Realități românești

Munca Forțată în Holocaustul din România
 

MIHAI CHIOVEANU
[The University of Bucharest]

Abstract:
My paper aims to retrieve and present in general lines one aspect of the Romanian Holocaust that was since recently ignored by most scholars in the field, namely the forced labor of the Jewish population. Part of the deliberate anti-Jewish policy of the Antonescu government, the issue of forced labor is relevant as it completes the picture of the Holocaust in Romania, at the same time indicating the border between the Romanian apartheid society and the Romanian genocidal state. The paper thus points at the necessity for the scholars to continue their research in the field of holocaust studies at large, a topic that is far from exhausting its resources and significance.

Keywords: Holocaust; ethnic cleansing; anti-Semitism; forced labor; work battalions

Introducere. Contextualizarea istorică a problemei.

Fascinat de ‘promisiunea’ unei Ro­mânii fără minorităţi şi pentru a-şi atinge ţelurile ultra-naţionaliste, guvernul României din anii celui de al doilea război mondial a acceptat masacrarea, ghetoizarea şi deportarea brutală în est a unei părţi considerabile din populaţia evreiască şi roma. Cu toate acestea, începând cu finalul lui 1942, atunci când înfrângerea aliatului nazist nu mai putea fi total ignorată, într-un moment în care Holocaustul atinsese proporţii continentale, Bucureştiul decide să respingă planul de deportare a evreilor din Vechiul Regat, Transilvania de sud şi Banat, în General Gouvernement. Sunt abandonate în mod neaşteptat şi noile mari deportări către Transnistria¹. Totodată, factorii de decizie de la Bucureşti revin asupra politicii de emigrare, pe care o prezintă drept singura soluţie acceptată de către România în rezolvarea Problemei Evreieşti². Nu fac însă un secret din faptul că prin noile măsuri nu îşi propuneau altceva decât continuarea purificării etnice prin mijloace civilizate şi cu rezultate mult mai benefice în plan diplomatic şi financiar³.

Tradiţionalul antisemitism românesc şi obsesia purificării etnice a naţiunii⁴, cât şi dinamica Holocaustului românesc, expusă succint în cele de mai sus, indică faptul că regimul Antonescu nu este în acea perioadă o marionetă a naziştilor. Aceştia instigă la crimă şi oferă un minim suport logistic agenţilor români ai campaniei de ucidere în masă, care aleg însă să urmeze o cale proprie şi adesea independentă de cea nazistă. Prezenţa germană favorizează şi facilitează acţiunile româneşti⁵, care, la rândul lor, dau un nou impuls politicii genocidale a Berlinului⁶.

Independenţa proiectului românesc este relevată inclusiv de faptul că jumătate dintre evreii români supravieţuiesc Holocaustului şi asta nu datorită doar protestelor şi intervenţiilor, corupţiei funcţionarilor şi rapidei schimbări a situaţiei militare şi politice de după înfrângerea de la Stalingrad. Prestigiul joacă în această ecuaţie un rol la fel de important, românii refuzând constant să renunţe la iniţiativă şi control asupra operaţiunilor de deportare pentru a juca rolul de simplii executanţi. Când acest lucru este pe cale să se producă, guvernul Antonescu suspendă deportările⁷. Calculele politice şi militare ale guvernului român nu trebuiesc însă analizate în absenţa antisemitismului salvaţionist ca ideologie şi a purificării etnice ca politică de stat⁸. Până la finalul războiului Ion Antonescu continuă să-şi justifice acţiunile în termenii răzbunării, supravieţuirii, salvării şi renaşterii, exprimându-şi adesea regretul că a stopat operaţiunile de deportare⁹. La rândul său, Mihai Antonescu devine începând cu 1943 un avocat al continuării politice de românizare şi a celei de purificare prin emigrare, respingând de această dată orice act de barbarie şi aruncând responsabilitatea crimelor trecutului pe umerii aliatului german¹⁰. Necesitatea istorică de a purifica naţiunea rămâne, dar mijloacele şi costurile încep să devină la fel de importante”¹¹.

Economia textului nu ne permite să intrăm în detalii pentru a vedea cât este hazard şi cât alegere raţională în decizia guvernului român. Cel mai important lucru în privinţa acestui episod ţine de faptul că decizia nu este definitivă şi irevocabilă. Aşa se explică, dincolo de exasperarea unora dintre oficialii nazişti, refuzul lui Hitler de a interveni direct pe lângă Antonescu. Încrezător în aliatul său militar, impresionat de determinarea acestuia în rezolvarea radicală a problemei evreieşti de la începutul războiului, Fuhrer-ul se mulţumeşte să fie persuasiv fără a fi vreodată coercitiv. Mareşalul se poziţionase alături de el în politicile genocidale şi sute de mii de evrei români şi ucrainieni îşi găsiseră sfârşitul în mâinile guvernului român şi a agenţiilor acestuia. Cât de dramatic s-ar fi putut schimba perspectiva Bucureştiului odată ce luaţi în vizor sunt evreii din Regat, Transilvania de sud şi Banat nu era deloc clar atunci, cum, la o privire atentă nu este nici acum.

