cultura politică şi în tradiţiile religioase, filosofice şi morale care sprijină structura politică de bază şi instituţiile sociale ale acestui popor, precum şi hărnicia şi talentele membrilor săi, sprijinite toate de virtuţile lor politice”³.

Conform lui Rawls, anumitor societăţi le lipseşte tradiţia politică şi culturală, capitalul uman şi expertiza, şi uneori resursele materiale şi tehnologice necesare pentru a fi „bine orânduite”. Popoarele bine orânduite au datoria de a ajuta aceste societăţi să devină parte a societăţii popoarelor bine orânduite. Scopul asistenţei (prin intermediul unor organizaţii internaţionale) este de a ajuta societăţile împovărate să-şi conducă afacerile în mod rezonabil şi raţional, şi de a deveni în cele din urmă membre ale societăţii popoarelor bine orânduite. Acesta este scopul asistenţei. Odată atins acest scop, asistenţa nu mai este necesară, chiar dacă noua societate ordonată e în continuare relativ săracă. Scopul este de a realiza instituţiile juste (sau decente) care se pot auto-susţine, şi nu acela de redistribuire a bunăstării globale. În sprijinul acestei afirmaţii Rawls ne invită să reflectăm asupra următorului caz:

„Două ţări liberale sau decente sunt la fel de bogate (bogăţie estimată, să spunem, în bunuri primare) şi au o populaţie egală ca mărime. Prima decide să se industrializeze şi îşi măreşte rata reală a economiilor, în timp ce ceea de-a doua nu face lucrul acesta. Cea de-a doua ţară, fiind mulţumită de modul în care stau lucrurile şi preferând o societate mai pastorală şi mai liniştită, îşi afirmă aceste valori sociale. Câteva decenii mai târziu, prima ţară este de două ori mai bogată decât a doua. Presupunând [...] că ambele societăţi sunt liberale sau decente, iar popoarele lor sunt libere, responsabile şi capabile să ia în mod independent decizii, ar trebui ţara industrializată să fie taxată, iar fondurile colectate să fie acordate celei de-a doua ţări? Conform principiului asistenţei, nu va exista o astfel de taxă, şi asta pare a fi just; în timp ce în cazul principiului egalitarist global fără o ţintă fixă, va exista întotdeauna taxe atât timp cât bogăţia unui popor va fi mai mică decât a altui popor. Acest lucru pare inacceptabil”⁴.

Acest argument, conform căruia societăţile sunt in cele din urmă responsabile pentru nivelul propriu de bunăstare iar societăţile bogate (şi bine guvernate) au doar datoria de a „asista” statele sărace, poate fi acceptat de către liberali, dar nu este suficient de convingător, aşa cum vom vedea mai jos, pentru susţinătorii ideii de dreptate la nivel global.

2. Liberalizarea comerţului şi reducerea sărăciei

Se afirmă frecvent de către susţinătorii neoliberalismului că liberalizarea comerţului (eliminarea barierelor tarifare sau netarifare) este cea mai bună soluţie pentru reducerea sărăciei în ţările în curs de dezvoltare. Barierele tarifare şi netarifare dau producătorilor interni un avantaj inechitabil şi blochează intrarea producătorilor din ţările mai sărace pe aceste pieţe naţionale, în special în acele domenii în care ţările în curs de dezvoltare posedă un avantaj comparativ cum este agricultura şi industria textilă (care sunt şi cele mai protejate domenii în ţările dezvoltate). Dacă lucrurile ar sta aşa, cum am putea explica atunci faptul că „ţările în curs de dezvoltare au avut o atitudine ambivalentă în ceea ce priveşte [...] liberalizarea comerţului”⁵.

