Securitate globală

Provocări actuale și viitoare în noua ordine post-westphalică

OLESEA ȚĂRANU
[„Al.I. Cuza” University of Iași]

Abstract:
The present article represents an exercise that aims to outline the main features of post-Westphalia international order, in terms of polarity of power, in an attempt to identify possible challenges regarding the stability of international system. In this respect, a special attention has been given to U.S.A position, the current world leader, and to those two actors commonly referred to when looking for the main opponents of American leadership - China and Russia. The last part identifies the main sources of insecurity that are affecting and will continue to affect the stability of the international system.

Keywords: End of the Cold War; new world order; USA; China; Russia; threats

Introducere

Într-un discurs susţinut în anul 2004 întitulat „Courage to fulfill our responsabilities”, Kofi Annan surprindea caracterul deosebit al ordinii contemporane declarând: „la începutul secolului XXI ne aflăm în faţa unor extraodinare provocări şi a unor extraordinare interconectări. Suntem cu toţii vulnerabili în faţa noilor ameninţări care au evoluat în modalităţi complexe şi impredictibile”¹ Mediul de securitate diferă astăzi fundamental de perioada Războiului Rece fiind mai puţin structurat, mai complex, mai instabil şi imprevizibil, generator de riscuri şi ameninţări noi, crescând numărul şi rolul actorilor non-statali, atestându-se o multiplicare a surselor de tensiune cauzate de diminuarea resurselor naturale, agravarea fenomenului de poluare a mediului înconjurător, reapariţia unor mai vechi probleme precum conflictele teritoriale, regionale, etnice, religioase, amplificarea insecurităţii datorată existenţei statelor eşuate sau slabe, a instituţiilor corupte, practicilor nedemocratice şi neconstituţionale - toate acestea manifestându-se în contextul procesului accentuat şi inegal de globalizare. Lumea a devenit mai nesigură, iar guvernele şi popoarele urmăresc obiective mai complexe decât înainte.

Şi dacă trăsăturile actualului mediu internaţional sunt uşor de identificat şi de observat datorită faptului că viaţa noastră se desfăşoară în acest cadru concret, provocarea majoră rămâne pentru reprezentanţii mediului academic aceea de a încerca să contureze caracteristicile ordinii mondiale în următoarele decenii. Ţinând cont de observaţia lui Bernard Show care declara că mai curând învaţă o florăreasă engleza victoriană decât ghiceşte un intelectual viitorul imediat al lumii în care trăieşte, exerciţiul nostru ce-şi propune să reflecteze la viitorul sistemului, va evita profeţiile, dintre cele două variante – „a prezice” sau „a aştepta”, o vom alege pe cea din urmă care pare mai realistă. Mai mult ca în trecut, se atestă un număr mare de provocări şi probleme noi de securitate ce trebuie incluse într-un potenţial scenariu privind viitorul sistemului internaţional, aşa încât, astăzi, noi putem mai curând să ne aşteptăm decât să prezicem ce se va întâmpla.

În încercarea de a surprinde trăsăturile actuale ale mediului internaţional şi a identifica potenţialele provocări având capacitatea de a schimba status-quo-ul contemporan, prezentul demers urmăreşte să analizeze modul în care este distribuită puterea în sistemul internaţional radiografiind pe de o parte profilul liderului militar, economic şi cultural al zilei - SUA, pentru a găsi atât punctele dureroase cât şi punctele forte ce-i permit să ocupe un loc esenţial în afacerile mondiale, fără a ignora însă, eforturile unor actori statali dornici şi decişi să rescrie istoria sistemului internaţional, contestând supremaţia actuală. Această discuţie privind capacităţile şi poziţiile Statelor Unite, Chinei şi Rusiei în noua arhitectură mondială va fi urmată, în contextul unui discurs mai general privind caracteristicile acestei ordini, de o survolare succintă a principalelor surse de îngrijorare ce domină în prezent şi care oferă numeroase indicii privind persistenţa în următoarele decenii.

