Securitate globală

Război, pace şi securitate în secolul XXI.
O lectură contemporană a teoriei războiului drept¹

ROXANA ALEXANDRA COSTINESCU
[„Al.I. Cuza” University of Iași]

Abstract:
War, in its various forms, still represents even in the XXI century a common manner for states as well as for ethnic, political and religious groups to settle disputes. The geopolitical context, marked by the al Qaeda attacks on the USA, and the multiple world events they determined lead to major changes for the armed violence character and simultaneously for its moral implications. Therefore, the present analysis subjects the relevance of the just war theory for the new international realities, the degree to which the theory needs a revision of its classical categories ius ad bellum and ius in bello or, on the contrary, an abandonment.

Keywords: war; just war theory; ius ad bellum; ius in bello; Cold War; security

Introducere

Războiul, în numeroasele sale forme, unele domestice, altele internaţionale, unele în ipoatază combinată, cu obiective diverse precum auto-apărarea, autonomia, religia, identitatea etnică sau convingerile politice, în ciuda aşteptărilor şi eforturilor generaţiilor anterioare, reprezintă şi în secolul XXI „o modalitate obişnuită” a statelor, precum şi a grupurilor etnice, politice şi religioase de a-şi soluţiona disputele. Chiar şi statele care nu se află în război cheltuiesc un procent semnificativ din resursele lor pentru pregătirea în vederea unui conflict armat. Şi, într-un astfel de context cetăţenii acestor ţări au o obligaţie continuă de a reflecta asupra moralităţii războaielor existente ori viitoare purtate în numele lor. Când are o ţară dreptul de a merge la război? Care reguli trebuie urmate în război? Care sunt sumele admise spre a fi cheltuite pentru armată? Cum şi până în ce punct invocarea securităţii naţionale şi a interesului naţional poate constitui un motiv suficient pentru declanşarea şi susţinerea unui război?

Secolul XXI plasează aceste întrebări într-un context geopolitic aparte. 9/11 2001, atacurile al Qaeda asupra Statelor Unite ale Americii şi multiplele evenimente globale pe care acestea le-au determinat, au condus la schimabări semnificative ale caracterului violenţelor armate şi totodată ale implicaţiilor morale ale acestora. Aceste schimbări redeschid calea convenţiilor şi practicilor cu privire la normele morale ale războiului în condiţiile în care, în urma evenimentelor începului de secol XXI, dreptul statelor de a merge la război în anumite circumstanţe reprezintă o preocupare constantă a teoreticienilor şi observatorilor. Această perioadă de mari frământări teoretice reprezintă o consecinţă directă a atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001, o undă de şoc încă resimţită de întreaga societate internaţională. Astfel, analiza pe care o propun, vizează relevanţa teoriei războiului drept în faţa noilor realităţi internaţionale, gradul în care aceasta necesită o revizuire a categoriilor sale clasice ius ad bellum şi ius in bello ori, dimpotrivă, impune abandonarea sa.

Războiul drept – o perspectivă diacronică

Pentru a adresa întrebări legate de aplicabilitatea teoriei războiului drept în relaţie cu schimbările contemporane trebuie să subliniem mai întâi natura flexibilă a teoriei care de-a lungul istoriei sale a înglobat patru paradigme²: paradigma medieval-timpurie, medievală, a modernităţii timpurii şi cea contemporană. Succesiunea celor patru ipostaze ale teoriei războiului drept dezvăluie o „istorie de continuă dezvoltare şi revizuire”³. Dezvoltarea teoriei de-a lungul timpului nu poate fi înţeleasă fără a face referire la contexul general al dezvoltărilor lumii sociale, militare şi politice. Teoria războiului drept nu este un construct pur intelectual izolat de lumea material-istorică, ea reprezentând: „mai presus de toate, un fond practic de înţelepciune morală, bazat nu pe speculaţii abstracte sau teoretizări ci, o reflecţie a problemelor reale ale războiului prezente în diverse circumstanţe istorice”⁴.