În fapt, relaţia dintre liberalizarea comerţului şi eliminarea sărăciei nu e una univocă, de cauzalitate simplă, ci mai degrabă una echivocă (deschiderea poate genera uneori mai multă sărăcie) şi mediată (trebuie avute în vedere şi alte variabile, precum productivitatea sau creşterea economică). Conduce liberalizarea la creşterea productivităţii? Comerţul liber este asociat cu creşterea susţinută a productivităţii doar dacă sunt prezente şi alte elemente (de exemplu dacă mediul economic în care se desfăşoară liberalizarea este unul propice, dacă politicile economice complementare servesc acelaşi scop)⁶. De asemenea, efectele liberalizării asupra creşterii economice nu sunt aceleaşi peste tot şi întotdeauna, altfel spus experienţa statelor variază în această privinţă.⁷ La rândul său, creşterea agregată poate afecta, pozitiv sau negativ, nivelul sărăciei dintr-o ţară. Anumite politici care facilitează creşterea au un efect neglijabil, sau chiar un efect negativ, pe termen lung, asupra unor categori de oameni săraci. Indicatorii inegalităţii arată uneori că deşi sărăcia la nivel naţional poate scădea în perioadele de liberalizare şi creştere, nu toate regiunile sau grupurile se dezvoltă în acelaşi ritm, şi nici nu înregistrează o reducere a sărăciei similară, favorizând în felul acesta creşterea inegalităţii⁸.

O chestiune importantă în ceea ce priveşte raportul dintre liberalizarea comerţului şi instituţiile internaţionale însărcinate cu acest obiectiv, pe de o parte, şi reducerea sărăciei pe de altă parte, este şi cea referitoare la modul în care sunt stabilite acordurile între state şi la modul în care funcţionează de fapt acordurile comerciale. Aşa cum observă Ethan B. Kapstein, Organizaţia Mondială a Comerţului e instituţia cheie care determină regulile după care se desfăşoară comerţul internaţional. Deoarece structura negocierii în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului are la bază regula reciprocităţii stricte, ea este inechitabilă pentru multe state, în special pentru statele mici şi în curs de dezvoltare. Reciprocitatea strictă funcţionează în felul următor: dacă ţara A îşi deschide graniţele pentru exporturile din ţara B în valoare de X dolari, ţara B trebuie să facă la fel pentru ţara A. Ţările solicită o concesie tarifară egală înainte de încheierea unui acord, ori, această structură a negocierii favorizează liberalizarea între cele mai mari puteri economice precum SUA sau Uniunea Europeană. Statele mici, în curs de dezvoltare, nu pot oferi prea multe în termeni de acces pe piaţă, şi astfel rămân în mare măsură în afara negocierilor comerciale. Interesele lor sunt adesea subreprezentate, şi la fel sunt interesele grupurilor sărace din cadrul lor. Un regim comercial internaţional mai echitabil este unul care abandonează reciprocitatea strictă, care ţine cont de diferenţele existente între ţări în ceea ce priveşte mărimea economiei şi nivelul de dezvoltare şi care acordă un tratament special şi diferenţiat statelor sărace şi subdezvoltate. Ethan Kapstein argumentează că statele puternice ar trebui să fie interesate în modificarea regimului comercial deoarece, în felul acesta, ordinea internaţională devine mai robustă şi mai stabilă⁹. Ca şi Kapstein, Cecilia Albin remarcă faptul că echitatea este un aspect important în vederea obţinerii unor acorduri comerciale stabile, pe termen lung¹⁰. Un sistem economic internaţional mai robust şi mai stabil este cel care va permite fiecărui stat să „realizeze o creştere la nivelul ratei medii internaţionale”. Scopul dreptăţii economice în viziunea „internaţionalist-liberală” este acela de a creea condiţiile în care fiecare ţară, prin intermediul comerţului liber şi a altor politici complementare, reuşeşte să atingă rata de creştere medie la nivel internaţional.

3. Comerţul internaţional şi dreptatea cosmopolită

Spre deosebire de perspectiva „internaţionalist-liberală”, perspectiva cosmopolită identifică un alt scop al dreptăţii economice: „societatea statelor (comunitatea internaţională) trebuie să creeze condiţiile în care fiecare ţară să aibă oportunităţi rezonabile de a atinge nivelul de activitate economică necesar susţinerii scopurilor dreptăţii globale”¹¹.

