Realități românești

Apărarea națională – un domeniu de interes pentru mass-media românească
 

EUGEN LUNGU
[The University of South-East Europe – „Lumina”]

Abstract:
After the Romanian Revolution of 1989, the interest of mass-media the national defense increased significantly. In order to understand the way the issues of national defense ware reflected in mass-media, we intend to analyze three aspects: the role of the media in the integration of Romania in NATO; the media and the Romanian military participation in the missions beyond the national borders; „the press campaigns control” considered „vulnerable” to the national defense of Romania by the 2010 National Defense Strategy. We believe that the Romanian media can have an important role in raising the policy makers awareness with a view to improve the public policies for defense.

Keywords: national defense; media; National Defense Strategy; NATO; Romanian integration; press campaigns control; freedom of the press

În anii care au trecut după Revoluţia din decembrie ′89 mass-media românească a manifestat un interes permanent faţă de problematica amplă a securităţii naţionale, apărarea naţională fiind una dintre componentele importante ale domeniului securităţii care, nu de puţine ori, a reprezentat în toată această perioadă un pol de interes jurnalistic foarte important. Nu este deloc uşor să încercăm, chiar şi succint, o abordare a principalelor aspecte ale apărării naţionale care s-au oglindit în mass-media din România, în peste douăzeci de ani, mai ales datorită multitudinii şi diversităţii subiectelor mediatice circumscrise acestui domeniu, precum şi a unghiurilor diferite de abordare, fie că este vorba de presa scrisă, cea audio sau audio-vizuală. Totuşi, pentru a contura o minimă „imagine” despre problematica pe care ne-am propus s-o analizăm, vom încerca să ne referim la trei chestiuni importante ale domeniului apărării naţionale care au reprezentat pentru mass-media, în ultimile două decenii, repere semnificative ale activităţii jurnaliştilor români, atât prin importanţa „evenimentului” cât şi prin impactul produs în rândul marelui public. Astfel, pentru început vom încerca o scurtă abordare a rolului jucat de mass-media din ţara noastră pentru îndeplinirea dezideratului naţional de integrare a României în Alianţa Nord-Atlantică. În al doilea rănd, ne propunem sa scoatem în evidenţă modalitatea în care mass-media a oglindit şi continuă să prezinte participarea militarilor români la misiuni în afara graniţelor naţionale. Ultima parte a demersului nostru se referă la unul dintre subiectele îndelung mediatizate ale anului 2010 pentru mass-media românească – „campaniile de presă la comandă”¹ ca vulnerabilitate la adresa apărării naţionale României, aşa cum este stipulat în Strategia Naţională de Apărare² /2010. Analiza noastră, limitându-se doar la trei dintre aspectele importante ale domeniului apărării naţionale de după 1990, nu urmăreşte să surprindă întreaga „paletă” a evenimentelor consumate în Armata României, şi nici diversitatea punctelor de vedere jurnalistice şi controversele din mass-media cu privire la domeniul apărării naţionale a României. Acest lucru ar însemna un demers mult mai complex care ar necesita o analiză minuţioasă, a modului în care mass-media a reflectat întreaga problematică a apărării naţionale şi un spaţiu mult mai generos destinat acestui subiect. Ne propunem, aşadar, o succintă analiză grefată pe „binomul” mass-media-apărarea naţională a României, prezentând cele trei aspecte enunţate ceva mai înainte, iar în final să formulăm câteva concluzii viabile despre problematica abordată.

