Realități românești

Discursul identitar maghiar în România postcomunistă¹
 

MONICA ANDRIESCU
[Babeș-Bolyai University, Cluj-Napoca]

SERGIU GHERGHINA
[GESIS Köln]

Abstract:
This article explores the political aspects of national minority identity by analyzing the discourse of the political representative of the Hungarian minority in post-communist Romania (the Democratic Union of Hungarians in Romania). Political discourse (party programs, parliamentary debates) and document analysis are used to illustrate two levels of discourse: symbolic and substantive. The article shows that elite discourse has shaped the political role and claims of the Hungarian minority, which influenced the minority nation-building process, as well as the content of the diversity accommodation framework in post-communist Romania.

Keywords: identity politics; minorities; discourse; mobilization; Romania

Introducere

Timp de mai mult de două decenii priorităţile statelor din regiunea postcomunistă central şi est europeană au fost reprezentate de reforma şi stabilitatea politică şi economică, aderarea la NATO sau UE, soluţionarea tulburărilor sociale, lupta împotriva corupţiei sau depolitizarea şi eficientizarea sistemului judiciar. Prin urmare, relaţiile interetnice în general au fost pe plan secund, iar extinderea cadrului drepturilor minorităţilor, în particular, a fost marginală (cu unele excepţii în Letonia sau Slovacia). Deşi această situaţie este similară în cazul României, un număr considerabil de articole şi cărţi au fost scrise pe tema relaţiilor interetnice. Accentul a fost pus cu precădere pe relaţiilor româno-maghiare. Totuşi, una dintre temele cărora nu li s-a acordat atenţia meritată este analizarea configurării discursive antagoniste a identităţilor politice a etnicilor români şi maghiari şi repercusiunile acesteia pentru sistemul politic.

Acest articol suplimentează literatura existentă în domeniu şi abordează discursul identitar cu referire la drepturile lingvistice şi de autonomie ale minorităţii maghiare. Identitatea este unul dintre cei mai puternici catalizatori ai acţiunilor politice contemporane, în special în societăţile multietnice, cu relaţii conflictuale circumscrise istoric, iar explicarea consecinţelor controverselor identitare pentru spaţiul politic este esenţială funcţionării democraţiei. Acest articol investighează evoluţia discursului identitar maghiar în ultimele două decenii. Deşi diversitatea etnică a României include alte 19 grupuri ale minorităţilor naţionale, prezentul studiu se axează pe minoritatea maghiară, deoarece aceasta este cea mai numeroasă comunitate etnică (datele recensămintelor naţionale) şi a fost cea mai activă din punct de vedere politic. Obiectivul acestui articol este investigarea elementelor definitorii ale identităţii politice maghiare reliefate în discursurile elitelor politice din cadrul Uniunii Democratice Maghiare din România (UDMR) – ca principal reprezentant politic. Studiul este fundamentat pe o serie de perspective teoretice şi empirice² ce concordă în ceea ce priveşte importanţa gestionării conflictelor interetnice pentru stabilitatea şi consolidarea democratică. Ca metodologie de lucru utilizăm analiza de discurs (a celor din legislativ) şi de document a materialelor oficiale ale UDMR elaborate în limba română.

Relevanţa acestei analize este preponderent teoretică. Deşi identitatea a fost pe larg cercetată din perspective socio-psihologice şi istorice³, cercetarea din perspectiva ştiinţei politice a fost destul de reticentă faţă de studiile identitare şi potenţiala lor importanţă pentru explicarea acţiunilor socio-politice ale grupurilor majoritare sau minoritare. Cu excepţia studiilor de politici comparate care au analizat identitatea etnică sau naţională ca factor determinant al conflictului interetnic violent, cercetarea în domeniu nu a acoperit până în acest moment întregul spectru al semnificaţiei identităţii politice minoritare (actori, mecanisme, consecinţe predictibile şi/sau neintenţionate) ca reprezentând un factor explicativ cheie pentru revendicările minorităţilor naţionale sau pentru comportamentul lor politic şi social.⁴ Acest spaţiu de cercetare care nu este încă pe deplin acoperit include şi relaţiile postcomuniste româno-maghiare.

Prima secţiune a articolului prezintă cadrul teoretic şi conceptual care stă la baza analizei discursive realizate. Noţiuni precum comunitate politică, identitate naţională sau rolul elitelor în procesul de formare a identităţilor sunt discutate în detaliu. Cea de-a doua secţiune investighează cronologic evoluţia discursului identitar maghiar în România postcomunistă accentuând tendinţele observabile la nivel macro. Următoarele două secţiuni includ analiza sistematică a discursului identitar al UDMR axat pe problematica lingvistică şi autonomiei. Concluziile acestui articol rezumă principalele observaţii şi schiţează câteva direcţii ulterioare de cercetare.

Cadrul teoretic şi conceptual

Conceptul de comunitate politică nu a fost aprofundat în studiile care au analizat relaţiile româno-maghiare. Unul dintre puţinele analize despre subiect menţionează că valorile, cultura politică sau identitatea naţională şi politică a maghiarilor diferă de cea a populaţiei majoritare.⁵ Recunoscând valoarea conceptului de „patriotism constituţional”⁶, acest studiu consideră că o separare clară între politică şi cultură rămâne evazivă în situaţii practice şi nu rezolvă pragmatic dilema loialităţii de natură civică, respectiv etnică. În esenţă, aceste coordonate descriu un cadru în care interacţiunile între diferite grupuri etnice se decuplează de istoricizarea trecutului. 

