Securitate globală

Summitul NATO de la Chicago
și noua dinamică a securității militare din regiunea Mării Negre
 

EUGEN LUNGU
[The University of South-East Europe – „Lumina”]

Abstract:
At Chicago NATO Summit, held on the 20th –the 21st of May 2012, it was declared the end of the first operational phase of the NATO missile shield in Europe. There are two NATO countries, Romania and Turkey, countries located in the Black Sea region which will host the NATO missile shield elements, this project is to be operationalized by 2020. The Russian Federation did not sign an agreement with the U.S. about the missile shield and I consider that the NATO missile shield affects its strategic and security interests. The existence of several frozen conflicts in the Black Sea region, the U.S., NATO, EU and the Russian Federation interests at the regional level, plus the arrival of the first military capabilities of the missile shield, will generate a new dynamics of the military security in Black Sea Region.

Keywords: NATO Summit; Black Sea Region; military security; NATO missile shield; military capabilities

1.Repere ale securităţii mili­tare în regiunea Mării Negre

Începutul mileniului al III-lea, graţie evenimentelor geopolitice majore petrecute în spaţiul european, a pus tot mai mult în evidenţă pentru principalii actori statali/suprastatali ai bătrânului continent importanţa crescută a ariei geografice situată în jurul bazinului Mării Negre. Extinderile succesive ale NATO şi Uniunii Europene spre estul continentului au făcut ca, începând cu 2004 şi respectiv cu 2007, cele două instituţii să-şi lărgescă graniţa orientală până la Marea Neagră datorită ţărilor riverane integrate, România şi Bulgaria. Astfel aceste state, alăturându-se celor două organizaţii, au modificat limita estică a NATO şi a UE extinzând-o până la ţărmul vestic al acestei mări continentale, generând în mod evident o modificare a echilibrului geopolitic şi militar al regiunii. Dacă pentru NATO bazinul Mării Negre a reprezentat, de mai bine de jumătate de secol, o zonă geografică importantă din punct de vedere al securităţii militare, mai ales după primirea Turciei în organizaţie în anul 1952, la fel şi pentru Uniunea Europeană extinderea spre est a organizaţiei confirmă faptul că Bruxelles-ul apreciază regiunea Mării Negre¹ ca fiind o arie de interes major, atât din punct de vedere al promovării valorilor democraţiei liberale şi cooperării economice, cât şi al securităţii comunitare. Aşadar, dincolo de considerentele semnificative de natură geopolitică, atât Organizaţia Nord-Atlantică cât şi Uniunea Europeană au avut în vedere în cadrul politicilor de extindere spre est importanţa deosebită a regiunii Mării Negre din punct de vedere al întăririi securităţii statelor celor două organizaţii. De altfel, potrivit aprecierilor unor importanţi experţi în studii de securitate din spaţiul european, regiunea Mării Negre a înregistrat în ultimele două decenii o dinamică a securităţii extrem de activă comparativ cu alte regiuni ale continentului european. Cum spunea Bülent Karadeniz, specialist în studii strategice „Marea Neagră a început să semene cu un joc într-un patrulater, ocupat de un cvartet care cuprinde Turcia, Federaţia Rusă, UE şi SUA. În acest sens securitatea şi stabilitatea bazinului şi regiunii Mării Negre are reverberaţii în toată regiunea euroatlantică şi Eurasia”².

Abordarea multisectorială a domeniului securităţii, în detrimentul modelului traditionalist³ focalizat pe problematica militară, a făcut ca în ultimii ani, în general, sectorul securităţii militare să nu mai aibă acelaşi grad de prioritate în cadrul dezbaterilor teoretice circumscrise securităţii, mai ales datorită importanţei tot mai crescute acordate atât sectorului economic, cât şi celui social şi de mediu. Totuşi, nu greşim afirmând că, în ciuda faptului că formele puterii blânde⁴ sunt într-o reală expansiune în actuala etapă pe care o parcurge omenirea, puterea dură râmâne un element extrem de important pe care specialiştii în studii de securitate îl iau serios în calcul atunci când se face analiza de securitate a unei arii geopolitice. Astfel, analiza unor aspecte de ordin politc şi militar într-o anumită arie geografică – natura regimurilor politice, conflictele îngheţate, politica de înarmare a unor state/organizaţii politico-militare, tiparul amiciţie/inamiciţie, existenţa unor baze militare ale altor state, relaţiile militare dintre actorii statali regionali/extra-regionali etc - pot conduce la configurarea unui tablou al dinamicii securităţii militare, caracteristic acelei regiuni. Aşadar, aceste elemente de factură politico-militară pe care le vom avea în atenţie în continuare dar şi altele care se vor adăuga pe parcurs vor delimita un spaţiu de analiză teoretică care, finalmente, sperăm să conducă la câteva concluzii privind dinamica securităţii militare în regiunea Mării Negre, având în vedere o serie de aspecte politico-militare inedite rezultate în urma desfăşurării Summitului NATO de la Chicago, în perioada 20-21 mai 2012.