Parcursul său în timp trădează o dezvoltare neliniară echivalentă cu interacţiunea neprevăzută dintre natura mereu schimbătoare a războiului şi eforturile oamenilor de limitare, reglementare şi justificare a acestuia. Astfel, prin cele două categorii ale sale – ius ad bellum şi ius in bello, teoria cunoaşte mai multe etape de dezvoltare, fiecare dintre acestea accentuând într-o măsura mai mare ori mai mică importanţa celor două categorii. Cian O’Driscoll⁵ remarcă faptul că cele două criterii clasice ale teoriei au beneficiat de-a lungul timpului de un tratament diferenţiat: perioada cuprinsă între sfârşitul secolului XVIII şi până la Primul Război Mondial, denumită de acesta „marele secolul XIX”, manifestă o scădere semnificativă a atenţiei acordate ius ad bellum, în centrul preocupărilor fiind plasată cea de-a doua categorie ius in bello; în mod contrar,perioada cuprinsă între Primul Război Mondial şi căderea Zidului Berlinului dezvăluie ca principală temă de dezbatere ius ad bellum.Altfel spus, fiecare dintre aceste perioade marchează o schimbare de direcţie a tradiţiei războiului drept.

Sfârşitul de secol XVIII aduce cu sine la nation armée, democratizarea războiului care urmează Revoluţiei Franceze şi războaielor napoleoniene, deschizând astfel drumul secolului XIX pentru noi dezvoltări militare şi tehnologice. Toate acestea impun nevoia de codificare a reglementărilor războiului deoarece capacitatea distructivă a acestuia devine din ce în ce mai mare. Aceasta reprezintă o perioadă în care teoreticienii şi juriştii au considerat că o dezvoltare a categoriei ius in bello este cea mai eficientă modalitate de limitare a distrugerilor războiului şi, în acelaşi timp, au considerat că normele legale ale războiului vor produce un efect mai puternic în contextul egalităţii părţilor beligerante sub raportul dreptăţii exprimate de categoria ius ad bellum – „dreptul internaţional are scopul de a reglementa acţiunile războiului, reglementarea controverselor legate de cauzele acestuia revine sferei moraliştilor şi politicienilor [...] dreptul războiului se aplică în mod egal ambelor părţi”⁶. Astfel, procesul de codificare a ius in bello în dreptul internaţional a impus un anumit grad de „abandonare” a ius ad bellum. Geoffrey Best afirmă că de la Emmerich de Vattel şi până în anii imediat după Primul Război Mondial, nu a mai existat nicio dezbatere semnificativă despre ius ad bellum – limbajul presupus de această categorie fiind într-adevăr în dezacord total cu drepul internaţional al vremurilor, statele având dreptul la război ca prerogativ al suveranităţii lor. Şocul Primului Război Mondial va influenţa preocupările teoreticienilor şi le va pune la îndoială convingerile conform cărora categoria ius in bello izolată poate preveni apariţia unui nou „Mare Război” şi îi va determina să regândească noţiunea dreptului necondiţionat al statelor la război ca produs al suveranităţii acestora. Astfel, categoria ius ad bellum va cunoaşte o revizuire integrală cuprinzând inclusiv distincţia între recursul just şi recursul nedrept la război şi interzicerea prin lege a războiului de agresiune. Aceste tipuri de revizuiri au generat oficializarea ius ad bellum care se regăseşte aproape integral în termeni legali, limitând dreptul la război în cadrul dreptului internaţional la forma războiului de auto-apărare.

