Securitate globală

Consecvenţă versus inconsecvenţă în politica intervenţiilor umanitare

DANIELA RADU
[„Dimitrie Cantemir” Christian University]

„Principiile consecvenţei şi coerenţei sunt vitale nu numai pentru o ordine politică legitimă, dar şi pentru respectarea regulilor, din moment ce coerenţa este considerată un factor cheie în explicarea motivelor pentru care sunt impuse regulile.” ¹

„Dacă noua obligaţie în faţa suferinţei umane extreme este intervenţia în scopul de a salva şi a asigura securitatea indivizilor, aceasta trebuie sa fie aplicată în mod corect şi constant, indiferent de regiune sau naţiune. Umanitatea este indivizibilă.”²

Abstract:
While constructivist perspective in International Relations argues that humanitarian interventions are becoming more common, the realists believe that the international community intervenes selectively, preserving the interests of great powers. Given that humanitarian interventions are the result of political, military and financial negotiations of the states involved, it becomes difficult to explain empirically the endeavors of the European Union (EU) or the international community when facing humanitarian crises. Can we speak about a model of intervention, a normative constant regarding EU and international responses to humanitarian crises?

Keywords: humanitarian intervention; humanitarian crisis; security; collective violence; human rights

Despre crizele umanitare

Conform lui Weiss,³ majoritatea definiţiilor crizelor umanitare au în vedere patru variabile: conflictul armat, dislocarea, foametea şi bolile. Cercetătorii pot utiliza, pe lângă acest set de variabile şi variabile suplimentare⁴, în funcţie de demersul metodologic, dar şi în funcţie de măsura în care acestea pot fi operaţionalizate. Încălcarea drepturilor omului ar fi un exemplu în acest sens, având în vedere faptul că scala terorii politice (Gibney) ar putea fi baza de date utilă în stabilirea valorilor atribuite acestei variabile suplimentare. Se impune ca aceste variabile să fie analizate în contextul în care devin funcţionale, întrucât pot fi modificate datorită vulnerabilităţilor economice şi sociale, crizelor şi diferitelor forme de anomie societală.⁵ Un element comun al crizelor umanitare este suferinţa umană generalizată, suferinţă care poate surveni în urma abuzurilor, violenţelor fizice, psihice, a dislocărilor de populaţie, a lipsei majore a resurselor care ar fi necesare dezvoltării indivizilor în integritatea bio-psiho-socială a acestora.

O serie de autori consideră că sursa principală a crizelor umanitare este reprezentată de conflictele armate, în special conflictele intrastatale.⁶ Crizele umanitare pot fi cauzate de conflictele armate, dar acestea din urmă nu sunt suficiente pentru a conchide că o comunitate se confruntă cu o criză umanitară violentă.

Weiss subliniază că o criză umanitară implică cumularea factorilor anterior prezentaţi.

Adeseori gravitatea crizelor sau a variabilelor prin intermediul cărora acestea se definesc se stabileşte în raport cu o bază valorică unanim acceptată. Criza din Kosovo poate fi baza stabilirii acestor valori datorită faptului că aceasta, chiar dacă a determinat suferinţă umană şi dislocări de populaţie, este percepută ca fiind o criză relativ limitată în comparaţie cu majoritatea urgenţelor umanitare.⁷ Această criză a determinat un răspuns deloc neglijabil din partea comunităţii internaţionale şi reprezintă un punct de reper pentru mulţi specialişti în domeniu, constituindu-se ca un exemplu de intervenţie selectivă, comparativ cu alte crize mult mai tulburătoare ca şi gravitate.⁸