Identitatea politică reprezintă acel nivel al identităţii colective a unui grup care cuprinde şi transmite revendicările sale politice, precum şi comportamentul său politic. Aceasta este văzută drept un construct social, o reprezentare mediatizată prin intermediul limbajului şi simbolurilor.^â Identitatea naţională, în schimb, corespunde unui domeniu oarecum diferit de investigaţie, deoarece cuprinde trăsăturile identitare ale unui grup care se referă la cultura, tradiţiile, religia sa. Puterea este privită drept „o proprietate a relaţiilor între grupuri sociale, instituţii sau organizaţii”,⁸ şi puterea socială ca fiind caracterizată prin „controlul exercitat de către un grup sau o organizaţie asupra acţiunilor şi / sau minţii (membrilor) unui alt grup, limitând astfel libertatea de acţiune a celorlalţi, sau influenţându-le cunoştinţele, atitudinile sau ideologiile”.⁹

Potrivit constatărilor diferitelor analize, cei mai importanţi exponenţi ai discursului sunt instituţiile de stat, un mecanism care asigură „forme prestabilite de reproducere a puterii”.¹⁰ Mai mult decât atât, conform teoriei lansată de Teun van Dijk, un grup dominant exercită puterea prin cogniţie. Elitele politice – aflate la putere sau în opoziţie – având nevoie de sprijinul electoratului, îşi exercită funcţia de mobilizare în principal prin intermediul retoricii folosite. Prezentul studiu susţine faptul că discursul este întotdeauna încadrat într-un mod care legitimează acţiunile celui care îl propune în faţa electoratului său. Acest lucru nu semnifică, cu toate acestea, faptul că elementele discursive rămân neschimbate sau că teme alternative nu sunt încorporate în conformitate cu circumstanţele politice contextuale. Cu toate acestea, în domenii precum relaţiile interetnice, discursul elitei politice configurează un anumit tip de identitate politică pentru aceia pe care (susţine că) îi reprezintă şi, implicit, pentru cei a căror putere o contestă.

Schimbarea – ca proces socio-cultural – este un element strategic al acestei analize, find este profund corelată cu rolul elitelor pentru următorul motiv: elitele constituie un factor major în procesele politice, sociale sau culturale de transformare. În definiţia lui Wilber Moore, schimbarea socială este percepută ca o „modificare semnificativă a structurilor sociale”,¹¹ pe care acesta le-a definit ca „modele de acţiune şi interacţiune socială”.¹². În ceea ce priveşte elitele, această analiză se încadrează în tradiţia de cercetare care studiază modelele comportamentale şi de luare a deciziilor aparţinând elitelor.

În ceea ce priveşte relaţia dintre elite şi schimbare, discursul politic este un element cheie. Căutând stabilitatea socială şi politică, rolul elitelor poate fi acela de obstrucţionare, sprijinire sau consimţire. Discursul deţine, astfel, o funcţie centrală: marcarea apartenenţei şi a identităţii. Discursul configureaza relaţiile sociale şi politice, trasând astfel limitele care separă membrii acelui grup de membrii altor grupuri. Datorita acestor motive, discursul nu este o construcţie rigidă cu excepţia cazului în care acest lucru este scopul său predeterminat. Discursul este un factor mobilizator, cu un potenţial foarte ridicat în acest sens, fiind astfel – într-o oarecare măsură – explicativ pentru acţiunile colective. Acesta oferă un ajutor semnificativ în confirmarea distanţelor sociale, dar se poate dovedi, de asemenea, un mijloc puternic de a genera cooperare între două sau mai multe grupuri sociale. Elitele pot construi identitatea politică a celor pe care îi reprezintă, prin utilizarea discursului ca instrument de putere. Identitatea politică, exprimată prin discursul politic este semnificativă pentru împuternicirea  politică (empowerment). Ea devine motorul care favorizează revendicările de natură politică.

Din această perspectivă, studiul de faţă analizează importanţa discursului elitei politice în creşterea sau reducerea diferenţelor existente între grupuri. În cazuri cum ar fi relaţiile conflictuale dintre majorităţi şi minorităţi etnice, trecutul istoric influenţează puternic atitudinile şi comportamentul prezent atât la nivel social cat şi politic. Această realitate conferă cu atât mai multă putere discursului politic în (re)interpretarea trecutului în conformitate cu obiectivele contemporane, în special dacă avem în vedere scopul său principal: obţinerea şi menţinerea puterii politice. În situaţia în care cei cărora li se adresează discursul nu au suficiente instrumente cognitive pentru a recunoaşte încercările de manipulare, consecinţa probabilă este aceea că discursul va genera sau menţine un sistem de gândire care va determina acţiunile zilnice individuale (sau colective). Acest lucru este, prin urmare, unul dintre motivele cele mai importante pentru care discursul politic ar trebui să fie analizat cu atenţie.

Evoluţia contextuală a discursului identitar

Pe parcursul primilor ani ai perioadei post-comuniste (1990-1996), relaţiile româno-maghiare au fost predispuse la o escaladare a conflictului şi au fost marcate de o absenţă aproape integrală a cooperării. În general, atitudinea partidelor politice româneşti faţă de UDMR a fost aceea de a privi acest partid ca pe un element marginal pe scena politică. Excluse fiind de la masa negocierilor, revendicările UDMR au escaladat şi s-au conturat in jurul principiului autonomiei. În consecinţă, retorica UDMR a radicalizat opoziţia politicienilor români faţă de acordarea unor drepturi extinse pentru minorităţi (incluzând exercitarea drepturilor lingvistice în educaţie şi administraţia publică).

