Securitate regională

Libia – permanenta amenințare la adresa securității regionale și internaționale
 

DANA DUMITRU¹
[National School of Political and Administrative Studies Bucharest]

Abstract:
From 1980 to 2006 the Great Socialist People’s Libyan Arab Jamahiria was considered by the Unites States and the other members of international community as a Rogue State. After that for a short period the relations of Libya with international community has been ameliorated. But this has changed rapidly after the Arab spring when the Gaddafi regim sent the army to stop the peoples revolt and soon then situation evolved into a boody conflict. This paper explore the rise and fall of Libya as a rogue state and state sponsored terrorism and the international community has faced the dilemma of intervention in the light of responsability to protect doctrine.

Keywords: responsibility to protect; Gaddafi regime; war crimes; military intervention

Introducere

Încheierea Războiului Rece a însemnat schimbarea mediului de securitate din ce în ce mai înclinat către dialog şi cooperare dar nelipsit în acelaşi timp de stări conflictuale şi răbufniri belicoase. În acelaşi timp secolul XX se încheia cu o conştiinţă acută privind necesitatea protecţiei drepturilor omului. Masacrele din Somalia, Ruanda, dar şi de pe continentul european în Bosnia au avut un efect major asupra schimbării de atitudine la nivel internaţional în privinţa oportunităţii intervenţei militare umanitare. Mai mult decât atât ONU recunoaşte prin intermediul unui raport întocmit de fostul Secretar General Kofi Anan că problematica drepturilor omului încetează de a ţine exclusiv de treburile interne ale statului şi consacră dreptul de intervenţie militară externă în scopuri umanitare. Raportul Comisiei Internaţionale pentru Suveranitate şi Intervenţiei reprezintă baza noii doctrine a intervenţiei militare umanitare bazată pe ideea responsabilităţii de a proteja. Rezumată această doctrină arată că statele au responsabilitatea de a proteja proprii cetăţeni iar în cazul eşecului în îndeplinirea acestei îndatoriri statele membre ale comunităţii internaţionale pot interveni militar în vederea reinstaurării stabilităţii.

Apariţia acestei doctrine a securităţii internaţionale a ridicat un alt semna de întrebare şi anume cine trebuie să intervină în astfel de situaţii. La ONU se susţinea că dreptul de intervenţie aparţine în exclusivitate Naţiunilor Unite prin intermediul Consiliului de Securitate, aşa cum rezulta din interpretarea Cartei ONU. În acelaşi timp însă SUA şi alte state, majoritatea membre NATO, considerau că o alianţă militară formată din state care respectă principiile democratice ar avea suficientă legitimitate pentru astfel de intervenţii. În cele din urmă ambele variante au fost acceptate de practica internaţională.

Acest articol reprezintă o analiză a modului în care Libia a devenit o ameninţare la adresa securităţii regionale şi internaţionale fapt ce a determinat punerea în aplicare doctrinei responsabilităţii de a proteja de către membrii comunităţii internaţionale. Astfel ipoteza de cercetare de la care pornesc este că Libia a reprezentat un test prin comportamentul său în plan internaţional pentru implementarea doctrinei responsabilităţii de a proteja.

Intervenţia militară în Libia a însemnat pe de o parte exprimarea unor îngrijorări legitime din partea unor state pentru faptul că este al treilea stat din Orientul Mijlociu în care SUA îşi face simţită prezenta militară. În acelaşi timp însă avem poziţia celorlalte state, la fel de legitimă asupra existenţei unui imperativ moral de intervenţie în conflictele interne care pun în pericol viaţa şi siguranţa cetăţenilor.

Ascensiunea la putere a lui Muhhamar Gaddafi şi transformarea Libiei într-un stat sponsor al terorismului

Libia şi-a declarat independent în anul 1951 după o lungă perioadă colonială. Pentru următorii 50 de ani statul va fi condus de o monarhie constitutională, rămânând însă depedentă din punct de vedere economic de fosta metropolă. Odată cu descoperirea rezervelor petroliere independenţa economică începe să îşi facă simţită prezenţa Libia devenind din ce în ce mai puţin dependent din punct de vedere economic. Rezervele de petrol ale Libiei sunt considerate cele mai mari din toată Africa, statul libian fiind deţinătorul uneia din cele mai mari reserve de petrol neprelucrat din întreaga regiune africană. ²