Deşi, comparativ cu perioada Războiului Rece, potenţialul militar al statelor nu se mai situiază astăzi în prim-planul analizei de securitate, totuşi ponderea pe care sectorul militar continuă să-l deţină, în prezent, în contextul securităţii generale face ca numeroase studii de securitate să acorde încă o importanţă sporită securităţii militare. Astfel „strategii şi analiştii militari măsoară şi compară mereu resursele şi capacităţile taberelor aflate în conflict (...) În general analiştii urmăresc resurse strategice, precum bugetele, efectivele, infrastructura şi instituţiile militare, industriile de apărare şi echipamentele. Apoi, analizează factorii care afectează capacitatea de conversie, cum ar fi strategia, doctrina, instrucţia, organizarea şi capacitatea de inovaţie”⁵. Cu alte cuvinte, există în mod permanent un interes al analiştilor în studii de securitate faţă de sectorul militar al securităţii, având în vedere faptul că în lume continuă să se deruleze conflicte militare care conduc la concluzia că beligeranţa inter sau intrastatală va continuă sa fie un fenomen foarte greu de contracarat în următoarele decenii. Suntem de acord cu faptul că „La nivel interstatal, agenda de securitate militară se referă în primul rând la modalitatea în care statele se echipează pentru folosirea forţei şi la modul în care comportamentul acestora, pe această problematică este interpretat şi i se oferă un răspuns din partea altor state”⁶.

Chiar dacă în ultimii ani în cadrul studiilor de securitate chestiunile de ordin economic au dobândit o importanţă vitală oriunde în lume, totuşi problemele circumscrise securităţii militare continuă să rămână extrem de importante pentru statele din regiunea Mării Negre. De ce în primul rând cele militare, şi nu cele legate de securitatea socială, energerică, ecologică, etc? Chiar dacă nu îmbrăţişăm ideile traditionaliste în abordarea securităţii acestei arii geopolitice, totuşi considerăm că pentru regiunea Mării Negre sectorul securităţii militare continuă să rămână în centrul atenţiei specialiştilor în studii de securitate datorită numărului mare de conflicte îngheţate - Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno Karabah – precum şi a perspectivelor destul de rezervate, formulate de o serie de specialişti în securitatea militară, cu privire la soluţionarea acestor focare de conflict în următorii ani. Agenda actuală a securităţii militare din regiunea Mării Negre conţine chestiuni extrem de sensibile deoarece, aşa cum se cunoaşte, în această arie geografică se intersectează interese militare şi geopolitice, de cele mai multe ori divergente, ale NATO, Uniunii Europene şi Federaţiei Ruse. De asemenea, în egală măsură, bazinul Mării Negre precum şi o parte importantă a regiunilor limitrofe reprezintă un spaţiu în care îşi promovează interesele geopolitice SUA, cea mai mare putere militară a planetei, precum şi Turcia, stat care s-a afirmat tot mai mult în ultimii ani ca un actor important din punct de vedere economic şi militar, la nivel regional. Dacă ne raportăm la ultimele două decenii putem, de asemenea, sa spunem că dinamica securităţii militare a regiunii Mării Negre a fost influenţată de interese locale (ale statelor din regiune), de acţiunile unor actori extraregionali (SUA, NATO, UE) dar şi de interese integraţioniste (promovate de UE, NATO şi CSI).

