Recenzie

Mai mult decat un simplu bufon politic.
Influenţa lui Hrusciov asupra Uniunii Sovietice şi a secolului XX

---

William Taubman, Khrushchev. The man, his era
London, Free Press, 2005

---

Despre succesorul lui Stalin la conducerea Uniunii Sovietice, Nikita Hruş­ciov, s-a scris mult. Dar nu întotdeauna adecvat. Lucrarea biografică a lui William Taubman completează un gol care şi-a făcut prea multă vreme simţită prezenţa, propunând o fetilă introspecţie în structura psihologică şi mediul socio-politic care au contribuit la definitivarea personalităţii fostului lider sovietic, o adevărată sumă de contradicţii. Pentru Taubman, acesta era „un om în a cărui caracter atât de multe contraste erau puternic încrustate: atât autentic credincios şi realist rece, oportunist şi totuşi principial în felul său, temător de război şi în acelaşi timp prea dispus să îl rişte, cel mai nepretenţios om chiar şi atunci când deţinea putere şi glorie dincolo de capacităţile sale, complice la rău profund dar şi făcător de mult bine.”¹

Prin ce excelează această biografie? Prin faptul că oferă o lectură captivantă, o naraţiune cursivă centrată asupra omului Hruşciov în raport cu realitatea care îl înconjura. Ca orice biografie reuşită, cartea se citeşte pe nerăsuflate, ca un roman din copilărie de care nu te puteai despărţi până la ultima pagină. Făcând o paralelă cu alte lucrări biografice din spaţiul anglo-saxon care tratează istoria recentă², volumul lui Taubman conţine un plus de dinamică şi de autenticitate: citind-o, ai permanenta senzaţie că eşti în preajma lui Hruşciov, ca un martor secret şi privilegiat al devenirii sale intelectuale şi politice. Autorul reu­şeş­te să fie deosebit de empatic şi să transmită această stare cititorilor săi; în cartea sa, Hruşciov apare mai viu ca niciodată, suspus aproape în permanenţă de-a lungul vieţii sale adulte unor situaţii tensionate cărora reuşeşte să le facă faţă cu mai mult sau mai puţin succes.

De obicei, Hruşciov este cunoscut astăzi în principal în baza gafelor sale diplomatice, intens mediatizate. Este vorba de atitudinea sa diplomatică insolită, uneori grobiană de-a dreptul, de duritatea şi lipsa de tact cu care îşi aborda deseori interlocutorii, de celebrul episod petrecut la Adunarea Generală a ONU în 1960 când, înfuriat că delegatul filipinez orientase discursul sovietic despre decolonizare înspre dominaţia ilegitimă a Moscovei asupra spaţiului est-european, Hruşciov a început să bată cu pumnii în masă, ajutându-se mai apoi de un pantof – de riscurile nepermise la nivelul politicii externe (criza Berlinului sau criza rachetelor din Cuba), transformate în eşecuri usturătoare. De asemenea, în plan intern, insuccesele sale administrative şi agriculturale se adaugă celor externe, conturând imaginea unui bufon ridicol, impulsiv, incoerent şi tiranic, a cărui poziţie politică devine cu atât mai greu de înţeles, transformându-se, după debarcarea sa în toamna anului 1964, într-un episod pasager din istoria sovietică.

Realitatea este însă mult mai complexă. Amprenta hruşciovistă asupra Uniunii sovietice şi a lumii secolului XX este incontestabilă şi deosebit de profundă. Hruşciov nu a fost, după Stalin, primul reformator sovietic autentic. Pot fi amintiţi aici şeful NKVD, Lavrenti Beria sau Gheorghi Malenkov, de la care Hruşciov preia cu nonşalanţă ideea leninstă a coexistenţei paşnice şi a aburdităţii războiului în era nucleară, având grijă totodată să îl neutralizeze politic, la fel cum procedase şi cu primul. Uns cu tot felul de alifii, cum se spune, Hruşciov a crezut în idealul leninist şi a luptat sincer pentru purificarea lui. Când îşi şoca gazdele americane afirmând „We will bury you”, Hruşciov credea cu sinceritate în spusele sale (care ar trebui înţelese mai degrabă în sensul „vă vom depăşi” prin competiţie economică şi socială paşnică decât literalmente „vă vom îngropa” într-o înfruntare militară). Dovada cea mai puternică în acest sens rezidă în organizarea şi coordonarea congresului XX al PCUS, unde acesta a formulat celebra critică a adresa lui Stalin şi a metodelor sale de conducere. Chiar dacă urmărea reabilitarea victimelor comuniste a terorii staliniste, la care Hruş­ciov a contribuit din plin, „discursul secret”, instrumentalizat politic cu deosebită abilitate pentru discreditarea adversarilor, a fost până la urmă, deşi limitat, interesat şi incomplet, un catharsis al leninismului, inimaginabil în deceniile anterioare sub tutela apăsătoare a lui Stalin. Gorbaciov se recunoaşte franc „un copil al Congresului XX”, susţinând că atmosfera de optimism reformist a erei hruş­cioviste l-a influenţat profund. În tim­pul în care a condus Uniunea Sovietică, nu a făcut decât să încerce o rectualizare a spiritului reformist a cărui gust l-a desprins în perioada tinereţii (anii ’50) concomitent cu o depăşire a stagnării brejneviste.³ În lumina influenţei enorme pe care a avut-o asupra lui Gorbaciov, moştenirea politică a lui Hruşciov capătă deci o nouă şi relevantă dimensiune. În plus, să nu uităm că peste douăzeci de milioane de oameni au fost eliberaţi din gulaguri sau reabilitaţi, postum şi nu numai, un amănunt pe care Roy Medvedev, cel mai important biograf rus al lui Hruşciov, îl consideră mai important decât toate erorile acestuia.⁴