Mass-media şi succesul integrării euroatlantice

Referindu-ne la integrarea României în NATO nu putem să nu remarcăm succesul extraordinar al mass-mediei din ţara noastră care, înţelegând importanţa aderării la Alianţă, s-a angajat voluntar într-o adevărată campanie mediatică naţională în sprijinul integrării în toată perioadă de preaderare, începând cu 1993, când statul român a solicitat formal³ aderarea la Alianţa Nord-Atlantică şi până la 29 martie 2004, când România a devenit ţară membră NATO cu drepturi depline. Putem spune că mass-media românească s-a dovedit , în general, independentă în perioada de preaderare, sau mai bine spus a fost într-o „zbatere” continuă pentru a-şi lărgi sfera de libertate, iar în toată această perioadă cu siguranţă a încercat şi credem că a reuşit să fie în serviciul public. Şi mass-media din România, ca şi instiutuţiile democratice născute după decembrie 1989, şi-au propus să atingă cât mai repede un nivel de organizare şi funcţionare comparabile cu cele existente în statele democratice avansate. Astfel mass-media din România, din sectorul public şi privat, a devenit tot mai conştientă de faptul că „În ţările democratice, instituţia mass-media se reprezintă pe sine ca total independentă şi menită să acţioneze în numele interesului public”⁴. Nu ne putem imagina succesul integrării în NATO, iar apoi în UE, fără suportul enorm al massmediei care a acţionat consecvent pentru ca dezideratul „NATO şi UE”, circumscrise interesului naţional, să devină un fapt împlinit. Sprijinul popular foarte puternic în jurul ideii de a deveni stat membru al Alianţei Nord-Atlantice se datorează clasei politice⁵, aportului Armatei României pentru integrare şi cel puţin în egală măsură contribuţiei mass-mediei care a găsit căile cele mai eficiente pentru ca cetăţenii români să conştientizeze importanţa, pentru viitor, a integrării într-o organizaţie de apărare colectivă, în condiţiile în care România era un stat extrem de vulnerabil din punct de vedere al potenţialului să de apărare, după dizolvarea Tratatului de la Varşovia, în anul 1991. Am dori să precizăm că atunci când subliniem efortul depus de mass-media din România pentru integrarea în NATO avem în vedere sectorul mediatic public, în care includem şi segmentul mass-mediei militare, precum şi sectorul mass-media privat din ţara noastră. „Văzându-se fără aliaţi – se arată într-o lucrare despre strategia militară românescă – imediat după căderea Cortinei de Fier, România a trebuit să opteze, între a se orienta către Occident sau a rămâne neutră. Formula de neutralitate era combătută de imperativul tot mai evident al multinaţionalităţii în gestionarea stărilor de insecuritate şi de povara materială ce o presupun eforturile de securitate suportate exclusiv în context naţional. Orientarea spre vest a rămas, astfel, singura alternativă viabilă dar şi tradiţională”⁶. Rolul mass-mediei în întreaga perioada premergătoare primirii României în NATO a fost extrem de pozitiv datorită realizării unui „front comun” de voinţă jurnalistică privind integrarea în Alianţă, o adevărată „coaliţie mediatică” în jurul ideii de integrare, neexistând situaţii în care să se pună la îndoială faptul că opţiunea României spre lumea euroatlantică ar fi o alegere greşită. Analizând acum acea perioadă, credem că succesul mediatic pentru realizarea obiectivului strategic naţional al integrării în NATO a fost determinat în bună măsură de focalizarea massmediei pe mai multe „teme” cu impact major la nivelul marelui public, între care trei dintre ele merită remarcate în continuare. Ne referim în primul rând la „tema pericolului rusesc”, care după dispariţia Tratatului de la Varşovia devenea o realitate incontestabilă din perspectiva clasică a „balanţei puterii”, România râmânând un stat