Pentru cercetătorii în domeniu, o provocare ar fi operaţionalizarea variabilelor. Conflictele armate se soldează cu pierderi umane. Baza de date a universităţii din Upssala⁹ sau site-ul operationspaix.net pot reprezenta surse utile în operaţionalizarea acestei variabile. Conflictele minore sunt considerate a fi conflictele unde, pierderile de vieţi omeneşti se ridică la 1000 iar cele majore peste 1000.¹⁰ Variabila dislocare subântinde numărul de refugiaţi şi de persoane dislocate pe plan intern (IDP) din totalul populaţiei unei ţări. Dislocarea în plan intern este reprezentată de numărul de persoane care îşi părăsesc locuinţele, dar rămân în interiorul ţării de origine, în timp ce persoanele care părăsesc ţara de origine se încadrează în categoria refugiaţilor. Pentru a obţine valori privind atât numărul refugiaţilor cât şi al persoanelor deplasate, se pot consulta baze de date precum cea a Comisiei SUA pentru refugiaţi şi imigranţi, Refugees International¹¹. Aceste valori sunt însumate şi raportate la populaţia totală a ţării afectate. Pentru variabila foamete, se urmăreşte numărul de persoane subnutrite din totalul populaţiei unei ţări, o sursă de date importantă pentru această variabilă fiind baza de date Food and Agriculture Organization (FAO).¹² Pentru variabila boli, se va considera rata de mortalitate a copiilor cu vârste sub cinci ani¹³ iar informaţiile pot fi extrase din baza de date a World Health Organization (WHO).¹⁴

Încălcarea drepturilor omului, ca şi variabilă suplimentară, va urmări crimele, torturile, dispariţiile şi închisoarea politică, considerate ca fiind manifestări ale terorii politice.¹⁵ În 2008, Gibney şi colaboratorii săi au încercat să acorde acestei variabile valori concrete, realizând o scală a terorii politice.¹⁶ Rapoartele anule aparţinând Amnesty International şi Departamentului american de stat au constituit baza după care aceştia şi-au construit instrumentele de evaluare. Au ales să atribuie valoarea unu, ţărilor care au ca regulă legislativă cea mai avansată formă de protecţie a drepturilor omului, iar valoarea cinci ţărilor cu cel mai scăzut nivel de protecţie a drepturilor omului (care semnifică teroare politică nelimitată ce afectează întreaga populaţie a ţării).¹⁷ Tot această echipă de cercetători stabileşte şi o listă a liderilor politici, consideraţi figuri criminale ale momentului.

Despre intervenţiile umanitare

Suveranitatea statală impune respectarea unui set minim de obligaţii în plan intern. Doar astfel statele ar trebui să beneficieze de protecţia oferită de principiul suveranităţii. În cazul în care aceste obligaţii nu sunt îndeplinite, actorii internaţionali îşi justifică intervenţia prin faptul că anumite imperative normative nu sunt respectate, încălcându-se standarde de comportament, împărtăşite de majoritatea indivizilor aparţinând unei societăţi. 

Statele au eşuat (nu de puţine ori) în a-şi îndeplini obligaţiile fundamentale faţă de proprii cetăţeni. Nu poate fi contestată recurenţa crimelor în masă, torturilor, oprimărilor organizate de state. Diferenţa ar fi că, în prezent este mult mai probabil ca aceste acte să fie percepute ca violări ale standardelor de comportament sau drept crize umanitare care afectează securitatea comunităţilor şi care pot atrage după sine intervenţia din exterior a altor state. Intervenţiile altor state se derulează conform unor cadre normative care prescriu acţiunile de protecţie şi reconstrucţie a securităţii comunităţilor aflate în criză umanitară. Acestor reguli după care se desfăşoară intervenţiile, li se adaugă şi aşteptările privind conduita actorilor care se angajează în intervenţiile umanitare. Acţiunile armate se derulează nu numai pentru a pedepsi persoanele vinovate de încălcările grave ale drepturilor omului. Acestea se derulează în virtutea unor principii, astfel, se subânţelege că cei care intervin ar trebui să manifeste imparţialitate. Principiul imparţialităţii poate fi conjugat cu un alt element normativ, şi anume multilateralismul. Dacă intervenţia umanitară este asumată şi întreprinsă de un număr considerabil de actori internaţionali, eventualele acuzaţii de partizanat ar fi nefondate.

In Tratatul de la Versailles, regăsim ceea ce pare a fi o codificare embrionară a deciziei statelor de a întreprinde acţiuni pe teritoriul altor state, utilizând mijloace militare pentru considerente umanitare. Intervenţia armată împotriva unui stat era justificată doar dacă avea ca şi obiectiv protecţia drepturilor minorităţilor naţionale din acel stat. Mai mult, articolul 23 al Tratatului, prevedea că Liga Naţiunilor are responsabilitatea de a asigura condiţii de muncă decente pentru bărbaţi, femei şi copii, de a superviza îndeplinirea acordurilor privind traficul de femei şi copii, de a se asigura că locuitorii nativi din anumite teritorii beneficiază de un tratament just şi de a depune eforturi în scopul controlului bolilor.