Cele două perioade menţionate sugerează în fapt evoluţia tradiţiei războiului drept ca răspuns la dezvoltările istorice parcurse. Distincţia dintre războaiele drepte şi nedrepte, neglijată de juriştii secolului XIX, este reinstaurată pe parcursul secolului XX, însă de acestă dată în formă legală. În limajul juridic al secolului XX războaiele drepte echivalează cu războaiele de apărare naţională în timp ce cele de agresiune devin sinonime cu războaiele nedrepte⁷. Pe fondul acestei schimbări se schiţează o nouă etapă în evoluţia tradiţiei: limitarea categoriei ius ad bellum. O primă implicaţie este reprezentată de restrângerea cauzelor drepte de recurs la război în expresia doctrinei legaliste restrictive de după Primul Război Mondial care prevede auto-apărarea ca singură cauză legală recunoscută pentru recursul la război. O a doua implicaţie se referă la reformularea în termeni legali a categoriei ius ad bellum şi în special a dreptului de a iniţia război.

Între sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi colapsul Uniunii Sovietice, relaţiile internaţionale au fost dominate de o singură mare preocupare: Războiul Rece ca expresie a rivalităţii dintre cele două superputeri: Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică. Limitele impuse de ordinea mondială bipolară a secolului XX nu aveau cum să nu influnenţeze şi teoria războiului drept. James Turner Johnson afirmă că „teoria a fost legată de mâini şi de picioare de această ordine impusă a Războiul Rece”⁸ explicând în acest mod atenţia pe care teoreticienii momentului o acordă problematicii descurajării nucleare, războaielor de proximitate şi militarizării şi, în acelaşi timp explică aversiunea acestora faţă de războaiele nondefensive. Teoria războiului drept a secolului XX este pe deplin ilustrată de Michael Walzer în Just and Unjust Wars, A Moral Argument with Historical Illustrations, reprezentând prin larga acceptabilitate a specialiştilor „documentul-manifest” a expresiei moderne a războiului drept.

Michael Walzer – rescrierea teoriei războiul drept în secolul XX

Michael Walzer, stabileşte încă din debutul lucrării sale, problematica morală fundamentală care guvernează practica războiului în secolul XX. Astfel, „realitatea morală a războiului cuprinde două părţi. Războiul este întotdeauna judecat de două ori, în primul rând în relaţie cu motivele statelor pentru război, şi în al doilea rând în relaţie cu mijloacele pe care le adoptă. Prima judecată are un caracter adjectival: spunem că un anume război este drept ori nedrept. Al doilea este adverbial: spunem că războiul este purtat în mod drept ori nedrept”⁹. Practic aceste judecăţi pe care Walzer le invocă sunt cele două categorii clasice ale doctrinei războiului drept: ius ad bellum şi ius in bello. Pentru autor ius ad bellum este „paradigma legalistă” şicuprinde judecăţile legate de agresiune şi auto-apărare iar ius in bello, „convenţia războiului” care face referire la judecăţile în relaţie cu respectarea ori încălcarea uzanţelor şi normelor de luptă, fiecare fiind independente din punct de vedere logic. Sub acest aspect „este perfect posibil ca un război drept să fie purtat într-un mod nedrept şi ca un război nedrept să fie purtat în perfectă concordanţă cu regulile”.¹⁰ Cu toate acestea, autorul nu exclude totuşi o interacţiune a celor două categorii, calificând o astfel de relaţie ca problemă centrală a dimensiunii morale a războiului¹¹.

Cele două categorii ale paradigmei legaliste şi convenţiei războiului alcătuiesc vocabularul cu care Walzer descrie doctrina războiului drept a secolului XX, doctrină construită pe baza a două cerinţe. Prima este reprezentată de o categorie ius ad bellum limitată în care poziţia principală a „crimei războiului” este ocupată de agresiune. Walzer defineşte agresiunea ca act de intruziune care pune în pericol drepturile şi autonomia unei comunităţi politice prin ameninţarea cu violenţa armată, iar statele au dreptul de a se apăra în faţa agresiunilor prin chiar apelul la forţă. O astfel de rezistenţă poate implica două scopuri admise: în primul caz un stat poate răspunde agresiunilor utilizând forţa pentru a apăra obiectul domestic al agresiunii cum ar fi statul-victimă şi poporul acestuia; şi în al doilea caz, la un nivel mai general, statele au dreptul de a opune rezistenţă prin forţă deoarece agresiunile iau forma afronturilor aduse valorilor fundamentale ale societăţii internaţionale. La acest nivel, actul de opunere a rezistenţei este îndreptat în direcţia reafirmării şi consolidării normelor de suveranitate politică şi integritate teritorială, norme vitale pentru întreaga comunitate internaţională a statelor. În aceste condiţii rezistenţa ia două forme: „un război de auto-apărare al victimei şi un război de impunere a legii purtat de victimă şi de oricare alt membru al societăţii internaţionale”¹².

