Recenzie

Capcanele politice ale sociologiei interbelice

---

Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Școala gustiană între carlism și legionarism
Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2012, 414 p., ISBN 978-606-588-270-6

---

Editura „Curtea Veche Publishing” ne prilejuieşte în 2012 reîntâlnirea cu fon­datorul sociologiei româneşti, Dimitrie Gusti, prin intermediul volumului Capca­nele politice ale sociologiei interbelice. Şcoala gustiană între carlism şi legionarism, semnat de Antonio Momoc, lector univ. dr. al Facultăţii de Jurnalism şi Ştiin­ţele Comunicării a Universităţii din Bucu­reşti, specialist în comunicare politică.

Capcanele politice ale sociologiei, o prelucrare a tezei de doctorat a universitarului, oferă cititorului o imagine neo­bişnuită a fenomenului Gusti, aducând în atenţia publicului informaţii legate de contextul politic în care s-a format ca om şi intelectual întemeietorul Şcolii sociologice de la Bucureşti, autorul insitând şi asupra realităţilor istorico-sociale în care a acţionat Şcoala gustiană. Structurată în şase capitole, cartea beneficiază de o Prefaţa semnată de profesorul univ. dr. Zoltán Rostás, conducătorul tezei de doc­torat a autorului, de semnificative anexe, precum şi de o bogată bibliografie, însu­mând 300 de titluri (lucrări generale şi speciale, documente edite şi inedite, le­gis­laţie sau articole şi studii de spe­cia­litate).

Carte poate fi citită din triplă perspectivă: istorică, politică şi filosofică. Momoc creionează parcursul istoric al şcolii sociologice româneşti interbelice, analizează în profunzime dimensiunea politică a sociologiei gustiene, influenţele mişcărilor politice radicale sau moderate asupra membrilor Şcolii şi identifică principalele elemente ale sistemului de gândire a lui Gusti şi ale discipolilor săi.

Primul capitol, intitulat „Dimen­si­unea politică a sistemului gustian: «So­ciologie-Politică-Etică»” (pp. 19-78), începe cu o excelentă sinteză a traseului educaţional al tânărului Gusti, ale cărui experienţe germane şi franceze aveau să se regăsească pe deplin în opera profesorului de mai târziu, iar raportarea studentului Gusti la cei care i-au fost mentori (psihologul Wundt, economistul Karl Bücher ori istoricul „masiv, cu osatura lui Luther în figură, aspru de o barbă rebelă, în ochi cu o privire a cărei bunătate era amestecată şi cu multă maliţie”¹ Karl Lamprecht - la Leipzig, profesorul de etică Friedrich Paulsen – la Berlin şi Émile Durkheim – la Paris) este evidenţiată de Antonio Momoc.

Capitolul al II-lea, „Institutul Social Român: «incubator» al omului politic interbelic” (pp. 79-132) tratează ideea gene­roasă a lui Gusti de a crea un spaţiu instituţional pentru ştiinţa şi practica po­litică. Statul naţional unitar român con­sti­tuit în 1918 avea nevoie de un astfel de cadru instituţional care să contribuie la formarea noilor generaţii de politicieni şi a fun­damentării unor proiecte viabile de refor­mă pentru societatea românească. Insti­tutul Social Român, iniţiat ca Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială, a fost locul în care s-au exprimat personalităţi ştiinţifice şi politice diverse, acoperind întregul eşichier al gândirii politice şi devenind, „când luptele de idei sau de grupuri sociale erau mai înverşunate, o adevărată şcoală de obiectivitate”².

În capitolul al III-lea – „Tehnocratul Gusti şi instituţiile puterii în anii ’30: monarhia socială a lui Carol al II-lea” (pp. 133-202) – Momoc analizează modul în care profesorul Gusti s-a apropiat, integrat şi a acţionat în sferele puterii politice, ca ministru al Învăţământului în guvernele Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Maniu şi iarăşi Vaida-Voevod, etapă în care a oferit numeroase burse şi a ajutat la angajarea multor studenţi români. Este evidenţiată apropierea lui Dimitrie Gusti de Monarhia socială a lui Carol al II-lea. Concepţia despre naţiune a Monar­hului era destul de similară cu perspectiva gustiană, lucru reliefat de Antonio Momoc în rândurile destinate Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”. Acest capitol poate fi considerat, dacă e să ne referim strict la titlul cărţii, un preambul la următoarele două capitole, respectiv capitolul IV („Grupuri în Şcoala Socio­lo­gică de la Bucureşti” – pp. 203-247) şi capitolul V („Orientări şi reorientări politice ale discipolilor” – pp. 248-318). În aceste capitole, Antonio Momoc răspunde întrebărilor iniţiale: Este sociologia inter­belică supusă presiunilor politice? Poate ea evita capcanele întinse de puterea politică?

Cu siguranţă, cel mai important capitol al cărţii, al VI-lea, este intitulat „Naţionalismul gustian: ştiinţa naţiunii” (pp. 319-354). El ne oferă baza conceptuală a ceea ce Dimitrie Gusti va lăsa moş­tenire, prin discipolii săi, generaţiilor următoare de sociologi. Conceptul de naţiune, teoriile conform cărora factorul de progres intervine doar atunci când ai o naţiune educată, sunt ideile majore care răzbat din acest ultim capitol. Pentru Gusti, „naţiunea este un corp social bazat pe voinţa membrilor de a trăi îm­preună”³, iar „voinţa naţională este aceea care poate transforma indivizii în cetăţeni model, popoarele în naţiuni cu personalitate, cu condiţia ca membrii comunităţii naţionale să depună efortul de a participa cât mai activ la atingerea idealului etic”⁴. Antonio Momoc reuşeşte să facă din acest capitol cheia cu care pot fi descifrate toate necunoscutele. Calea de ajunge la o naţiune cu personalitate este reprezentată, pe de-o parte, de instituţionalizarea pregătirii funcţionarilor şi liderilor politici şi, pe de altă parte, de creşterea nivelului cultural şi social al maselor, respectiv al ţărănimii, nu doar cea mai importantă pătură socială la acea vreme, ci şi cea mai vulnerabilă.

Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Şcoala gustiană între carlism şi legionarism este un instrument de lucru foarte util pentru cei care vor să pătrundă hăţişurile socio-istorice pe care şcoala gustiană a trebuit să le evite, măsura în care idealurile profesorului Dimitrie Gusti de a crea un corpus de elită al politicii autohtone şi de a ridica nivelul cultural al ţărănimii române s-au concretizat sau nu. Este un volum care se constituie într-o „dovadă că se poate scrie altfel despre interbelic, şi mai mult decât atât, că tânăra generaţie de cercetători se debarasează de mitizare, nu prin manifeste, ci prin lucrări la obiect”⁵.

Cartea lui Antonio Momoc este une joie de vivre, o lucrare pe care o citeşti cu plăcere, lucru datorat expertizei teoretice şi practice a specialistului în comunicare politică, dar şi modului serios în care autorul şi-a fundamentat întregul demers ştiinţific.

Andrei Tinu
[„Ovidius” University, Constanța]

Cătălin Boboc
[„Ovidius” University, Constanța]

NOTE

ANDREI TINU – Doctorand în Istorie al Universităţii „Ovidius” din Constanţa.

CĂTĂLIN BOBOC – Masterat în Managementul instituţiilor de cercetare istorică şi socio-politică, din cadrul Universităţii „Ovidius” din Constanţa.

 sus