Realități românești

Nicolae Titulescu – profesor și diplomat ¹
 

MARIUS HRISCU
[Romanian Academy, Iași Branch]

Abstract:
This year, on 16 March, we celebrated 130 years since the birth of Titulescu. Nicolae Titulescu is known for diplomatic actions. But it has held for a certain period, and a meritorious teaching activity.After graduating from the Law Faculty of Paris, with remarkable results, Titulescu was appointed in March 23, 1905, as a substitute teacher’s Dumitru Alexandrescu Department of Civil Faculty of Law, University of Iasi.The main objective of Titulescu diplomatic activity was keeping the Romanian independence, territorial integrity and its international affirmation, an objective which he has made.

Keywords: Nicolae Titulescu; professor; Faculty of Law; University of Iasi; University of Bucharest; diplomatic activity

Introducere

Premiză
Anul acesta, la 16 martie, s-au împlinit 130 de ani de la naşterea lui Nicolae Titulescu.După cum se cunoaşte, a fost un mare diplomat al perioadei interbelice dar şi un foarte bun profesor universitar. Ne propunem, prin acest studiu, să analizăm principalele aspecte ale activităţii didactice şi diplomatice ale lui Titulescu. Ne vom referi la activitatea didactică pe care a desfăşurat-o la Universitatea din Iaşi.

Nicolae Titulescu – profesor la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Iaşi

Nicolae Titulescu a urmat cursurile Facultăţii de Drept din Paris având în calitate de îndrumători pe renumiţii jurişti Marcel Planiol si Charles Lyon-Caën. A obţinut licenţa având cel mai mare punctaj în iar în ianuarie 1905 doctoratul, la Paris, sub coordonarea ştiinţifică a profesorului Charles Lyon-Caën, cu teza intitulată: „Essai sur une théorie générale des droits éventuels”, fiindu-i acordată menţiunea „Eloge”². Studiile la Paris au influenţat toată cariera didactică, juridică şi diplomatică a lui Titulescu, acesta rămânând legat Franţa, pe care a admirat-o foarte mult. Cu toate acestea, deşi i s-a propus să rămână profesor la Facultatea de Drept din Paris, Titulescu s-a întors în ţară³.

Cariera didactică a lui Titulescu a început la 23 martie 1905⁴, când a fost numit, prin ordinul nr. 15018 al Ministrului Cultelor şi al Instrucţiunii Publice, D. Hurmuzescu, ca suplinitor al profesorului Dimitrie Alexandrescu, unul dintre cei mai renumiţi jurişti români ai perioadei respective⁵, la catedra de Drept civil a Facultăţii de Drept din Iaşi⁶: „Domnule Rector, Am onoarea a vă face cunoscut că ministerul a numit până la finele anului şcolar curent pe domnul N. Titulescu ca suplinitor al domnului D.Alexandrescu la catedra de Drept civil de la Facultatea de Drept“ ⁷. La scurt timp după numire, datorită faptului că se bucura de o încredere mare în rândul colegilor, în zilele de 14, 18 şi 19 iunie 1905, Titulescu a făcut parte, alături de profesorii C. Stere şi I. Th. Burada din comisia examinatoare a studenţilor care se prezentaseră la examenul de Drept civil⁸.

Ideile lui Titulescu în privinţa reorganizării învăţământului juridic românesc se regăsesc în lucrările sale „Observaţiuni asupra reorganisării facultăţilor de drept”⁹ şi „Cum trebuie să înţelegem educaţiunea juridică”¹⁰ cât şi în „Programul analitic al Cursului de Drept civil pentru anul I”¹¹ din 1905 de la Facultatea de Drept din Iaşi. Profesorul Titulescu se pronunţa pentru eliminarea metodelor învechite de predare a cursurilor, conceperea unor prelegeri atractive, sublinierea caracterului de ştiinţă socială a dreptului. În activitatea didactică, viitorul ministru român de externe s-a călăuzit după principiile eticii profesionale. Titulescu solicita renunţarea la considerarea textului de lege ca obiect exclusiv al cursurilor şi punerea accentului pe latura socială şi economică a ştiinţelor juridice¹².