O explicaţie posibilă, astăzi, ar fi aceea că, guvernul de la Bucureşti îşi elaborase strategia în termenii geografiei şi că ceea ce funcţionase în cazul provinciilor din est nu putea funcţiona şi în restul spaţiului controlat de Bucureşti. În est, armata şi jandarmeria luptaseră împotriva duşmanului, a ‘iudeo-bolşevismului’, câştigarea războiului şi purificarea etnică mergând mână în mână. Furia şi ura erau justificabile în est şi legitimau curăţirea terenului prin masacre şi deportări sălbatice, în privinţa evreilor din est Antonescu arătându-se inflexibil până la final, indiferent de presiuni şi context. In Regat, Transilvania de sud şi Banat era însă nevoie de o altă strategie atât timp cât în ochii autorităţilor dar şi ai populaţiei majoritare evreii locali erau diferiţi cultural şi mai puţin periculoşi, mai puţin săraci şi mai bine integraţi, chiar dacă erau percepuţi tot ca elemente neloiale statului şi naţiunii. Ion Antonescu personal afirmase în diferite momente că aceşti evrei nu vor suferii deportări dacă nu vor fi dovediţi ca ostili statului şi simpatizanţi ai inamicului, inclusiv Anglia şi SUA¹². Promisiunea sa viza însă doar pe cei care erau deja cetăţeni români la 1914, singurii care urmau eventual să beneficieze de protecţie condiţionată¹³. Loialitatea sau ostilitatea fiecăruia dintre ei cădea în sarcina guvernului, singurul care putea decide cine este vinovat, pentru a-i putea retrage astfel protecţia, oricum temporară¹⁴. Departe de a fi salvaţi sau măcar protejaţi, marea majoritate a acestor evrei, mai ales bărbaţii, sunt toleraţi atât timp cât se supun necondiţionat statului şi regimului antonescian¹⁵. Internaţi în lagăre şi tabere de muncă forţată mulţi dintre aceştia vor trece de perioada războiului cu sabia lui Damocles deasupra capului. Pedeapsa pentru cea mai mică abatere putea fi oricând deportarea în Transnistria, practică pe care guvernul de la Bucureşti nu o elimină niciodată definitiv din agenda sa.

1. Scurt excurs istoriografic şi enunţarea ipotezelor de lucru.

Deloc surprinzător din perspectivă actuală, mai ales dacă luăm în considerare ocultarea Holocaustului românesc înainte de 1989 şi negarea vehementă a aceluiaşi în anii 1990, faptul că cele mai multe dintre eforturile istoricilor au vizat în primul rând pogromurile, masacrele în masă şi deportările anilor 1940-1942. Legislaţia antisemită a ocupat şi ea un loc aparte în cadrul acestor eforturi de a scoate la lumină trecutul recent inutilizabil. Priorităţile au făcut însă ca unele dintre capitolele importante şi nu mai puţin relevante ale perioade să fie insuficient abordate şi tratate. Lagărele de muncă forţată şi regimul muncii forţate sunt un bun exemplu în acest sens. Amintite în treacăt şi arareori succint prezentate, ele constituie alături de distrugerea economică, de persecuţii, umilinţe, frică etc. faţa mai puţin cunoscută a Holocaustului din România. Cel mai important aspect pe care documentarea acestora din urmă îl poate surprinde este graniţa dintre societatea românească de tip appartheid şi statul român genocidal. Acesta este şi scopul textului de faţă, ce încearcă să aducă în atenţie necesitatea continuării cercetărilor asupra Holocaustului din România, un subiect ce nu şi-a epuizat încă resursele şi semnificaţiile. Aşa cum spunea de curând Robert Gellately despre Holocaust în integralitatea sa: „mai bine de jumătate de secol a trecut de sfârşitul războiului, iar noi continuăm să învăţăm despre abuzuri, persecuţii, crime, despre haos. Am făcut mari progrese în cercetarea istorică, dar nu este mai puţin evident că mai este mult de muncit pentru a clarifica şi explica cele intâmplate”¹⁶.