Problematica aferentă sectorului securităţii militare, în regiunea Mării Negre, este una destul de diversă, mai ales datorită existenţei conflictelor îngheţate nerezolvate, de care aminteam mai înainte, dar şi ca urmare a modificării tabloului geopolitic regional, odată cu extinderea NATO şi UE până la ţărmurile acestei mări, în deceniul trecut. Interesul şi prezenţa militară tot mai evidente a SUA în această regiune ca urmare a strategiei americane de redislocare spre est a unei părţi din forţelor militare proprii existente în vestul continentului european a atras atenţia specialiştilor în studii strategice cu privire la posiblele jocuri geopolitice pe care le-ar putea pune în operă cea mai mare putere a lumii. Astfel, în ultimii ani, promovându-şi consecvent interesele geopolitice şi militare în regiunea Mării Negre, SUA a avut în vedere o serie de obiective precum ar fi: construirea unor baze militare în România şi Bulgaria, suportul politic şi militar oferit Ucrainei şi Georgiei pentru a fi primate în NATO în perioada regimului George W. Bush, sprijinul militar oferit Georgiei pentru modernizarea mijloacelor pentru apărare şi instruirea militarilor, etc. Însă cea mai spectaculoasă acţiune din punct de vedere al securităţii militare din ultimii ani este iniţiativa SUA de amplasare a scutului antirachetă al NATO într-o serie de state ale Alianţei, iniţiativă care a angajat şi unele state aliate aflate în regiunea Mării Negre. Astfel, două state la regiunii – România şi Turcia – au acceptat amplasarea unor elemente ale scutului antirachetă, decizie care ţinând seama de intenţiile declarate ale Rusiei, a doua mare putere militară a lumii, creează premise destul de pesimiste din punct de vedere al evoluţiilor, în planul securităţii militare, în bazinul Mării Negre, dar şi în statele riverane acestei mări continentale.

Referitor la Federaţia Rusă, dacă avem în vedere documentele oficiale din ultimul deceniu care pot fi consultate de publicul larg, acest stat consideră că securitatea militară a regiunii Mării Negre are o importanţă vitală în contextul mai larg, al securităţii generale, a celui mai extins stat al planetei. Astfel, în conformitate cu Doctrina militară⁷ a Federaţiei Ruse (2010), trei dintre primele patru pericole militare externe percepute de către Rusia, îşi au originea în regiunea Mării Negre, sau mai concret, în acea parte a regiunii care este integrată în Alianţa Nord-Atlantică. Aceste pericole militare, pe care le are în vedere Moscova, sunt: apropierea infrastructurii militare a NATO de graniţele Federaţiei Ruse, inclusiv extinderea spre Est a Alianţei; desfăşurarea de trupe militare pe teritoriul unor state apropiate de Federaţia Rusă; crearea şi implementarea de sisteme de apărare antirachetă care subminează stabilitatea globală. Aşa cum se cunoaşte Rusia consideră că amplasarea scutului antirachetă al NATO în apropierea graniţelor sale reprezintă un risc pentru stabilitatea strategică, la scară globală şi a anunţat de mai multe ori prin vocea preşedintelui Vladimir Putin că, în situaţia în care nu va obţine garanţii juridice referitoare la faptul că scutul nu este îndreptat împotriva Rusiei, atunci va trece la o serie de contramăsuri militare pentru a-şi întări securitatea militară a teritoriului propriu şi a ariilor geopolitice din imediata apropiere, considerate ca fiind de interes strategic major. Preşedintele rus Vladimir Putin a afirmat, în luna iunie 2012, că amplasarea scutului antirachetă „ar putea conduce la anihilarea capabilităţilor noaste strategice nucleare lucru care va provoca, inevitabil, o reactive adecvată”⁸. Deşi secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, a asigurat că „sistemul nu este o ameninţare la adresa Rusiei şi că acesta nu schimbă echilibrul de putere militară la nivel strategic”⁹, specialiştii militar ruşi nu au ezitat să afirme că operaţionalizarea scutului antirachetă al NATO va genera, inevitabil, o nouă cursă a înarmărilor, Federaţia Rusă fiind obligată în acest sens să aloce fonduri importante pentru a-şi întări securitatea militară. De altfel, Vladimir Putin a prezentat în prima parte a acestui an, pe timpul campaniei prezidenţiale, principalele repere ale reformei din domeniul militar, anunţând cheltuieli militare de 770 miliarde de dolari pentru următorii 10 ani. Suma uriaşă destinată modernizării structurilor de apărare ale Rusiei urmează a fi destinată fabricării a peste 400 de rachete balistice intercontinental, 28 de submarine dotate cu rachete nucleare, peste 50 de nave militare de suprafaţă şi a peste 600 de avioane de luptă moderne¹⁰. O parte importantă a acestor cheltuieli militare vor fi destinate în următorii ani, conform declaraţiilor unor importanţi oficiali de la Kremlin, modernizării Flotei ruse din Marea Neagră. De altfel, a fost semnat în anul 2010 acordul de prelungire a şederii Flotei ruse din Marea Neagră, în portul ucrainean Sevastopol cu încă 25 de ani, până în anul 2042, ca o confirmare a interesului vital al Rusiei, din perspectivă geopolitică, pentru bazinul şi regiunea Mării Negre. Strategia Moscovei cu privire la modernizarea Flotei ruse din Marea Neagră, precum şi cea care are în vedere „soluţionarea” conflictelor îngheţate, dovedesc, cu certitudine, că Rusia este extrem de preocupată pentru menţinerea unui echilibru al balenţei militare în regiunea Mării Negre, mai ales după încheierea primei etape a operaţionalizării elementelor scutului antirachetă al NATO din Europa. Preocuparea Rusiei de a-şi întări capabilităţile navale militare din Marea Neagră este legată şi de faptul că, potrivit analiştilor militari, în ultimii ani Turcia a arătat că dispune de forte militare navale importante, forţe care atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, au reconfigurat raportul de forte navale militare în bazinul Mării Negre.