Statele Unite ale Americii – (încă) puterea numărul unu în lume

Astfel, aşa cum menţionam mai sus, primul subiect ce merită a fi supus atenţiei se referă la viitorul sistemului internaţional din perspectiva polarităţii puterii. Statele Unite ale Americii reprezintă astăzi marea putere din sistem în termeni culturali, militari, economici. Dominaţia culturală a fost o faţetă subapreciată frecvent a puterii americane. Indiferent dacă ne place sau nu, trebuie să recunoaştem influenţa unor elemente precum filmele şi emisiunile de televiziune, muzica pop, mâncarea şi stilul vestimentar, limba, învăţământul, manierele neprotocolare, abordarea populistă şi tehnicile de publicitate adoptate şi utilizate de unii politicieni, elemente dublate de idealurile democratice, asociate cu tradiţia politică americană- toate sunt aspecte ce întăresc ceea ce unii numesc „imperialismul cultural” american.² Răspândindu-se treptat în lume, imitarea stilului american creează un mediu favorabil exercitării hegemoniei americane.

În termeni militari, SUA este indubitabil, marea putere inegalabilă sub raportul cheltuielilor şi investiţiilor în acest sector (spre exemplu, pentru anul 201, în ciuda unui buget de criză, guvernul SUA a alocat sectorului militar suma de 711 miliarde de dolari, de aproape 5 ori mai mult decât următoarea ţară sub raportul bugetului militar – China şi de aproape 10 ori mai mult decât Rusia, a treia clasată în topul statelor cu cele mai mari cheltuieli pentru sectorul militar³), a capacităţii de a purta război, a performanţei armamentului, iar RAM⁴ nu face decât să accentueze avantajul acesteia în comparaţie cu ceilalţi actori.

Sub aspect economic, America ocupă primul loc în lume la o distanţă considerabilă de următoarele state. Cu toate acestea, întrebarea majoră este – cât de stabilă este hegemonia americană şi care sunt actorii ce urmăresc să provoace şi să modifice status-quo-ul de putere? În acest sens, observăm că părerile sunt împărţite. În timp ce unii autori consideră că este prematur să anunţăm sfârşitul supremaţiei americane, neexistând astăzi actor sau grup de actori capabili sa detroneze SUA de pe poziţia privilegiată sau să o contrabalanseze, alte perspective sunt ceva mai nuanţate şi mai sceptice privitor la durabilitatea hegemoniei americane. Deşi Strategiile de Securitate adoptate de SUA după sfârşitul Războiului Rece reafirmă constant obiectivul esenţial de a menţine ţara în poziţia de lider pe arena internaţională⁵, angajându-se activ în vederea contracarării oricăror eforturi de schimbare a status-quo-ului din partea altor state (inclusiv prin utilizarea forţei), există totuşi semne că acest obiectiv este unul dificil şi costisitor sub toate aspectele. Pe termen mediu şi lung, ne putem aştepta la o serie de modificări interesante. Sub aspect cultural este puţin probabil să se producă transformări semnificative, în ciuda apariţiei şi manifestării unor acţiuni, mişcări, curente de protest împotriva a ceea ce se consideră a fi „cultura populară” americană, extinderea influenţei pe această cale reprezentând o constantă. În termeni militari, astăzi este unanim acordul privind invincibilitatea forţelor armate americane într-un război convenţional, neexistând inamic apt să provoace puterea militară numărul unu în lume. Cu toate acestea, chiar şi marea putere militară a lumii prezintă slăbiciuni. „Călcâiul lui Ahile” este reprezentat de capacitatea deocamdată redusă a armatei americane de a se adapta în vederea contracarării inamicului asimetric într-un