În varianta paradigmei legaliste, agresiunea apare ca singura preocupare centrală. Dreptul de a purta război este formulat exclusiv de termenii rezistenţei în faţa agresiunilor: „nimic în afară de agresiune nu poate justifica războiul”¹³. Scopul central al teoriei este astfel limitarea incidenţei războiului, iar agresiunea reprezintă „unica şi singura cauză dreaptă care poate justifica un război”¹⁴. Paradigma legalistă scoate în afara legii orice alt tip de război – preventiv, comercial, de expansiune ori cucerire, cruciade religioase, intervenţii militare – toate aceste forme de război fiind descalificate deoarece reprezintă acte de agresiune. În acest context până şi scopurile pentru care un război poate fi purtat sunt exprimate tot în relaţie cu noţiunea de agresiune. Războiul poate avea loc pentru a opune ori limita agresiunile dar nu poate fi purtat pentru niciun alt scop dincolo de acestea: „a împinge războiul dincolo de această limită înseamnă a re-comite crima agresiunii”¹⁵.

Astfel se observă că în centrul preocupărilor ius ad bellum a secolului XX este plasată noţiunea de agresiune. Această preocupare centrală a paradigmei legaliste este de asemenea reflectată şi în cadrul dreptului internaţional care prevede ca unic drept de război al statelor auto-apărarea¹⁶ deşi există şi prevederi referitoare la folosirea multilaterală a forţei atunci când Consiliul de Securitate al ONU recunoaşte o ameninţare a păcii şi securităţii internaţionale¹⁷.

O a doua cerinţă a doctrinei războiului drept în expresia lui Walzer este aceea a „egalităţii morale a soldaţilor”¹⁸ care se constituie în premisa fundamentală a convenţiei războiului. Astfel categoria ius in bello este „independentă logic” de ius ad bellum. Dincolo de această delimitare clară dintre paradigma legalistă şi convenţia războiului, cea de-a doua cerinţă relevă de asemenea şi preocuparea faţă de realităţile impuse de Războiul Rece¹⁹. Dorinţa de delimitare a independenţei convenţiei războiului faţă de teoria agresiunii a fost, în parte, un raspuns la teama că orice război ideologic între Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii putea duce în cele din urmă la un război nelimitat. Singura modalitate de a impune restricţii asupra războiului ideologic a fost aceea de a sublinia separaţia rigidă a ius in bello faţă de ius ad bellum. Într-un astfel de raţionament cauza dreaptă nu devine pretext pentru eroziunea constrângerilor conduitei de război de unde decurge şi independenţa convenţiei războiului faţă de teoria agresiunii.

Cele două cerinţe centrale ale teoriei lui Walzer prezintă războiul drept în secolul XX ca o proiecţie a celor două războaie mondiale şi a ordinii globale bipolare impuse de Războiul Rece. Stipularea auto-apărarii în faţa agresiunilor ca singură cauză dreaptă pentru război poate fi interpretată ca o manevră responsabilă în faţa fricii clausewitziene că războiul modern tinde spre poziţii extreme, în cazul nostru acestea fiind reprezentate de războiul nuclear.