Numeroase studii referitoare la securitatea militară din regiunea Mării Negre analizează, cu precădere, raporturile de putere militară dintre NATO şi Federaţia Rusă, dintre Federaţia Rusă şi SUA, sau chiar dintre Federaţia Rusă şi Turcia. Trebuie să apreciem faptul că, deşi din punct de vedere militar Uniunea Europeană nu are încă o influenţă considerabilă, dimensiunea sa de securitate şi apărare neavând încă consistenţa pe care o doresc oficialii de la Bruxelles, totuşi Uniunea propune un modelul economic şi social foarte atractiv pentru statele regiunii. Această ofertă a UE pentru statele din regiunii Mării Negre, dar şi modelul de integrare la care se pot raporta aceste state, în comparaţie cu modelul oferit de CSI, face ca Federaţia Rusă să aibă o atitudine ostilă faţă de creşterea influenţei UE în plan regional, considerând Uniunea drept un pol de putere externă care pune piedici serioase Moscovei în desfăşurarea procesului de integrare a spaţiului post-sovietic. Politica europeană de vecinătate (PEV), lansată în anul 2003, care include şi o serie de state din regiunea Mării Negre - Armenia, Ajerbaidjan, Georgia, Moldova şi Ucraina – dincolo de obiectivele politice, economice şi culturale pe care le are în atenţie Uniunea Europeană, are în vedere creşterea stabilităţii şi securităţii în această arie geopolitică, situată în apropierea spaţiului unional. Implicarea Uniunii Europene în soluţionarea conflictului ruso-georgian din anul 2008, prin participarea activă a Franţei care deţinea preşedenţia Uniunii, reacţiile şi măsurile adoptate de instituţiile comunitare, după încetării ostilităţilor, dovedesc faptul că Uniunea Europeană este interesată activ pentru menţinerea unui nivel corespunzător al securitatăţii militare în regiunile limitrofe spaţiului comunitar. „Ca un partener privilegiat al tuturor ţărilor din regiune – se arată într-un studiu privind securitatea în regiunea Mării Negre - UE ar trebui să folosească relaţiile sale bilaterale cu fiecare dintre ele, inclusiv Rusia şi Turcia, pentru a contribui la dezvoltarea unui mediu de securitate şi cooperare în regiunea Mării Negre”¹¹. Se apreciază că, din perspectiva interesului Uniunii Europene pentru găsirea unor soluţii alternative faţă de dependenţa puternică de gazele Federaţiei Ruse, vor continua eforturile pentru identificarea unor direcţii comune de acţiune, acceptate de toate statele Uniunii, în scopul eficientizării Politicii europene de vecinătate cu statele din regiunea Mării Negre şi depăşirii dificultăţilor în realizarea unor proiecte energetice comune.

2. Summitul NATO de la Chicago - un nou impuls pentru dinamizarea securităţii în regiunea Mării Negre?

Una dintre temele centrale ale Summitului NATO de la Chicago a vizat realizarea şi amplasarea scutului antirachetă al NATO, în Europa, destinat să apere statele Alianţei împotriva rachetelor balistice care ar putea fi lansate din Orientul Mijlociu. Decizia oficială privind construcţia şi amplasarea scutului antirachetă este legată de Summitul NATO de la Lisabona, din noiembrie 2010, estimându-se o durată a proiectului de zece ani şi costuri¹² finale de circa 200 milioane de EUR, suportate de statele membre NATO. În cadrul summitului de la Chicago s-a declarat, în mod oficial, finalizarea primei etape a amplasării scutului antirachetă care, conform declaraţiilor oficialilor Alianţei, înseamnă dobândirea capacităţii NATO, în această fază, de a apăra populaţia, teritoriul şi forţele aliate din sudul Europei. Conform planificatorilor militari ai NATO prima etapă a amplasării scutului antiracheta (”capacitatea interimară”) va fi urmată de alte trei etape, punctual final fiind considerat a fi anul 2020 cand se apreciază că se va încheia ultima etapă de operaţionalizare a scutului.