război neconvenţional, aspect demonstat în Vietnam, Somalia, Serbia, Afganistan sau Irak. Orice actor ce va urmări să provoace militar SUA îşi va gândi strategiile şi loviturile profitând de această slăbiciune, evitând o angajare directă, într-un război convenţional. Acest lucru este clar atât teroriştilor, cât şi strategilor unor state ce nu resping posibilitatea antrenării într-un viitor, potenţial conflict cu superputerea militară a momentului⁶ (ex. strategii chinezi analizează această posibilitate într-o serie de studii care au fost traduse şi au stârnit îngrijorare în SUA). În această situaţie, este evidentă presiunea constantă la care este supusă America, încercând pe de o parte, să-şi dezvolte instrumentele ofensive, fiind obligată, pe de altă parte, să încerce să fie cu un pas înaintea oricărui potenţial inamic, elaborând ample măsuri defensive, pentru a contracara orice formă de atac, de la un atac cu arme clasice utilizate într-o formă neconvenţională, la un atac cu arme biologice, chimice, radiologice, nucleare, informaţionale (în acest sens, se explică importanţa pe care o acordă guvernul american programului spaţial, controlul spaţiului reprezentând o garanţie în plus pentru securitatea naţională⁸) etc., elementul surpriză fiind un mare avantaj pentru potenţialul inamic asimetric şi un mare dezavantaj pentru ţinta atacului. Aceste eforturi implică uriaşe costuri în termeni financiari dar nu numai, afectând alte sectoare ale politicii interne, precum şi relaţia cu partenerii internaţionali prin deciziile de a adopta poziţii şi acţiuni unilaterale în urmărirea propriilor interese naţionale (de exemplu, tensiunile apărute ca răspuns la decizia SUA de a lovi preventiv în lupta împotriva terorismului, decizia de a ataca Irakul⁸, comportamentul vizavi de prizonierii suspectaţi de terorism, atitudinea SUA în organizaţiile internaţionale din care face parte – utilizarea acestora atunci când interesul îi dictează să coopereze pentru a acţiona multilateral sau acţiunile de sfidare a normelor internaţionale precum şi a poziţiei aliaţilor etc). Cu toate acestea, nu există semne clare care să ne determine să considerăm că SUA îşi va pierde poziţia de superputere militară în următorii ani, ci, mai degrabă, ne putem aştepta ca ascensiunea în acest sector să continue (nu trebuie înţeles că SUA va deveni invulnerabilă sau că vor lipsi tentativele de provocare din partea altor actori statali sau nonstatali, ci doar că ea prezintă capacitatea de adaptare pentru a răspunde noilor provocări, precum şi o incredibilă voinţă susţinută politic de a se menţine drept cea mai mare putere militară din sistem). Discuţia capătă un caracter mult mai nuanţat atunci când ne referim la sectorul economic. Deşi economia americană ocupă astăzi primul loc în lume, este impropriu să discutăm despre o hegemonie incontestabilă americană. Sub acest aspect, mai curând identificăm o structură multipolară, în care puterea economică devine mai dispersată, iar părerile analiştilor coincid atunci când susţin că preponderenţa economică mondială a unei singure entităţi, de genul celei atinse de SUA în decursul secolului XX, este puţin probabilă în viitor. Unii analişti prevăd că lumea va fi organizată în jurul a trei blocuri economice - Europa, Asia şi America de Nord, deşi schimbările tehnologice globale şi înmulţirea actorilor din afara blocurilor, precum puterile economice emergente şi corporaţiile multinaţionale vor încerca să reziste capacităţii acestor blocuri de a le restrânge activitatea.⁹