Creşterea economică nu a adus însă cu ea şi bunăstarea populaţiei care privea cum toate aceste venituri se acumulează în favoarea familiei regale. Nemulţumirea populaţiei autohtone venea pe fondul apariţiei nasserismului şi a naţionalismului arab în Africa de Nord şi Orientul Mijlociu.³ Astfel, pe fondul acestei nemulţimiri a populaţiei, în timp ce regele se afla în Turcia pentru un tratament medical un grup de tineri ofiţeri libieni, conduşi de Muammar Gaddafi pun la cale lovitura de stat şi declară abolirea monarhiei şi proclamarea republicii. Noua denumire a statului este acum Republica Arabă Libia conducerea fiind asigurată de Consiliul Revoluţionar care îl promovează pe Gaddafi de la capitan la colonel şi îl numesc comandant suprem al armatei.⁴ Din acest moment, Gaddafi devine de facto şeful statului.

Urmând ideile lui Nasser colonelul Gaddafi încearcă să impună sistemul politic socialist nu numai în plan intern ci şi prin politica externă pe care o imprimă statului libian. Gaddafi cere libienilor lichidarea inamicilor interni şi externi care puneau în pericol revoluţia. Ca urmare a acestei politici la începutul anilor 1980 o serie de bombe sunt detonate în Marea Britanie, mai precis în oraşele Manchester şi Londra. Ţinta principală a acestor atacuri erau dizidenţii libieni refugiaţi pe teritoriul Marii Britanii. Ca urmare a acestor atacuri Marea Britanie decide ruperea relaţiilor diplomatice cu statul libian iar Gaddafi solicita „revoluţionarilor” să înceteze violenţele de teama primirii unor sancţiuni economice din partea comunităţii internaţionale.

În acelaşi timp şi relaţiile cu Statele Unite ale Americii deveneau tensionate. Pe fondul revoluţiei iraniene din 1979, ambasadorul american din Iran se retrage la ambasada din Libia în luna decembrie a aceluiaşi an. Acestă retragere nu era văzută cu ochi buni de regimul de la Tripoli care dorea o apropiere de statele musulmane din zona Orientului Mijlociu. Mai mult decât atât relaţiile dintre cele două state se deteriorează şi ca urmare a politicii pro sovietice a lui Gaddafi şi a apropierii acestuia de statele est europene. URSS devine în această perioadă principalul furnizor de armament al Libiei. Politica externă practicată de Gaddafi era însă una menintă să ajute Libia să devină o putere economică şi militară regională, această fiind un prim pas în îndeplinirea visului preşedintelui libian. Astfel în momentul instaurării administraţiei Reagan în 1981, Libia era principalul inamic extern al SUA acestea trecând la acţiuni militare împotriva regimului Gaddafi.

Incidentul care a determinat acţiunea militară a SUA împotriva Libiei a fost atacul declanşat de armata libiană asupra unui avion militar american ce survola golful Sidra apoi artileria libiană şi-a îndreptat atacul asupra celoralte avioane americane care survolau zona. Conform documentelor americane, avioanele militare care survolau golful se aflau în teritoriile internaţionale nefiind vorba de intrare în spaţiul aerian libian. Din această perspectivă atacul asupra avionului militar american a declanşat o reacţie din partea armatei SUA. ⁵

În 1983 Gaddafi încearcă orchestrarea unei lovituri de stat în Sudan în scopul de a instaura un regim politic pe care liderul libian să îl poată controla. Planul său este însă dejucat de Statele Unite. În lunile următoare SUA continuă să acuze Libia că oferă suport organizaţiei teroriste Abu Nidal şi că este responsabilă de orchestrarea unor atacuri teroriste asupra curselor companiei israeliene El Al precum şi asupra altor ţinte civile de pe teritoriul Europei şi declanşează un nou atac aerian împotriva unor baze de antrenament a teroriştilor aflate pe teritoriul Libiei.

Declanşarea atacului a fost justificată de SUA ca fiind o acţiune militară cu scop de apărare împotriva unui stat sponsor al terorismului care reprezenta astfel o ameninţare la adresa securităţii internaţionale. Atitudinea statelor arabe din Orientul Mijlociu se rezumă şi ea la condamnarea de principiu a atacurilor americane fără a exista însă o luare de poziţie fermă în favoarea Libiei. În acelaşi timp nici din partea URSS sprijinul pentru regimul de la Tripoli nu s-a manifestat.