Obiectul cursului de drept civil pe care l-a ţinut Titulescu era format din principalele secţiuniale acestei ramuri a dreptului: „privilegiile şi ipotecile”, „persoanele” şi „succesiunile”. Datorită vastei culturi juridice a remarcabilului talent oratoric, Titulescu şi a tras încă de la început admiraţia colegilor şi a studenţilor¹³. Acesta considera că dobândirea metodei de interpretare umanitară a legilor nu constituia decât un prim pas în procesul educaţiei juridice, „un minim indiscutabil” pentru că „dreptul evoluează paralel cu nevoile sociale”¹⁴.

Făcând o analiză a situaţiei învăţământului românesc de la acea vreme şi prezentând modul prin care concepea o reformare a acestui sector, Titulescu arăta că: „Dacă rea e starea actuală a lucrurilor, dacă suntem hotărâţi a o schimba, nu s-ar face operă utilă mărginindu-se la reforme de detalii, întreg edificiul păcătuieşte prin bază, să-l refacem deci din temelie”¹⁵.

Analizând planul de învăţământ pentru licenţă al facultăţilor de drept, din anul 1904, Titulescu îl considera ca fiind „incomplet” şi „neraţional” , redactat „într-un spirit înapoiat”. Acesta era de părere că lipseau cele mai importante cursuri iar cele existente erau distrinbuite în mod greşit pe nai de studii astfel încât pentru predarea lor profesorului îi era imposibil să folosească o metodă ştiinţifică. În această situaţie, Titulescu a propus ca viitorul plan de învăţământ să fie elaborat în corelaţie cu cerinţele ştiinţifice, cu „direcţiile noi ce au luat asemenea ştiinţă”¹⁶. Titulescu propunea introducerea de materii noi cum ar fi: Istoria dreptului naţional; legislaţia civilă comparată şi creşterea importanţei cursului de sociologie care exista deja la Facultatea de Drept din Iaşi¹⁷.

În mare măsură acestea idei ale lui Titulescu au fost transpuse în practică prin reorganizarea dintre anii 1904-1912¹⁸. Astfel în 1913 la anul I la Bucureşti a fost introdus cursul „Enciclopedia dreptului” iar la anul al III-lea, la Bucureşti şi Iaşi a fost introdus cursul „Istoria dreptului”, cu referire la dreptul vechi românesc¹⁹. Tot în anul 1913 a mai fost introdus cursul „Economie politică” la anul I la Bucureşti şi Iaşi²⁰.

Ca un semn al valorii profesorului suplinitor Titulescu, la 17 mai 1906, titularul catedrei Dimitrie Alexandrescu a solicitat acordul ministrului Instrucţiunii Publice ca tânărul dascăl să-l ajute la susţinerea cursului de Drept civil. Aprobarea ministrului a ajuns în aceeaşi zi la Iaşi, fapt care a provocat confuzie, datorată prezenţei simultane, la aceeaşi catedră, a titularului de curs şi a suplinitorului care era o situaţie în premieră la Universitatea din Iaşi şi care a fost elucidată de o nouă intervenţie la ministru, în iunie 1906, de data aceasta a decanului Facultăţii de Drept din Iaşi, S.G. Longinescu. Răspunsul ministrului i-a asigurat lui Titulescu stabilitatea la catedră ²¹.