Dificultatea de a oferi o definiţie unanim acceptată pentru termenul de intervenţie umanitară se datorează adjectivului „umanitar”. Un actor care îşi declară acţiunile ca fiind umanitare, încearcă, în mod explicit „să le legitimeze ca fiind nepărtinitoare şi morale şi prin urmare justificate, nu egoiste”.¹⁸

În cadrul unui simpozion organizat de Academia pentru Pace în 2000, Kofi Annan a susţinut un discurs în ideea de a clarifica eventualele confuzii privind dualitatea pe care o presupune conceptul de intervenţie umanitară. Annan a subliniat necesitatea prezervării rolului specific al umanitarismului: „trebuie să renunţăm la utilizarea cuvântului „umanitar” pentru a descrie operaţiuni militare. Intervenţiile militare nu ar trebui să fie confundate cu activităţile umanitare. Altfel, ne vom regăsi în situaţia de a utiliza sintagme precum „bombardament umanitar” iar oamenii vor deveni în curând foarte cinici în această privinţă”.¹⁹

În ciuda criticilor în legătură cu asocierea termenului de „umanitar” pentru a descrie intervenţiile militare, anumiţi cercetători au argumentat în favoarea estompării distincţiei dintre aspectele de ordin umanitar şi cele de ordin militar. Aceştia s-au distanţat de principiile umanitare tradiţionale, pentru a-şi focaliza argumentul asupra discursului privind drepturile omului.

O acţiune întreprinsă pe teritoriul unui stat este umanitară doar dacă este orientată spre stoparea suferinţelor persoanelor, suferinţe a căror natură degradează sau aduc atingere naturii umane. Pornind de la premisa că un act umanitar are în mod obligatoriu scopul enunţat în afirmaţia anterioară, constatăm că dezbaterea este centrată de fapt pe mijloace. Prin cumularea punctelor de vedere diverse în legătură cu întrebarea „ce constituie un act umanitar?”, putem deduce că mijloacele pot lua două forme distincte: militare, dar şi civile, băneşti, alimentare, medicale. Actorii care argumentează că intervenţia umanitară este în mod necesar paşnică, exclud cu desăvârşire forţa armată ca mijloc umanitar, în timp ce actorii care susţin că şi mijloacele militare pot fi utilizate în acţiuni umanitare, consideră forţa militară ca resursă a acţiunilor cu scop umanitar.

În practică, implicarea militară poate fi utilă în prevenirea sau stoparea suferinţei umane. Pentru ca donaţiile să poată ajunge la destinatarii afectaţi, este necesară o protecţie care poate fi asigurată doar prin forţă armată. Cultura militară şi cea umanitară nu reprezintă două extreme opuse. Şi proiectele militare pot fi nobile dacă acestea sunt orientate spre salvarea de vieţi omeneşti. Operaţiunile militare, inclusiv misiunile de menţinere a păcii, au implicat de multe ori o dimensiune civilă ce poate fi catalogată drept umanitară. De asemenea, armata posedă o arie de expertiză compatibilă cu scopurile umanitare (dezactivarea minelor anti-personal, spre exemplu). Se poate observa astfel că acţiunile militare pot constitui o resursă în realizarea scopurilor umanitare. Drept urmare, considerăm îndreptăţită afirmaţia conform căreia intervenţiile umanitare utilizează atât resurse civile cât şi militare. Doar astfel intervenţiile umanitare se pot constitui în direcţii de acţiune care încearcă să prevină sau să stopeze o criză umanitară.

***

Intervenţia umanitară poate fi definită drept recurgerea la forţa armată în scopul justificabil de a proteja indivizii dintr-un alt stat de un tratament arbitrar şi abuziv. Autorităţile statelor în cauză nu doresc sau nu deţin instrumentele şi resursele necesare pentru a acţiona raţional şi just, în scopul restabilirii ordinii şi a securităţii propriilor cetăţeni. Într-o definiţie frecvent utilizată, teoria intervenţiei din motive umanitare, recunoaşte dreptul unui stat de a exercita control internaţional asupra acţiunilor unui alt stat, atunci când suveranitatea sa se opune legilor umanităţii.²⁰ Teson defineşte intervenţia umanitară drept un ajutor proporţional transfrontalier, inclusiv ajutor prin forţă, oferit de guverne indivizilor dintr-un alt stat, cărora le sunt negate drepturile fundamentale şi care ar dori, în mod raţional, să se revolte împotriva guvernului opresiv al acestora.²¹