După 1996, datorită convergenţei unor factori interni şi externi, elitele româ­neşti şi maghiare politice au intrat într-o nouă etapă: cooperarea. Schimbarea la nivelul discursului politic întreprinsă de UDMR după 1996 este relevantă din următoarele puncte de vedere: în primul rând, UDMR a fost dispusă să negocieze (ca şi majoritatea partidelor politice româneşti) şi în al doilea rând, şi-a asumat un rol în coaliţia de guvernare, fapt ce a implicat o serie de responsabilităţi faţă de întreaga populaţie a României nu doar faţă de minoritatea maghiară. Fiind parte a Guvernului, contestarea de către UDMR a fundamentelor statului român (caracterul său constituţional consfinţit drept naţional, unitar şi indivizibil) devenea dificilă. Această consecinţă poate fi generalizată ca atestând faptul că includerea partidelor etnice în coaliţiile de guvernare are tendinţa de a reduce amploarea revendicărilor acestora, în timp ce excluderea lor are tendinţa de a provoca fenomenul opus. Această presupunere poate fi verificată în cazul României şi nu numai.

Discursul UDMR a stabilit începând din 1990 mai multe obiective-cheie care au fost considerate ca fiind vitale pentru apărarea identităţii maghiare: învăţământ în limba maternă sprijinit de stat la toate nivelurile, drepturi lingvistice în administraţia publică locală, mass-media şi sistemul judiciar, restituirea bunurilor confiscate de regimul comunist de la cultele religioase, precum şi înfăptuirea autonomiei culturale şi teritoriale. Analizând situaţia actuală din punct de vedere normativ, singurele drepturi care nu au fost încă atinse sunt cele referitoare la autonomie (incluzând aici crearea unei universităţi maghiare cu finanţare de stat). Privind pragmatic, reglementările existente sunt deficitare din punct de vedere al implementării.

Deşi diferite elemente retorice au fost mai mult sau mai puţin accentuat în discursul UDMR, trebuie remarcată consecvenţa cu care elitele partidului¹³ şi-au susţinut poziţia şi au negociat extinderea cadrului drepturilor minorităţilor. Această consecvenţă a determinat mobilizarea electoratului maghiar. Deşi criticat pentru compromisurile sale cu elitele politice româneşti şi presupusa flexibilitate retorică, UDMR a contribuit în mod semnificativ la realizarea multora dintre promisiunile sale. Dovezile cele mai elocvente sunt cele 175 de elemente normative care conţin dispoziţii referitoare la drepturile minorităţilor¹⁴, multe dintre acestea determinând schimbări substanţiale pozitive pentru toate cele douăzeci de minorităţi naţionale din România, nu numai pentru cea maghiară. Este evident însă că fără cooperarea partenerilor săi de coaliţie, UDMR nu ar fi putut să aprobe actele normative în Parlament. Este la fel de adevărat şi faptul că dialogul român-maghiar a fost încurajat de presiunile internaţionale, în special în anticiparea integrării României în vedere NATO şi în UE.

Prezenta analiză are în vedere existenţa unui decalaj între revendicările maghiarilor şi disponibilitatea românilor în a face concesii. În timp ce din perspectiva elitelor politice româneşti, maghiarii dispun deja de un nivel foarte ridicat al drepturilor, aceştia din urmă adoptă o altă poziţie, susţinând că instituţiile le reprezintă interesele in mod limitat, lăsând astfel neasistate nevoile lor specifice, legate de identitate. În conformitate cu configuraţia prezentă a identităţii politice, maghiarii revendică integrarea colectivă şi capacitatea de a lua decizii politice în domeniile specifice de interes, în timp ce românii recunosc şi sunt de acord doar cu o formă de integrare individuală, non-colectivă şi ne-autonomă. Eşecul elitelor româneşti şi maghiare de a recunoaşte greşelile istorice şi contemporane şi de a adopta o abordare auto-critică a propriei istorii naţionale va oferi suport abordărilor conflictuale. Având în vedere aceste aspecte, următoarele secţiuni se axează pe două  dintre elementele cheie ale retoricii UDMR – drepturile lingvistice şi autonomia.

Drepturile lingvistice în educaţie şi administraţia publică locală

Antagonismul interetnic din România postcomunistă a fost încadrat – prin acţiunile si poziţionările elitelor reprezentative – în termeni politico-instituţionali. Revendicările UDMR au fost construite într-un mod care contestă viziunea elitelor politice româneşti asupra proiectului etnocentric şi centralist de constructie a statului. Printr-o parte semnificativă a revendicărilor sale privind drepturilor minorităţilor, UDMR a contribuit la modelarea sistemului instituţional românesc în aspectele sale care privesc învăţământul, administraţia, justiţia şi domeniul audio-vizualului. Convergent cu reglementările impuse de UE, impactul a fost semnificativ din punct de vedere normative (cu întârzieri semnificative din punct de vedere al implementării). Următoarele două secţiuni vor reflecta asupra revendicărilor legate de utilizarea limbii materne în educaţie şi în relaţia cu autorităţile administraţiei publice locale ca având relevanţă mare pentru natura politică a identităţii maghiare.