La 23 octombrie 1907, Titulescu a trimis o cerere Ministrului Cultelor şi al Instrucţiunii Publice în vederea înscrierii la concursul pentru postul de titular de la catedra de Drept civil a Facultăţii din Bucureşti. Erau în total zece candidaţi pentru postul respectiv. Documentul era însoţit şi de un memoriu de titluri şi lucrări redactate până la acea dată şi avea următorul conţinut: „Domnule Ministru, Vă rog să binevoiţi a dispune înscrierea mea în vederea concursului organizat pentru numirea unui titular la catedra de Drept civil, rămasă vacantă la Universitatea din Bucureşti prin moartea domnului Şendrea. Într-un alăturat memoriu supun aprecierii dumneavoastră titlurile şi lucrările ce invoc în sprijinul cererii mele. O parte din lucrări şi titluri sînt înaintate odată cu prezenta petiţiune trimisă din Paris.Restul va fi depus la timp în Bucureşti”²². S-au format două comisii, una la Iaşi şi una la Bucureşti, care vor ajunge la rezultate diferite. Din comisia ieşeană făceau parte profesorii D.Alexandrescu şi M.Cantacuzino iar din cea bucureşteană profesorii V. Urseanu, C.G. Disescu şi Em. Antonescu. Cea ieşeană l-a recomandat pe George Tabacovici, iar cea bucureşteană pe G.M.Sipsom. Ultimul a preluat catedra de la Bucureşti²³ iar Tabacovici a rămas la Iaşi unde la 23 ianuarie 1910 va dobândi titlul de profesor. Comisia de la Bucureşti a apreciat articolele şi studiile semnate de Titulescu, în special lucrarea „Împărţeala moştenirilor” ajungând la concluzia potrivit căreia studiul lui N. Titulescu este făcut din punct de vedere juridic, social şi economic, cu o analiză critică asupra principiilor care stăpînesc această materie şi completat continuu cu jurisprudenţa specială fiecărei chestiuni. Lucrarea este meritorie, excelează în claritate şi preciziune”²⁴.

Un document inedit, pe care l-am descoperit în Fondul Colecţii Speciale al Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iaşi, face referire la o altă secvenţă din activitatea didactică desfăşurată de Titulescu şi anume obţinerea docenţei în Drept civil. În legătură cu docenţa, la 6 februarie 1908, Titulescu trimitea o carte poştală secreatrului Facultăţii de Drept din Iaşi, cu următorul text: „Iubite Domnule Brandea, Ce ai făcut cu docenţa mea? Sunt încă în aşteptarea telegramei provizorii. Te rog comunică-mi de urgenţă rezultatul. Cu toată consideraţia, N. Titulescu”²⁵.

În urma solicitărilor făcute de profesorii N. Titulescu şi V. Buşilă, la 27 mai 1908, Consiliul profesoral al Facultăţii de Drept din Iaşi a hotărât instituirea examenului de docenţă în specialităţile Drept civil şi Drept roman²⁶. Datorită formalităţilor obţinerea titlului s-a prelungit până la 13 aprilie 1909 când ministrul Spiru Haret a confirmat acordarea acestuia: ”Domnule Decan, Avînd în vedere recomandarea comisiunii instituite pentru examenul de abilitare a domnului N. Titulescu ca docent în specialitatea Drept civil, Avînd în vedere raportul membrului Consiliului Permanent de instrucţiune, însărcinat cu cercetarea dosarului de abilitare; Văzînd avizul Consiliului Permanent de instrucţiune, Subsemnatul, în conformitate cu art. 25 şi 26 din Regulamentul pentru numirea docenţilor, agregaţilor şi profesorilor universitari, numeşte pe domnul Nicolae Titulescu docent în specialitatea Drept civil, la acea Facultate” ²⁷.

Titulescu a mai rămas la Iaşi până la 29 ianuarie 1910 când ministrul Spiru Haret a decis transferarea lui Titulescu în capitală, unde va rămâne până în anul 1931,în urma avizului acordat de Facultatea de Drept din Bucureşti: „Domnule Decan, Am onoarea a vă face cunoscut că în urma avizului Consiliului profesoral al Facultăţii de Drept din Bucureşti, ministerul a aprobat transferarea la Bucureşti a domnului N.Titulescu , docent la acea facultate”²⁸.