Atingerea obiectivelor dreptăţii globale, fie că le concepem în termenii capabilităţilor care permit o „existenţă înfloritoare”¹², în termenii satisfacerii nevoilor fundamentale ale oamenilor¹³ sau în termenii drepturilor fundamentale ale omului¹⁴, reclamă ideea de „comerţ echitabil” la nivel internaţional. Comerţul echitabil are în vedere acele politici comerciale care pot fi elaborate atât în cadrul statelor dezvoltate şi în al celor în curs de dezvoltare, cât şi la nivelul Organizaţiei Mondiale a Comerţului „cu scopul de a integra statele în curs de dezvoltare în sistemul comercial internaţional şi de a le ajuta să beneficieze de pe urma acestei participări”¹⁵.

Fără îndoială, echitatea şi dreptatea au jucat un rol tot mai influent în negocierile cu privire la comerţul internaţional din ultima vreme¹⁶ şi există semne încurajatoare în evoluţiile recente ale reglementărilor în domeniul comerţului internaţional, cum ar fi extinderea privilegiilor naţiunii celei mai favorizate la toţi partenerii comerciali, reducerea taxelor de către statele industrializate, acordarea de concesii comerciale în funcţie de mărimea economiei şi asistenţa acordată ţărilor în curs de dezvoltare¹⁷.

Teoreticienii cosmopoliţi ai dreptăţii economice globale consideră că elementele actuale ale comerţului internaţional nu sunt însă suficiente şi prescriu o serie de reforme suplimentare în aceste direcţii. O primă reformă ar fi extinderea, în cadrul acordurilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului, a statutului „naţiunii celei mai favorizate” la toate statele membre ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului, fapt ce ar aduce câştiguri semnificative pentru ţările în curs de dezvoltare. Apoi, tratamentul special şi diferenţiat de care se bucură în prezent ţările în curs de dezvoltare ar trebui imbunătăţit şi ar trebui să includă: eficientizarea participării acestor ţări în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului prin diverse forma de sprijin; o mai mare flexibilitate în implementarea acordurilor care implică reforme reglementative în statele sărace sau în curs de dezvoltare; acordarea accesului preferenţial la piaţă acestor state; o mai mare flexibilitate în privinţa folosirii politicilor industriale (inclusiv subvenţiile şi taxele)¹⁸.

Oricât de controversate ar fi aceste aspecte, ele nu sunt însă decât o parte a problemei dreptăţii economice la nivel global. Căci scopul unei poziţionări mai echitabile a statelor sărace în cadrul sistemului comercial internaţional are, în cele din urmă, menirea de a fi în beneficiul celor mai dezavantajaţi membri ai respectivelor state (de a furniza acele bunuri „minime” necesare unei vieţi „decente”), să le permită acestora „să participe la o economie din ce în ce mai globalizată”¹⁹.

„Standardul minim” al condiţiilor de viaţă depinde de îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi creşterea salariilor. „Poate ordinea economică globală să ajute la îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi creşterea salariilor? Poate liberalizarea comerţului şi aranjamentele asociate cu ordinea economică globală să îmbunătăţească salarizarea şi condiţiile de muncă din ţările în curs de dezvoltare?” sunt întrebări frecvente în abordările cu privire la dreptatea globală²⁰.

Un argument frecvent întâlnit printre economişti este cel care respinge adoptarea unor standarde uniforme, mai înalte cu privire la condiţiile de muncă, deoarece condiţiile de muncă mai bune înseamnă un cost mai mare al muncii, şi, implicit, şomaj mai mare. Un cod internaţional care prescrie standarde uniforme în domeniul muncii va fi prin urmare în dezavantajul ţărilor în curs de dezvoltare. Acest argument este vulnerabil dacă luăm în considerare faptul că în multe ţări în curs de dezvoltare decizia cu privire la standardele de muncă este luată de către elitele de afaceri sau politice, conform propriilor interese. Apoi, mişcările puternice din statele dezvoltate cum ar fi mişcarea contra-exploatării la locul de muncă (anti-sweatshop movement)au reuşit să obţină o îmbunătăţire a condiţiilor de muncă în ţările în curs de dezvoltare fără o creştere a şomajului în aceste ţări²¹.

