Securitate regională

Republica Moldova:
între Comunitatea Statelor Independente și Uniunea Europeană
 

YURI JOSANU
[Academy of Sciences of Moldova]

Abstract:
Moldova is the second smallest and the most densely populated of the NIS. It began the arduous task of building a democratic nation and market-based economy as it faced ethnic conflicts and the social hardships accompanying economic and political transformation. The country has pushed ahead with economic policy reform as a model of change among NIS countries. Moldova is also considered one of the top NIS performers in democratic development. Internal political tensions over the pace of reforms have delayed progress in land privatization and fiscal improvement. Underlying all of these issues is the festering problem of Transdniester where ethnic Russians, bolstered by the presence of Russian troops, thus denying Moldova control over significant industrial assets.

Keywords: costs and benefits; European security environment; Community acquis; Transnistrian conflict; Commonwealth of Independent States

Introducere

Descompunerea URSS a fost acel eveniment al sfârşitului secolului XX care a schimbat întregul sistem al relaţiilor internaţionale şi a zguduit întreaga ordinea mondială. În locul fostei supraputeri s–a format un „vacuum al puterii” care cerea reconfigurarea relaţiilor între „noile democraţii” formate pe acest spaţiu imens. „URSS a murit, dar spaţiul său trăieşte”, formând ceea ce în literatura de specialitate a primit denumire de „spaţiul post-sovietic”.

Evenimentele şi procesele care se desfăşoară în acest spaţiu poartă un caracter controversat, profund, complex şi tranzitoriu. Această dinamică tranzitorie a spaţiului post-sovietic duce la trecerea la modelele anumite ale dezvoltării viitoare a proceselor politice, sociale, economice. Însă, alegerea adecvată a modelelor eficace de dezvoltare a statelor post-sovietice se axează pe necesitatea cunoaşterii profunde a proceselor şi evenimentelor care se desfăşoară în acest spaţiu, având în vedere provocările şi cerinţele lumii globale, precum şi a unei aprecieri ştiinţifice a evoluţiei CSI care a inclus cea mai mare parte a spaţiului post-sovietic, dar tendinţelor statelor postcomuniste spre structurile euro-atlantice şi europene.

De remarcât, că iniţial în faţă CSI a fost pusă o misiune istorică de o complexitate sporită – de a forma bazele relaţiilor internaţionale de tip nou în spaţiul post-sovietic care ar avea în vedere interesele tuturor statelor în comun şi a fiecărui stat în particular. Astfel, CSI „s–a născut” în condiţiile unui „şoc public”, provocat de schimbarea regimului politic pe întregul spaţiu post-sovietic.   

Edificarea CSI a întrerupt procesul haotic de descompunere a URSS şi, prin urmare, consecinţele distructive a acestui proces. Această formă de organizare a spaţiului post-sovietic a garantat coordonarea acţiunilor tuturor statelor-membre, lipsa căreia putea duce la ameninţarea întregii ordini mondiale. Concomitent cu crearea CSI au început să se manifeste clar trăsăturile edificare şi identificare a statelor post-sovietice cu structurile din UE. Anume atracţia spre Est şi Vest a contribuit la alegerea modelului propriu al evoluţiei politice, reformelor socio-economice şi orînduirii de stat a fiecărui stat post-sovietic.

Actualitatea cercetării articolului dat este determinat de necesitatea evaluării avantajelor şi dezavantajelor includerii RM în sistemul relaţiilor internaţionale în cadrul CSI şi structurilor din UE. Pentru RM ca un stat tînăr independent a devenit clar că necesitatea păstrării legăturilor istorice de colaborare şi integrare în diferite sfere constituie o tendinţă prioritară a relaţiilor internaţionale în spaţiul post-sovietic cu scopul rezolvării anumitor probleme.

Avantaje şi dezavantaje de colaborare a RM cu CSI prin prisma securităţii naţionale

Destrămarea URSS a condiţionat apariţia viitoarelor relaţii dintre cele 15 state, care au rezultat şi care prin forţa împrejurărilor au rămas legate prin interese reciproce. Dezmembrarea fostului imperiu a pus problema cu privire la restructurarea şi păstrarea spaţiului ex-sovietic. Toate statele „noi”, inclusiv RM, au moştenit de la fosta Uniune sistemul energetic unic, sistemul unic de transport şi legături de telecomunicaţie, sistemul unic al conductelor petroliere şi de gaz, cât şi libertatea populaţiei de a se deplasa dintr-un stat în altul. Toţi aceşti factori în ansamblu au dat posibilitatea unei întregiri şi colaborări în arealul ex-sovietic mai intensive, spre deosebire de cel european, iar specializarea unor republici în producerea unei anumite producţii a făcut să se simtă necesitatea unei reintegrări economice în condiţiile formării pieţelor de desfacere şi a dependenţei politice de fostul centru¹. Ideea transformării URSS într-o comunitate economică a statelor suverane a schimbat radical caracterul relaţiilor interstatale ale fostelor republici unionale.

În rezultatul „divorţului civilizat” Rusia probabil reieşea din aceea că noile state vor intra într-o situaţie mai puţin vitală şi mai devreme sau mai târziu din nou se vor „aduna în jurul Moscovei”, iar pentru menţinerea procesului de reintegrare Moscova a început să semneze tratate care ar fi dus la armonizarea economiei, politicii externe şi securităţii militare.