Ius ad bellum şi sfârşitul Războiului Rece

Teoria războiului drept a secolului XX descrisă de Walzer parcurge un proces de schimbări şi provocări odată cu evenimentele determinate de sfârşitul Războiului Rece. Cea mai conturată formă a acestui proces este cea a expansiunii categoriei ius ad bellum pentru a îngloba intervenţia sau războiul umanitar. Această evoluţie a teoriei răstoarnă practic rolul central ocupat până acum în cadrul paradigmei legaliste de apărare în faţa agresiunii ca singura cauza dreaptă admisă pentru război. Această perioadă este definită de „noul intervenţionism american” al administraţiei Clinton şi de Agenda pentru Pace²⁰a lui Boutros-Boutros Ghali şi este marcată de numeroase cazuri de intervenţii umanitare – nordul Irakului, Somalia, Rwanda, Bosnia, Timorul de Est şi Kosovo²¹. Apariţia Raportului lui Boutros-Boutros Ghali este sinonimă cu creşterea rolului politicilor militar-umanitare ale ONU şi conturează noua doctrină militară cu privire la menţinerea păcii, având rolul declarat de a lua forma „unei analize şi a unui set de recomandări privind modalităţile prin care capacitatea ONU pentru diplomaţie preventivă, pacificare şi menţinere a păcii să devină mai puternică şi mai eficientă sub raportul cadrului şi prevederilor Cartei”²². Raportul reprezintă în fapt răspunsul ONU faţă de numărul din ce în ce mai mare al „urgenţelor politice complexe” din cadrul noii ere umanitare deschisă de sfârşitul Războiului Rece şi în faţa noii realităţi în care „timpul suveraniţii absolute şi exclusive a pierit”²³. Astfel, raportul dezvăluie o nouă etapă în dezvoltarea ONU şi a strategiilor şi instrumentelor acesteia pentru aplanarea conflictelor şi apărarea păcii, definindu-le după cum urmează²⁴:diplomaţia preventivă (preventive diplomacy), pacificarea (peacemaking), menţinerea păcii (peace-keeping) şi consolidarea păcii (post-conflict peace-building). Prin intermediul Agendei pentru pace, ONU declară, mai răspicat ca niciodată până la acest moment, dreptul de a interveni în interiorul statelor în numele drepturilor cetăţenilor acestora sub incidenţa Capitolului VII din Carta ONU²⁵.

Deşi mare parte a literaturii intervenţiilor umanitare tratează apariţia în anii ’90 a fenomenului ca proces exclusiv normativ, izolat de realităţile relaţiilor internaţionale, este probabil mai potrivit să localizăm acestă dezvoltare în contextul sfârşitului Războiului Rece²⁶. Perioada imediată colapsului lumii bipolare generează trei dezvoltări semnificative pentru discuţia relevanţei teoriei războilui drept în perioada contemporană. În primul rând aşa cum am sugerat şi în rândurile de mai sus discursul drepturilor omului ocupă un loc din ce în ce mai important în cadrul societăţii internaţionale generând astfel un cadru favorabil intervenţiilor umanitare.

În al doilea rând, sfârşitul Războiului Rece demască fenomenul statelor eşuate, a conflictului etnic şi al războaielor civile brutale care au fost ţinute sub control de ordinea bipolară a Războiului Rece, realitate care impune şi ea la rândul său o nevoie sporită pentru intervenţie ori război umanitar.

Cea de-a treia dezvoltare decurge practic din cererea crescută pentru intervenţia umanitară care se suprapune unui climat politic receptiv faţă de aceasta: „sfârşitul Războiului Rece creează practic o ordine mondială propice practicii intervenţiei”²⁷. Astfel, într-un context international cu noi realităţi care se plasează în centrul preocupărilor militare, SUA, singura superputere a lumii, rămâne responsabilă de menţinerea ordinii internaţionale şi prin capabilităţile sale militare care au sporit odată cu recentele dezvoltări din tehnologia militară dar şi ca rezultat al Revoluţiei Afacerilor Militare (RAM). De asemenea, Consiliul de Securitate al ONU, care a depăşit limitarea impusă de rivalitatea SUA-URSS, poate astăzi autoriza mult mai uşor intervenţiile umanitare, şi astfel sfârşitul Războiului Rece „creează un spaţiu pentru statele terţe şi comunitarea internaţională pentru a interveni în conflictele locale cu scopul de a le atenua caracterul distrugător”²⁸ şi pentru a asigura pacea şi securitatea internaţională.