Summitul NATO de la Chicago a supus atenţiei statelor membre conceptul strategic de „Smart Defense” (Apărare Inteligentă), pornind de la necesitatea unei cooperări mai flexibile, a nevoii de a întări capacităţile militare de ripostă colectivă, în condiţiile în care bugetele destinate apărării au înregistrat scăderi, în ultimii ani. În cadrul dezbaterilor privind implementarea noului concept strategic-Smart Defense-în cadrul summitului au fost propuse un set de proiecte, avându-se în vedere: muniţia de mare precizie (remedierea problemelor rezultate în urma operaţiilor desfăşurate de NATO în Libia), roboţi de mare precizie pentru dezamorsarea minelor (achiziţionarea în comun a unor roboţi comandaţi prin radio), avioane de patrulă maritimă (crearea unui grup multinaţional de avioane de patrulă maritimă), programul AGS (achiziţionarea de către NATO a cinci avioane Global Hawk) şi centrul aerian de pregătire (formarea comună a piloţilor şi echipajelor la sol). Însă, trecerea efectivă la implementarea deciziilor politice ale summitului, privind Smart Defense, este condiţionată de o hotărâre a tuturor parlamentelor naţionale din cele 28 de state membre NATO. „Smart Defense-apreciază Jim Garamone-se referă la modul în care Alianţa va continua să dezvolte şi să menţină capacităţile necesare pentru îndeplinirea misiunilor sale, în ciuda noii etape de austeritate” ¹³.

În aceste condiţii, cunoscându-se faptul că majoritatea statelor membre NATO nu alocă sumele cu care s-au angajat, Alianţa se confruntă cu situaţia de a nu putea sa finanţeze toate proiectele de dezvoltatare si modernizare a capabilităţilor militare, care să asigure un nivel de operativitate corespunzător îndeplinirii tuturor misiunilor. Dar marea provocare pe care o presupune Smart Defense se referă la specializarea statelor membre din punct de vedere al misiunilor pe care le poate îndeplini Alianţa precum şi capabilităţile necesare pentru atingerea acestui deziderat. Conform analiştilor, modalitatea în care structurile de conducere ale Alianţei au în vedere realizarea acestui obiectiv major, în cadrul Smart Defense, aduce atingere suveranităţii naţionale a statelor. Aşadar, unul dintre imperativele implementării acestui concept strategic se raportează la cedarea unei părţi de suveranitate din partea statelor aliate, necesitate care poate crea anumite dificultăţi din perspectiva aprobării de către forurile legislative din statele aliate a conceptului Smart Defense. Investiţiile pe care guvernele din statele membre ar urma să le facă , conform acestui concept al Alianţei, în anumite „domenii de excelenţă” din sectorul de apărare, concomitant cu renunţarea la dezvoltarea/modernizarea altor capabilităţi, investiţii care se impun a fi coordinate de către NATO, reprezintă un aspect destul de sensibil şi greu de prevăzut dacă va fi agreat de către toate statele membre NATO. În aceste condiţii, una dintre problemele dificile pe care şi le pun analiştii dar şi guvernele statelor aliate este aceea dacă pot fi conciliate îngrijorările privind cedarea de suveranitate şi nevoia de o mai buna utilizare a resurselor, pentru a face ca Alianţa să fie mai eficientă şi mai puternică.

Care este impactul deciziilor Summitului NATO de la Chicago asupra securităţii militare din regiunea Mării Negre? Chiar dacă NATO consideră scutul antirachetă, încă de la lansarea sa în 2010, drept „cheia de boltă” a alianţei, nu se pot eluda consecinţele de natură geopolitică şi geostrategică ale acestui proiect agreat de cei 28 de aliaţi din Europa şi America de Nord. Dacă ne raportăm la bazinul şi regiunea Mării Negre, operaţionalizarea primelor elemente ale scutului antirachetă al NATO din Europa modifică, în mod concret, echilibrul de forte militare din regiune. Deoarece Turcia¹⁴, situată în regiunea Mării Negre şi în vecinătatea Federaţiei Ruse, este unul dintre actorii statali participanţi la această primă etapă a operaţionalizării scutului antirachetă este de aşteptat ca într-un timp scurt Moscova să treacă la acţiuni concrete de contracarare, prin desfăşurarea unor capabilităţi militare strategice în scopul refacerii balanţei puterii militare pe care o consideră afectată de amplasarea scutului. Conform aprecierilor unor observatori participanţi la Summitul NATO de la Chicago absenţa preşedintelui Vladimir Putin de la summit, dar şi anularea desfăşurării Summitului NATO-Rusia, sunt dovada evidentă a faptului că Federaţia Rusă nu a ajuns la un acord cu SUA în privinţa scutului antirachetă, dar şi a opoziţiei ferme a Moscovei faţă de paşii concreţi pe care Alianţa i-a făcut în ultimii doi ani pentru implementarea deciziilor summitului de la Lisabona, din 2008. De altfel, pentru a contracara efectele amplasării scutului antirachetă al NATO, Rusia a anunţat încă din toamna anului 2011 că intenţionează să amplaseze rachete cu rază lungă de acţiune Iskander la graniţa cu Uniunea Europeană, fiind indicată în acest sens enclava Kaliningrad.