Munca obligatorie prestată de evrei constituie un capitol aparte în cadrul Holocaustului din România. Spre deosebire de alte teme majore, munca obligatorie prestată de evrei s-a bucurat de un interes relativ scăzut din partea istoricilor, contribuţiile istoriografice referitoare la acest subiect fiind minime din punct de vedere cantitativ¹⁷. Excepţie notabilă în acest sens fac lagărele de muncă forţată din Transnistria. Doar recentul volum editat de Ottmar Traşca, dedicat chestiunii evreieşti în documentele militare române, îi oferă ponderea cuvenită, constituindu-se astfel într-o solidă bază de plecare pentru studiile viitoare¹⁸. Un alt proiect major, iniţiat de Oliver Lustig în cadrul AERHV, care îşi propunea editarea unui volum de documente dedicat exclusiv muncii forţate – la acesta am participat pentru o scurtă perioadă de timp în 2010 –, a fost din păcate abandonat.

Prin urmare, în linii generale, majoritatea studiilor existente indică faptul că guvernul Antonescu s-a plasat în continuarea politicii statului naţional legionar în privinţa regimului de muncă forţată, evreii, populaţie suspectă şi nedemnă de încredere, fiind obligaţi să plătească „taxe militare” în schimbul serviciul militar, un drept pe care îl pierduseră, şi să presteze muncă de folos obştesc, apoi forţată, sub supravegherea armatei. Astfel, 80.042 de evrei cu vârste între 18 şi 50 de ani au fost obligaţi să presteze acest tip de muncă forţată¹⁹, fie în oraşele de reşedinţă, fie în lagăre de muncă (agricultură şi şantiere de construcţii) sub jurisdicţie militară. Detaşamentele de muncă evreieşti au fost folosite pentru a construi garnituri suplimentare de linii ferate între localităţi îndepărtate precum: Bucureşti-Craiova, Bucureşti-Urziceni, Bumbeşti-Livezeni-Petroşani. Condiţiile precare de viaţă şi de muncă din aceste lagăre, asistenţa medicală insuficientă, igiena precară, lipsa hranei şi a hainelor, mobilizarea inclusiv a celor bolnavi şi a invalizilor, ad­minis­traţia deficitară şi coruptă, pedepsele corporale etc., întregesc acest tablou sumbru. Sursa profitului nu o constituie însă existenţa unei industrii dezvoltate care să exploateze munca acestora ci corupţia din administraţie generată de posibilitatea ca, în schimbul unor răscumpărări oficiale, evreii declaraţi „utili” pentru economie să fie scutiţi de munca forţată. Cum decizia de a acorda acest statut unui evreu constituia o importantă sursă de corupţie, conducerea militară şi cea civilă rivalizau pentru controlul procesului de revizuire a situaţiei evreilor care munceau, care a început în martie 1942²⁰. Acesta a fost de fapt un mecanism de extorcare aprobat de stat, care a îmbogăţit armata şi birocraţii civili împuterniciţi să stabilească nivelul de răscumpărare şi a întărit cultul mitei în administraţia română şi în sistemul militar²¹. Cei care nu puteau nici lucra şi nici plăti răscumpărarea erau deportaţi²². La fel, cei care săvârşeau abateri disciplinare erau deportaţi în Transnistria împreună cu familiile lor²³.

Cu 1942, atunci când regimul a constat prejudiciile aduse economiei de acest sistem, lagărele de muncă au fost treptat înlocuite cu detaşamente de muncă, reorganizare ce nu a schimbat însă fundamental datele problemei²⁴. Economia a avut în continuare de suferit prin eliminarea know how-ului evreiesc. Cât priveşte impactul social, mii de cariere au fost distruse, educaţia a fost întreruptă, structurile vechi ale autorităţii şi practicii evreieşti destrămate, iar corupţia din administraţia românească a atins apogeul.

Lagărele de muncă forţată au în egală măsură relevanţă prin legătura directă cu operaţiunile de evacuarea forţată a evreilor din oraşele mici şi din sate, parte a operaţiunii de ‘curăţire a terenului’ iniţiată de legionari în cadrul românizării şi continuată de regimul Antonescu în pregătirea campaniei militare contra URSS. Astfel, la 18 iunie, 1941, Ion Antonescu a ordonat ca evreii din mediul rural să fie mutaţi în munici­piile de judeţ²⁵. S-a ordonat ca bărbaţii evrei cu vârste cuprinse între 18 şi 60 de ani, care trăiau în zona dintre râurile Siret şi Prut, să fie închişi în lagărul de la Târgu Jiu. În afară de lagărul de la Târgu Jiu, au mai existat şi alte lagăre la Craiova, Caracal, Galaţi, Turnu Severin şi Lugoj. În întreaga Moldova şi într-o mare parte a ţării au fost internaţi sute de evrei, care răspundeau cu viaţa pentru faptele coreligionarilor lor. Internările de ostatici au durat de la 30 iunie 1941 pâna la 23 ianuarie 1942, dar în Regat nu au avut loc execuţii de ostateci. Organizarea lagărelor s-a efectuat la ordinul Ministerului Afacerilor Interne sau al Marilor Unităţi Militare şi a fost executată de unităţi ale armatei şi jandarmeriei.