Acţiunile teroriste ale grupărilor sprijinite de Libia nu s-au oprit însă ci au fost chiar intensificate, atentatele având loc nu numai în zona Orientului Mijlociu unde Gaddafi sprijinea mişcările palestiniene rebele ci şi pe teritoriul Europei. În ciuda acestei evidenţe însă guvernele europene nu au sprijinit politica americană de intervenţie militară pe teritoriul Libiei, invocând teama de a nu se crea un precedent în folosirea forţei fără acordul Consiliului de Securitate al ONU. ⁶

Acţiunile teroriste ale Libiei nu erau considerate de către SUA unele de natură a pune în pericol securitatea lor naţională şi nu ofereau o bază pentru dezvoltarea de către SUA a unei doctrine de apărare împotriva terorismului nici măcar ca urmare a atacului împotriva cursei Pan Am.

Atacul asupra Pan Am atrage impunerea sancţiunilor asupra Libiei

În ianuarie 1991 Statele Unite şi Marea Britanie au încheiat una din cele mai complexe şi îndelungate anchete asupra activităţii criminale a unui stat din istorie. Toate dovezile asupra actului conduceau către Libia mai cu seamă că cei doi autori ai atentatelor erau de origine libiana. În condiţiile în care atentatul terorist asupra unor obiective civile poate fi considerat un act de război conform tratatelor şi convenţiilor internaţionale ceea ce ar fi îndreptăţit aceste state să apeleze la o acţiune militară în scop de auto-apărare împotriva Libiei. Ţinând însă seama de faptul că de la comiterea atentatului şi până la momentul finalizării anchetei a trecut perioadă destul de lungă de timp atât Marea Britanie cât şi SUA atacul militar nu mai era o opţiune. În schimb Libia era obligată, conform angajamentelor sale internaţionale să-i pedepsească pe autorii atentatelor. O altă opţiune ar fi fost extrădarea celor doi autori ai atentatelor în vederea judecării acestora de către un tribunal internaţional. Mai mult decât atât Marea Britanie şi SUA au impus Libiei o serie de condiţii pe care a aceasta trebuia să le îndeplinească pentru a evita eventualele sancţiuni internaţionale.

Cerinţele celor două state erau ca Libia să îşi recunoască implicarea în organizarea atentatului, să plătească despăgubiri victimelor şi să coopereze cu organele de anchetă. Un astfel de comportament din partea Libiei ar fi demonstrat disponibilitatea regimului de la Tripoli de a îşi asuma un comportament în concordanţă cu cerinţele comunităţii internaţionale. Dovezile că Libia era dispusă să renunţe la susţinerea terorismului internaţional erau cerute şi de către Franţa care la rândul său acuza statul libian de comiterea unui atentat asupra zborului UTA 722 care se prăbuşise în Ciad în anul 1989. Franţa nu cerea ca Libia să îşi extrădeze cetăţenii acuzaţi de terorism ci era dispusă să accepte judecarea acestora de către Libia.

Întrucât cerinţele celor trei state afectate de cele două atentate teroriste au rămas fără răspuns acestea au adus cauza în faţa Consiliului de Securitate al ONU chemat să soluţioneze diferendul cu Libia şi capabil să impună acesteia eventuale sancţiuni în cazul în care nu s-ar fi supus cerinţelor ONU.

Rezoluţia Consiliului de Securitate a avut drept consecinţă impunerea unui embargo asupra importului de armament.⁷ De asemenea tot în cuprinsul acestei rezoluţii a ONU se cerea închiderea companiei aeriene libiene şi reducerea prezenţei diplomaţiolor străini aflaţi pe teritoriul Libiei.

De partea cealaltă Libia acuză la rândul său Marea Britanie şi SUA de ingerinţă în treburile interne şi se adresează la rândul său Curţii Internaţionale de Justiţie invocând prevederile Convenţiei de la Montreal care prevede că autorii atentatelor teroriste internaţionale asupra unor zboruri internaţionale pot fi judecaţi de statul pe teritoriul cărora se află aceştia. După îndelungi negocieri Libia a fost în cele din urmă de acord ca cei doi suspecţi să fie judecaţi de Tribunalul Internaţional de la Haga.