Intrarea în funcţiune a primelor elemente ale scutului antirachetă în acest an va grăbi acţiunea de modernizare a Flotei ruse din Marea Neagră precum şi a celorlalte structuri militare dislocate în regiune. Se poate spune cu certitudine că după războiul ruso-georgian, ca urmare a lecţiilor învăţate de forţele militare ruse participante la confruntările armate, Moscova a iniţiat măsuri energice pentru creşterea puterii militare a tuturor categoriilor de forţe armate dislocate în regiunea Mării Negre. Desfăşuraea de rachete antiaeriene¹⁵ cu rază lungă de acţiune S-300, în regiunea separatistă Abhazia, precum şi extinderea staţionării trupelor ruseşti în Armenia până în anul 2044, sunt doar două dintre acţiunile concrete ale Federaţiei Ruse, la doi ani după războiul din Georgia, măsuri care arată dorinţa Moscovei pentru întărirea dispozitivului militar din regiunea Mării Negre. Scopul Rusiei de întărire a forţei sale militare din regiunea Mării Negre este de a menţine controlul asupra regiunilor din vecinătatea apropiată, care au aparţinut fostei URSS, concomitent cu limitarea influenţei geopolitice a SUA, NATO şi UE, în plan regional. Deciziile Summitului NATO de la Chicago credem că vor dinamiza sectorul militar al securităţii din regiunea Mării Negre, mai ales din perspectiva măsurilor pe care Moscova intenţionează să le urmeze pentru a-şi proteja interesele geopolitice regionale şi a reface echilibrul strategic. Nu este exclusă, conform afirmaţiilor unor specialişti în studii de securitate, declanşarea unei curse a înarmărilor care să cuprinde unele state din regiune cum ar fi Georgia, Armenia şi Azerbaidjan care, pe lângă apropierea de un actor puternic - SUA, NATO sau Federaţia Rusă, să aloce în anii viitori fonduri importante pentru dezvoltarea şi modernizarea sectorului de apărare.

3. Concluzii

Regiunea Mării Negre va reprezenta şi în anii următori o arie geografică în care se menţine pricolul producerii unor evenimente, circumscrise securităţii militare, capabile să genereze turbulenţe regionale, cu impact insecurizant în arii geopolitice limitrofe dar şi mai îndepărtate. Iniţiativele instituţionale din ultimul deceniu cu implicarea UE, NATO sau CSI, în zona Mării Negre, nu au fost în măsură să creeze relaţii de securitate care să conducă spre acel prag al securităţii militare care să elimine războiul, ca manifestare violentă interstatală, sau chiar în interiorul unor state ale regiunii. În acest sens, suntem de acord cu afirmaţia lui Mitat Celikpala referitoare la războiul ruso-georgian din anul 2008, confruntare armată care „a arătat destul de clar că iniţiativele menite a pacifica regiunea nu au produs un sistem de securitate capabil să prevină conflictele dintre şi din interiorul unor state. O lecţie care poate fi învăţată din criza care a avut loc în august 2008 este faptul că interacţiunea forţelor globale şi regionale va continua să domine problemele politice şi militare viitoare în regiune”¹⁶. Întradevăr, dacă avem în vedere obiectivele militare majore pe care NATO le are în atenţie după Summitul de la Chicago, dar şi modul în care actorii statali ai regiunii Mării Negre percep deja efectele deciziilor sammitului asupra propriului sector militar al securităţii, se poate spune că este foarte posibilă modificarea agendei securităţii militare a unor state din regiune, chiar începând cu acest an. Astfel, Federaţia Rusă care va elabora până la sfârşitul anului 2012 o nouă doctrină militară în cel de-al treilea mandat al preşedintelui Vladimir Putin, va continua programul de modernizare a forţelor sale armate, cel mai ambiţios după terminarea Războiului Rece, fapt subliniat destul de clar de către Vladimir Putin pe timpul ultimei campanii prezidenţiale¹⁷. Este evident, în acest sens, că pornind de la interesele geopolitice foarte bine conturate în ultimul deceniu, Rusia va acorda prioritate maxima regiunii Mării Negre, arie geopolitică considerate de interes vital pentru Moscova, în viziunea unor importanţi specialişti în studii de securitate. Dependenţa de Rusia a unor state din regiune, din punct de vedere energetic, creează posibilitatea Moscovei de a şantaja aceste state atunci când se profilează anumite evoluţii în planul securităţii militare regionale, cu sau fără participarea unor actori extraregionali.