Evreii evacuaţi din Dorohoi, Rădăuţi, Siret, ca şi supravieţuitorii trenului morţii de la Iaşi, au fost internaţi în alte lagăre, de concentrare, cum ar fi: Romanaţi, Dolj, Vlaşca şi, respectiv, Călăraşi-Ialomiţa. Mulţi evrei au fost declaraţi prizonieri din ordinul lui Antonescu însuşi²⁶. Tot el a ordonat şefului Marelui Stat Major să înfiinţeze câteva lagăre de muncă temporare în sudul României. La 31 iulie, 1941, numărul celor evacuaţi însuma deja 40.000 de oameni.²⁷ În acest mod au fost curăţite de evrei 441 sate şi comune²⁸.

2. Rolul regimului, cel al birocraţiei şi cel al armatei în administrarea muncii forţate.

În timp ce deportările au lovit puternic în viaţa economică a multor sate şi oraşe, până în septembrie 1941 Antonescu a fost preocupat şi a luat măsuri pentru a-i împărţi pe evrei în „utili” şi „inutili” pentru economie. Deportarea evreilor şi excluderea lor din viaţa economică se plasa, mai ales în cazul bărbaţilor în continuarea măsurilor de excludere din societate, inclusiv eliminarea lor din cadrele Armatei. „Obligaţiunile militare fiind obligaţiuni de onoare, se preciza în Decretul din 8 august 1940, se transformă pentru evreii din România din categoriile I şi a III-a, fie în obligaţiune fiscală statornicită în limitele ce se vor reglementa după puterile materiale ale fiecărui evreu şi după consideraţiunea dacă a făcut sau nu serviciul militar, fie în obligaţiune de muncă potrivit nevoilor statului şi instituţiilor publice, la muncile de interes obştesc, după capacitatea şi situaţia fiecăruia. Evreii din categoria a II-a nu pot fi militari de carieră”²⁹.

Cu decembrie 1940, evreii fuseseră deja excluşi din serviciul militar şi de la premilitărie şi obligaţi să plătească taxe militare şi să presteze munci obşteşti. Taxele urmau să fie plătite şi de către cei care din cauza condiţiei fizice erau consideraţi inapţi pentru serviciul militar. Impunerea la plata taxelor militare s-a făcut din oficiu de către Ministerul Finanţelor după tabelele nominale întocmite de cercurile de recrutare. Ulterior, conform legii, pe timpul concentrărilor prelungite, mobilizare sau război, evreii puteau fi utilizaţi în folosul Armatei sau la munci de folos obştesc. Specialiştii (medici, farmacişti, veterinari, ingineri, arhitecţi) urmau să fie folosiţi potrivit pregătirii lor în calitate de rechiziţionaţi şi plătiţi cu o diurnă fixată, prin decizie ministerială. Pe timpul concentrării ei trebuiau să poarte uniformele specialităţii, cu semne distinctive pentru a marca apartenenţa lor etnică³⁰. Celorlalţi evrei care posedau livret militar li s-a aplicat pe copertă şi pe prima pagină a livretului, cu tuş roşu, cuvântul Evreu, iar celor care nu satisfăcuseră stagiul li s-a dat un „Livret militar pentru evrei”.

Stabilirea modului şi locului de prestare a muncii intra în atribuţia Marelui Stat Major. Evreii erau îmbrăcaţi civil, cu haine proprii, pe braţul stâng purtau o brasardă de culoare galbenă lată de 10 cm cu numele cercului de recrutare respectiv³¹. Munca se executa în „tabere şi coloane de muncă obligatorie de folos obştesc”, supuse regimului de ordine şi disciplină militară. Pe baza Decretului-lege nr.1851 din 22 iunie 1942 organizarea muncii de folos obştesc şi controlul asupra taberelor şi coloniilor de muncă au trecut în sarcina exclusivă a Marelui Stat Major³². Mai mult, pentru a distinge munca educativ-patriotică de folos obştesc prestată de tineretul român şi munca la care erau supuşi evreii, Legea din 21 iulie 1942 a introdus ulterior, pentru evrei, termenul de „Muncă obligatorie”³³.