Christian Barry şi Sanjay Reddy²² susţin ideea că participarea la comerţul internaţional trebuie condiţionată de îndeplinirea unor standarde legate de muncă. Organizaţia Internaţională a Muncii a adoptat mai multe standarde, cele mai importante fiind încorporate în Declaraţia din 1998 cu privire la Drepturile Fundamentale în Domeniul Muncii care prevede următoarele drepturi „fundamentale”: (1) libertatea de asociere şi recunoaşterea dreptului la negociere colectivă (convenţiile 87 şi 98); (2) eliminarea tuturor formelor de muncă forţată (convenţiile 29 şi 105); (3) abolirea formelor grave de muncă infantilă (convenţiile 138 şi 182); şi (4) eliminarea discriminării în ceea ce priveşte angajarea şi munca (convenţia 111). Trebuie subliniat faptul că, deşi Organizaţia Internaţională a Muncii susţine deja dreptul la negociere colectivă şi celelate drepturi enumerate mai sus ca standarde esenţiale ale muncii, e necesară o îmbunătăţire semnificativă a capacităţilor sale de aplicare şi monitorizare actuale. Întărirea puterii de sancţionare în domeniul dreptului internaţional al muncii va promova o formă mai echitabilă a globalizării.

Deşi nu există o reţetă unanim acceptată care să facă ca pieţele să funcţioneze într-o manieră mai dreaptă în raport cu interesele celor mai dezavantajaţi din ţările sărace, există totuşi câteva direcţii de urmat la care se raportează susţinătorii ideii de dreptate economică: trebuie asigurate condiţiile pentru ca oamenii să poată profita de oportunităţile de angajare existente (acces la educaţie adecvată, îngrijire medicală, instruire profesională, acces la creditare şi materii prime); e necesară de asemenea îmbunătăţirea securităţii sociale a statelor în curs de dezvoltare (asigurare de şomaj şi programe de reconversie profesională); politicile guvernamentale de încurajare a economisirii şi a investiţiilor pot servi scopul ideii de dreptate economică; încurajarea stabilităţii politice şi macroeconomice, dezvoltarea infrastructurii şi a resurselor umane, un sistem judiciar eficient, domnia legii, etc²³.

4. Dreptate şi fiscalitate globală

Discuţia de mai sus relevă o ipoteză importantă a cosmopolitismului: crearea unor instituţii mai bune (naţionale şi internaţionale) este o componentă importantă în lupta împotriva sărăciei. Un instrument frecvent propus de cosmopolitani în vederea reducerii sărăciei şi promovării obiectivelor dreptăţii economice este reforma domeniului fiscal. Au fost propuse mai multe instrumente pentru reforma domeniului fiscal cu un impact major asupra sărăciei globale.

4.1 Mecanisme de transfer al preţurilor, paradisuri fiscale şi evaziune fiscală
Fiscalitatea este instrumentul care, în principiu, ar trebui să asigure resursele pentru atingerea obiectivelor dreptăţii sociale. Mobilizarea venitului intern este centrală în dezvoltarea statelor care posedă sisteme politice reprezentative şi economii care satisfac cerinţele dreptăţii sociale. Evaziunea fiscală, pe de altă parte, atunci când are loc la cote înalte, este un fenomen care ameninţă atât dezvoltarea cât şi democraţia, în special în ţările în curs de dezvoltare. Evaziunea fiscală reprezintă o pierdere pentru statele în curs de dezvoltare estimată la aproximativ 385 miliare de dolari americani anual²⁴, fapt care face ca instrumentele fiscale şi contabile care privesc evitarea evaziunii fiscale să fie un subiect central al teoriilor dreptăţii globale.