Nu sunt puţini autorii care afirmă că puterea militară îşi va diminua rolul în cadrul politicii mondiale în dauna altor forme de putere, aşa cum este puterea economică. Totuşi, în cazul regiunii Mării Negre, preconizăm că pentru o perioadă lungă de acum înainte, puterea militară va continua să aibă o pondere importantă în structura generală a balanţei de putere în plan regional ţinând seama de complexitatea problemelor de securitate militară pe care le are această arie geopolitică. În acest sens, nu putem subestima afirmaţia preşedintelui american Barack Obama, din 2009, cu ocazia primirii Premiului Nobel pentru Pace: „trebuie să începem prin a recunoaşte adevărul dur că nu vom eradica formele violente de conflict în timpul vieţii noastre. Vor fi situaţii în care naţiunile-acţionând individual sau împreună-vor considera că recursul la forţă este nu numai necesar, ci şi justificat din punct de vedere moral”¹⁸. Regiunea Mării Negre a devenit, odată cu valul extinderii NATO până la ţărmurile vestice ale acestei mări, în anul 2004, un spaţiu în care s-a înregistrat o accelerare a dinamicii securităţii militare, fapt care poate conduce la reanimarea unor conflicte deja existente în interiorul graniţelor unor state, sau chiar la declanşarea unor conflicte interstatale.

Credem, din păcate, că regiunea Mării Negre nu şi-a epuizat potenţialul de a genera violenţă, fie în interiorul unor state, fie sub forma violenţei interstatale. Un rol extrem de important este aşteptat să joace Uniunea Europeană care, manifestându-şi în primul rând „puterea blândă”, poate îmbunătăţi relaţiile de cooperare cu statele din regiunea Mării Negre pentru realizarea unui mediu de securitate mult mai stabil. Astfel Uniune Europeană care încearcă o abordare tot mai consistentă a domeniului securităţii şi apărării europene, după tratatul de la Lisabona, oferă statelor din regiune, care nu sunt membre UE, un „pachet” mult mai atractiv decât modelul post-sovietic promovat de CSI. De asemenea, implementarea unor mecanisme de control şi supraveghere pentru a se evita o cursă a înarmărilor în plan regional este o problemă tot mai des amintită de specialiştii în studii de securitate pentru aria geopolitică din jurul Mării Negre. Este de dorit ca atât actorii regionali că şi cei extraregionali care au interese în zona Mării Negre să găsească, pas cu pas, formele de cooperare pentru ca nivelul securităţii militare regionale să nu reprezinte un pericol pentru pacea din zonă.

O problemă importantă a securităţii militare în regiunea Mării Negre, care rămâne în continuare nerezolvată, este contradicţia dintre abordarea acestui domeniu al securităţii din perspectivă geopolitică şi abordarea instituţională a securităţii militare a acestei arii geografice. Existenţa unor interese geopolitice divergente pentru principalii actori statali şi nonstatali ai regiunii Mării Negre face ca orice acţiune care se circumscrie domeniului securităţii militare să fie monitorizată cu maximum de atenţie şi sa fie urmată, daca este cazul, de contraacţiuni pentru a nu se pereclita echilibrul militar regional. Numai daca ne referim la faptul că existenţa unui cadru instituţional, cum este cel creat de consiliului NATO-Rusia, nu a reuşit să găsească soluţii viabile pentru a detensiona situaţia creată odată cu operaţionalizarea primelor elemente ale scutului antirachetă al NATO, se poate deduce că sunt obstacole importante în cadrul abordărilor instituţionale privind securitatea militară, fapt care generează efecte negative şi pentru regiunea Mării Negre.