În cadrul muncii obligatorii funcţionau detaşamente în localităţile de reşedinţă şi în afara localităţii de reşedinţă. Detaşamentele erau de regulă la dispoziţia CFR pentru construirea de linii ferate, drumuri şi şosele, pentru lucrări de executare a unor fortificaţii sau pentru alte lucrări de interes militar. Meseriaşii erau folosiţi de Armată şi în întreprinderile militarizate. În localităţile de reşedinţă lucrau tinerii între 18 şi 20 ani şi adulţii între 41 şi 50 de ani. Teoretic, numai evreii între 18 şi 50 de ani erau obligaţi să execute muncă obligatorie. În fapt, au fost numeroase cazurile de utilizare la muncă obligatorie a vârstnicilor peste 50 de ani şi a tinerilor sub 18 ani. Astfel, într-un comunicat transmis de Marele Stat Major Centralei Evreilor, la 10 ianuarie 1943, se preciza că studenţii şi elevii evrei de la 16 ani în sus sunt obligaţi să presteze muncă obligatorie. Aceşti tineri au fost folosiţi la curăţatul zăpezii, la diverse munci agricole sau la dezgroparea victimelor bombardamentelor. Corpurile de Armată aveau dreptul de a întrebuinţa în cadrul muncii obligatorii şi femei între 18 şi 40 de ani. Regulamentele militare precizau că aceste femei puteau fi utilizate ca spălătorese, croitorese sau la munci de birou. Sancţiuni severe mergând de la pedeapsa corporală şi deportarea cu familia în Transnistria până la pedeapsa cu moartea ameninţau permanent pe evreii supuşi muncii obligatorii.

Munca obligatorie a constituit, în fapt, una dintre formele de ostracizare a evreimii din Vechiul Regat şi Transilvania de sud. A însemnat scoaterea din munca activă şi lucrativă a unui număr de 47.345 de evrei, în majoritatea lor întreţinători de familie. Retribuirea muncii era minimală sau nu era deloc; îmbrăcămintea, hrana, uneltele de muncă, asistenţa sanitară trebuiau asigurate de comunitatea evreiască. În 1943, 44.234 bărbaţi evrei au prestat muncă obligatorie şi 21.078 au fost rechiziţionaţi în industrie şi comerţ³⁴.

La 14 iulie 1941 era publicat în Monitorul Oficial decretul-lege nr. 2030-regulamentul statutului militar al evreilor. Potrivit regulamentului evreii cu vârsta cuprinsă între 18-50 ani trebuiau să presteze munca de folos obştesc individual, în grup sau în detaşamente, fie pentru nevoile armatei ori ale altor instituţii publice. Evreii mobilizaţi puteau fi întrebuinţaţi doar de Marele Stat Major, care urma să satisfacă, în măsura posibilităţilor, solicitările primite în acest sens inclusiv de la alte instituţii. Durata utilizării evreilor la munci era fixată la 60 de zile pe an pentru evreii cu vârsta cuprinsă între 18-21 ani, 180 de zile pe an pentru cei între 21-24 ani, 120 de zile pe an pentru cei între 24 şi 26 ani, 90 de zile pe an pentru cei între 26 şi 41 de ani şi 60 de zile pe an pentru cei între 41 şi 50 de ani³⁵. Pe timp de război însă, durata prestării muncii era nelimitată. Evreii mobilizaţi urmau să execute munca de folos obştesc fie în localitatea unde domiciliau, având dreptul de a lua masa şi a dormi în familie, fie în alte regiuni ale ţării, în acest caz ei fiind constituiţi în detaşamente aflate în subordinea armatei. În ce priveşte hrana, întreţinerea şi solda, evreii mobilizaţi beneficiau de drepturi similare cu cele ale trupei, în natură sau în bani, în funcţie de folosirea lor de către Armată sau de către alte instituţii publice³⁶. Regulamentul statutului militar al evreilor acorda anumite facilităţi evreilor foşti ofiţeri, subofiţeri, maiştri, submaiştri activi şi de rezervă, aceştia urmând a fi întrebuinţaţi în servicii potrivite aptitudinilor sau pregătirii lor, ţinându-se seama de gradul avut în armată, de studiile făcute şi de poziţia lor socială³⁷.