Teoriile etice consecvenţionaliste susţin că o politică poate fi evaluată în termenii consecinţelor şi că ceea ce este drept poate fi judecat în termenii binelui. Utilitarismul este o teorie consecvenţionalistă deoarece promovează maximizarea fericirii, însă, nu toate teoriile consecvenţionaliste sunt utilitariste. Teoriile eticii deontologice, prin contrast, susţin că binele trebuie să fie definit în termenii a ceea ce este drept şi că statusul nostru este acela de fiinţe raţionale înzestrate cu demnitate, cu drepturi fundamentale. În baza acestei logici, se pare că o teorie a relaţiilor internaţionale fondată pe principii deontologice sau kantiene trebuie să fie deontologică şi nu utilitaristă. Uneori, intervenţia umanitară presupune costuri foarte ridicate pentru cei care intervin. Aceştia ar trebui să fie siguri că binele pe care îl vor considera ca rezultat al intervenţiei, nu este depăşit de distrugerile pe care le vor cauza.²² Uneori, îndreptarea unui rău presupune vătămarea unor persoane într-un mod asemănător răului care se doreşte a fi îndepărtat. Din aceste motive, dilema morală a intervenţiei nu s-ar putea reduce la distincţia dintre abordările deontologice şi consecvenţionaliste.

Liberalii combină în argumentulprivind intervenţia umanitară, atât elemente deontologice, cum ar fi respectul pentru drepturile omului, cât şi elemente consecvenţionaliste, cum ar fi necesitatea ca o intervenţie să producă mai mult bine decât rău. Intervenţia umanitară va încălca întotdeauna şi drepturi ale unor persoane nevinovate. Astfel, într-o viziune strict deontologică, cel care intervine nu îşi va putea niciodată justifica acţiunile, chiar dacă scopul său este să protejeze drepturile omului. Practica intervenţiei umanitare ar trebui să maximizeze respectarea demnităţii umane, să înţeleagă imperativul de a-i trata pe toţi indivizii cu respect într-un mod care reflectă statutul de fiinţe autonome al acestora.

Tabăra kantiană consideră că dacă intervenţiile ar putea să afecteze în mod precis tiranii, atunci acestea ar fi justificate, deoarece ar utiliza violenţa împotriva persoanelor vinovate şi ar salva victimele de orice tratament injust. În praxis însă, intervenţia umanitară presupune şi decesul unor persoane nevinovate. Chiar dacă forţele armate care intervin încearcă să nu îi afecteze pe civili, mulţi dintre aceştia vor deveni victime colaterale. În acest sens, kantienii nu sunt de acord cu intervenţia umanitară, considerând imorală utilizarea de fiinţe umane pe post de mijloace în realizarea unui obiectiv. Kantienii cer intervenţioniştilor să explice, să justifice pierderea inerentă a vieţilor persoanelor nevinovate.

Doctrina dublului efect consideră că un act prin intermediul căruia persoanele nevinovate îşi pierd viaţa este legitim doar dacă satisface următoarele condiţii: actul trebuie să aibă consecinţe benefice cum ar fi stoparea tiraniei; intenţiile actorului să fie bune din punct de vedere moral; orice consecinţe cu rezultat negativ, cum ar fi uciderea necombatanţilor, să nu fie intenţionate; consecinţele benefice ale actului de stopare a tiraniei, spre exemplu, să fie superioare celor cu efecte negative: uciderea noncombatanţilor²³.

Pentru a stabili dacă un guvern are sau nu o intenţie corectă, se impune trasarea unei distincţii între intenţie şi motiv. Contribuţia lui John Stuart Mill la teoria acţiunii a constat în demonstraţia sa conform căreia, intenţia este foarte importantă în realizarea unei acţiuni. Conceptul de intenţie îndeplineşte un rol dublu: permite o individualizare a unui act şi includerea sa într-o categorie anume (actele de salvare a victimelor unei crize umanitare, spre exemplu); permite valorizarea unui act în termeni pozitivi sau negativi în funcţie de principiile morale utilizate în evaluarea acelei categorii de acte. Aceste distincţii sunt utile în analiza aspectelor eticii intervenţiilor umanitare.