Educaţia în limba maternal
Unul dintre cele mai importante momente în relaţiile româno-maghiare din perspectiva articulării şi clarificării revendicărilor a fost reprezentat de dezbaterile privind revizuirea Legii învăţământului din 1995. UDMR s-a opus în Parlament acestei legi datorită caracterului său limitat în ceea ce priveşte învăţământul în limba maternă. În urma negocierilor în cadrul cărora poziţia politică a UDMR a avut o greutate semnificativă – dobândită în urma alegerilor generale din 1996 – legea învăţământului a fost modificată în 1997 şi 1999, integrând prevederi relevante pentru învăţământul în limba maternă a minorităţilor naţionale (Hotărârea de Guvern nr. 36/1997 şi Legea nr 84/1995, republicată în decembrie 1999). UDMR a susţinut că în forma adoptată în 1995, legea învăţământului „consolidează caracterul unitar, etatist, centralizat al sistemului de învăţământ”¹⁵ şi ignoră interesele comunităţii maghiare, „desconsiderând dreptul său constituţional de a fi beneficia de educaţie în limba maternă”.¹⁶ Condamnând faptul că „prevederile legii sunt formulate în spiritul statului naţional unitar şi exclusivismului naţional”,¹⁷ UDMR a susţinut faptul că procesul de învăţământ este mai dificil pentru copiii a căror limbă maternă nu este cea română.

Disputa privind învăţământul în limba maternă la nivelurile inferioare de educaţie a fost însă redusă în comparaţie cu cea privind învăţământul superior în limba maghiară, caz în care perspectivele rămân diametral opuse chiar şi după douăzeci de ani de la căderea comunismului. Confruntarea discursivă iniţială majoră este plasată în anii 1997-1998, fiind continuată apoi ocazional, şi atingînd un nou vârf al intensităţii în anul 2006. Afirmaţia de bază a UDMR a fost că obiectivul de reproducere culturală a elitelor maghiare poate fi pe deplin satisfăcut doar prin existenţa unei universităţi maghiare de stat separate care să beneficize de autonomie în luarea deciziilor şi utilizarea fondurilor. Înfiinţarea unei universităţi maghiare de stat independente are ca scop obţinerea „independenţei în ceea ce priveşte luarea deciziilor, structura şi aspectele financiare ale învăţământului superior a deja existentei linii maghiare, consolidarea structurilor existente, crearea autonomiei interne, crearea unui sistem de facultăţi maghiare la Universitatea Babeş-Bolyai”.¹⁸ Pentru a-şi susţine revendicările referitoare la învăţământul superior în limba maghiară, UDMR a evocat dreptul de a utiliza limbile minoritare ca reprezentând „un element al dreptului de păstrare a identităţii, [...] un drept universal al omului în statele în care trăiesc minorităţi etnice tradiţionale. Acest drept îndeplineşte cerinţele de bază ale statelor democratice, reprezintă un drept constituţional şi de asemenea un mijloc împotriva asimilării”.¹⁹

Ca atare, restabilirea unei universităţi Bolyai separate şi independente a fost şi continuă să fie considerată de către UDMR drept o „compensaţie istorică”²⁰, un drept pe care „comunitatea maghiară nu îl va abandona niciodată”.²¹ În afara justificării sale istorice, UDMR a considerat restabilirea universităţii maghiare independente ca un drept la egalitatea de şanse. Educaţia reprezintă în cele mai recente exemple ale discursului UDMR „dorinţa de independenţă, având în vedere obiectivul de a crea un sistem de învăţământ în limba maternă, pe baza auto-guvernării locale”.²² Medierea celor două poziţii opuse a fost imposibilă, din moment ce ambele părţi (atât politicieni cât şi reprezentanţi ai Universităţii Babeş-Bolyai) au fost de neclintit. Acest lucru a dus la imposibilitatea stabilirii unui dialog constructiv pe această temă.

Reticenţa elitelor româneşti de a face „compromisuri” în acest domeniu poate fi explicată prin revendicările maghiarilor invocate în acest caz: trecerea graniţelor de la domeniul educaţiei în cel al politicii. Autonomia în luarea deciziilor în domeniul învăţământului superior a fost percepută ca reprezentând o provocare pentru ordinea politică a statului român, una care s-a dovedit imposibil de depăşit. Pe de altă parte, refuzul UDMR de a se mulţumi cu un sistem binar de luare a deciziilor în învăţământul superior marchează reticenţa de a accepta metoda co-deciziei ca soluţie pentru medierea conflictelor româno-maghiare.

Un nou pas făcut în direcţia propusă de UDMR este versiunea Legii Învăţă­mântului aflată în vigoare până în ianuarie 2011 şi care aduce câteva modificări substanţiale educaţiei în limba maternă. Ne vom referi doar la trei dintre ele a căror importanţă este măsurată prin continuitatea pe care au avut-o pe lista revendicărilor UDMR (încă de la începutul anilor ’90). Prima este cea care permite predarea limbii şi literaturii române „pe tot parcursul învăţământului preuniversitar după programe şcolare şi manuale elaborate în mod special pentru minoritatea respectivă”.²³ Cea de-a doua se referă la predarea geografiei şi istoriei României în limbile materne ale minorităţilor naţionale în cazul învăţământului primar, gimnazial şi liceal cu predare în limbile minorităţilor naţionale „după programe şcolare şi manuale identice cu cele pentru clasele cu predare în limba română, cu obligaţia transcrierii şi a însuşirii toponimiei şi a numelor proprii romaneşti şi în limba română”.²⁴ În final, legea prevede un rol mai însemnat pentru componenta locală a managementul educaţional, conducând în fapt la o autonomie crescută a acestui nivel în luarea deciziilor: „În cazul unităţilor de învăţământ cu secţii de predare în limbile minorităţilor […] numirea directorului se face cu consultarea organizaţiei care reprezintă minoritatea respectivă în Parlamentul României […]”.²⁵ Mai mult, Directorul unităţii de învăţământ „realizează conducerea executivă a acesteia”,²⁶ iar „[î]n cazul unităţilor de nivel gimnazial sau liceal cu predare in limbile minorităţilor naţionale, singulare în municipiu, oraş sau comună, se acordă personalitate juridică, indiferent de efectivul de elevi”.²⁷ 