neâncadrat într-o organizaţie de securitate colectivă, ceea ce o făcea vulnerabilă în situaţia în care era ţinta unei agresiuni armate. Utilizarea cu succes a acestei teme în presa scrisă, audio sau audio-vizuală a avut şi avantajul existenţei unui „capital” de antipatie în societatea românească faţă de Rusia, considerată vinovată, mai ales în mediul politic şi academic, pentru cei 42 de ani de comunism pe care i-a parcurs România. Prezentarea Rusiei de către mass-media românească ca pe un stat care încă dispunea, chiar şi după dispariţia URSS în anul 1991, de un mare potenţial militar pe care l-ar putea întrebuinţa pentru a-şi lărgi, din nou, sfera de influenţă, a faptului că nu departe de graniţele naţionale sunt staţionate trupe ruseşti în Republica Moldova, sunt elemente care au contribuit decisiv la formarea unei opţiuni de masă pentru cetăţenii români în favoarea ideii de integrare în NATO. Dacă ne referim doar la unul dintre sondajele de opinie⁷ privind integrarea Romaniei în NATO, efectuat în perioada aprilie-mai 2002, cu doi ani înainte de a deveni ţară membră a Alianţei Nord-Atlantice, din care a rezultat că 76% din populaţie se pronunţă pentru integrarea în Alianţă, avem o parte a măsurii succesului pe care şi mass-media, în mod justificat, l-a obţinut. O a doua temă utilizată de mass-media în perioada de preaderare a fost „necesitatea apropierii de SUA”, fapt care era echivalent cu opţiunea de integrare a României în lumea euroatlantică şi abandonarea definitivă a apartenenţei la „Est”. Aceaastă temă a fost promovată de mass-media pe de o parte, într-o formă „nostalgică” (americanii care au fost „aşteptaţi” de români mai multe decenii), iar pe de altă parte ca obiectiv de interes naţional privind viitorul României într-o lume în care SUA devenise unica superputere globală. Cea de-a treia temă care a facilitat succesul aderării la NATO – „România este o ţară europeană alături de statele Europei de Vest”, este tema prin care mass-media a promovat ideea necesităţii „reconectării” României la Europa Occidentală, cea a vocaţiei noastre europene ca popor şi faptul că decalajul dintre estul şi vestul Europei nu poate fi eliminat decât prin integrarea în structurile europene şi euro-atlantice. Apreciem însă că, deşi succesul mass-mediei din România în „economia” aderării la NATO este incontestabil credem că această reuşită a avut cel puţin un efect nedorit, sau cum se spune în termeni militari, o „pagubă colaterală”. Despre ce este vorba? Credem că în mod neintenţionat (de altfel acest lucru nu se putea evita), din dorinţa de a se asigura suportul populaţiei şi succesul campaniei de integrare în NATO, mass-media a insistat pe tema pericolului rusesc la adresa securităţii României ceea ce a amplificat sentimentul antirusesc în rândul cetăţenilor români, contribuind în mod considerabil la răcirea relaţiilor româno-ruse. Efectele răcirii relaţiilor dintre Bucureşti şi Moscova la care şi mass-media a avut o importantă contribuţie după 1990, mai ales în perioada campaniei de aderare la NATO s-au resimţit şi continuă să se resimtă, mai ales în plan economic, în toată perioada care s-a scurs, începând cu admiterea formală a cererii de aderare a ţării noastre la NATO. Pe de altă parte, tot mass-media a creat falsa impresie pentru cetăţeanul român că integrarea în NATO ar fi o problemă predominant militară, ce revenea Ministerului Apărării Naţionale, dar a cărei soluţie era dictată din raţiunile politice preferenţiale ale unui Occident catolic şi protestant (vezi preferinţa din 1997 pentru grupul de la Vişegrad) şi nu din considerente meritocratice unde iarăşi în mod fals s-a creat percepţia că România şi armata ei şi-ar fi „facut temele” pentru integrare, iar Occidentul nu a fost suficient de înţelegător cu ţara noastră.