Pe scurt imaginea generală proiectată de Gaddafi a fost aceea a unui susţinător al intereselor arabe capabil să apeleze la sponsorizarea terorismului internaţional în vederea îndeplinirii obiectivelor sale de politică externă. Această imagine l-a ajutat în obţinerea sprijinului din partea statelor arabe mai cu seamă că atacurile teroriste erau îndreptate cu precădere împotriva SUA şi aliaţilor acestora.

Declanşarea războiului împotriva terorismului a dus însă la prăbuşirea statelor care foloseau această metodă de a purta războaie prin interpuşi şi a dus la apariţia unor schimbări în structura de putere a acestor state. În aceste condiţii rând pe rând regimurile totalitare arabe s-au prăbuşit arătând că aparenta stabilitate regională oferită de acestea era plătită cu un preţ foarte mare de către populaţia civilă direct afectată de suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Revolta populară şi intervenţia comunităţii internaţionale în Libia

Criza din Libia a izbucnit în contextul „primăverii arabe” şi a determintat o reacţie promptă din partea societăţii internaţionale.

Primul val de proteste începe în luna februarie 2011 şi duce la escaladarea crizei după folosirea de către forţele de ordine a forţei excesive faţă de protestatari. Rând pe rând şi alte oraşe libiene sunt cuprinse de revoltele populare. Pentru a face faţă situaţiei regimul de la Tripoli trimite armata pentru a pune capăt revoluţiei populare.

Eforturile zadarnice de a impune o zonă liberă demilitarizată în Libia au determinat în cele din urmă Consiliul de Securitate să adopte Rezoluţia 1973⁸ prin care se solicita luarea tuturor măsurilor necesare în vederea protejării populaţiei civile a Libiei de abuzurile guvernului libian.

Ceea ce a determinat societatea internaţională să acţioneze în baza principiilor stabilite de responsabilitatea de a proteja este succesiunea evenimentelor care au avut loc în Libia care puteau evolua către o ameninţare la adresa securităţii regionale.

Criza libiană a intrat pe agenda societăţii internaţionale fiind catalogată drept una de natură umnanitară ce necesita impunerea unui răspuns care să se bazeze pe principiile enunţate de doctrina responsabilităţii de a proteja.

Populaţia libiană a devenit ţinta regimului de la Tripoli în urma protestelor care s-au declanşat în capitala libiană, cuprinzând în scurt timp întreaga ţară. Suspus presiunilor interne, colonelul Gaddafi apelează la ajutorul forţelor loiale pentru a înnăbuşi revolta din oraşul Benghazi.⁹

Creşterea numărului civililor morţi în conflictele din oraşele libiene între forţele loiale lui Gaddafi şi rebeli care conform unui raport al organizaţiei Human Rights Watch ducea către o „catastofă umanitară de proporţii în încercarea Libiei de a impune tăcerea asupra evenimentelor reale”¹⁰, a determinat societatea internaţională să adopte măsuri în vederea diminuării efectelor crizei. Forţele guvernamentale sunt acuzate de forurile internaţionale că folosesc forţa în mod excesiv asupra protestatarilor. În acelaşi timp valul protestelor se extinde în mai multe oraşe: Misrata, Zawiya, Zuwara, şi Zintan.

Reacţia societăţii internaţionale faţă de evenimentele din Libia a s-a schimbat şi ea pe măsură ce regimul lui Gaddafi se prăbuşea din interior. La 26 februarie Consiliul de Securitate al ONU adoptă în unanimitate Rezoluţia 1970¹¹, prin care impun Libiei un embargo asupra importului de armament şi sesizează totodată Curtea Internaţională de Justiţie cu privire la crimele de război şi crimele împotriva umanităţii comise de membrii familiei Gaddafi precum şi de alţi membri ai guvernului de la Tripoli.

Dovezi ale încălcării regulilor războiului de către tabăra guvernamentală o constituie folosirea masivă a armelor capcană¹² şi a minelor antipersonal¹³ cu scopul producerii unor suferinţe masive populaţiei civile în cadrul unui conflict fără caracter internaţional, precum şi a altor tipri de arme interzise de convenţiile internaţionale. De asemenea rapoartele asupra desfăşurării conflictului arată că mai ales după pierderea controlului asupra capitalei Tripoli, forţele armate loiale colonelului Gaddafi au executat prizonierii de război aflaţi în custodia lor.