Se ştie că, datorită faptului că atât marile corporaţii, cât şi indivizii bogaţi, reuşesc să evite mai uşor fiscalitatea, povara fiscalităţii cade, frecvent, atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare, pe umerii cetăţenilor obişnuiţi şi a micilor întreprinzători. Guvernele vor colecta în felul acesta sume mai mici, insuficiente pentru îndeplinirea scopurilor dreptăţii sociale.²⁵ De asemenea, în competiţia internaţională pentru atragerea capitalului sub forma investiţiilor, statele se întrec între ele în oferirea de avantaje fiscale sau chiar scutiri de taxe pentru investiţiile de capital. În felul acesta numărul paradisurilor fiscale a crescut în timp²⁶. Mecanismele de transfer al preţurilor, paradisurile fiscale şi evaziunea fiscală au efecte negative asupra ţărilor în curs de dezvoltare.²⁷

Mecanismele de transfer al preţurilor se referă la vânzarea şi cumpărarea care apare în cadrul aceleiaşi companii sau în cadrul unor grupuri de companii, în general multinaţionale, care „îşi modifică tranzacţiile pentru a-şi minimiza nivelul taxelor pe care trebuie să le plătească la nivel global”. E un lucru cunoscut faptul că „firmele pot folosi diferite tehnici de transfer al preţului prin care reuşesc să marcheze profitul în ţări cu fiscalitate redusă, minimizând în felul acesta efortul fiscal general”.²⁸

Pentru reducerea sărăciei, ajutorul extern, deşi dezirabil, nu e întotdeauna, probabil, necesar.²⁹ Mecanismele fiscale eficiente precum combaterea mecanismelor de transfer al preţurilor, sau legislaţia internaţională împotriva paradisurilor fiscale şi politicile de combatere a evaziunii fiscale ar putea, în principiu, să conducă la colectarea banilor necesari în vederea realizării obiectivelor dreptăţii globale. Alte măsuri sunt: folosirea de către guverne a resurselor naturale în beneficiul tuturor cetăţenilor (e necesară informarea continuă şi completă a cetăţenilor cu privire la folosirea/vânzarea acelor resurse; în special vânzarea de petrol ar trebui să devină mai transparentă – prin publicarea plăţilor – fapt care ar diminua corupţia, pe de o parte, şi va elimina dublul standard cu privire transparenţă care există în prezent între ţările dezvoltate şi tările în curs de dezvoltare.³⁰ Ca soluţie la problema standardului dublu şi a evaziunii fiscale este propusă schimbarea regimului secretului financiar în favoarea taxării şi a unor formule de raportare care sunt transparente, accesibile şi oneste precum: dezvoltarea unor sisteme unitare de impozitare a multinaţionalelor pentru a evita transferul profitului înspre ţări cu taxe scăzute sau paradisuri fiscale; armonizarea politicilor fiscale; cooperarea interguvernamentală în scopul limitării efectele negative ale competiţiei cu privire la facilităţile fiscale; stabilirea unor autorităţi fiscale regionale şi globale care reprezintă interesele cetăţenilor; sprijinul multilateral pentru restructurarea economiei acelor ţări care depind de facilităţile fiscale oferite³¹.

4.2 Variantele taxei globale
Datoria de a lupta împotriva sărăciei globale şi de a-i proteja pe cei săraci, aşa cum am văzut in paragraful anterior, reclamă identificarea unor mecanisme prin care firmele (naţionale sau internaţionale) să fie serios limitate în încercarea lor de a eluda taxarea. Datoria de a-i proteja pe cei vulnerabili, pe de altă parte, poate însemna însă şi plata anumitor taxe suplimentare (globale) de către diverşii actori economici pentru acele beneficii pe care le au de pe urma folosirii unor bunuri publice pentru care nu ar contribui în mod adecvat. Există, de fapt, anumite taxe globale funcţionale, cum ar fi, de exemplu, taxa pentru mineritul pe fundul mării, încorporată în Convenţia ONU cu privire la Dreptul Mării semnată în anii ’80. Totuşi, grupurile de interese puternice din ţările bogate au reacţionat în general negativ la astfel de propuneri pentru introducerea unor taxe globale. La cererea senatorului Jesse Helms, spre exemplu, Congresul SUA a emis un proiect de lege (devenit lege în 1997) ce condiţiona plata cotizaţiei către ONU de abţinerea acesteia în ceea ce priveşte promovarea unor propuneri de introducere a taxelor globale. Pe de altă parte, sprijinul pentru astfel de taxe este mai puternic în Uniunea Europeană, aici fiind implementate deja taxe pe călătoriile aeriene şi folosirea energiei.³²