La 18 iulie 1941 generalul Ion Antonescu a dispus formal ca evreii ce urmau să fie internaţi în lagărele de muncă şi prizonierii să fie întrebuinţaţi la muncă grea. Ordinul specifica faptul că în cazul evadărilor „se împuşcă unul din zece” şi că cei care „nu muncesc cum trebuie să nu li se dea de mâncare” şi nici să nu fie lăsaţi să-şi cumpere³⁸. La 3 august 1941, Ministerul de Interne a dispus strângerea şi trimiterea imediată a evreilor de pe teritoriul întregii ţări la munca de folos obştesc, iar prin aplicarea acestei dispoziţiuni au fost trimişi la muncă 11.124 evrei din provincie, respectiv 5.876 evrei din capitală. Începând cu 6 August 1941, organizarea şi coordonarea muncii de folos obştesc a evreilor a trecut în sarcina Marelui Stat Major³⁹. În acest scop MStM a emis la 8 august 1941 instrucţiunile cu privire la modalitatea de aplicare a prevederilor regulamentului statutului militar al evreilor, ce prevedeau mobilizarea pentru munca de folos obştesc a evreilor „fără ocupaţiune precisă”, fiind scutiţi în schimb evreii supuşi străini, evreii rechiziţionaţi pentru lucru la întreprinderile prevăzute în planul de mobilizare a teritoriului întocmit de Marele Stat Major, evreii angajaţi înainte de 21 iunie 1941 în întreprinderile ce executau comenzi ale armatei sau ale altor autorităţi de stat, evreii care lucrau în întreprinderile supuse românizării şi care nu puteau fi înlocuiţi de etnici români, precum şi cei indispensabili funcţionării acestor întreprinderi, respectiv evreii necesari activităţii instituţiilor financiare pe care Banca Naţională le considera importante⁴⁰. Toate aceste reglementări nu au putut preveni abuzurile, întrucât decizia privitoare la evreii exceptaţi de la prestarea muncii de folos obştesc revenea Marelui Stat Major, Comandamentelor Teritoriale, Cercurilor de Recrutare şi unei comisii judeţene formate din delegaţi ai Camerei de Comerţ, Ministerului Economiei Naţionale şi a Băncii Naţionale⁴¹, fapt ce a dus la comercializarea pe scară largă a aprobărilor şi recomandărilor de mobilizare pe loc, reale sau fictive. Pe baza acestor instrucţiuni, Marele Stat Major a întrebuinţat evreii în perioada 6 august 1941-1 ianuarie 1942 la munca de folos obştesc în detaşamente formate din 500-2000 evrei, pentru nevoile armatei, C.F.R. şi ale altor instituţii de stat⁴². La data de 1 octombrie 1941 Marele Stat Major avea în evidenţă un număr de 84.042 evrei cu vârsta cuprinsă între 18-50 de ani, apţi pentru serviciul militar, din care la acea dată 47.345 evrei erau utilizaţi la munca de folos obştesc, 24.764 evrei erau scutiţi sau aveau situaţia neclară, în timp ce un număr de 11.933 evrei, majoritatea intelectuali, erau catalogaţi ca disponibili⁴³.

Dat fiind faptul că, în viziunea autorităţilor, în cursul anului 1941, un mare număr de evrei s-a sustras de la obligaţia prestării muncii de folos obştesc, în perioada 15 martie-30 mai 1942 a funcţionat pe lângă Inspectoratul Taberelor şi Coloanelor de Muncă o Comisie Centrală de Revizuire condusă de Radu Lecca, şi formată din reprezentanţi ai Marelui Stat Major şi a altor ministere ce a luat în discuţie şi a revizuit situaţia tuturor evreilor de ambele sexe. În urma acestei revizuiri au fost stabilite persoanele ce urmau să rămână în cadrul instituţiilor şi categoriilor enumerate anterior, în timp ce ceilelţi evrei au fost declaraţi disponibili pentru efectuarea muncii de folos obştesc⁴⁴. În pofida măsurilor adoptate, Inspectoratul Taberelor şi Coloanelor de Muncă nu a fost în măsură să organizeze lagărele de muncă evreieşti într-o manieră mulţumitoare. În plus, comisiile care au efectuat revizuirile au acţionat într-o manieră arbitrară şi pripită, provocând o serie de abuzuri şi ilegalităţi, ceea ce l-a determinat pe mareşalul Ion Antonescu să intervină în vederea „reglementării” situaţiei⁴⁵.

La 21 aprilie 1942, Ion Antonescu solicita Marelui Stat Major propuneri cu privire la utilizarea prin concentrare a evreilor cu vârsta cuprinsă între 20 şi 40 de ani. Mareşalul propunea ca evreii să fie organizaţi în detaşamente de lucru conduse de ofiţeri şi subofiţeri de rezervă. În ceea ce priveşte drepturile de hrană şi soldă, acestea erau identice cu cele ale trupei, urmând a fi achitate de autorităţile de stat ce utilizau aceste detaşamente. Evreii bolnavi şi intelectualii scutiţi de muncă urmau să plătească o taxă ce varia în funcţie de vârstă, mai mică pentru evreii cu vârsta cuprinsă între 20-30 de ani şi dublă pentru cei cu vârsta cuprinsă între 30-40 de ani⁴⁶. Erau totodată prevăzute sancţiuni grele pentru cei care sustrăgeau de la muncă⁴⁷.