Cu toate că era profesor la Universitatea din Bucureşti, Titulescu a avut în continuare legături cu Iaşul. Astfel, în perioada Marelui Război, între anii 1916-1918, cât Iaşul a fost capitala României, se evidenţiază funcţia de ministru de Finanţe deţinută de profesorul de drept civil Titulescu în cadrul guvernului condus de marele Ion I. C. Brătianu.

În anul 1928, după câştigarea procesului internaţional al optanţilor unguri la Societatea Naţiunilor, Titulescu a fost felicitat, printr-o telegramă, de Senatul Universităţii din Iaşi întrunit în şedinţa de la 13 martie 1928. Textul acestui document era următorul: „Domnului Titulescu, membru al Societăţii Naţiunilor – Geneva. Universitatea ieşeană exprimă sentimente de recunoştinţă apărătorului dreptăţii, colegului stimat a cărui dragoste adîncă de ţară şi talent strălucit au determinat biruinţa morală. Sufletul românesc întreg vă susţine. Rector P. Bogdan”²⁹.

În perioada în care a fost professor a publicat lucrări cu privire la diverse domenii ale dreptului civil.

Pentru contribuţia sa ştiinţifică a fost ales, la 31 mai 1930, membru de onoare al Academiei Române. În anul 1935 când a fost propus membru titular, Titulescu pentru a răspunde împotrivirii lui Nicolae Iorga, a subliniat faptul că nu va accepta decât în situaţia în care era ales cu unanimitate de voturi. Titulescu scria următoarele: „una dintre caracteristicile mele este mândria. Recunosc că rănile făcute sunt cele care se închid mai greu la mine”³⁰.

După o perioadă, ca o recunoaştere a valorii titulesciene, Consiliul profesoral al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi, în şedinţa de la 7 februarie 1935, în unanimitate, l-a propus pe Titulescu pentru Premiul Nobel pentru Pace, pentru anul respectiv. Textul documentului era următorul: Domnule Rector, În şedinţa din 7 februarie 1935, Consiliul Profesoral al Facultăţii de Litere şi Filozofie din Iaşi, în unanimitate, a propus pe Domnul Nicolae Titulescu, pentru premiul Nobel al Păcii pe anul 1935” ³¹.

În anii în care a predat la Facultăţile de Drept din cadrul Universităţilor din Iaşi şi Bucureşti, Nicolae Titulescu a fost apreciat de studenţi, pe care îi considera cei mai buni „judecători” ai activităţii unui profesor, şi de colegii săi. De altfel, referindu-se la cariera sa didactică Titulescu făcea următoarea mărturisire: „În care din activităţile mele am rămas eu însumi dacă nu în aceea de profesor universitar?”³².

Titulescu şi – a câştigat un loc important în medalionul profesorilor Facultăţii de Drept din Iaşi şi Bucureşti.

Nicolae Titulescu – diplomat

Nicolae Titulescu este şi unul dintre cei mai importanţi diplomaţi ai perioadei interbelice.

Pe plan politic, Titulescu se revendica de la şcoala lui Take Ionescu şi Vintilă Brătianu, în ciuda tradiţiei liberale a familiei sale. În timp ce era profesor la Universitatea din Iaşi, a trimis, în 1907, o cerere de înscriere către filiala din Craiova a Partidului Naţional Liberal, unde activase şi Ionel Brătianu. Cererea sa fiind respinsă, deoarece liberalii craioveni s-au temut că acceptându-l îşi vor pune în pericol cariera politică, Titulescu s-a îndreptat către Partidul Conservator-Democrat condus de Take Ionescu, care fusese şi acesta eliminat din rândul liberalilor din acelaşi motiv. Ştiind acest lucru, Titulescu i-a trimis lui Take Ionescu o telegramă care avea următorul text: „Dacă mai există un singur loc disponibil în Partidul Conservator-Democrat, să-l rezervi pentru mine”. La 16 februarie 1908, Titulescu a dobândit calitatea de membru al Partidului Conservator-Democrat, în cadrul căruia se va impune în scurt timp. La 8 noimebrie 1912 va intra în Parlament în calitate de deputat al Colegiului nr. 1 din judeţul Romanaţi. Debutul său oratoric în Parlament a fost apreciat de Take Ionescu , la rândul său un mare orator al României interbelice, fiind supranumit „Tăkiţă Gură de Aur”: „Un mare, un extraordinar talent s-a ridicat la tribuna românescă şi acest talent este al nostru. Nu numai că Titulescu a făcut ieri începutul cel mai strălucitor în istoria elocinţei parlamentare a României, dar acest început l-a clasat deopotrivă gânditor şi orator”. La scurt timp a început Războiul Balcanic şi la 20 decembrie 1913, Titulescu a rostit în Camera Deputaţilor primul său discurs public important intitulat „Poziţia României faţă de evenimentele din Balcani”, discurs foarte apreciat de rege şi clasa politică românescă³³.