În ceea ce priveşte cealaltă tabără, grupările rebele se fac vinovate la rândul lor de încălcarea legilor războiului. Cel mai răsunător caz este acela al crimelor comise asupra taberei loialiştilor din oraşul Misrata unde au fost ucişi un număr mare de civili. Abuzuri comise asupra prizonierilor au fost raportate de către Human Rights Watch în zona de est a Libiei, controlată de rebeli.¹⁴ De asemenea au existat numeroase raportări asupra crimelor comise de forţele Consiliului Naţional de Tranziţie din Libia asupra africanilor stabiliţi pe teritoriul libanez suspectaţi de a fi colaboratori ai regimului de la Tripoli. Arestările s-au făcut fără a li se respecta drepturile suspecţilor care au fost ţinuţi în condiţii inumane de detenţie şi supuşi unor tratamente inumane. Nici în privinţa tratamentului prizonierilor de război forţele rebele nu au respectat convenţiile internaţionale referitoare la tratamentul aplicat acestora făcându-se vinovate la rândul lor de nerespectarea regulilor războiului. ¹⁵

Aceste încălcări grave ale regulilor războiului dovedeau că datoria societăţii internaţionale era aceea de a interveni. Paşii pe care aceasta i-a urmat în desfăşurarea conflictului arată măsura în care norma responsabilităţii de a proteja se aplică în cazurile clare de nerespectare a normelor internaţionale referitoare la modul de purtare al războaielor care nu au un caracter internaţional.

Pentru a clarifica aspectele legate de modul de acţiune al societăţii internaţionale cel mai bun punct de pornire este Rezoluţia Consiliului de Securitate 1970 care invocă faptul că guvernul libian are responsabilitatea de a proteja populaţia aflată pe teritoriul său. La numai o săptămână distanţa, Consiliul de Securitate adoptă cea de a doua rezoluţie privitoare la situaţia din Libia solicitând încetarea imediată a ostilităţilor şi mai ales autorizează, pentru prima dată în mod explicit, intervenţia militară a statelor membre pentru a pune capăt ostilităţilor. Formele pe care intervenţia militară o putea lua conform acestui document erau „toate măsurile necesare” pentru stabilirea zonelor demilitarizate şi „toate măsurile necesare” în vederea protejării zonelor civile aflate în zona de conflict. Măsurile pe care forţele internaţionale le pot lua sunt clar delimitate şi dintre acestea desfăşurarea unor trupe pe teritoriul Libiei este strict interzisă. Astfel, în conformitate cu prevederile Rezoluţiei statele sunt chemate să acţioneze pe plan regional, prin intermediul organizaţiilor regionale.¹⁶

Cele două rezoluţii ale Consiliului de Securitate interzic în mod expres acţiunea militară în scopul înlăturării regimului colonelului Gaddafi sau pentru susţinerea prin oferirea de suport logistic forţelor rebele din Libia. Obiectivul forţei de intervenţie în Libia s-a concentrat exclusiv asupra stopării crimelor împotriva umanităţii.

Operaţiunea Unified Protector

Rezoluţia Consiliului de Securitate solicita implicarea organizaţiilor regionale făcând astfel referire la Liga Arabă în vederea supervizării zonei non-survol. Lipsa de capacitate a organizaţiei regionale a determinat o parte a statelor membre NATO să acţioneze în vederea implementării prevederilor rezoluţiei ONU. La două zile de la adoptarea rezoluţiei Consiliului de Securitate a început punerea sa în practică. În lipsa existenţei unei forţe de reacţie rapidă a ONU eforturile militare au fost începute de Franţa (Operaţiunea Harmattan), urmate de SUA (Operaţiunea Odyssey Dawn), Marea Britanie (Operaţiunea Ellamy) şi Canada (Operaţiunea Mobile). Întrucât aceste operaţiuni erau independente, lipsa unui centru de comandă îngreuna procesul de găsire a unei soluţii pentru a pune capăt crizei libiene. În aceste condiţii opţiunea cea mai viabilă era aceea a transferului de comandă a operaţiunilor către NATO. ¹⁷

După îndelungi negocieri statele au decis că misiunea NATO în Libia va avea la bază un mandat din partea ONU.