Valori precum dreptate, respect pentru drepturile omului, asigurarea securităţii colective şi individuale autorizează o intervenţie umanitară? Dincolo de obiectivul imperativ de a salva vieţi, intervenţiile contribuie la consolidarea drepturilor omului, a principiilor justiţiei sociale, a dreptăţii. Acestea din urmă sunt dezideratele instituţiilor politice legitime şi ale statelor. Construirea şi menţinerea instituţiilor democratice care să respecte drepturile cetăţenilor, reprezintă un proiect strategic de reconstrucţie a politicii interne şi externe a unui stat. Acţiunile de ajutor umanitar realizate de către profesioniştii umanitarului sunt benefice şi utile pentru salvarea vieţilor celor aflaţi în suferinţă, dar rezultatele acestora sunt temporare. Devin cu adevărat eficiente dacă sunt urmate, conjugate cu schimbări structurale, societale, statale care vizează drepturile omului.

Despre consecvenţa/inconsecvenţa statelor de a interveni în situaţii de crize umanitare

Dacă am utiliza limbajul Marthei Finnemore, am considera că o anumită situaţie este percepută drept o criză, în cazul în care evenimentele respective depăşesc ceea ce societatea consideră că este acceptabil. Autoarea consideră că situaţiile care constituie crize umanitare reprezintă o funcţie a dimensiunii normative a vieţii politice şi a standardelor acceptabile de comportament în cadrul comunităţilor umane. Populaţia civilă, statele şi organizaţiile interguvernamentale contribuie, prin acte specifice, la o consolidare a aşteptărilor privind aplicarea drepturilor omului în diverse zone ale lumii. Atenţia acordată drepturilor omului de către comunităţi şi state, precum şi instituţionalizarea acestora ca urmare a existenţei unui regim internaţional al drepturilor omului, reprezintă o schimbare calitativă în structura normativă a politicii internaţionale. Martha Finnemore subliniază însă că, structura normativă a politicii internaţionale cât şi aşteptările comunităţilor transcend simpla interdicţie impusă statelor de a se abţine de la uciderea sau torturarea propriilor cetăţeni. Se aşteaptă din partea statelor ca acestea să exercite guvernări transparente, să se echipeze cu politici funcţionale împotriva corupţiei, să respecte principiile alegerilor democratice. Aceste aşteptări ar trebui să exercite o presiune normativă asupra actorilor statali şi să contureze un model al unei bune guvernări, dar şi instrumentele prin intermediul cărora aceasta ar fi posibilă.

Deşi utilizarea forţei este în mod clar plasată în afara dreptului internaţional, există şi câteva excepţii. Articolul 51 al Cartei ONU permite utilizarea forţei pentru auto-apărare. Capitolul VII permite de asemenea utilizarea forţei, însă acţiunile întreprinse în baza capitolului VII trebuie să primească aprobarea Consiliului de Securitate.

Crizele umanitare care au provocat comunitatea internaţională după Războiul Rece au antrenat şi lumea academică care a conceptualizat şi a analizat critic intervenţiile celei dintâi. Răspunsurile care subliniau importanţa normelor umanitare şi argumentau că majoritatea crizelor umanitare au fost abordate progresiv, sunt catalogate adeseori ca fiind o construcţie ideatică, o debordare a optimismului. Acest grup al cercetătorilor optimişti au menţionat că răspunsurile principale la crizele umanitare au fost concrete şi deloc neglijabile: operaţiuni de menţinere a păcii, sancţiuni, tribunale penale internaţionale, intervenţii umanitare şi militare.²⁴

Pe de altă parte perspectivele realiste demonstrează că doar interesele materiale sunt cauza mobilizării deciziilor de intervenţie a comunităţii internaţionale. Conform acestei logici, se poate conchide că răspunsurile la crizele umanitare sunt selective. Scepticii consideră că au existat oscilaţii frapante precum intervenţiile în partea de nord a Irak-ului, în Bosnia, Kosovo şi nonintervenţii în situaţii determinate de cauze similare.²⁵

În acest context al opiniilor divergente, survine o întrebare logică: actorii statali, organizaţiile nonguvernamentale, comunitatea internaţională, UE ar avea capacitatea să răspundă constant la aceste crize umanitare? Nu este uşor să argumentezi empiric şi teoretic un astfel de răspuns ţinând cont de faptul că nu există un monopol al forţei la nivel european, mondial, că aceste intervenţii sunt rezultatul unor procese politice, militare, financiare ale actorilor implicaţi.