Titulescu şi-a orientat acţiunile în vederea realizării României Întregite. Plecat în iulie 1918, alături de Take Ionescu, îl găsim printre membrii Consiliului Naţional Român care a luat naştere la Paris, la 6 septembrie 1918, organism care avea menirea să raspândească şi să susţină în cadrul opiniei publice internaţionale interesele României privitoare la desăvârşirea unităţii sale naţionale. Era primul contact său cu arena diplomatică internaţională. În acest sens, Titulescu afirma următoarele: „Am luptat, pe cât mica mea personalitate mi-o îngăduia, pentru ca unitatea naţională să se înfăptuiască”. La 20 aprilie 1920 Titulescu devenea prim delegat al României la Conferinţa de Pace de la Paris iar la 4 iunie în acelaşi an va semna, fin partea României, alături de Dr. Ioan Cantacuzino, Tratatul de pace de la Trianon, fiind convind că Transilvania semnifică însăşi „inima României”³⁴.

Cariera diplomatică titulesciană a început, oficial, la 16 decembrie 1921 în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţial al României în Marea Britanie. A fost un deceniu fructuos, cât a ocupat acestă funcţie, din punctul de vedere al consolidăriii relaţiilor diplomatice româno-britanice dar şi din perspectiva dobândirii de experienţă din partea acestuia. Titulescu remomera acest deceniu, cu o tentă de umor: „Am avut norocul să nu cunosc engleza atunci când am fost numit pentru prima dată ministru la Londra de către şeful meu Take Ionescu.Deoarece eram foarte atent să evit a vorbi franţuzeşte căci ştiam că britanicii preferă cea mai proastă engleză celei mai bune franceze, mi –am început cariera diplomatică la Londra păstrând tăcerea. […] Mi-a fost dat să învăţ engleza în acelaşi timp în care făceam cunoştinţă cu mentalitatea engleză”³⁵.

Potrivit concepţiei politice titulesciene politica externă a României trebuia să fie consonanţă cu realităţile internaţioanale ale perioadei respective. Folosind o formulă de mare actualitate putem spune că Titulescu dorea „integrarea României în Europa”.

După scăderea popularităţii Partidului Conservator şi după dispariţia lui Take Ionescu, diplomatul român va ieşi din viaţa politică internă. Mai tâziu avea să afirme „Partidul meu se numeşte România”. Într-un interviu din anul 1933, Titulescu sublinia acest aspect: „Răspund bucuros la întrebările de politică externă. Refuz însă să mă amestec în politica şi luptele interne”³⁶.

Titulescu a luat contact pentru prima dată cu Societatea Naţiunilor la 27 august 1920 când a fost numit delegat al României la această instituţie internaţională, care avea drept scop principal păstarea păcii generale, devenind în scurt timp delegat permanent³⁷.