Misiunile militarilor în teatrele de operaţii – o permanentă provocare pentru mass-media

Al doilea aspect pe care ne-am propus sa-l abordăm, aşa cum precizam în partea introductivă, se referă la mass-media şi participarea militarilor români la misiuni în afara teritoriului naţional. Începând cu 1991 România a participat pentru prima dată cu forţe necombatante (un spital de campanie)⁸ la primul Război din Golf (Operaţia „Furtună în deşert”), iar acest gen de misiuni desfăşurate în afara graniţelor naţionale împreună cu multe altele cu un grad de risc sporit, continuă şi în prezent, conform obligaţiilor statului nostru, în teatrele de operaţii din Afganistan, Kosovo, Bosnia-Herţegovina, Irak etc. În cele două decenii de participare romănească la misiuni în teatrele de operaţii trebuie să menţionăm că un număr important de militari români au fost prezenţi, pe baza pricipiului rotaţiei, la misiuni sub mandat ONU, OSCE, NATO sau în cadrul unor coaliţii de state, ţara noastră încercând astfel să demonstreze în acest mod că este un „furnizor de securitate” care respectă angajamentele asumate. Mass-media a reflectat participarea militarilor români la aceste misiuni, atât în perioada de preaderare la NATO, dar şi după ce România a devenit stat membru al Alianţei. Putem remarca faptul ca, în general, presa din Romania a înţeles bine dificultăţile cu care s-a confruntat Armata României în „drumul” spre NATO şi a încercat să vină în sprijinul decidenţilor politici sugerând modalităţile prin care puteau fi adoptate politici în domeniul apărării care să accelereze procesul de integrare în Alianţă. Participarea jurnaliştilor la diverse activităţi organizate de Ministerul Apărării Naţionale (aplicaţii, exerciţii demonstrative, zile ale porţilor deschise, zile ale armelor, etc.) dar şi la misiuni organizate în teatrele de operaţii din Afganistan, Irak, Kosovo etc pentru a vedea nivelul de interoperabilitate al structurilor militare din Armata României dislocate în zone de conflict, au contribuit la o mai bună cunoaştere a situaţiei reale din armată, a nevoilor acestei instituţii dar şi a nivelului de profesionalism al militarilor români în comparaţie cu militarii din alte armate. O relaţie de lucru profesională s-a statornicit între structurile de relaţii publice din armată de la diverse eşaloane militare şi mass-media de la nivel local şi naţional, relaţie care a facilitat o bună informare a publicului larg cu privire obiectivele majore ale instituţiei militare, la activităţile care se desfăşoară în armată precum şi la participarea militarilor români la misiuni în teatrele de operaţii. În acest sens trebuie menţionat că îndeosebi după 1995 s-a format un corp de ziarişti specializaţi în probleme de apărare, acreditaţi la Ministerul Apărării Naţionale, care au reuşit să acumuleze o minimă experienţă în domeniu, unii chiar au absolvit cursuri de specialitate ceea ce în ansamblu a contribuit la calitatea informării şi articolelor pe această temă. Un subiect de presă care a prilejuit în mod deosebit după integrarea în NATO în 2004 lansarea de critici la adresa decidenţilor politici şi militari, l-a reprezentat dotarea cu tehnică de luptă a unor structuri militare româneşti combatante care participă la misiuni în teatrele de operaţii. Subiectul a fost reluat de multe ori atunci când s-au produs accidente nefericite în teatrele de operaţii în care şi-au pierdut viaţa în misiuni de luptă militari români, accentuându-se pe ideea dotării subunităţilor româneşti combatante cu tehnică de luptă învechită. Între timp, în ultimii ani, situaţia dotării cu armament şi tehnică de luptă a structurilor militare care sunt dislocate în teatrele de operaţii militare s-a îmbunătăţit considerabil. Totuşi, până în prezent în cei aproximativ 20 de ani de participări la misiuni în afara teritoriului naţional şi-au pierdut viaţa un numar de 19 de militari⁹, mass-media reacţionând de fiecare dată extrem de divers, de la reflectarea unor aspecte sensibile privind dimensiunea umană a evenimentului şi criticarea politicilor de înzestrare a Armatei pentru structurile combatante, la contestarea participării militarilor români la misiuni pe perioade foarte lungi. Dincolo de rolul pozitiv pe care mass-media îl are atunci când sunt sesizate anumite aspecte privind pregătirea şi dotarea cu tehnică de luptă a unor subunităţi militare combatante care participâ la misiuni în străinătate, considerăm că presa scrisă¹⁰, de exemplu, ar putea avea o contribuţie mai importantă la informarea publicului cititor cu privire la o serie de aspecte ale apărării naţionale, cun ar fi: statutul de ţară membă NATO, avantajele şi obligaţiile care derivă din această calitate; înzestrarea cu tehnică de luptă a structurilor militare combatante; pregătirea pentru luptă a militarilor români din toate categoriile de forţe ale armatei; lecţiile invăţate privind participarea la misiuni în tetrele de operaţii militare, etc. Nu putem să nu afirmăm faptul că, în afara instituţiilor publice din sfera mass-media care au atribuţii specifice privind informarea corectă a populaţiei cu privire la politicile publice şi evenimentele principale din domeniul apărării naţionale, ar fi de dorit, dar destul de greu de realizat, ca şi instituţiile mediatice private (aşa cum au facut-o foarte bine în perioada de aderare la NATO) să aibă o „consistenţă” mai mare în abordarea unor teme de informare a cetăţenilor cu diverse aspecte din domeniul apărării naţionale, de genul celor enumerate mai înainte. Credem că acest aspect, care va rămâne mereu ca un „frumos deziderat”, va fi mereu alimentat de un adevăr incontestabil: „Nu poate exista democraţie fără cetăţeni foarte bine informaţi”¹¹.