Marcând o evoluţie vizibilă, Legea Învăţământului în vigoare în prezent²⁸ include câteva prevederi care au fost revendicate de UDMR încă de la începutul anilor `90. Cea mai importantă dintre acestea, care a antrenat opoziţia continuă a partidelor politice româneşti, este predarea istoriei şi geografiei României în învăţământul primar, gimnazial şi liceal în limbile minorităţilor naţionale în unităţile şcolare cu acest specific.²⁹ Conform legii, Limba şi literatura română este predată în cadrul învăţământului preuniversitar „după programe şcolare şi manuale elaborate în mod special pentru minoritatea respectivă”.³⁰ Acestor prevederi se adaugă altele privind posibilitatea studiilor de doctorat în limba maternă³¹ sau numirea directorilor unităţilor de învăţământ cu respectarea criteriilor etnice.³²

Concluzia acestor evoluţii este legată de importanţa contextului politic pentru realizarea dezideratelor unei minorităţi naţionale cu un proiect politic puternic conturat. În cazul de faţă, configuraţia sistemului de partide din România şi dispunerea spectrală a UDMR a permis acestuia jucarea unui rol pivotal în ultimele două decenii.

Administraţia publică locală
În ceea ce priveşte drepturile de utilizare a limbii materne în relaţiile cu administraţia publică locală, un aspect relevant este faptul că la momentul adoptării sale iniţiale (1991), legea privind administraţia publică locală nu conţinea referiri la utilizarea limbilor minoritare, fapt care a suscitat opoziţia vocală a UDMR. În termenii utilizării limbii în relaţia cu autorităţile administrative, limba română rămânea în acel moment singura opţiune (articolul 54). Versiunea revizuită a Legii Administraţiei Publice Locale a fost adoptată în 2001 (Legea. nr 215/2001). Aceasta a fost însoţită de un alt document normativ – Hotararea de Guvern privind aprobarea Normelor de aplicare a dispoziţiilor privind drepturile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale de a folosi limba maternă în administraţia publică locală, cuprinse în Legea privind administraţia publică locală (Nr. 1206/2001). Cu privire la articolul 17 (2001) – care prevedea faptul că „[î]n unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale sunt într-o proporţie care depăşeşte 20% din numărul de locuitori”³³ – Senatorul József Csapó menţionat că în fapt, legea „reglementează exercitarea unui drept fundamental: folosirea limbii materne în public”. UDMR a considerat acest lucru ca fiind un drept constituţional, aprobat de convenţiile internaţionale sau documentele pe care România le-a semnat şi ratificat şi pentru respectarea cărora şi-a luat angajamentul. Reprezentanţii UDMR în Parlamentul European au susţinut faptul că revizuirea Legii Administraţiei Publice Locale pune in aplicare un „principiu de bază al autonomiei locale”,³⁴ aceasta insemnand „descoperirea drumului european spre descentralizare”.³⁵ UDMR a adus şi alte elemente discursive correlate în discursul său – descentralizarea, regionalizarea şi consolidarea comunităţilor locale.

Discursul are două elemente definitorii pentru revendicările UDMR, care nu se suprapun în întregime: regionalizare şi autonomie. Primul concept este folosit ca un înlocuitor pentru acesta din urmă. Avand conştiinta faptului că autonomia (în special în formatul său teritorial) va continua să agite aceeaşi opoziţie fermă din partea tuturor partidelor politice româneşti, UDMR a utilizat în schimb retorica descentralizării şi regionalizării. Fiind în chip mărturisit cel mai important obiectiv, menţinerea identităţii naţionale a maghiarilor din România necesită descentralizarea organizării administrative a statului, astfel încât „administraţiile locale să poată funcţiona în baza principiului autoguvernării”.³⁶ Gradul de descentralizare susţinut de UDMR ar implica drepturi de auto-guvernare acordate comunităţilor locale, un mecanism care ar întări eficienta implementarii drepturilor minoritatilor si implicit consolidarea democratică. Astfel de îmbunătăţiri instituţionale ar putea – în perspectiva UDMR – să permită pe deplin dezvoltarea şi reproducerea identităţii maghiare în toate componentele sale (culturala, educaţională sau politică).

Dezideratul autonomiei

Autonomia – denumită uneori şi auto-determinare³⁷ – a fost un principiu expus constant începând cu începutul anilor ‘90. Al treilea congres al UDMR a reprezentat un moment-cheie din acest punct de vedere, întrucât acesta a fost momentul în care un model de autonomie a fost conceptualizat destul de vag şi introdus într-o formă structurată în programul partidului. Această concepţie asupra autonomiei a definit minoritaţea maghiară ca fiind o „comunitate politică”.³⁸ Treptat, cum o astfel de reprezentare a autonomiei dorite a intrat în antagonism pronunţat cu participarea la guvernare a UDMR, aceasta a primit un rol secundar, în timp ce alte elemente au avut prioritate (educaţia, utilizarea limbii materne în administraţia locală şi mass-media etc).