Misiune NATO se limita la asigurarea zonelor de non-survol, impunerea embargoului asupra armelor, protejarea populaţiei civile fără a putea încălca însă teritoriul libian.¹⁸

Coaliţia militară care compunea forţa NATO cuprindea un număr de 15 state şi a oferit suport forţelor rebele din oraşele Misrata şi Bengazi iar ulterior celor din capitala Libiei. Crimele împotriva umanităţii comise de către forţele guvernamentale libiene au continuat însă până la capturarea şi uciderea liderului libian şi a fiului său de către forţele rebele la 20 octombrie. După declararea oficială a încetării ostilităţilor mandatul NATO dat de Rezoluţia 1970 a luat sfârşit.

În privinţa încălcării regulilor războiului de către forţele NATO implicate în operaţiunea Unified Protector, regimul Gaddafi a sesizat în trei rânduri Consiliul Drepturilor Omului de pe lângă ONU invocând atacurile nediscriminatorii ale NATO în timpul bombardamentului asupra oraşului Tripoli. NATO la rândul său susţine că ţintele sale au fost exclusiv militare aşa cum reise de altfel şi din raportul organizaţiei Human Rights Watch. Cele mai multe întrebări au fost ridicate în legătură cu atacul asupra oraşului Majer. Poziţia NATO este că obiectivele atacate erau militare deşi nu au fost găsite dovezi clare în acest sens. Legile războiului cer ca obiectivul să fie militar pentru a putea declanşa atacul. Mai mult decât atât o altă cerinţă este aceea a minimizării pagubelor colaterale în momentul atacului, sens în care NATO ar fi trebuit să aibă la dispoziţie mai multe informaţii asupra obiectivului urmărit pentru a nu provoca pagube civile.¹⁹

Conflictul din Libia îndeplineşte criteriile unui război cu implicaţii internaţionale ceea ce impune tuturor părţilor beligerante respectarea convenţiilor internaţionale care compun dreptul internaţional umanitar. Aceste reguli se aplică tuturor părţilor implicate în conflicte militare indiferent dacă este vorba despre agresor sau cel care duce războiul în scopul apărării, indiferent dacă este vorba despre forţe militare convenţionale sau actori nonstatali care nu dispun de o armată organizată. Mai mult decât atât indivizii care nu respectă aceste reguli răspund pentru faptele lor în faţa justiţiei. Tocmai de aceea părţilor beligerante li se cere să facă o distincţie clară între combatanţi şi civili iar ţintele trebuie să fie exclusiv militare.

Faptul că în timpul campaniilor aeriene există şi victime colaterale nu înseamnă că forţele militare au încălcat legile războiului.

Criza libiană a determinat invocarea, pentru prima dată, de către Consiliul de Securitate a normei responsabilităţii de a proteja în invocarea motivelor care justifică intervenţia militară umanitară alături de ameninţarea la adresa securităţii.

Intervenţia în Libia a arătat în acelaşi timp că o definire mai exactă a misiunii forţelor armate chemate să intervină contribuie la îndeplinirea cu succes a misiunii. Aceasta este dovedită şi de faptul că misiunea NATO a îndeplinit cu succes criteriile războiului just în ceea ce priveşte intervenţia: cauza justă este reprezentată de obiectivul misiunii care s-a bazat exclusiv pe protejarea civililor aflaţi în zonele de conflict; a avut la bază Rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU ceea ce i-a conferit legitimitatea necesară; intenţia clar exprimată a fost aceea de a proteja populaţia şi nu schimbarea regimului politic fapt dovedit de încheierea misiunii odata cu încheierea ostilităţilor; proporţionalitatea a fost respectată întrucât forţele NATO nu au intervenit în luptele dintre părţile beligerante iar în ceea ce priveşte ultimul criteriu intervenţia militară ca ultimă soluţie în soluţionarea conflictului, regimului de la Tripoli i s-a cerut în repetate rânduri să pună capăt atrocităţilor împotriva manifestanţilor. De altfel Rusia, Africa de Sud şi Uniunea Africană s-au oferit pe parcursul crizei să medieze încetarea ostilităţilor între forţele colonelului Muhammar Gaddafi şi forţele rebele conduse de Consiliul Naţional de Tranziţie.²⁰

Concluzii

Libia sub conducerea colonelului Gaddafi a jucat un rol activ atât în viaţa continentului african unde a încercat să se impună ca lider cât şi în viaţa statelor arabe din zona Orientului Mijlociu unde s-a declarat un susţinător al cauzei palestiniene sprijinind „luptătătorii pentru libertate” din această regiune în războiul lor contra Israelului şi a aliatului acestuia SUA.