Campaniile de presă la comandă – un potenţial pericol pentru apărarea naţională?   

Referitor la „campaniile de presă la comandă” ca vulnerabilitate la adresa apărării naţionale a României, conform proiectului Strategiei Naţionale de Apărare /2010, am dori să afirmăm că includerea acestui aspect într-un document de importanţă fundamentală pentru domeniul apărării nu credem că era necesară, mai ales în condiţiile în care sintagme asemănătoare (”proasta guvernanţă”, de exemplu) nu se regăsesc în contextul acestui document. Imprecizia explicativă care a permis plasarea campaniilor de presă în dreptul vulnerabilităţilor la adresa apărării naţionale, chiar şi intr-un document în stadiul de proiect, precum şi aspectele de ordin juridic care ar decurge ulterior din acest lucru, a determinat o reacţie puternică şi justificată a celei mai mari părţi din mass-media românească împotriva acestui fapt pe care l-au calificat drept „un abuz al puterii” şi o încercare de a limita libertatea de opinie. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclmată la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, precizează la articolul 19 că „Orice individ are dreptul la libertate de opinie şi de expresie, ceea ce implică dreptul de a nu fi îngrijorat de opiniile sale şi pe acela de a căuta, primi şi răspândi, fără impunerea unor frontiere, informaţiile şi ideile prin orice mijloc de expresie”. Teama că mijloacele de comunicare ar putea fi supuse unui control mai strict din partea statului a fost şi este un subiect de actualitate pentru mass-media din statele care au facut parte din blocul comunist, având în vedere modul de manifestare al regimurilor totalitare care au reuşit să alimenteze populaţia, în timp, cu o ură profundă faţă de structurile statale, în general. Deşi uneori în discursul public sunt jurnalişti care exagerează pe tema „libertăţii mijloacelor de comunicare” tocmai ca statul să nu „cucerească” noi aliniamente, la nivelul specialiştilor în mass-media se cunoaşte că „dacă libertatea ar fi totală, s-ar ajunge la prostituarea mijloacelor de comunicare în masă, atât în sectorul informării, cât şi în cel al divertismentului”¹². Reacţia jurnaliştilor din România referitoare „problema” campaniile de presă la comandă a fost preluată şi la nivel internaţional, secretarul general al Federaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor, Aidan White, condamnând destul de categoric modul în care Bucureştiul a încercat să introducă această chestiune în proiectul Strategiei Naţionale de Apărare: „Încă o dată vedem un guvern care face o greşeală imensă prin folosirea legislaţiei anti-terorism pentru a pune cătuşe presei şi a stopa cercetările jurnalistice justificate asupra activităţilor guvernului. Problema aici este că avem un guvern care până acum nu a recunoscut rolul adecvat al presei într-o democraţie. Maniera în care jurnalismul este pus pe aceeaşi poziţie cu terorismul este potenţial periculoasă şi nu îşi are locul într-o ţară membră a UE”¹³. Pare puţin exagerat şi un astfel de punct de vedere, însă el se înscrie în logica prudenţială a massmediei care priveşte mereu cu suspiciune ideea de control din partea statului. Ar fi de dorit ca întreaga comunitate mass-media să fie de acord că „libertatea nu înseamnă abatere de la regulă sau absenţa regulilor. Libertatea de comunicare îşi găseşte limitele necesare în respectarea celorlalte drepturi şi libertăţi cu care trebuie să se pună de acord”¹⁴.