Tânăr fiind, Hruşciov nu a optat direct pentru bolşevism. Devenirea sa politică este presărată de „deviaţii” men­şeviste sau troţkiste, fapt care, combinat cu atacul asupra lui Stalin îl determină pe Viaceslav Molotov, impenitentul stalinist, să îi refuze calitatea de comunist autentic, recunoscându-i însă concomitent meritele organizatorice. Neputând fi considerat un revoluţionar autentic, cu atât mai puţin un teoretician al leninismului, nefastul rol al lui Hruşciov a constat în faptul că „a dezlănţuit (la nivel social, n.m.), aceleaşi sentimente care l-au animat în viaţa personală”.⁵ Câtă dreptate avea Molotov! Odată aceste sentimente eliberate (credinţa în reformă, în „legalismul socialist”, în necesitatea abolirii fricii ca stare permanentă a societăţii sovietice, în câştigarea maselor înspre socialism), ele au depăşit cu mult cadrul imaginat de Hruşciov şi chiar de discipolul său Gorbaciov, concretizându-se în demantelarea sistemului sovietic însuşi. Fos­tului lider sovietic îi făcea deosebită plăcere să se laude, în memoriile sale, cu faptul a liberalizat călătoriile în exteriorul Uniunii Sovietice, permiţând unor artişti sovietici (pianistul Vladimir Ashkenazy sau balerina Maya Plisetskaya) să ofere ofere reprezentaţii la spectacole vest-europene.⁶

Hruşciov a regretat în permanenţă absenţa unei educaţii adecvate, pe care a pus-o pe seama permanentei sale activităţi politice. În secret, păstrase o teamă superstiţioasă de Dumnezeu, definitorie pentru ţăranul rus deşi, în ciuda originilor rurale, nu a încetat niciodată să se considere muncitor, făcându-şi ucenicia în acest sens la minele de cărbune din Donbass. Odată ajuns la putere, cariera sa politică poate fi divizată în două părţi: cea a „bunului Hruşciov”, (aprox. 1955-8), perioada în care reuşeşte să îşi elimine rivalii politici ajungând „singur în top”, respectiv cea a „răului Hruşciov” (1958-64), când trăsăturile despotice ale personalităţii sale se accentuează.⁷ O dovadă în plus a faptului că puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut. Tocmai după 1958 au avut loc toate iniţiativele sale riscante şi eşuate de politică externă, cuplate cu gradioasele planuri de rivitalizare a economiei, agriculturii şi administraţiei sovietice, de asemenea lipsite de succes.

Paradoxal, consecinţele reformelor hruşcioviste sunt sesizabile chiar şi în debarcarea sa, consumată în octombrie 1964. În seara zile respective, „Hruşciov l-a sunat pe Mikoyan (un mebru proeminent al Biroului Politic al PCUS care s-a opus timid neutralizării sale politice, n.m.). «Sunt bătrân şi obosit», a spus. «Lasă-i să aranjeze lucrurile între ei. Eu am făcut lucrul principal. Ar fi putut cineva visa să-i spună lui Stalin că nu mai este potrivit şi să-i sugereze să se retragă? Nici măcar un punct umed nu ar fi rămas în locul în care am fi stat. Acum totul este diferit. Frica a dispărut, şi putem discuta ca egali. Asta este contribuţia mea. (subl.m.) Nu mă voi împotrivi (deciziei de a fi pensionat forţat, n.m.).»”⁸

Înzestrat cu „o memorie prodigioasă” şi manifestând totodată „o profundă nevoie de a se justifica în faţa generaţiilor viitoare”⁹, Hruşciov obişnuia să relateze în cercul său intim următoarea anecdotă despre „trei oameni aflaţi în închisoare: un socialist, un anarhist şi un evreu umil şi pipernicit – un tip semidoct numit Pinya. Ei au decis să aleagă un lider de celulă pentru a supraveghea distribuţia mâncării, a ceaiului şi a tutunului. Anarhistul, un tip mare şi zburlit, era împotriva unui astfel de proces legitim ca alegerea unei autorităţi. Pentru a-şi demonstra dispreţul faţă de lege şi ordine, el a propus ca evreul semidoct, Pinya, să fie ales. L-au ales pe Pinya.

Lucrurile mergeau bine, şi ei au decis să evadeze. Dar au realizat că primul om care va trece prin tunel (săpat în prealabil, n.m.) va fi împuşcat de gardian. S-au întors toţi către marele şi bravul anarhist, dar acestuia îi era frică să treacă. Deodată micuţul Pinya s-a ridicat în picioare şi a spus «Tovarăşi, m-aţi ales prin liderul vostru prin proces democratic. Pe cale de consecinţă, eu voi trece primul.»

Morala poveştii este că indiferent de cât de umile pot fi originile unui om, el se ridică la înălţimea funcţiei în care este investit.

Acel micuţ Pinya – acela sunt eu.”¹⁰ Câtă dreptate are Hruşciov identificându-se cu „micuţul Pinya” va decide cititorul. Să sperăm însă că, la finalul cărţii, acesta va înţelege şi se va convinge că succesorul lui Stalin a fost, aşa cum menţionez în titlul recenziei, mult mai mult decât un simplu bufon politic.

Emanuel Copilaş
[West University of Timişoara]

NOTE

EMANUEL COPILAȘ – Preparator la Universitatea de Vest din Timişoara, doctorand în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene în cadrul Universităţii Babeş Bolyai, Cluj-Napoca.

 sus