Încercarea de a analiza Libia în afara legăturilor sale cu terorismul internaţional sunt de la început sortite eşecului datorită abundenţei de informaţii pe care documentele internaţionale o conţin faţă de acest aspect. Practic întreaga politică de putere a Libiei pe plan regional şi nu numai este clădită pe sprijinirea grupărilor de factură teroristă în încercare sa de a se erija în lider regional. În acelaşi timp liderul de la Tripoli a ştiut să exploateza foarte bine slăbiciunea comunităţii internaţionale evitând în tot acest timp o intervenţie militară de proporţii pe teritoriul său şi care să îi pună în pericol regimul politic instaurat.

Odată cu izbucnirea violenţelor interne însă această situaţie s-a schimbat. Comunitatea internaţională a fost de această dată unanim de acord asupra intervenţiei militare mai ales după ce toate încercările de soluţionare a crizei pe cale diplomatică au eşuat. De data aceasta membrii comunităţii internaţionale nu şi-au mai pus problema dacă folosirea forţei este sau nu oportună ci cum să procedeze pentru a proteja populaţia civilă aflată în pericol. Având la bază doctrina responsabilităţii de a proteja, decizia de a interveni a mai arătat că Libia reprezenta o ameninţare la adresa securităţii regionale.

Aşa cum am arătat încă de la venirea la putere a colonelului Muhammar Gaddafi, Libia a fost văzută de comunitatea internaţională ca un stat aflat în afara legii. Cu toate acestea comunitatea internaţională a manifestat întotdeauna o oarecare indulgenţă faţă de conducerea de la Tripoli mai ales datorită legăturilor economice cu această ţară bogată în resurse naturale. Însă predispoziţia către suprimarea oricărei opoziţii faţă de regimul politic existent şi practicarea unei politici de sprijinire a teorismului în plan internaţional au fost elemente mereu prezente în Libia condusă de colonelul Gaddafi. Transformarea protestelor paşnice în conflicte violente de natură a pune în pericol atât stabilitatea internă cât şi pe cea regională a determinat în cele din urmă comunitatea internaţională să intervină în vederea limitării numărului victimelor în rândul civililor.

Conducerea statului libian de către colonelul Gadaffi a fost marcată de instaurarea unui regim politic despotic care a interzis partidele politice şi a suprimat exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În acelaşi timp, în plan extern politica statului libian a însemnat mai ales sprijinirea terorismului internaţional prin ceea ce liderul său numea „spijinirea luptătorilor pentru libertate”. În încercarea de a se erija într-un lider regional regimul de la Tripoli a dus o politică de apropiere faţă de URSS în anii de început pentru ca mai apoi să devină un susţinător al unităţii pan-africane. Prin politica practicată Gaddafi nu a artătat altceva decât că este dispus să se erijeze într-un lider regional capabil de orice formă violenţă pentru atingerea scopurilor propuse.

Sprijinul pentru terorismul internaţional a plasat de fiecare dată statul libian pe lista principalelor ameninţări la adresa securităţii regionale şi internaţionale. În ciuda cooperării cu tribunalul internaţional de la Haga în anchetarea autorilor atentatului de la Lokerbie a permis ulterior autorului atentatelor să se întoarcă în Libia unde a fost primit ca un adevărat erou. Asta nu făcea decât să demonstreze că toată retorica de dezavuare a terorismului internaţional era doar menită să îi confere o imagine bună în relaţiile cu statele occidentale.

Răspunsul faţă de revoltele civile izbucnite în 2011 a fost la rândul său unul disproporţionat arătând că regimul de la Tripoli era o ameninţare nu numai în plan regional şi internaţional ci şi în plan intern faţă de proprii săi cetăţeni revoltele devenind rapid un adevărta război civil între armata loialistă şi rebeli. Folosirea forţei excesive împotriva propriilor cetăţeni a arătat că Libia condusă de Gaddafi nu este dispusă niciunei forme de dialog social şi că situaţia poate oricând degenera într-un conflict de proporţii care să destabilizeze nu numai ţara ci şi întreaga regiune.