Perspectiva lui Joseph Nye Jr. privind distribuţia puterii este interesantă şi utilă în contextul discuţiei lansate despre structura sistemului contemporan. Astfel, pentru analistul american, în era globală informatizată, puterea este distribuită între actori într-o manieră similară cu un joc de şah tridimensional complex, jucat atât pe verticală cât şi pe orizontală. La partea de sus a tablei cu probleme politico-militare, puterea militară este în mare măsură unipolară, cu SUA ca singură superputere, la mijlocul taberei cu probleme economice, SUA nu este un hegemon, trebuind să negocieze cu partenerii europeni şi asiatici, iar la partea de jos cu relaţii transnaţionale ce trec graniţele în afara controlului guvernelor şi includ actori diverşi de la bancheri la terorişti, puterea este dispersată haotic, fiind inutil să utilizăm în acest caz termeni clasici precum unipolaritate, hegemonie sau imperiu american pentru a descrie situaţia exactă.¹⁰

China – adevăratul contestatar al hegemoniei actuale

China este preferata analiştilor atunci când vine vorba despre prognozele privind potenţialul contestatar al puterii americane, atât ritmul creşterii sale economice (China a ajuns deja economia numărul doi în lume, devansând Japonia), cât şi nivelul investiţiilor străine - amândouă printre cele mai ridicate din lume, reprezentând baza statistică pentru aceste prognoze optimiste. Dezvoltarea economică i-ar permite Chinei să-şi dezvolte puterea militară, crescându-i influenţa în lume şi transformând-o într-o putere mondială - visul liderilor comunişti din Beijing - capabilă să limiteze influenţa SUA în regiune. În august 1994, Deng Xiaoping exprima obiectivele geostrategice ale ţării sale în următorii termeni: „mai întâi, să ne opunem hegemoniei şi politicilor de putere (cu referire clară la SUA) şi să salvgardăm pacea mondială, apoi, să edificăm o nouă ordine economică şi politică internaţională (se urmăreşte practic revizuirea distribuţiei puterii mondiale)”¹¹. Chiar dacă în ultimii ani se atestă o modificare în discursurile oficiale chineze fără a mai identifica potenţialul inamic al ţării cu SUA şi adoptarea unei abordări comprehensive a securităţii (aşa cum reiese din prezentarea obiectivelor Strategiei de Securitate)¹², acest lucru nu presupune că Beijingul e dispus să tolereze intervenţiile străine în zona ei de interes sau acţiunile unor actori ce ar urmări să-i limiteze puterea, iar studiile strategilor militari chinezi, precum şi cifrele ce arată valoarea investiţiilor în sectorul militar ce a crescut constant în ultimii ani¹³, ne determină să fim rezervaţi vizavi de intenţiile paşnice ale acestei puteri asiatice. Cu toate acestea, este prematur să declarăm China drept viitorul contracandidat la hegemonia globală cu şanse reale de succes. Deşi a avut o evoluţie pozitivă devenind a doua putere economică a lumii, există căteva aspecte care impun o poziţie sceptică privind viitorul Chinei (pentru a nu repeta greşeala pe care au făcut-o cei ce s-au grăbit să declare Japonia drept economia capabilă să depăşească SUA fără a ţine cont de slăbiciunile interne ale acestui stat). Pentru început, remarcăm faptul că este incertă capacitatatea economiei chineze de a menţine constantă rata creşterii economice, un punct slab extrem de grăitor pentru orice scenariu, iar pentru ca rata să fie menţinută este necesară o combinaţie extrem de complexă - conducere naţională eficientă, linişte politică, disciplină socială în interior, o rată înaltă de economii, o infuzie susţinută de numeroase investiţii străine, stabilitate regională etc., combinaţie ce pare extrem de dificil de atins. Fără a insista mai mult pe aceste elemente ale ecuaţiei, vom recunoaşte doar că toate criteriile enumerate mai sus prezintă provocări serioase pentru China, aşa încât este hazardată declaraţia conform căreia China va fi aptă să contrabalanseze sau să preia locul SUA în sistemul de putere mondial, dimpotrivă, ne putem aştepta pe termen scurt şi mediu fie la o menţinere a poziţiei actuale, fie la o înrăutăţire a situaţiei în cazul în care unul sau mai mulţi dintre factorii amintiţi anterior vor cunoaşte o evoluţie neaşteptată, negativă.

Rusia, pe drumul restaurării identităţii de „mare putere”