Factorii istorici determinaţi de maturarea regimului drepturilor omului, sfârşitul bipolarităţii, RAM şi rolul SUA de a „menţine” ordinea globală conturează contextul pentru extinderea categoriei ius ad bellum pentru a cuprinde intervenţiile umanitare în criteriile cauzei drepte pe care le guvernează. Cu toate acestea, caracteristicile noului context internaţional pot de asemenea introduce noi forme de utilizare a forţei armate în afară de apărarea în faţa agresiunilor şi intervenţiile umanitare. Aşa după cum se observă, discuţiile cu privire la noile realităţi ale comunităţii internaţionale sunt exprimate şi de această data în limbajul moral impus de teoria războiului drept. Astfel, teoria trebuie înţeleasă ca o teorie dinamică de interpretare a societăţii internaţionale şi nu ca ca un set de principii rigide aplicabil momentelor de criză, un exerciţiu al înţelepciunii practice referitoare la natura comunităţii internaţionale şi a preocupărilor fundamentale cum ar fi cele reprezentate de intervenţiile militare. Mai mult, sfârşitul Războiului Rece şi emergenţa noilor tipuri de ameninţări impune reexaminarea tradiţiei războiului drept în relaţie cu noua natură a realităţilor internaţionale.

Invazia din Irak, perioada care i-a precedat şi cea imediat următoare au fost caracterizate de un moment de mari „incertitudini şi dezechilibru”²⁹. Acest moment marchează o „resuscitare” a convingerilor, convenţiilor şi practicilor existente în discursul public referitor la valorile şi acţiunile comunităţilor politice. Este fără doar şi poate momentul în care teoria războiului drept va ocupa un loc central în cadrul acestui discurs oferind limbajul moral comun tuturor părţilor participante. Dreptul statelor de a purta războaie în anumite circumstanţe este astfel rediscutat şi odată cu acesta este examinată şi categoria ius ad bellum în vederea identificării celei mai potrivite formule de conservare, fragmentare sau modificare a acesteia pentru a răspunde noului mediu de securitate. Această perioadă de discuţii aprinse şi reevaluări este o consecinţă directă a atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001 care au zguduit societatea internaţională.

Concluzii

În Just War Against Terror: The Burden of American Power³⁰, Jean Bethke Elshtain compară impactul pe care 11/9 l-a avut asupra sistemul internaţional cu şocul lumii medievale determinat de căderea Romei din 410 D.C. Ambele evenimente, susţine autoarea, au zdruncinat fundaţiile morale ale vremurilor lor şi au dat naştere unor perioade caracterizate de anxietate şi instabilitate în care retorica binelui şi răului reînvie ca prim indicator al derutei morale rezultate. Într-un astfel de context, limbajul justificărilor morale pentru război este din nou adus în prim-plan conturând-se o nouă etapă în dezvoltarea teoriei războiului drept. Şi de această dată categoria ius ad bellum este vizată de procesul de revizuire, războiul anticipativ reprezentând punctul de plecare în încerarea de a lărgi barierele clasice ale principiului auto-apărării.

Războiul anticipativ, caracterizat atât prin apărarea preemptivă cât şi prin atacurile preventive, reprezintă un subiect controversat care beneficiază de o atenţie deosebită în sfera lumii politice. Thucydides³¹, de exemplu, ilustrează lupta dintre atenieni şi lacedemonieni în termenii anticipaţiei, iar Machiavelli laudă principele precaut, înzestrat cu stăpânire de sine care poartă războaie pentru a împiedica materializarea ameninţărilor³². În secolul XIX Otto von Bismarck se situează pe poziţii contrare şi consideră războiul anticipativ expresia acţiunilor necugetate: „niciodată nu am crezut în ideea de a iniţia un război pentru că acesta ar putea fi inevitabil mai târziu, iar atunci ar fi purtat în condiţii mai puţin favorabile; dimpotrivă, am militat întotdeauna împotriva lui […] deoarece nu putem şti jocurile Providenţei într-o astfel de manieră încât să anticipăm aceste lucruri”³³.