Procesul optanţilor unguri, în cadrul căruia diplomatul român a trebuit să se dueleze cu reprezentantul părţii maghiare, marele jurist Appony, l-a înfăţişat lumii diplomatice ca un mare orator, aducându-i şi primul mare succes la Societatea Naţiunilor. În acelaşi timp şi-a atras simpatiile unor personalităţi de seamă ale perioadei respective: Jean Louis Barthou, Aristide Briand, Edouard Herriot, Austin Chamberlain, Maksim Litvinov. În acest sens Eduard Herriot declara: „Acest ministru al unei ţări mici face politică în stil mare”.³⁸

Cele două mandate de preşedinte al celei de-a XI-a şi a XII-a Sesiuni a Adu­nării Generale a Societăţii Naţiunilor, din anii 1930 şi 1931, constituie „răsplata” comunităţii internaţionale pentru tenacitatea cu care Titulescu a apărat prevederile Pactului acestei instituţii menite să consolideze pacea generală. Titulescu mărturisea: „Cred că pot vorbi de Societatea Naţiunilor ca de o parte a propriei mele vieţi”³⁹. Tot despre Societatea Naţiunilor, acesta afirmă că „nu este doar un ideal ci şi rezultatul unui contract.Iar acolo unde există un contract există şi o responsabilitate”⁴⁰.

În direcţia conservării păcii generale se înscriu şi intervenţiile lui Titulescu în cadrul Conferinţei diplomatice internaţionale pentru reducerea şi limitarea armamentelor , desfăşurată la Geneva între anii 1932 şi 1934 , unde acesta a susţinut necesitatea reducerii bugetelor militare în raport cu situaţia specifică a fiecărui stat, ca una dintre măsurile concrete menite a favoriza dezarmarea.

„Cazul” Titulescu poate fi luat ca model pentru ceea ce trebuie să însemne continuitatea în politica externă românească şi solidaritatea politică. Aducem ca argument în sprijinul acestei afirmaţii faptul că deşi partidele politice din vremea respectivă nu aveaub aceleaşi opinii în privinţa căilor şi a mijloacelor de modernizare a României, în legătură cu problemele importante ale României exista o unitate de vederi. Titulescu a fost ministru de externe în cadrul mai multor guverne cu orientări politice diferite.

Au existat însă şi animozităţi personale între Titulescu şi o serie de personalităţi politice româneşti cum ar fi: Gheorghe Tătărăscu, Mihail Manoilescu, Ion Gigurtu, Constantin Argetoianu, Nicolae Iorga, A. C. Cuza, Octavian Goga ⁴¹.

La 29 august 1936 s-a produs demiterea lui Nicolae Titulescu din guvernul condus de Gheorghe Tătărăscu. Aceasta a avut trei cauze fundamentale: politica de securitate colectivă promovată de acesta, ajunsă a nu mai fi de actualitate datorită schimbării raportului de forţe în Europa; dorinţa regelui Carol al II-lea de a-şi institui regimul de autoritate personală; o legătură apreciată ca fiind „prea strânsă” între România şi Uniunea Sovietică. Trebuie adăugată aici deterioarea relaţiilor cu Italia în special în urma atacării de către aceasta a Abisiniei şi a relaţiilor cu Polonia care era împotriva încheierii unui tratat româno-sovietic deoarece acesta se îndrepta spre o colaborare cu Germania⁴².

Referindu-se la eşecul politicii de securitate colectivă, V.V. Tilea făcea următoarea afirmaţie: „Ocuparea fără nici o piedică, a zonei demilitarizate a Rinului a constituit condamnarea la moarte a întregului sistem de securitate europeană, iar atitudinea Marii Britanii şi a Franţei a fost incomprehensibilă şi alarmantă pentru statele din Europa Centrală, cu excepţia Ungariei şi Bulgariei, care şi-au strâns legăturile cu Axa”⁴³.