Prăbuşirea Uniunii Sovietice a produs o confuzie geopolitică enormă. În câteva zile, fostul imperiu transcontinental s-a prăbuşit, frontierele Rusiei fiind restrânse la ceea ce fuseseră la începutul secolului XIX în Caucaz, la jumătatea aceluiaşi secol în Asia Centrală, şi la ceea ce fusese cam pe la 1600 spre Vest. Pierderea Caucazului a reînviat temerile strategice faţă de reapariţia influenţei din partea Turciei, pierderea Asiei Centrale a generat un sentiment de sărăcire având în vedere enormele resurse energetice şi de minereuri ale regiunii, ca şi teama faţă de o posibilă provocare islamistă, iar independenţa Ukrainei a contestat esenţa pretenţiilor Rusiei de a fi purtătorul învestit de Dumnezeu al identităţii pan-slave.¹⁴ Prăbuşirea URSS-ului a creat un vid de putere în regiune afectând toate statele. În Rusia de exemplu, s-a produs atât o criză politică, cât şi o gravă criză economică, determinând efecte dramatice în plan social. O problemă nu mai puţin importantă, cel puţin pentru liderii politici, era aceea a pierderii statutului internaţional, fosta superputere fiind tratată de mulţi drept o putere regională, având rezultate economice şi sociale demne de un stat din Lumea a Treia. Ceea ce a urmat a fost o perioadă de confuzie strategică, istorică şi căutări de sine. Urmărind să se reafirme drept o putere în noul sistem internaţional, implicată activ în problemele de securitate internaţională, capabilă să asigure controlul zonei de influenţă, Rusia îşi conturează treptat noul rol în arhitectura post-Război Rece, stabilind relaţii de cooperare cu SUA, China, UE, NATO, creând structuri de cooperare regională ce-i vor permite să menţină controlul chiar şi indirect asupra fostelor republici-surori prin diverse mijloace, inclusiv menţinerea trupelor ruse pe teritorii străine, implicându-se mai mult sau mai puţin făţiş în politica internă a noilor republici independente, reactualizând astfel vechea doctrină a eurasianismului¹⁵, punând accent pe „străinătatea apropiată”¹⁶, preocupare esenţială pentru Rusia. După anul 2000, Rusia cunoaşte o evoluţie interesantă, perioada lui Putin fiind marcată atât de o creştere economică semnificativă, cât şi de adoptarea unei noi ideologii a resurecţiei şi revanşei în numele şi pentru recâştigarea puterii de altădată¹⁷, a unei politici din ce în ce mai ferme şi mai ofensive, atât pe plan intern, unde, într-o manieră neopatrimonială ce pare să confirme veridicitatea teoriei lui Pipes aplicată chiar şi realităţilor ruseşti contemporane, este impus un regim botezat de fostul agent KGB, ajuns preşedinte „democraţie controlată“, cât şi pe plan extern. Rusia este decisă să nu tolereze influenţele străine în „curtea” proprie, reacţionând bolnăvicios la extinderea UE şi NATO în Est, la interesul Turciei acordat situaţiei fraţilor din Caucaz, la evoluţia Chinei (se susţine chiar că temerea Rusiei este să nu se transforme într-un stat tampon între o Europă în dezvoltare şi o Chină expansionistă) şi Japoniei în Asia, la prezenţa tot mai vizibilă a Statelor Unite în Europa Centrală şi de Est. În legătură cu acest ultim subiect, este elocventă atitudinea Rusiei vizavi de planul american de amplasare a scutului antirachetă în Europa considerat un veritabil cal troian, reprezentând un motiv de îngrijorare discursul deja fostului preşedinte Medvedev care declara că decizia SUA de a dezvolta proiectul scutului antirachetă în ciuda protestelor Moscovei va obliga Rusia să ia măsuri de retorsiune prin dezvoltarea potenţialului ofensiv al capacităţilor nucleare, scenariu ce va reînvia epoca Războiului Rece. În acest caz, nu putem să nu observăm faptul că, deşi poate Occidentul nu se vede, pe sine, într-un nou Război Rece cu Rusia, aceasta, în ce o priveşte, se vede foarte bine. Şi poate că deocamdată Rusia nu are încă puterea necesară pentru a se impune ca un actor global, dar pe termen mediu şi lung, ne putem aştepta la o prezenţă mult mai vizibilă în afacerile internaţionale, politica gazelor sau războiul din Ossetia demonstrând voinţa de fier a ruşilor în problemele ce-i privesc. Ceea ce pare o certitudine este că Rusia este acum mult mai încrezătoare în propriile forţe, modul în care aceasta vede lumea schimbându-se esenţial. Pesisimismul ce domina Moscova în anii 1990, pesimism ce se datora declinului economic şi moral a fost înlocuit cu o perspectivă mult mai pragmatică¹⁸ privind locul şi rolul Rusiei pe arena internaţională, intenţia de restaurare a identităţii de mare putere fiind extrem de clară.

Ameninţări la adresa stabilităţii ordinii Post Post-Război Rece

După această succintă încercare de a contura posibilele evoluţii ale sistemului internaţional din perspectiva distribuţiei puterii, identificând actorii ce ar putea să chestioneze activ poziţia SUA, subminând astfel ordinea contemporană, creînd şi mai multă incertitudine, în continuare, urmărim să surprindem principalele provocări şi ameninţări prezente ce se vor menţine probabil în mediul de securitate.