Pot fi identificate două etape importante în dezvoltarea revendicărilor pentru autonomie: una care poate fi în general localizată în perioada 1990-2002 şi a doua, care se extinde dincolo de această perioadă, până în prezent (2009). În timpul primei etape, conceptul de autonomie a evoluat ca o parte constitutivă a comportamentului UDMR pe scena politică românească. După 2002, cu toate acestea, revendicarea autonomiei nu este în totalitate legată doar de acţiunile UDMR, ci şi de cele ale facţiunilor din cadrul UDMR, care au format ulterior organizaţii maghiare oponente (Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania, Consiliul Naţional Secuiesc şi Partidul Civic Maghiar – PCM). Includerea în programul politic din 1993 a conceptului naţiunii partenere a fost un eveniment-cheie în procesul de evoluţie a sensului atribuit autonomiei în interpretarea UDMR. Acest lucru implică faptul că maghiarii (prin reprezentantul lor politic) au revendicat statutul politic al unei comunităţi care este parte constitutivă a statului, alături de comunitatea etnică română, trebuind să beneficieze, astfel, de drepturile şi obligaţiile rezultante. Autodeterminarea internă, integrată în programul 1993, a fost derivată din statutul politic pe care UDMR l-a pretins pentru comunitatea maghiara. Această perspectivă asupra autonomiei a apărut ca o posibilitate în timpul dezbaterilor privind adoptarea Constituţiei României (1991).

Cu toate acestea, conceptul tripartit al autonomiei prezentat în cadrul programului din 1993 este departe de a fi o definiţie concretă a autonomiei personale, locale şi teritoriale. Inevitabil, deşi deschis menit să o conteste din punct de vedere administrativ, viziunea UDMR asupra autonomiei a fost marcată de limitele prevăzute de Legea fundamentală. Prin urmare, abordarea UDMR s-a îndreptat către revendicările privind drepturile minorităţilor. Multe dintre aceste revendicări (dreptul de a folosi limba maternă în domeniul educaţiei, administraţiei publice, mass-media şi procedurilor judiciare, de reprezentare, de participare şi drepturile culturale) se bazează pe principiul autonomiei in luarea deciziilor.

O altă perioadă importantă este marcată de anii 1993-1996. În această perioadă, două tendinţe la fel de influente si-au pus amprenta pe evoluţia revendicărilor pentru autonomie. Pe de o parte, dialogul deficient româno-maghiar a încurajat o atitudine mai radicală din partea UDMR. Pe de altă parte, o altă tendinţă endogenă României, şi anume formarea Convenţiei Democrată din România (CDR) şi apropierea sa faţă de UDMR va rezulta în presiuni făcute asupra părţii maghiare de a diminua revendicările pentru autonomie. Rezultatul alegerilor din 1996 din România şi decizia câştigători de a include UDMR-ul în coaliţia de guvernare a determinat creşterea influenţei celei de-a doua tendinţe în interiorul partidului maghiar. O altă consecinţă a fost însă şi conturarea unei facţiuni în interiorul UDMR, formată din cei care nu au dorit să renunţe la autonomie ca una dintre cele mai importante revendicări pe termen scurt.

În perioada 2000-2004 UDMR nu a mai deţinut poziţii guvernamentale, însă a sprijinit partidul de guvernământ (PDSR / PSD) în Parlament. Autonomia şi-a păstrat rolul mai degrabă marginal în discursul oficial al UDMR până în anul 2002, când disensiunile interne au crescut şi au condus la separarea celui mai puternic grup care se opune discursului Preşedintelui UDMR Béla Markó, condusă de László Tőkés. În urma Congresului UDMR din 2003, Tőkés stabileşte bazele Consiliul naţional maghiar din Ardeal.³⁹ Programul partidului adoptat la al şaptelea Congres (Satu Mare, 31 ianuarie – 2 februarie 2003) a reafirmat faptul că protecţia identităţii şi a drepturilor maghiarilor din România sunt „posibile numai prin intermediul instituţiilor autonomiei stabilite în cadrul statului de drept”.⁴⁰

„Autonomia administraţiilor locale cu statut special”, este descris ca un statut care urmează să fie acordat acelor unităţi administrative unde locuiesc membrii ai minorităţilor naţionale în proporţie semnificativă şi care recunosc statutul sus-menţionat prin intermediul unui referendum.⁴¹ „Autonomia teritorială” este cea de-a treia dimensiune a planului UDMR privind instituţionalizarea sferelor autonome de luare a deciziilor în cazul maghiarilor, fiind descrisă ca o „asociere a administraţiilor publice locale”.⁴² Autonomia nu câştigă în claritatea definiţiei nici în cadrul acestui program, însă sunt vizibile câteva modificări, mai ales în legătură cu crearea discursivă a unei reţele interconectate între autonomie, descentralizare, subsidiaritate şi regionalizare.

Analiza discursului UDMR privind autonomia conduce la ideea că discursul despre autonomie se află în domeniul politicii simbolice mai degrabă decât în cel al acţiunii pragmatice şi susţinute menită să ducă la realizarea obiectivelor stabilite. În cazul UDMR, discursul simbolic privind aspiraţia definitorie a minorităţii maghiare – realizarea autonomiei – nu a fost susţinut de eforturi pragmatice extinse pentru menţinerea unui dialog valabil cu comunitatea maghiarăsau cea română. Mai mult, UDMR a eşuat până în acest moment în a propune spre dezbatere publică şi politică un plan concret pentru apropierea comunităţilor română şi maghiară.