S-a vehiculat ideea conform căreia Titulescu ar fi dus o politică externă proprie. În acest sens, A. C. Cuza preşedintele Partidului Naţional Creştin, într-un discurs rostit în plenul Senatului la 28 noiembrie 1936 declara: „…Daţi-vă bine seama: până acum, politica noastră externă era rezervată, era o politică externă care se trata în anumite cercuri restrânse şi cu toţii convenisem că ea nu aparţine oarecum Parlamentului, deşi ea este de esenţa controlului parlamentar. Ajunsesem în aşa situaţie , încât , până la urmă, nu mai era vorba ca politica statului român să se confunde numai cu anumite cercuri închise de la Ministerul Afacerilor Străine, ci să se rezume într-o singură persoană…”.⁴⁴ Considerăm că este o idee falsă deoarece Titulescu avea susţinerea acţiunilor sale politice din partea regelui şi a guvernelor care se aflau în exerciţiul funcţiunii în acea perioadă.

De asemenea s-a vorbit şi despre eşecul politicii promovată de Nicolae Titulescu. Avem convingerea că politică titulesciană a avut rezultate pozitive în primul rând prin consolidarea sistemului de pace instituit la Versailles şi a poziţiei României în Europa în acea perioadă. Totodată diplomatul român a atenţionat în legătură cu marele pericol reprezentat de fascism chemând la unitate marile puteri europene şi Uniunea Sovietică pentru a elimina această ameninţare. Astfel considerăm că politică marilor puteri a eşuat în faţa statelor revizioniste şi în special a Germaniei. Titulescu afirma: „eu când mă bat nu sunt obişnuit să ies învins” însă sublinia ideea potrivit căreia „cea mai mare victorie este victoria asupra noastră înşine, fără de care cu greu putem păşi înainte”⁴⁵.

Susţinând impunerea „forţei dreptului” în dauna „dreptului forţei” în relaţiile internaţionale, autor al formulei „indivizibilităţii păcii”, pronunţându-se pentru respectarea suveranităţii şi egalităţii în drepturi a tuturor statelor, pentru „spiritualizarea frontierelor”, ideile lui Titulescu rămân de mare actualitate. După cum însuşi afirma ”ideile nu mor odată cu cei ce le întrupează”⁴⁶.

Victoriosul Titulescu a prevestit declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, cu urmările sale dezastruoase pentru întreaga umanitate.

Preşedintele Academiei Diplomatice Internaţionale, Frangulis, spunea despre Titulescu că: „ a fost, poate, cel mai mare diplomat al timpului său „⁴⁷ care „a reuşit să rămână român fiind în acelaşi timp european”.⁴⁸ Sugestive sunt şi cuvintele lui Paul Valéry despre Titulescu „ A fost poate singurul om extraordinar pe care l-am întâlnit”⁴⁹.

Obiectivul principal al diplomatului Titulescu a fost păstrarea independenţei, a integrităţii teritoriale a României şi afirmarea acesteia pe plan internaţional: ”Viaţa mea – spunea Titulescu- a fost o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viaţa lumii, apărându-I, totodată, interesele naţionale”⁵⁰. Este unul dintre obiectivele importante îndeplinite de „Titus”, aşa cum era cunoscut Titulescu în perioada interbelică.

Concluzii

Nicolae Titulescu, atât ca profesor cât şi ca diplomat, rămâne una dintre personalităţile perioadei interbelice.

Astfel, după cum am subliniat în text, profesorul Titulescu se pronunţa pentru eliminarea metodelor învechite de predare a cursurilor, conceperea unor prelegeri atractive, sublinierea caracterului de ştiinţă socială a dreptului. În activitatea didactică, viitorul ministru român de externe s-a călăuzit după principiile eticii profesionale. Titulescu solicita renunţarea la considerarea textului de lege ca obiect exclusiv al cursurilor şi punerea accentului pe latura socială şi economică a ştiinţelor juridice⁵¹.

Obiectivul principal al diplomatului Titulescu a fost păstrarea independenţei, a integrităţii teritoriale a României şi afirmarea acesteia pe plan internaţional, obiectiv pe care l-a dus la îndeplinire.