Decizia de a interveni în Libia nu a fost una de aplicare selectivă a doctrinei responsabilităţii de a proteja ci ea a fost influenţată de mai mulţi factori: faptul că Gaddafi era izolat în plan internaţional, nu reprezenta o putere militară şi îi lipsea în acelaşi timp orice posibilitate de alianţă militară cu state din regiune, teama ca valul de refugiaţi să nu creeze probleme interne statelor din jurul Mediteranei, teama ca prelungirea conflictului intern să ducă la destabilizarea pieţei energiei. Toţi aceşti factori au cântărit într-o oarecare măsură în decizia de intervenţie militară în Libia.

Bibliografie
BRUCE, Ronald S. John, Libya and the United States: two centuries of strife, University of Pennsylvania Press, 2002.
CIA, State Department, National Security Council and White House Files, Gaddafi Rise to Power in Libya: Libyan Revolution 1969-1972, accesat la http://www.paperlessarchives.com/qaddafi_rise_to_power_in_libya.html.
Convenţie privind interzicerea utilizării, stocării, producerii şi transferului de mine antipersonal şi distrugerea acestora, Oslo, 18 septembrie 1997. Accesat la http://www.icbl.org/index.php/icbl/Treaty/MBT/Treaty-Text-in-Many-Languages/English.
Defiant Gaddafi vows to fight on, accesat la http://www.aljazeera.com/news/africa/2011/02/201122216458913596.html.
EDSTROM, Hakan, GYLLENSPORRE, Dennis, Pursuing strategy. NATO Operations from the Gulf War to Gaddafi, Palgrave Macmillan, New York, 2012.
GERTLER, Jeremiah, No Fly Zones: Strategic, operational, and legal considerations for Congress, Congressional Research Service R41701, Washington, SUA, 18 Martie 2011.
GARDNER, Hall, KOBTZEFF, Oleg, The Ashgate research companion to war: origins and preventions, Ashgate Publishing Limited, USA, 2012.
Human Rights Watch,World Report 2012: Libya. Events of 2011, accesat la http://www.hrw.org/world-report-2012/world-report-2012-libya.
International Criminal Court, „Second report of the prosecutor of the International Criminal Court to the UN Security Council pursuant to UNSCR 1970/2011”, accesat http://reliefweb.int/sites/reliefweb.int/files/resources/UNSCreportLibyaNov2011ENG1.pdf.
Libya: Governments Should Demand End to Unlawful Killings. Death Toll Up to at Laest 233 Over Four Days”, accesat la http://www.hrw.org/en/news/2011/02/20/libya-governments-should-demand-end-unlawful-killings.
National Archives, RG 59, Central Files 1967-69, POL LIBYA-US. Secret; Official; Informal. The referenced Airgram A-72, March 28 from TripoliDocument declasificat în Septembrie 2007 USA DoD.
Operation Unified Protector, NATO Arms Embargo, NATO No-Fly Zone, articol accesat la http://www.globalsecurity.org/military/world/war/unified-protector.htm.
Protocolul privind interzicerea sau limitarea folosirii minelor, armelor-capcană şi a altor dispozitive (Protocolul II la Convenţia din 1980).
Reagan, Ronald Gulf of Sidra Incident LETTER TO THE CONGRESS, MAR. 26, 1986(1) text from Weekly Compilation of Presidential Documents of Mar. 31, 1986.
Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 748 /31 martie 1992.
Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 1973/11, accesată la http://www.un.org/News/Press/docs/2011/sc10200.doc.htm#Resolution.
Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU nr. 1970 din 2011 accesata la http://daccess-dds-ny.un.org/doc/UNDOC/GEN/N11/245/58/PDF/N1124558.pdf?OpenElement.
Unacknowleged Deaths. Civilian casualities in NATO’s air campaign in Libya. Human Rights Watch, 2012, document accesat la http://www.hrw.org/sites/default/files/reports/libya0512webwcover_0.pdf.

DANA DUMITRU – Drd. Școala Națională de Studii Politice și Administrative Bucureşti.

 sus