La 30 aprilie 1942 Marele Stat Major, plecând de la premisa că evreii excluşi de la prestarea serviciului militar au „tras cele mai mari foloase întrucât nu şi-au pierdut viaţa, nu au rămas invalizi, nu au contractat boale, nu şi-au uzat nervii, în schimb, şi-au continuat afacerile”, precum şi de la constatarea că munca executată de evrei în cursul anului 1941 nu a dat rezultatele scontate de autorităţi datorită vârstei înaintate a evreilor şi a faptului că aceştia nu erau obişnuiţi cu munca fizică, Marele Stat Major propunea reîncadrarea evreilor în 4 categorii, în încercarea de a generaliza, controla şi eficientiza munca forţată a acestora⁴⁸. Ulterior, au fost organizat detaşamente de lucru formate din 500 evrei, ele fiind puse la dispoziţia Direcţiei Generale a Drumurilor şi Direcţiei Superioare a Geniului (12.000), respectiv la dispoziţia C.F.R. (8.000)⁴⁹. În paralel, a elaborat instrucţiunile generale privitoare la munca obligatorie a evreilor: repartizarea lor în funcţie de vârstă, pregătire, calificare în detaşamente de lucru interne şi externe, program de muncă de 9 ore, dreptul la hrană şi diurnă⁵⁰. Toate scutirile acordate anterior au fost anulate pe data de 1 iunie 1942, excepţie făcând cele eliberate de Comisia Centrală de Revizuire. În acelaşi timp s-au înăsprit sancţiunile, acestea mergând de la pedepsele corporale aplicate pentru abateri de mică importanţă până la deportarea în Transnistria împreună cu familia a evreilor acuzaţi de sustragere de la muncă prin înşelăciune, cumpărare, neprezentare la chemări, relaţii intime cu româncele, etc⁵¹. Sancţiunile vor fi ulterior înăsprite pentru că rezultatele din urma reorganizări rămân nesatisfăcătoare, în primul rând datorită corupţiei de care dădea dovadă administraţia⁵². Deportarea în Transnistria devine pedeapsa favorită şi ultimă a regimului, numărul evreilor sancţionaţi efectiv astfel începând cu vara lui 1942 fiind de 554 evrei⁵³. La 13 octombrie 1942 guvernul suspendă aplicarea sancţiunii cu trimiterea în Transnistria, odată cu suspendarea tuturor deportărilor, dar revine asupra hotărârii la 22 octombrie 1942, când mareşalul Ion Antonescu ordonă ca sancţiunea să fie aplicată în cazul evreilor contravenienţi la munca obligatorie⁵⁴. Începând cu acest moment, în ciuda protestelor şi intervenţiilor repetate MStM îşi va pierde din atribuţii, transferate succesiv unei Comisii Interministeriale ce avea menirea de a studia şi a hotărâ asupra chestiunilor de principiu privind reglementarea regimului evreiesc. Marele Stat Major va păstra însă în continuare atribuţiile legate de organizarea şi repartizarea evreilor disponibili şi apţi pentru munca obligatorie⁵⁵. Reorganizarea nu va aduce însă nici de această dată rezultatele scontate.

La 23 august 1944 numărul evreilor mobilizaţi la munca obligatorie se cifra la 31.463, din care 19.447 erau repartizaţi în detaşamente de muncă locale iar 12.016 în detaşamente de muncă exterioare⁵⁶.

Concluzii

În concluzie şi în urma unei comparaţii asimetrice sumare cu cazul german putem afirma că munca forţată a evreilor în România lui Antonescu nu a atins niciodată amploarea celei din al Treilea Reich. În cazul României nu se poate vorbi despre existenţa unor „Stăpâni de sclavi” precum în cazul Germaniei lui Hitler. Diferenţa nu este dată însă de umanism sau de corupţia ce domină aparatul de stat, ci de lipsa unor industrii care să apeleze la structurile şi agenţiile de stat pentru a beneficia de pe urma armatelor de prizonieri, nu doar evrei, mai ales cu 1942, cât şi de grandoarea proiectelor de construire a unei noi infrastructuri de transport in teritoriile din est, mult mai mare în cazul german⁵⁷ De unde efortul de a raţionaliza şi fundamenta economic munca forţată în acest ultim caz⁵⁸ Un alt element care diferenţiază cele două cazuri este transformarea în cazul german, în urma conferinţei de la Wansee, a conceptului de muncă forţată în cel de distrugere prin muncă (Vernichtung der Arbeit)⁵⁹. Ceea ce nu înseamnă că în cazul românesc condiţiile inumane de muncă nu duc la moartea sau la incapacitarea biologică a mii de prizonieri nu doar în Transnistria ci şi pe teritoriul actual al României⁶⁰. Tot aşa cum nu se poate susţine că românii au fost total indiferenţi faţă de ideea de eficientizare şi raţionalizare economică, ajungând mai ales cu 1943 să prefere salvarea finanţelor statului prin taxele plătite de evrei în locul muncii ieftine şi ineficiente prestate de aceştia⁶¹

Elemente comune există însă şi ţin mai ales de încadrarea muncii forţate în setul de măsuri/politici menite a-i izola, concentra, expropria, sărăcii, intimida, incarcera şi umilii pe evrei, indiferent de consecinţe şi costuri, prioritare fiind obiectivele fundamentate ideologic ale celor două regimuri (purificarea etnică şi pedepsirea exploatatorilor naţiunii proletare). Un alt element comun ţine de implicarea autorităţilor poliţieneşti şi a armatei în administrarea muncii forţate prestată în ambele ţări mai ales de către bărbaţii între 18 şi 55 de ani, în schimbul serviciului militar, dar în batalioane de muncă forţată, ceea ce indică nu doar dorinţa de segregare a elementului evreiesc ci şi obsesia insecurităţii generată de prezenţa acestui element⁶².