Problema cea mai discutată din 2001 încoace este, fără îndoială, problema terorismului internaţional. După 11 septembrie s-au înregistrat peste 16.000 de atentate cu bombă, cauzând peste 110.000 morţi, marea majoritate fiind civili. Chiar dacă numărul acesta este incomparabil mai mic decât numărul victimilor unui război convenţional, reprezintă totuşi, o cifră semnificativă pentru a situa terorismul în categoria ameninţărilor principale la adresa securităţii internaţionale, eforturile de contracarare fiind dificile şi extrem de costisitoare. Spre exemplu, Războiul Global împotriva Terorii i-a costat pe americani după 11 septembrie peste 1,3 trilioane de dolari şi, în ciuda acestor investiţii enorme, victoria nu pare deloc să fie mai aproape. Terorismul ca fenomen este foarte vechi şi ar fi o utopie să considerăm că va putea fi eradicat din sistemul internaţional. În acest sens, declaraţia preşedintelui Uniunii Europene ce susţinea că dispariţia lui bin Laden va transforma lumea într-un loc mai sigur poate fi văzută ca suferind de naivitate, în cel mai bun caz. Terorismul nu a apărut odată cu fostul lider, aşa cum nu a dispărut odată cu moartea lui. Astfel, nu avem motive să fim optimişti, viitoarea ordine internaţională va suporta în mod sigur consecinţele unor viitoare atacuri teroriste indiferent de numele liderului acestor structuri.

Alte motive de îngrijorare prezente care îşi demonstrează potenţialul de a persista pe agenda internaţională sunt: exacerbarea intoleranţei etnice şi religioase (de exemplu, arderea Coranului într-un orăşel din SUA produce efecte în Afganistan acolo unde mulţimea revoltată execută angajaţii ONU); prezenţa statelor eşuate sau slabe, o ameninţare majoră pentru cetăţeni, generatoare şi exportatoare de insecuritate dincolo de graniţele proprii; continua evoluţie a actorilor supranaţionali şi subnaţionali, legitimi sau nelegitimi ce vor continua să provoace statul, determinând transformarea într-o direcţie post-westphalică; persistenţa unor conflicte nesoluţionate, în care tensiunile pot conduce oricând la explozii violente; emergenţa unor noi conflicte cu caracter local, regional, etnic, religios („revoluţia iasomiei” care a izbucnit în Tunisia şi s-a propagat cu repeziciune pentru a cuprinde şi alte state din Nordul Africii şi Orientul Mijlociu este ultimul exemplu de conflict local ce a produs consecinţe şi a afectat întreaga regiune aflată la începutul unui proces de reconfigurare, producând îngrijorări şi în Israel, Arabia Saudită şi SUA, existând temerea unei „balcanizări a Orientului” pe fondul prăbuşirii status-quo-ului); problema crimei organizate şi a privatizării războiului (problemă readusă în prim-planul discuţiilor de specificul conflictului militar din Libia, în care Kadhafi şi-a construit o armată bazată pe mercenari aduşi din Belarus, Serbia, Ucraina, Republica Centrafricană, Ciad, Niger, Mali, Somalia, Algeria, Columbia etc.). Tot în categoria ameninţărilor la adresa securităţii internaţionale regăsim: problema migraţiei, fenomen cu atât mai vizibil şi discutat în ultimii doi ani ca o consecinţă a conflictelor şi haosului din statele cuprinse de violenţe (trebuie să remarcăm o diferenţă esenţială între vechiul şi noul fenomen – dacă anterior migrau mai ales cetăţeni fără studii, astăzi se observă că numărul migranţilor având o pregătire superioară este din ce în ce mai mare); aspecte ce ţin de dezvoltarea umană - creşterea numărului populaţiei globului, accentuarea discrepanţelor între nivelul de trai din statele bogate şi cele sărace, accesul limitat la servicii precum cele de sănătate; acutizarea manifestării unor fenomene ecologice cu potenţialul de a provoca consecinţe grave. De asemenea, nu ne este permis să trecem cu vederea readucerea în atenţia publicului şi a oficialilor a aspectelor ce ţin de dezvoltarea nucleară, mai ales ca o consecinţă a dezastrului din 11 martie ce a costat Japonia peste 300 miliarde de dolari fără a include impactul dejecţiilor radioactive; afirmarea pe agenda de securitate a unor probleme precum dezvoltarea unor agenţi patogeni şi a maladiilor infecţioase mortale; traficul de persoane, droguri şi arme; proliferarea tehnologiilor; creşterea cererilor şi dependenţei de energie, petrol şi apă ce vor putea da naştere la conflicte pentru controlul lor etc.