O trecere în revistă a literaturii în domeniu ne arată că există dificultăţi în a explica empiric mecanismul de funcţionare a UE dar şi a comunităţii internaţionale în confruntarea cu o criză umanitară. Poate şi această lacună empirică a concentrat dezbaterea spre abordările teoretice.

Perspectiva constructivistă în relaţiile internaţionale accentuează pe consolidarea normelor umanitare şi demonstrează că acţiunile umanitare sunt din ce în ce mai frecvente. Conform acestei perspective, intervenţiilor europene şi internaţionale în crizele umanitare sunt din ce în ce mai extinse. Pe de altă parte, teoreticienii realişti consideră că aceste intervenţii ale comunităţii internaţionale nu sunt posibile decât dacă statele care intervin îşi apără, consolidează, explorează anumite interese strategice, economice, etc.

***

Constructiviştii consideră că o serie de documente precum Declaraţia universală a drepturilor omului, Carta ONU, Convenţia pentru genocid, cele două convenţii internaţionale pentru drepturile omului, Convenţia de la Geneva, Tratatele UE, Strategia Europeană de Securitate reprezintă surse normative cu rol major în procesul de socializare, adaptare şi internalizare a normelor care determină la rându-le comportamente şi schimbare în acţiunea actorilor europeni, internaţionali. Prin intermediul acestor corpusuri normative transpuse în tratate şi rezoluţii, drepturile omului devin universale, valabile şi ubicui. Se pot sesiza însă adeseori discrepanţe între articolele tratatelor, convenţiilor şi aplicarea în praxis a acestora. „Un sistem poate fi cu greu calificat drept lege din moment ce regulile sale sunt impuse numai selectiv şi numai în conformitate cu preferinţele marilor puteri”²⁶. Constructiviştii explică că decizia de a interveni a comunităţii internaţionale, a UE se datorează unui proces de internalizare a normei umanitare care creează la rându-i comportamente acţionale, în timp ce decizia de a nu interveni este rezultatul încălcării standardelor umanitare.

Potrivit constructiviştilor precum Wendt, Finnemore,²⁷ normele, definite ca „aşteptări împărtăşite despre cel mai adecvat comportament al unei comunităţi de participanţi”, modelează interesele şi identităţile participanţilor, prin intermediul procesului de socializare.²⁸ Profesori şi cercetători au argumentat că o nouă normă a „intervenţiei umanitare” a apărut în ultimele două decenii, iar aceasta înlocuieşte în mod frecvent principiile tradiţionale ale neintervenţiei şi neutilizării forţei în cazurile de urgenţe umanitare.²⁹ Perspectivele teoretice sunt susţinute de evidenţe empirice începând cu perioada post război rece: un număr progresiv al acţiunilor de asistenţă umanitară,³⁰ al operaţiunilor de menţinere a păcii,³¹ al intervenţiilor umanitare. 

„Norma intervenţiei justificate”³² pare a fi instituţionalizată din ce în ce mai mult în lege internaţională. La întâlnirea ONU din 2005, toate statele au fost de acord cu principiul „responsabilităţii de a proteja”, care menţionează că intervenţia coercitivă, incluzând utilizarea forţei militare, poate fi garantată în cazurile de încălcare gravă a drepturilor omului³³. Mai mult, a fost observată o schimbare importantă în practica Consiliului de Securitate care a extins definiţia a ceea ce, conform articolului 39 din Carta ONU, reprezintă „ameninţare asupra securităţii şi păcii internaţionale”. În categoria acestor ameninţări au fost incluse războaiele civile, crizele umanitare şi loviturile împotriva regimurilor alese în mod democratic.³⁴ De asemena, înfiinţarea tribunalelor penale internaţionale şi a Curţii Penale Internaţionale sunt considerate a fi semne pozitive în evoluţia legalizării normei.