Concluzii

Acest articol a analizat evoluţia discursurilor identitare maghiare din spaţiul politic românesc. Tipul de revendicări avansate de către UDMR a conturat lupta pentru drepturile minorităţilor ca fiind o formă de contestare prin mecanisme moderate a puterii politice. Optând pentru calea revendicărilor constituţionale, de natură parlamentară, UDMR a adaptat schemele de argumentare discursivă şi revendicările sale la contextul politic, mărindu-le sau micşorându-le nivelului. Adesea supus unor critici pentru această strategie, UDMR a afişat un discurs dublu. Pe de o parte, obligat de necesitatea de a menţine o anumită mobilizare a electoratului maghiar, UDMR a accentuat obiectivul său declarat pe termen lung: autonomia (în învăţământul superior, în sfera culturală şi administrativă). Pe de altă parte, datorită deciziei sale de a participa la guvernare şi / sau în cadrul coaliţiilor parlamentare în perioada 1996-2008, UDMR a fost conştient de faptul că discursul care a fost orientat în primul rând la destinatarii român (elitele politice şi / sau membri ai comunităţii etnice româneşti) trebuia să echilibreze tendinţele naţionaliste şi să adopte o abordare orientată spre societatea română în întregul ei, nu doar spre componenta maghiară. Primul nivel al discursului a subliniat obiectivul final, în timp ce al doilea a prezentat semnificaţia etapelor intermediare.

Referinţele la autonomie reprezintă nivelul simbolic al discursului UDMR, în timp ce revendicările privind utilizarea limbii materne în educaţie, administraţie, mass-media şi sistemul judiciar reprezintă niveluri mai concrete de punere în aplicare. UDMR a menţinut totuşi referiri la îmbunătăţirea permanentă a drepturilor minorităţii maghiare în discursul adresat auditoriului român. Făcând acest lucru, a încadrat identitatea maghiară ca manifestându-se în domeniul politic în mod semnificativ, contestând controlul politic exercitat de români asupra instrumentelor cheie de socializare: sistemul de învăţământ, administraţia publică (relaţiile cu autorităţile statului) etc. Cerând transferul unei părţi semnificative a puterii deţinute de reprezentanţii statului român către reprezentanţii intereselor comunităţii maghiare, UDMR a contestat status quo-ul actual. Acest lucru explică reacţiile elitelor politice româneşti, care în ciuda sprijinului discursiv contextual pentru promovarea diversităţii, au respins fără excepţie orice proces de negociere care ar duce la concesii (mai ales cele care ar rezulta într-o recalibrare politică) faţă de revendicările UDMR. Elitele politice româneşti au continuat, astfel, să aprobe configurarea identităţii politice a românilor în termenii deţinerii controlului asupra statului, fără a include o componentă orientată către construirea unei comunităţi politice incluzive.          

Discursul elitelor maghiare a definit comunitatea ca jucând un rol politic, nu doar cultural. Acest lucru a însemnat că minoritatea maghiară revendică nu doar drepturi culturale, ci şi politice, mai precis dreptul de a fi reprezentată la nivelul instituţiilor politice. Discursul a educat această expresie politică a identităţii maghiare, care a contribuit în mod semnificativ la modelarea procesului de de construire a naţiunii maghiare minoritare în perioada post-comunistă şi nu numai. Revendicarea autonomiei reprezintă cel mai puternic element constitutiv al aspiraţiei de a fi reprezentat la nivel politic, deoarece un cadru autonom ar permite ca deciziile politice, administrative şi culturale în mai multe sfere de interes pentru comunitatea maghiară să fie luate fără intervenţia autorităţilor române. Aceasta exprimă o separare puternică faţă de constrângerile impuse de procesul de construire a naţiunii române faţă de identitatea minorităţilor naţionale care trăiesc pe teritoriul său. Această caracteristică – din punct de vedere etno-psihologic – a fost definită ca fiind un „conflict de identificare”.⁴³ Paradoxal, prin activitatea de susţinere a drepturilor sale, precum şi realizarea multora dintre ele, minoritatea maghiară a contribuit la reformarea parţială a structurii socio-politică şi culturală din România şi poate continua să fie un factor cu potenţial de a induce astfel de schimbări.

Limitele inerente ale acest studiu se află în perspectiva sa „elitistă”, cercetarea neincluzând măsurarea gradului în care componentele identităţii politice configurate prin discursul elitelor corespund auto-percepţiei celor doua comunităţi aflate în discuţie. Cercetările ulterioare pot merge în două direcţii. Pe de o parte, o analiză calitativă ar putea reliefa modalitatea în care este formată identitatea politică la nivelul comunităţilor aparţinând diverselor minorităţi etnice (incluzându-le aici şi pe cele mixte). O abordare de natură antropologică sau meso-sociologică ar putea oferi răspunsuri valoroase. Pe de altă parte, studii de natură sociologică la nivel micro pot identifica modalitatea în care fiecare individ percepe identitatea, discursul identitar şi interacţiunea cu cei de altă etnie.