Înlăturarea regimului antonescian a adus la anularea legislaţiei şi măsurilor antisemite adoptate în perioada 1940-1944, inclusiv cele referitoare la munca obligatorie prestată de evrei. Detaşamentele de muncă formate din evrei sunt desfiinţate şi în scurt timp guvernul Sănătescu permite reînscrierea evreilor în controalele armatei cu gradul avut înainte de 1940 şi la unităţile cărora au aparţinut până la acea dată. Se încheia astfel un capitol tragic, cu consecinţe de lungă durată, datorate muncii fizice grele, lipsei de hrană şi medicamente, bătăilor etc., mulţi dintre evreii supuşi acestui regim rămânând infirmi sau pierzându-şi viaţa. Numărul acestora este greu de precizat, suferinţele lor fac însă imposibilă negarea Holocaustului în România. De toate acestea, aşa cum arată volumul editat de Ottmar Traşcă se fac direct responsabili statul român, mai ales armata, implicată în persecutarea şi exploatarea muncii fizice a evreilor. Şi în acest caz, ca şi în cazul pogromurilor şi cel al deportărilor în masă armata nu a fost doar un simplu executant ci a contribuit din plin la elaborarea şi transpunerea în practică a actelor normative, dispoziţiilor, ordinelor antisemite, la administrarea lagărelor, la aplicarea pedepselor corporale, la privarea de cele mai elementare condiţii de subzistenţă – hrană, adăpost, medicamente, asistenţă⁶³. Toate acestea sunt admise astăzi de către experţii în studii genocidale, cât şi de către jurişti, drept acte de genocid.

BIBLIOGRAPHY
ANCEL, Jean (coordonator), Documents Concerning the Fate of Romanian Jewry during the Holocaust, vol. I-IX, New York-Jerusalem, 1985-1986.
BENJAMIN, Lya (coordonator), Evreii din România între ani 1940-1944. vol. I-IV, Bucureşti, Hassefer, 1993-1998.
BROWNING, Cristopher, The Origins of the Final Solution. The Evolution of Nazi Jewish Policy, September 1939-March 1942, Lincoln, Jerusalem, University of Nebraska Press, Yad Vashem, 2004.
DELETANT, Denis, Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu şi regimul său, 1940-1944, traducere de Delia Răzdolescu, Bucureşti, Humanitas, 2008.
FRIEDLANDER, Saul, The Years of Extermination, New York, HarperCollins Publishers, 2007.
GELLATELY, Robert, KIERNAN, Ben (coordonatori), The Specter of Genocide. Mass Murder in Historical Perspective, New York, Cambridge University Press, 2006.
GIURESCU, Dinu C., România în al doilea război mondial, , Bucureşti, Editura ALL, 1999.
HEINEN, Armin, România, Holocaustul şi logica violenţei, traducere de Ioana Rostoş, Iaşi, Editura Universităţii „Al.I.Cuza”, 2011.
HILLGRUBER, Andreas, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu. Relaţiile germano-române. 1938-1944, traducere de Stelian Neagoe, Bucureşti, Humanitas, 1994.
MANN, Michael, The Dark Side of Democracy. Explaining Ethnic Cleansing, Cambridge, Cambridge University Press, 2005.
PAXTON, Robert, The Anatomy of Fascism, London, Penguin Books, 2005.
TRAŞCĂ, Ottmar (ed.), Chestiunea evreiască în documente militare române (1941-1944), Iaşi, Editura Institutul European, 2010.

MIHAI CHIOVEANU – Doctor în istorie al Universităţii „Al.I.Cuza” din Iași (2005) și master în istorie al Central European University din Budapest (1999). În prezent este conferenţiar universitar la Facultatea de Știinţe Politice, Universitatea din București. Din 2004 este membru al delegaţiei României la Task Force for International Cooperation on Holocaust Education, Remembrance and Research. Este autorul lucrării Feţele fascismului. Politică, ideologie și scrisul istoric în secolul XX, Editura Universităţii din București, București, 2005 și a numeroase alte articole și studii pe holocaust și fascism publicate în publicaţii academice precum Studia Politica, The Romanian Political Science Review, Studia Hebraica, Sfera Politicii, Xenopoliana. Domeniile de cercetare acoperă fascismul European, Holocaustul și studiile pe genocide, politica Orientului Mijlociu..

 sus