La acest proces de consolidare a normelor umanitare contribuie şi organizaţiile nonguvernamentale care sancţionează moral actorii ce încalcă normele prevăzute în tratatele internaţionale. Organizaţiile neguvernamentale promovează astfel respectarea drepturilor omului şi realizează presiuni asupra guvernelor lumii să nu desconsidere aceste drepturi.³⁵ Presiunile se exercită asemeni unei reţele al cărui centru ordonează valori ce promovează drepturile omului şi atrage astfel şi alţi indivizi sau comunităţi „chiar dacă aceştia sunt situaţi la distanţe considerabile din punct de vedere geografic sau cultural.”³⁶

La nivel european, Tratatul de la Lisabona aduce modificări importante privind acţiunea umanitară a UE, introducând pentru prima dată o bază juridică specifică pentru acordarea ajutorului umanitar, posibilitatea înfiinţării corpului voluntar de ajutor umanitar. Securitatea umană devine o prioritate a UE, la misiunile de tip Petersberg (care presupun misiuni de gestionare a crizelor, de menţinere a păcii, misiuni de evacuare) adăugându-se acţiunile comune de dezarmare, de prevenire a conflictelor, consilierea şi asistenţa în domeniul militar. Clauza de apărare comună introdusă ar reprezenta o invitaţie la conştientizarea interguvernamentalismului funcţional, astfel că, aceasta presupune unitate în acţiune din partea statelor europene în momentul în care unul dintre statele membre este obiectul unei agresiuni pe teritoriul său.

Promovarea valorilor specifice unui pattern european se evidenţiază şi în metoda denumită cooperare structurată permanentă, care prevede ca statele comunitare care dispun de capacităţi militare mai importante pot lua parte la misiunile militare care impun anumite exigenţe. Textul tratatului de la Lisabona lansează şi conceptul de Politică de Securitate şi Apărare Comună (PSAC), care se doreşte a fi o formă mai europeană a PESA. Constructiviştii subliniază rolul discursurilor în crearea identităţilor. Intenţia acestui text al noului tratat ar putea fi privită ca un astfel de demers: promovarea de noi valori democratice, europene; cristalizarea acestor valori în norme creatoare de noi comportamente europene cu rol în construcţia unei uniuni politice. 

***

Perspectiva realistă accentuează asupra inconsecvenţei răspunsului internaţional şi european la crizele umanitare şi îşi focalizează argumentele asupra forţelor materiale (şi nu asupra normelor) care determină în cea mai mare parte conduita statelor. Astfel, cum s-ar comporta statele în condiţiile în care nu există o autoritate mondială? În aceste condiţii de anarhie internaţională, statele nu vor face altceva decât să îşi sporească securitatea (Waltz, 1979), să îşi consolideze puterea (Schweller, 1996) sau să minimalizeze ameninţările aduse la adresa securităţii (Walt, 1987). Din această perspectivă, intervenţia militară reprezintă „un instrument de politică externă utilizat pentru promovarea intereselor naţiunilor individuale”³⁷ iar statele vor interveni numai daca sunt în joc aceste interese.

În ce măsură ar putea un ansamblu de state ca UE să acţioneze conform acestor considerente realiste? Există opinii care concep mobilizarea europeană ca fiind doar o modalitate prin care anumite state şi-ar europeniza interesele personale.

La nivel internaţional, adepţii numeroşi ai perspectivei realiste argumentează că deciziile importante ale comunităţii internaţionale au ca şi mobil interesele vitale ale marilor puteri, în special ale membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate.³⁸ Realiştii consideră că abordările constructiviste neglijează rolul pe care îl deţin interesele marilor puteri şi ale statelor, în general. Tabăra realistă consideră că ipocrizia organizată (Krasner) a devenit regula acţiunilor internaţionale şi europene, chiar dacă politicile promovate au ca şi subiect principal drepturile omului şi securitatea comunităţilor.

Adepţii realismului au sesizat de asemenea că, raportul dintre crizele umanitare şi intervenţiile umanitare nu este unul echilibrat, fapt datorat inconsecvenţei comunităţii internaţionale de a interveni conform principiilor impuse de către Consiliul de Securitate, care a calificat încălcarea drepturilor omului ca fiind ameninţare la pacea şi securitatea internaţională. Realiştii consideră că lipsesc faptele concrete, acţiunile derulate în baza acestor principii. Doar aceste acţiuni concrete ar statua şi ar putea oferi un plus de consistenţă principiilor prevăzute în capitolul VII al Cartei ONU.