Bibliografie
CULIC, Irina, „Dilemmas of Belonging: Hungarians from Romania”, Nationalities Papers 34(2), 2006.
DIJK, Teun A. van, „Discourse, Power and Access”, în Carmen Rosa Caldas-Coulthard şi Malcom Coulthard (editori), Texts and Practices: Readings in Critical Discourse Analysis, London: Routledge, 1996.
GHERGHINA, Sergiu şi George JIGLĂU, „The Role of Ethnic Parties in the Europeanization Process – The Romanian Experience”, Romanian Journal of European Affairs 8(2), 2008, 82-99.
HABERMAS, Jürgen, „Citizenship and National Identity: Some Reflections on the Future of Europe”, în Ronald Beiner (editor), Theorizing Citizenship, State University of New York Press, New York, 1995, 255-282.
KÖTÔ, József şi Sándor TONK (editori), Plans for the Distribution of the Hungarian Higher Educational Institutions in Romania: Hungarian Higher Education in Romania: Past-Present-Future, Cluj-Napoca, 1998.
KYMLICKA, Will (editor), The Rights of Minority Cultures, New York University Press, New York, 1996.
KYMLICKA, Will şi Ian Shapiro (editori), Ethnicity and Group Rights,New York University Press, New York, 1996.
KYMLICKA, Will, Liberalism, Community and Culture, Oxford, Clarendon Press, UK, 1991.
KYMLICKA, Will, Multicultural Citizenship: A Liberal Theory of Minority Rights, Clarendon Press, Oxford, 1995.
MAYAFFRE, Damon, „Dire son identité politique. Etude du discours politique français au XX siècle”, Cahiers de la Méditerranée, 66, 2003.
MOORE, Wilbert E., Order and Change: Essays in Comparative Sociology, John Wiley & Sons, New York, 1967.
PÉREZ, Juan Antonio şi Francisco DASI, „Reprezentările sociale ale grupurilor minoritare”, în Adrian NECULAU (editor), Psihologie socială: Aspecte contemporane, Iaşi: Polirom, 1996.
ROBOTIN, Monica şi Levente Salat (editori), A New Balance: Democracy and Minorities in Post-Communist Europe, Open Society Institute, Budapest, 2003.
SALAT, Levente (editor), Politici de integrare a minorităţilor naţionale din România. Aspecte legale şi instituţionale într-o perspectivă comparată, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj-Napoca, 2008.
SALAT, Levente, „Are Members of the Hungarian Minority in Romania Part of the Romanian Political Community?”, Studia Politica 8(2), 2008, 337-367.
SALAT, Levente, „Forme de autonomie si conditiile de realizibilitate ale acestora”, Altera 29(2006): 37- 50; Balázs Trencsényi, Dragos Petrescu, Cristina Petrescu, Constantin Iordachi, Zoltan Kantor (editori), Nation-Building and Contested Identities: Romanian & Hungarian Case Studies, Regio Books, Budapest, 2001.
SALAT, Levente, „Visions of Minority Hungarians in Transylvania: Prospects and Obstacles”, Kisebbségkutatás – Minorities Research 6, 2003, disponibil la http://www.hhrf.org/kisebbsegkutatas/mr_06/cikk_nyomtatas.php?id=1245.

Documente şi programe politice
Documentele UDMR: 1989-1999, Bucureşti, 1999.
Plans for the Distribution of the Hungarian Higher Educational Institutions in Romania: Hungarian Higher Education in Romania: Past-Present-Future, elaborat şi editat de József KÖTÔ, Sándor TONK, Cluj-Napoca, 1998.
Programul UDMR – 2003, adoptat la cel de-al şaptelea congres al partidului.
Programul UDMR – 2008, http://www.udmr.ro/programalegeri.php?programalegeri=9.

Discursuri
BÁRÁNYI, Francisc (UDMR), discurs publicat în Monitorul Oficial, Partea a II-a, an X, No. 253/ 1999, ţinut cu ocazia dezbaterilor reunite ale Senatului şi Camerei Deputaţilor privind amendamentele aduse Legii administraţiei publice locale.
CSAPÓ, József, discurs publicat în Monitorul Oficial, Partea a II-a, anul IX, No. 228/ 1998, ţinut cu ocazia dezbaterilor din Senat cu privire la amendamentele aduse Legii Învăţământului şi Legii Administraţiei Publice Locale.
KALMAN RÁDULY, Robert, discurs publicat în Monitorul Oficial, Partea a II-a, an XII, No. 41/ 2001, ţinut cu ocazia dezbaterilor parlamentare, p. 22.
KÖTÔ, József, discurs ţinut în Camera Deputaţilor – Sesiunea din 17 martie 2009, cu ocazia aniversării de 50 de ani de la revocarea statutului separate şi independent al Universităţii Bolyai din Cluj, http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=6604&idm=1,13&idl=1.
KOVÁCS, Csaba-Tiberiu, discurs publicat în Monitorul Oficial, Partea a II-a, an XII, No. 12/ 2001, ţinut cu ocazia dezbaterilor parlamentare, p. 11.

MONICA ANDRIESCU – MA în Studii de Naționalism la Universitatea Central Europeană (2007) și în Politică Comparată la Universitatea București (2009). Cercetător asociat la Universitatea Babeș-Bolyai (Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării) din aprilie 2012..

SERGIU GHERGHINA – Ofițer de cercetare în cadrul Institutului de cercetare GESIS Leibniz Institute for the Social Sciences din Köln și cercetător asociat al Catedrei de Științe Politice, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. A obținut titlul de doctor în științe politice la Universitatea Leiden unde a fost lector în politici comparate și metode de cercetare. Domeniile sale de interes sunt partidele politice, comportamentul legislativ și electoral și procesul de democratizare. A publicat aproximativ 30 de studii de autor și e co-autor în cadrul unor jurnale de specialitate internaționale. În 2011 a editat Voturi și politici: Dinamica partidelor românești din ultimele două decenii (Iași: Institutul European); în 2012 a co-editat alături de Sergiu Mișcoiu și Sorina Soare volumul Populismul contemporan (Iași: Institutul European) care va apărea și în engleză în anul 2013.

 sus