Evenimentele de la 11/9 şi invazia Irakului de către Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie din martie 2003 au readus în prim-plan discuţia cu privire la războiul anticipativ şi a dimensiunilor morale implicate de folosirea anticipativă a forţei armate precum şi prefigurarea unei noi provocări în cadrul societăţii internaţionale a statelor, cea a legăturii dintre terorismul transnaţional, „statele infractoare”³⁴ (rougue states) şi proliferarea armelor nucleare care impune o reevaluare a modalităţilor de reacţie. Astfel, dreptul la auto-apărare în cazul Războiului din Irak este exprimat în termeni anticipativi care depăşesc limitele categoriei clasice a ameninţărilor, aşa cum este definită de teoria războiului drept. Această dimensiune anticipativă, exprimată de George W. Bush în The National Security Strategy of the USA³⁵(SNS), marchează o direcţie nouă în evaluarea şi analiza ameninţărilor care pot determina aplicarea dreptului de auto-apărare în noul mediu de securitate determinat de eveminentele de la 11/9.

Bibliografie
BULL, Hedley, KINGSBURY, Benedict, ROBERTS, Adam (eds.), Hugo Grotius and International Relations, Oxford, Clarendon, 1990.
CLARK, Ian, Legitimacy in International Society, Oxford, Oxford University Press, 2005.
ELSHTAIN, Jean Bethke, Just War Against Terror: The Burden of American Power, New York, Basic Books, 2004.
JOHNSON, James Turner, Can Modern War be Just? New Heaven, Yale University Press, 1984.
JOHNSON, James Turner, Morality and Contemporary Warfare, New Heaven, Yale University Press, 1999.
LEE, Steven P. (ed.), Intervention, Terrorism and Torture. Contemporary Challenges to Just War Theory, Dordrecht, Springer, 2007.
MACHIAVELLI, Niccolo, Principele, traducere, tabel cronologic, note şi postfaţă de Gh. Lencan Stoica, Bucureşti, Editura Minerva, 1995.
NARDIN, Terry, MAPEL, David R. (eds.), Traditions of International Ethics, Cambridge, Cambridge University Press, 1992.
O’DRISCOLL, Cian, Renogotiation of the Just War Tradition and the Right to War in the Twenty-First Century, New York, Palgrave Macmillan, 2008.
SLIM, Hugo, „Military Humanitarism and the New Peacekeeping: An Agenda for Peace”, în Journal of Humanitarian Assistance, septembrie, 1995, disponibil la http://sites.tufts.edu/jha/archives/64 .
THUCYDIDES, Războiul peloponeziac, traducere de N.I. Barbu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966.
VAGTS, Alfred, Defence and Diplomacy: The Soldier and the Conflict of Foreign Relations, New York, Kings Crown Press, 1965.
WALZER, Michael, Arguing About War, New Heaven and London, Yale University Press, 2004.
WALZER, Michael, Just and Unjust Wars, 4th ed.,New York, Basic Books, 2006.
An Agenda for Peace, Preventive Diplomacy, Peacemaking and Peace-Keeping, http://www.un.org/docs/SG/agpeace.html.
Carta Naţiunilor Unitettp://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_natiunilor_unite/.
SIMONS, Penelope C., „Humanitarian Intervention: A Review of Literature”, în Project Ploughshares Working Papers, http://www.ploughshares.ca/content/humanitarian-intervention-review-literature.
The National Security Strategy of the United States of America, septembrie 2002, www.globalsecurity.org/military/library/national/nss-020920.pdf.

ROXANA ALEXANDRA COSTINESCU – Universitatea Al. I. Cuza Iaşi, Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Departamentul de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene.

 sus