4.2.1 Taxa pe carbon
Taxa pentru conţinutul de carbon al combustibililor comerciali (cunoscută şi ca taxa pe carbon) este concepută pentru impozitarea surselor de energie care emit dioxid de carbon. Deşi „interesul conceptual pentru o taxă pe energia care emite carbon a apărut în Europa ca urmare a recunoaşterii gravelor provocări ecologice, în special a celor evidenţiate în rapoartele cu privire la riscurile asociate gazelor cu efecte de seră şi încălzirii globale”³³, aceeaşi taxă poate fi utilizată atât ca instrument care să stimuleze folosirea unor forme sustenabile (alternative) de energie, cât şi ca instrument care să asigure resurse la nivel global pentru soluţionarea problemei sărăciei, căci, după unele evaluări, o taxă de 200 de dolari americani pentru fiecare tonă de carbon ar genera aproximativ 600 miliarde de dolari americani anual³⁴. Câteva state europene au introdus deja o taxă pe emisiile de carbon. Ca urmare a conferinţei internaţionale de la Toronto din 1988, unele guverne europene s-au angajat să reducă emisiile de carbon cu până la 20%. Suedia, Finlanda şi Danemarca au introdus în manieră unilaterală această taxă. Au urmat Olanda şi Slovenia, iar la sfârşitul anilor ’90 state importante din Uniunea Europeană, precum Germania şi Regatul Unit, au introdus de asemenea această taxă. Există de asemenea un sprijin notabil şi în alte ţări pentru o astfel de taxă³⁵ care a fost tot mai prezentă pe agenda politică a guvernelor.

4.2.2 Taxa pe tranzacţiile valutare
Taxa pe tranzacţiile valutare (cunoscută şi ca taxa Tobin, după James Tobin care a vehiculat pentru prima dată ideea în anii ’70), reprezintă o idee simplă, aceea a unei taxe impuse fiecărei tranzacţii valutare, stabilită la un nivel destul de redus astfel încât să nu pericliteze tranzacţiile necesare bunei desfăşurări a comerţului cu bunuri şi servicii sau investiţiile pe termen lung³⁶. Deşi taxa propusă ar fi putut ajuta statele să răspundă mai bine nevoilor macroeconomice³⁷, înainte de anii ’90, nu au existat susţinători semnificativi ai unei astfel de propuneri. Abia după criza financiară asiatică, ideea unei taxe pe tranzacţiile financiare a început să fie larg dezbătută³⁸. 