Este adevărat că, aşa cum s-a putut constata în ultimele două decenii, mediul de securitate din regiunea Mării Negre evoluiază permanent, în consens schimbările politice interne înregistrate de actorii statali locali, cu evoluţiile geoplitice regionale dar şi cu influenţele forţelor globale. Statele, ca actori regionali de prim rang, pot modifica vechile tipare privind relaţiile de amiciţie-inamiciţie dintre ele sau, conform unor unor noi orientări în politica externă, îşi pot reseta priorităţile privind sectorul militar al securităţii. „Actorii, precum statele – afirmă Edward A. Kolodziej - dar şi sistemele de state se schimbă în timp. Trebuie explicate schimbările de formă, scop, capabilităţi şi identitate ale acestor actori, precum şi implicaţiile lor pentru securitate, pentru a recunoaşte modificările majore ale comportamentului lor (…) Amintiţi-vă cât de rapid a evoluat sistemul mondial de state naţiuni pe parcursul unui secol, destul de brusc şi pe neaşteptate pentru majoritatea actorilor implicate, de la un sistem complex al balanţei de putere la lupta bipolară a războiului rece, iar în prezent la apariţia unui hegemon american care domină sistemul”¹⁹. Din această perspectivă dinamica actuală a sectorului securităţii militare din regiunea Mării Negre nu poate oferi o imagine clară privind modul în în care se va prezenta balanţa puterii militare regionale peste zece sau douăzeci de ani. Opiniile cu privire la faptul că SUA îşi va diminua ajutorul şi asistenţa militară pentru unele state din regiune, în înţelegere cu Rusia, pentru a-i facilita atingerea unor interese strategice în Orientul Mijlociu sau în Asia nu par a fi bine fundamentate, dar în acelaşi timp nu pot fi total desconsiderate.

Summitul NATO de la Chicago, parafând operaţionalizarea primei faze a scutului antirachetă al NATO din Europa, va determina resetarea sectorului securităţii militare din regiunea Mării Negre, însă modul în care se vor reconfigura complexele de securitate din regiune rămâne o întrebare complicată la care specialiştii în studii de securitate militară vor trebui să răspundă în anii următori.

BIBLIOGRAFIE
BUZAN, Barry, WAEVER, Ole şi WILDE, Jaap , Securitatea. Un cadru de analiză, Cluj Napoca, CA Publishing, 2011.
CELIKPALA, Mitat, Security in the Black Sea Region, Policy Report II, pg.7 (2010), articol accesibil la adresa http://www.bertelsmann-stiftung.de/bst/en/media/xcms_bst_dms_30921_30922_2.pdf
DUBIEN, Arnaud şi FANÉS, Vaquer I, Security and energy security in the Black Sea Region, European Parliament, Directorate-General for External Policies of the Union, articol accesibil la adresa http://www.europarl.europa.eu/activities/committees/studies.do?language=EN
GARAMONE, Jim, Summit will deal with range of issues, NATO general says, American Forces Press Service, articol accesibil la adresa http://www.defense.gov/news/newsarticle.aspx?id=116267
GONCHARENCO, Roman, Why Moscow says „nyet” to NATO defense system, Deutsche Welle, 13.05.2012, articol accesibil la adresa http://www.dw.de/dw/article/0,,15947476,00.html
HILDRETH, Steven A şi EK, Carl, Missile Defense and NATO’s Lisbon Summit, CRS Report for Congress, articol accesibil la adresa http://www.fas.org/sgp/crs/row/R41549.pdf
KARADENIZ, Bülent, Security and stability architecture in the Black Sea, articol accesibil la adresa http://sam.gov.tr/wp-content/uploads/2012/02/BulentKaradeniz.pdf
KOLODZIEJ, Edward A, Securitatea şi relaţiile internaţionale, traducere de Ramona Elena Lupu, Iaşi, Polirom, 2007.
NYE, Joseph S Jr, Viitorul puterii , traducere de Ramona Lupu, Iaşi, Polirom, 2012.
OBAMA, Barack Remarks by the President at the Acceptance of the Nobel Peace Prize, articol accesibil la adresa www.whitehouse.gov/the-press-office/remarks-president-acceptance-nobel-peace-prize
PANNIER, Bruce, Putin proposes vast rearmament, military reform, Radio Free Europe, Radio Liberty, articol accesibil la adresa http://www.rferl.org/content/putin_military_russia_rearmament_reform/24489479.html
SALDATKIN, Vladimir, Putin assails missile shield before Obama meeting, Korenovsk, Russia, articol accesibil la adesa http://uk.reuters.com/article/2012/06/14/uk-russia-usa-missiles-idUKBRE85D18W20120614
SOCOR, Vladimir, Russian Military Power Advancing in the Black Sea-South Caucasus Region, The Jamestown Foundation, articol accesibil la adresa http://www.jamestown.org/single/?no_cache=1&tx_ttnews%5Btt_news%5D=36746

EUGEN LUNGU – >Drd. în relaţii internaţionale (SNSPA) și lector universitar la Universitatea Europei de Sud-Est „Lumina”; autor a peste 50 de articole în domeniul securităţii naţionale, la nivel regional și în sfera globală; participant la mai multe misiuni de menţinerea/impunerea păcii-Albania (OSCE,1997), Afganistan (NATO, 2002) și Kosovo (NATO, 2004).

 sus