Concluzii

În finalul discuţiei se poate conchide că, în ciuda optimismului ce încuraja analiştii, politicienii şi opinia publică la începutul anilor 1990 să spere în crearea unei noi ordini mai sigure, mai stabile şi paşnice, în care războiul să devină un instrument desuet de realizare a politicii, o renunţare la principiul clausewitzian ce a părut să surprindă cel mai fidel realitatea din perioada anterioară, ajungându-se astfel, la un „sfârşit al istoriei”, evenimentele din a doua jumătate a anilor 1990 şi 2000 au demonstrat nemilos falsitatea acestor aşteptări. Deşi nu se poate nega prezenţa unor elemente pozitive precum ofensiva democraţiei în multe zone, supravieţuirea şi revigorarea instituţiilor şi normelor internaţionale într-un nou mediu de securitate, existenţa unor tendinţe integraţioniste cu efecte stabilizatoare, interesul crescut pentru o serie de probleme considerate anterior locale, de tip low-politics, având un profil scăzut şi impact redus asupra securităţii actorilor puternici din sistem (bolile curabile, malnutriţia, traficul de persoane, angajarea actorilor internaţionali în vederea protejării mediului ambiant etc.,), persistă totuşi şi multe motive de nelinişte. În condiţiile în care ordinea contemporană este marcată de incertitudine datorată printre altele şi luptei pentru putere în sistem, existând dovezi clare privind contestarea poziţiei actuale a Statelor Unite de către actori statali precum China şi Rusia sau de către actori nestatali precum organizaţiile teroriste, în contextul marcat de un proces galopant de globalizare, a chestionării unor atribute esenţiale ale statului precum suveranitatea, discutându-se tot mai insistent despre intrarea într-o epocă post-westphalică a statului, apariţiei unor noi actori, noi combatanţi în conflicte asimetrice, utilizând instrumente neconvenţionale, în condiţiile acutizării unor probleme şi extinderii surselor de insecuritate devine evident faptul că lumea de mâine nu va deveni mai paşnică sau mai sigură. Indivizii, statele, instituţiile, comunitatea internaţională trebuie să înveţe să se adapteze din mers, ţinând pasul cu noile provocări, încercând să contracareze în permanenţă bogata paletă de ameninţări prezente şi emergente, utilizând toată gama de instrumente disponibile în acest sens.

Bibliografie
BRZEZINSKI, Zbigniew, Marea tablă de şah. Geopolitica lumilor secolului XX, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2000
CHOMSKY, Noam, America în căutarea dominaţiei globale:Hegemonie sau supravieţuire, Filipeştii de Târg, Editura Antet, 2003
CIOROIANU, Adrian, Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2009
DIMITRAKOPOULOU, Sophia, LIAROPOULO, Andrew, “Russia’s National Security Strategy to 2020: A Great Power in the Making?”, Caucasian Review of International Affairs, Volume 4, Issue 1, 2010, pp. 35-42
GOODBY, James, Regional Conflicts: The Challenge to US-Russian Co-operation, Oxford, Oxford University Press, 1995
HARRISON, Ewan, Sistemul internaţional după Războiul Rece, Iaşi, Institutul European, 2010
HIRST, Paul, „Another Century of Conflict? War and the International System in the 21st Century”, International Relations,Volume 16, Issue 3, 2002, pp. 327-342
NYE JR., Joseph, Descifrarea Conflictelor Internaţionale. Teorie şi Istorie, Filipeştii de Târg, Editura Antet, 2005
THORNTON, Rod, Asymmetric Warfare. Threat and Response in the Twenty-First Century, Polity Press, Cambridge, 2007
ANNAN, Kofi, „Courage to fulfill our responsabilities” în The Economist, 02 december, 2004, disponibil online pe http://www.un.org/News/ossg/sg/stories/articleFull.asp?TID=7&Type=Article
LIPING, Xia, „How China thinks about national security” în Ron Huisken et al., Rising China. Power and Reassurance, http://epress.anu.edu.au/sdsc/rc/mobile_devices/ch09.html,
SIPRI Yearbook 2012, Military Expenditure, http://www.sipri.org/yearbook/2012/04

OLESEA ȚĂRANU – Drd. Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași.

 sus