Se estimează că mai bine de jumătate (conform unor estimări până la 90%) din cele 1,8 mii de miliarde de dolari care reprezintă valoarea tranzacţiilor valutare zilnice, sunt speculative şi au, deci, un efect potenţial destabilizator asupra economiilor locale. Introducerea unei taxe pe comerţul cu valute ar îndepărta o astfel de posibilitate, „ar pune beţe în roate” pieţelor, reducând nivelul speculaţiei şi promovând investiţiile pe termen lung. O taxă pe tranzacţiile valutare ar oferi, pe de altă parte, condiţii mai bune dezvoltării, şi mai multă stabilitate, în special în statele în curs de dezvoltare, facilitând în felul acesta realizarea obiectivelor dreptăţii sociale. SUA, Japonia, Uniunea Europeană, Elveţia, Hong-Kong şi Singapore însumează 90% din tranzacţiile valutare. Aceste state au atât instituţiile bancare şi financiere, cât şi instituţiile fiscale, suficient de solide pentru a aplica şi colecta eficient o eventuală taxă Tobin. Practic, taxa ar putea fi aplicată în momentul tranzacţiei prin intermediul programelor informatice ale băncilor şi instituţiilor financiare. Se estimează că o taxă de 0,2% ar colecta aproximativ 300 miliarde de dolari anual. Această taxă a beneficiat, în ultima decadă, de un sprijin substanţial nu doar din partea ONG-urilor, ci şi din partea unor politicieni şi alte personalităţi precum George Soros, care a câştigat el însuşi miliarde din tranzacţiile speculative³⁹. George Soros spune: „Globalizarea pieţelor financiare a oferit capitalului financiar un avantaj nedrept faţă de celelalte surse de impozitare, aşa că impozitarea tranzacţiilor financiare ar redresa balanţa. De ce ar exista o Taxă pe Valoarea Adăugată (TVA) pentru tranzacţiile fizice, dar nu şi o taxă pe tranzacţiile financiare? Pe o astfel de bază, taxarea ar trebui să fie extinsă asupra tuturor pieţelor financiare, nu doar asupra pieţelor valutare. Cum vor fi taxate instrumentele financiare sintetice şi derivate? Pare o problemă spinoasă, dar, de fapt, ea poate fi rezolvată cu uşurinţă”⁴⁰.

4.2.3 Alte taxe globale
Alături de propunerile majore de mai sus, alte taxe globale au fost propuse ca mijloace de reducere a decalajului dintre cei săraci şi cei bogaţi.

Fostul preşedinte francez, Jacques Chirac, a propus o taxă pe combustibilul avioanelor comerciale pentru a finanţa dezvoltarea în Africa. După ce statele din Uniunea Europeană, dar şi din afara Europei, au respins această propunere Chirac a restrâns sfera de aplicabilitate a taxei la zborurile de pasageri intra-europene, şi, în cele din urmă, cu sprijinul altor ţări europene, a propus o taxă voluntară pe biletele pentru călătoriile cu avionul în interiorul Europei. Veniturile colectate prin intermediul acestei taxe ar fi trebuit să finanţeze programele de combatere a sărăciei în cadrul naţiunilor africane⁴¹. În cadrul unei conferinţe organizate la Paris la începutul anului 2006, mai multe state au fost de acord cu introducerea unei astfel de taxe a „solidarităţii contributive”, prin care să fie finanţate programele de dezvoltare şi sănătate la nivel global. Comisia Europeană, de asemenea, a efectuat un studiu a cărui concluzie era că o taxă pe zborul de pasageri ar putea colecta până la 3,5 miliarde de dolari. Guvernul francez a aprobat aplicarea unei taxe de 1-10 euro pentru zborurile intra-europene, şi o taxă de 4-40 euro pentru zborurile extra-europene. Dacă iniţial Regatul Unit s-a opus unei astfel de taxe, ulterior şi-a anunţat disponibilitatea de a o introduce în scopul asistenţei pentru dezvoltare în Africa⁴². Taxa pe călătoriile aeriene poate fi considerată un succes relativ deoarece introducerea ei a facilitat discuţiile cu privire la identificarea surselor prin care poate fi finanţată dezvoltarea în ţările sărăce⁴³.

Alte taxe globale propuse au fost: taxa pe email (o astfel de taxă ar ajuta la reducerea decalajului „digital” dintre cei sărăci şi cei bogaţi); taxa pe comerţul internaţional (o taxă pentru protejarea condiţiilor necesare susţinerii comerţului internaţional, precum pacea sau prosperitatea); taxa pe comerţul internaţional cu arme (scopul acestei taxe ar fi acela de a reduce volumul comerţului cu arme şi, în acelaşi timp, de a colecta banii necesari dezvoltării, acordării de compensaţii victimelor războiului şi promovării dezarmării)⁴⁴.