Dar dincolo de acest subiect de presă care a inflamat mass-media din România în vara anului 2010, despre care apreciem că a fost generat de lejeritatea cu care autorii proiectului strategiei au antecalculat impactul pe care ideea difuză de limitare a libertăţii de exprimare jurnalistică ar putea-o avea la nivelul liderilor de opinie din mass-media românească, credem că sunt necesare căteva precizări cu privire la libertatea presei, la anumite nuanţe ale acestui concept promovat in România ultimilor 21 de ani, cu efecte şi asupra vizibilităţii domeniului apărării naţionale. Considerăm că presa de după 1990 din Romănia, conform unor aprecieri ale diverşilor experţi străini, are un grad de libertate¹⁵ comparabil cel existent în ţări avansate, din acest punct de vedere. Pe acest fond însă, concomitent cu promovarea ideii de inseparabilitate a democraţiei de cea de presă liberă, nu de puţine ori şi în perimetrul mass-media au fost semnalate numeroase probleme, existând suspiciuni privind acţiuni deliberate de dezinformare a publicului cititor sau chiar campanii de presă comandate cu un anumit scop. Aş vrea sa ne referim la un „exemplu” mediatic care s-a consumat în anul 2010 pentru a susţine faptic ideea că în mass-media pot apărea sitaţii în care interesul naţional poate deveni un „concept periferic”. În noiembrie 2010 în cadrul emisiunii de televiziune „Profesioniştii” un foarte cunoscut om de presă, Ion Cristoiu, participant ca invitat a afirmat că a primit în decursul carierei sale o ofertă de a conduce un ziar, fără a-l nominaliza, contra unei remuneraţii financiare lunare şi unei prime de instalare extrem de generoase, comparative cu sumele vehiculate în state care au o situaţie economică superioară României. Explicaţia pe care cunoscutul om de presă a oferit-o cu privire la refuzul ofertei s-a referit pe de o parte, la „stupoarea” cu care a privit beneficiile financiare propuse de proprietarul ziarului, iar pe de altă parte la incapacitatea sa de a face o „presă la comandă”, cum în mod sigur i s-ar fi cerut după semnarea contractului de angajare. Aşadar, este un exemplu tipic, ca şi altele care au mai fost remarcate în mass-media, în care libertatea presei este „virusată” de anumiţi patroni de presă care consideră, în mod incorect şi cinic, că în domeniul mass-media important este sa obţii profit, chiar şi sub zodia cunoscutului machiavelism „scopul scuză mijloacele”. De altfel, este binecunoscut faptul că „Proprietatea asupra mass-media oferă posibilitatea de a influenţa conţinutul editorial, fenomen care variază însă de la un proprietar la altul”¹⁶.

Concluzii

Mass-media din România, atât din zona publică cât şi din cea privată, a demonstrat că a înţeles încă de la început că integrarea în NATO era un obiectiv de interes naţional şi a avut o contribuţie extrem de importantă la atingerea acestui deziderat, împlinit în primăvara anului 2004 – promovarea României în „lumea euroatlantică”. Un „bonus” special credem că revine mass-mediei private care, fără a avea obligaţia legală de a participa la campania pentru NATO, a demonstrat profesionalism şi responsabilitate contribuind în mare măsură la succesul acestei adevărate „campanii mediatice naţionale”. Una din motivaţiile politicilor editoriale promovate de instituţiile mass-media în această direcţie credem că a fost generată şi de nevoia de rating crescut, problematica referitoare la Alianţa Nord-Atlantică şi la apărarea naţională facilitând acest lucru. Considerăm că modul în care toată mass-media românească a acţionat pentru ca „obiectivul NATO” să fie îndeplinit reprezintă un exemplu relevant în care acest deziderat, circumscris interesului naţional al României, a fost înţeles perfect de către întreaga comunitate mass-media. De asemenea credem că şi în problema participării militarilor români la misiuni în teatrele de operaţii, mass-media din România a avut şi are un rol pozitiv, abordările jurnalistice pe această temă contribuind treptat la cunoaşterea unei „altfel de Românii”, situată la mii de kilometri distanţă, dar şi la sensibilizarea în ultimii ani a decidenţilor din domeniul politic şi al aparării naţionale privind ameliorarea politicilor publice care vizează Armata României. Cu siguranţă că, în calitate de specialişti în studii de securitate şi consumatori ai „produselor” mediatice simţim nevoia ca presa, în primul rând cea din sectorul public care are anumite responsabilităţi în acest sens, să continuie prezentarea unor idei promovate în perioada 1993-2004 în campania de integrare în NATO şi să informeze mai în detaliu cum funcţionează NATO ca organizaţie de apărare colectivă, care sunt mecanismele de luare a deciziilor în cadrul Alianţei, pentru a auzi cât mai rar pe stradă întrebări de genul „Ce căutăm noi, romănii, în Afganistan?”. În acest sens, cel puţin una din concluziile unei cercetări realizată în anul 2002 pe tema modului în care se reflectă în mass-media din Romănia problematica integrării europene este valabilă şi astăzi: „Presa este văzută ca tratând evenimentele legate de integrare în mod obiectiv, pozitiv însă acestea sunt prezentate ca ştiri şi mai puţin ca analize sau comentarii în profunzime”¹⁷.