Un alt argument al taberei realiste este prezenţa limbajului dual evidenţat la nivelul decalajului dintre intenţie şi rezultate. Realiştii consideră că au existat intervenţii umanitare derulate formal, pentru considerente umanitare, dar care au mascat insidios interese materiale, economice, geostrategice. Fostul secretar general Boutros Boutros–Ghali acuza în 1992 statele din vest de desfăşurarea “unui război al bogăţiei în Iugoslavia, în timp ce nu au făcut nici un efort pentru a salva Somalia de la dezintegrare” ³⁹

Nu în ultimul rând, realiştii consideră că o abordare consecventă a crizelor umanitare ar fi utopică datorită resursele limitate. Decizia de intervenţie presupune în perspectiva realistă o evaluare pe de o parte a costurilor şi beneficiilor, iar pe de altă parte consideraţii precum riscul propriilor trupe sau stabilitatea sistemului internaţional. ⁴⁰

***

Împărtăşim în aceeaşi măsură argumentele, dar şi limitele taberei realiste. Reţinem faptul că realiştii îşi argumentează anumite prezumţii făcând apel la intervenţii care nu au avut loc, omit adeseori din analiza acestora structurile nestatale, dar şi instituţiile care promovează drepturile omului. Limite metodologice pot fi surprinse şi la constructivişti. Una dintre acestea ar fi că s-au axat cu precădere asupra crizelor la care comunitatea europeană şi internaţională a răspuns cu promptitudine.

Prezentarea succintă a acestor două perspective a evidenţiat preferinţa noastră pentru rezultate mai nuanţate şi a subliniat necesitatea acţiunii în detrimentul inacţiunii. Pendularea între consecvenţă şi inconsecvenţă în politica intervenţiilor umanitare, denotă complexitatea proceselor diplomatice, politice, morale şi economice pe care le subântinde aceasta. Noi evidenţe empirice ar putea completa şi consolida argumentele realiştilor  şi constructiviştilor.

Bibliografie
BRYSK, Alison (ed)., Globalization and Human Rights University of California Press Berkeley, 2002. CHESTERMEN, Simon, Just war or Just Peace?Humanitarian Intervention and International Law Oxford University Press, Oxford, 2001.
FESTE, A Karen, Expanding the Frontiers: Superpower Intervention in the Cold War Praeger New York, 1992.FINNEMORE, Martha, National Interest in International Society Cornell University Press, New York, 1996.
HEHIR, Aidan, Humanitarian Intervention, an Introduction Palgrave Macmillan, New York, 2010.
HIRSCH, John & Oakley, Robert, Somalia and Operation Restore Hope: Reflections on Peacemaking and Peacekeeping United States Institute of Peace, Washington, D.C.
KIHNE, Winrich & Lenzi, Guido & Vasconcelos, Alvaro, WEU s role in crisis management and conflict resolution in sub-Saharian Africa Chaillor Paper 22, Institute for Security Studies of WEU, 1995.
MACRAE, Joanna, The New Humanitarianisms: A Review of Trends in Global Humanitarian Action Overseas Development Institute, London, 2002.
NAJZIGER, Wayne & Steward, Frances & Vayrynen, Raimo, War, Hunger and Displacement: The Origins of Humanitarian Emergencies, vol. 1. Oxford University Press, Oxford, 2000.
REED, Laura & Kaysen, Carl (eds), From Emerging Norms of Justified Intervention American Academy of Arts and Science,New York, 1993.
RISSE,Thomas & Ropp, Steave & Sikkink, Kathryn (eds), The power of Human Rights: International Norms and Domestic Change Cambridge University Press, Cambridge, 2005.
SCHNABEL, Albrecht & Thakur, Ramesh (ed.), Kosovo and the Challenge of Humanitarian Intervention: Selective Indignation, Collective Action and International Citizenchip United Nations University Press, NewYork, 2000.
STOWEL, Ellery, Intervention in international Law, John Byrne & CoW, Washington DC, 1991.
TESON, Fernando, Humanitarian Intervention: An Inquiry into Law and Morality Transnational Publishers, Ardsley-on-Hudson 1988.
WALZER, Michael, Just and Unjust Wars: A Moral Argument with Historical Illustrations Basic Books, New York, 1977.
WEISS, Thomas, Military Civilian Interaction: Humanitarian Crises and the Responsibility to protect, Rowman and Littlefield Publishers, Oxford, 2005.
WHEELER, Nicholas, Saving Strangers: Humanitarian Intervention in Internatiobal Society Oxford University Press, Oxford, 2000.

DANIELA RADU – Lect. Univ. dr. Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti.

 sus