Concluzie

În prezent, modul în care taxele globale, de un tip sau altul, pot primi un statut legal este prin intermediul acordurilor multilaterale în cadrul „unui regim fiscal internaţional”. Cosmopolitanismul, ca teorie politică, insistă asupra dezirabilităţii ca aceste taxe să fie impuse în mod universal, dar, chiar şi în lipsa sprijinului universal, acesta îşi păstrează optimismul, spunând că progresul cu privire la dreptatea globală este posibil chiar dacă actorii internaţionali puternici refuză să-şi ofere sprijinul. Totuşi, finanţarea bunurilor publice globale poate avea loc cel mai bine prin intermediul înfiinţării unei organizaţii fiscale internaţionale care ar avea atribuţia de a impune, într-o manieră democratică şi responsabilă, un regim fiscal internaţional.

BIBLIOGRAFIE
ALBIN, Cecilia, Justice and Fairness in International Negotiation, Cambridge University Press, Cambridge, 2001.
ANDERSEN, Mikael Skou, „Carbon-Energy Taxation, Revenue Recycling, and Competitiveness”, în Mikael Skou ANDERSEN şi Paul EKINS (coordonatori), Carbon-Energy Taxation. Lessons from Europe, Oxford University Press, New York, 2009.
BARRY, Christian şi Sanjay REDDY, International Trade and Labor Standards,Columbia University Press, New York, 2008.
BROCK, Gillian, Global Justice. A Cosmopolitan Account, Oxford University Press, Oxford – New York, 2009
CLAUSING, Kimberly A., „The Impact of Transfer Pricing on Intrafirm Trade”, în James R. HINES (coordonator), International taxation and multinational activity, The University of Chicago Press, Chicago, 2001.
COBHAM, Alex, „Tax evasion, tax avoidance and development finance”, QEH Working Paper Series, no. 129 (2005), disponibil la http://www3.qeh.ox.ac.uk/pdf/qehwp/qehwps129.pdf , accesat la 07.07.2011.
KAPSTEIN, Ethan B., Economic Justice in an Unfair World: Toward a Level Playing Field, Princeton University Press, Princeton, 2006.
MURPHY, Richard, „Fiscal Paradise or tax on development”, A Report of The Tax Justice Network (2005), disponibil la www.richard.murphy.dial.pipex.com/Fiscalparadise.pdf, accesat la 07.07.2011.
PATOMÄKI, Heikki, „Global tax initiatives: the movement for the currency transaction tax”, Civil Society and Social Movements Programme, Paper Number 27 (2007), United Nations Research Institute for Social Development, p. 3, disponibil la www.unrisd.org/80256B3C005BCCF9/(httpAuxPages)/5F5FC3415E8C94B0C125726B005725E0/$file/patomak2.pdf, accesat la 03.09.2011. 
RAWLS, John, A Theory of Justice, Harvard University Press, Cambridge – Massachusetts, 1971.
RAWLS, John, The Law of Peoples,Harvard University Press, Cambridge – Massachusetts, 2000.
SCHENK, Alan şi Oliver OLDMAN, Value added tax: a comparative approach, Cambridge University Press, New York, 2007.
SEN, Amartya, The Idea of Justice, The Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge-Massachusetts, 2009.
SOROS, George, Despre globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
SRINIVASAN, T.N., Trade, growth and poverty reduction: least-developed countries, landlocked developing countries and small states in the global economic system, Commonwealth Secretariat, London, 2009.
STIGLITZ, Joseph E. şi Andrew CHARLTON, Fair Trade for All. How Trade Can Promote Development, Oxford University Press, New York, 2005.
SYPNOWICH, Christine, „Cosmopolitans, cosmopolitanism, and human flourishing” în Gillian BROCK, Harry BRIGHOUSE (coordonatori), The Political Philosophy of Cosmopolitanism, Cambridge University Press, Cambridge, 2005.
TAN, Kok-Chor, Justice without Borders. Cosmopolitanism, Nationalism, and Patriotism, Cambridge University Press, New York, 2004.
TOBIN, James, „A Currency Transactions Tax. Why and How”, Open economies review, no. 7 (1996), pp. 493-9.

CIPRIAN NIȚU – Drd., Asistent universitar, Universitatea de Vest din Timişoara..

 sus