Credem că, în forma sa finală Strategia de Apărare Naţională va ţine seama de dezbaterile care au avut loc în mass-media românească în anul 2010 şi va elimina precizarea referitoare la campanile de presă la comandă, ca vulnerabilitate la adresa apărării naţionale. Însă, chiar dacă suntem de acord cu această corecţie, nu putem să nu subliniem că şi mass-media de la noi, după modelul existent în democraţiile avansate ale lumii, trebuie supusă permanent supravegherii publice iar în România care este încă o democraţie insuficient consolidată se simte nevoia eficientizării activităţii instituţiilor statului care veghează la respectarea legalităţii în toate sectoarele vieţii economico-sociale. Nu putem să nu fim de acord cu Claude-Jean Bertrand când afirma că „o libertate totală a mijloacelor de comunicare ar fi intolerabilă”¹⁸. Oricine se poate întreba, cu ce ar fi dăunătoare o totală libertate a masmediei? Ar fi suficient să ne imaginăm care ar fi efectele în spaţiul public dacă s-ar permite massmediei să promoveze mesaje rasiste, şovine, xenofobe etc şi atunci am realiza, în mod sigur, dacă o libertatea totală a massmediei ar fi de dorit. Suntem de acord că mass-media nu trebuie niciodată pusă la zid pentru că ar fi un atentat la statul democratic, însă ideea de „igienizare” a unei părţi a presei din România a fost enunţată de multe ori de lideri importanţi din mass-media românească, idee pe care şi noi o considerăm de actualitate. Aşadar, în general vorbind despre tematica analizată pledăm pentru instituţii mass-media care să abordeze în mod corect domeniul apărării naţionale a României, care să nu se simtă hărţuite de autorităţile statului dar care, în acelaşi timp să nu aibă nimic de-a face cu conceptual de „presă comandată”, din interiorul sau din afara graniţelor naţionale. Deşi în anumite state cum ar fi Marea Britanie unii autori apreciază că „presa are o reputaţie îndoielnică”¹⁹ iar „în SUA trei sferturi dintre utilizatori au o încredere limitată în mijloacele de comunicare în masă”²⁰, noi continuăm să credem că procesul de consolidare a instituţiilor democratice din România, care nu s-a încheiat odată cu intrarea în NATO şi UE, are nevoie de o presă situată la un standard de calitate cât mai înalt care să informeze corect marele public cu privire la problematica apărării naţionale şi care să influenţeze pozitiv organele de decizie politică şi militară, pentru continuarea proceselor de reformă în Armata României.

BIBLIOGRAFIE
ARSENIE Valentin şi BOTEZATU Petre – coordonatori, împreună cu un colectiv, Strategia militară românească în epoca modernă, (Bucureşti : Editura Nummus, 1999);
BALLE Francis, coordonator, Larousse. Dicţionar de media (Bucureşti: Univers enciclopedic, 2005);
BERTRAND Claude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, (Iaşi: Editura Institutul european, 2000);
BLAND Michael, THEAKER Alison, WRAGG David, Relaţiile eficiente cu mass media, traducere de Nicu Pană, (Bucureşti: Comunicare.ro, 2003);
Strategia Naţională de Apărare pe site http: //www.presidency.ro/static/ordine/SNAp/SNAp.pdf
http: //www.scritube.com/jurnalism/Integrarea-europeana-in-massme85451.php
http: //www.napocanews.ro/2010/10/romania-dupa-papua-noua-guinea-si-burkina-faso-la-capitolul-libertatea-presei.html
http: //www.romanialibera.ro/actualitate/media/waz-euobserver-este-presa-o-amenintare-pentru-securitatea-romaniei-192113.html
http: //www.apid.snspa.ro/Avizier/Programe%20analitice/Spatiul%20public%20european/Tematica%20Master%20Nou/Pregatirea%20Romaniei%20pentru%20aderarea%20la%20NATO.doc

EUGEN LUNGU – Lector univ.drd., Universitatea Europei de Sud-Est „LUMINA”.

 sus