Bibliografie
AGRIGOROAIEI, Ion, Basarabia în acte diplomatice 1711-1947, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2012.
ARHIVELE Naţionale Istorice Centrale, filiala Iaşi, Fond Universitatea „Al. I. Cuza”- Iaşi, Rectorat, dosar nr. 1/1904-1906; dosar nr. 10 A/1906-1907; dosar nr.101/ 1928; dosar nr.1/1935; Fond Universitatea „Al. I. Cuza”- Iaşi, Facultatea de Drept, dosar nr. 2257 bis; dosar nr. 2267 / 1907-1908; dosar nr. 2266.
BIBLIOTECA Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi – Fondul Colecţii Speciale, Arhiva 238-6, Carte poştală trimisă de Nicolae Titulescu către Brandea, secretarul Facultăţii de Drept din Iaşi, 6 februarie 1908.
BOŢESCU, Dan, Titulescu la Iaşi, în „Cronica”, Iaşi, nr.6/19 martie 1966.
BURDUJA, Ion, Nicolae Titulescu. Preocupări în domeniul învăţămîntului superior, în „Revista învăţămîntului superior”, anul al VIII-lea, 1966.
CUZA, A. C., Mai mult reprezentantul Genevei decât reprezentantul României la Geneva, în „Monitorul Oficial”, partea a III-a, Dezbaterile Parlamentului, Senatul (Sesiunea ordinară 1936-1937), nr.7, 15 decembrie 1936.
DELEANU, Elena, Activitatea didactică a lui Nicolae Titulescu, în Laurenţiu-Guţică Florescu, Dorin Teodorescu (coord.), Nicolae Titulescu. Eternitatea unui destin exemplar, Slatina, Editura Fundaţiei „Universitatea pentru toţi”, 2005.
FRANGULIS, A. F., A fost , poate cel mai mare diplomat al timpului său , în Pro şi contra Titulescu, (Cuvânt înainte de Potra G. George), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002.
GEORGESCU, Valentin, Al., Un text inedit al lui N. Titulescu despre cariera sa universitară, în „Studii şi cercetări juridice”, anul al XVII-lea,1972.
HERRIOT, Edouard, Politică în stil mare, în Pro şi contra Titulescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, p.272.
HRISCU, Marius, Une perspective critique sur l’activité diplomatique de Nicolae Titulescu (1932-1936), în „Transylvanian Review”, Cluj –Napoca, nr. 4, 2010.
HRISCU, Nicolae Titulescu şi relaţiile româno-sovietice (1932-1936), Cuvânt înainte semnat de Gh. Buzatu, Iaşi, Editura TIPO MOLDOVA, 2011.
IONAŞCU, Traian, Opera de drept civil a lui Nicolae Titulescu, în „Studii şi cercetări juridice”, anul al XI-lea , 1966.
IVĂNESCU, D., POPESCU, Emil, N. Titulescu – profesor la Iaşi, în Gh. Buzatu (coord.), Titulescu şi strategia păcii, Iaşi, Editura Junimea, 1982.
NĂSTASE, Adrian, Nicolae Titulescu – contemporanul nostru, Bucureşti, Editura Metropol, 1995.
TITULESCU, Nicolae, Observaţiuni asupra reorganisării facultăţilor de drept, Bucureşti,
Tipografia Ziarului „Cronica”, 1904.
TITULESCU, Cum trebuie să înţelegem educaţiunea juridică, Bucureşti, Tipografia Ziarului „Curierul Judiciar”, 1907.
TITULESCU, Programul analitic al Cursului de Drept civil pentru anul I, Bucureşti, Tipografia Ziarului „Curierul Judiciar”, 1905.
TITULESCU, Documente diplomatice, Bucureşti, Editura Politică, 1967.
http://cutiacuvechituri.wordpress.com/2012/03/26/viata-lui-nicolae-titulescu-film/ Nicolae Titulescu. Viaţa. Activitatea politică şi diplomatică. Film realizat de TVR Internaţional cu ocazia a 120 de ani de la naşterea lui Nicolae Titulescu (1882-1941).
http://www.titulescu.eu/nt/biografie

MARIUS HRISCU – Bursier postdoctoral Academia Română, Filiala Iași.

 sus