Analizând toate acţiunile întreprinse de RM faţă de CSI, se poate constata că semnarea acordurilor a fost apreciată diferit de cercurile politice, economice şi obşteşti din ţară. Adepţii politicii de revenire la fostul imperiu, care ar asigura păstrarea RM în sfera dominaţiei Rusiei aprobau acest pas. Pe de altă parte, acest pas era supus unei critici, fiind considerat un act care ar duce la pierderea independenţei RM şi la stoparea ei de a se integra în structurile economice şi politice europene². Unii analişti din republică susţineau că integrarea economică în CSI ar fi fost concepută de Rusia ca o primă etapă menită să ducă la o nouă integrare politico-militară, la început pentru a facilita aceste scopuri se va recurge la restabilirea pârghiilor economice. Unii cercetători moldoveni sunt de părere că „către mijlocul anilor 90, noua majoritate politică a republicii, a început să vadă priorităţile politicii externe spre Est, şi mai întâi de toate, către Rusia, în special din cauza dependenţei continue a RM de livrările energiei, carburanţilor şi deschiderea către piaţa rusă, precum şi de lipsa interesului real din partea Occidentului către un stat mic care se află la periferia Europei”³.

Într-adevăr, această orientare a fost determinată de un şir de eşecuri economice cu care s-a confruntat RM pe parcursul anilor ‘90. De exemplu, în anul 2002 PIB-ul RM a constituit 42% comparativ cu anul 1991- cel mai mic rezultat atestat în CSI. Pentru comparaţie – Uzbekistanul a obţinut 99%, Belarusi-89,9%, Kazahstan - 77,9% (comparativ cu 1991). În zece ani RM a resimţit mai accentuat prăbuşirea în dezvoltarea economică comparativ cu alte state din CSI. Ponderea RM în PIB pe CSI s-a redus de la 1,3 la 0,4% (mai bine de 3 ori), în producţia industrială – de la 1,2 la 0,7%, în circuitul mărfurilor cu amănuntul – de la 1,3 la 0,4 (mai bine de 3 ori), în volumul comerţului exterior de la 2,2 la 0,6% (aproape de 4 ori). Spre sfârşitul anilor 1990-ci veniturile reale ale populaţiei din RM au constituit 15% comparativ cu 1991⁴.

După expresia revistei „The Economist”, RM s-a transformat în „cea mai săracă ţară a Europei, economia căreia se bazează pe ... vânzările unor cantităţi mici de vin şi banii, trimişi de către emigranţi de peste hotare familiilor săi”⁵. În aceste condiţii CSI cu potenţialul său de 300 mln. de oameni, imaginea pozitivă a produselor moldoveneşti, păstrarea unui şir de elemente ale infrastructurii unice a constituit „o salvare” relativă a republicii din situaţia creată.

În mod formal, la etapa iniţială cooperarea RM în cadrul CSI se reducea doar la domeniul economic, dar, totuşi, pe parcursul anilor a devenit evident că dezvoltarea consecutivă a statului depinde de colaborare şi în alte domenii. Aşa, au fost semnate acorduri cu privire la colaborarea în domeniul ecologiei şi asigurării cu pensii, al standardizării, metodologiei, ecologiei, protecţiei mediului ambiant, învăţămîntului, culturii, informaţiei, turismului, migraţiei de muncă etc.

Astăzi, la aproape două deceniu de la semnarea acordului de la Alma-Ata, una dintre cele mai prezente întrebări în actualitatea politică şi pe masa cercetătorilor este eficienţa prezenţei RM în cadrul CSI. În relaţiile cu CSI RM consideră drept obiectiv primordial încheierea şi îndeplinirea riguroasă a tratatelor de prietenie şi colaborare în vederea creării unui climat de încredere şi respect reciproc, stabilirii unor relaţii reciproc avantajoase în domeniul politic, economic, tehnico-ştiinţific şi cultural. Ţinând cont de particularităţile dezvoltării istorice şi de situaţia geopolitică a RM, erau prioritare relaţiile cu Rusia, Ucraina şi Belaursi. De caracterul acestor relaţii, se consideră la Chişinău, vor depinde în mare măsură stabilitatea politică şi succesul reformelor politice şi economice. În temeiul existenţei unor relaţii economice şi spirituale RM va păstra şi va confirma legăturile de prietenie cu ţările Asiei Mijlocii şi ale Caucazului – membre ale CSI. Pentru a percepe evoluţia relaţiilor RM – CSI, ar fi cazul ca acestea să fie studiate din perspectiva celor două aspecte: a avantajelor şi a dezavantajelor pe care le are ţara noastră în cadrul CSI.

Una din problemele principale ale guvernanţilor de la Chişinău este asigurarea economiei naţionale şi a populaţiei mai întîi cu produse minerale (gaze naturale, cărbune, energie electrică). Principalii furnizori de resurse energetice şi combustibili pentru RM rămân statele membre ale CSI, în special Rusia şi Ucraina. Dacă să examinăm evoluţia acestor relaţii, atunci în perioada anilor 1993-1996 importul din aceste ţări era de circa 95%, în perioada 1997 a scăzut până la 89,1%, iar actualmente constituie circa 60%. Dacă am încerca că căutăm răspuns la întrebarea „care sunt motivele ce leaga RM de CSI?”, răspunsul ar fi simplu. În primul rând, relaţiile comerciale dintre fostele republici unionale, inclusiv cu RM, au existat cu mult înaintea creării CSI şi acestea nu pot fi ignorate. Ar fi oportun ca autorităţile moldoveneşti să depună maximul eforturilor nu doar pentru a le păstra, dar şi în scopul de a le dezvolta, dându-le în viitor un nou curs, axat pe principiile economiei de piaţă, ţinându-se cont de interesele naţionale ale fiecărui stat⁶.

În al doilea rând, RM, timp de câteva decenii face parte din aceeaş reţea de comunicaţii şi transport ca şi celelalte state CSI, ceia ce-i permite menţinerea relaţiilor economice, politice şi culturale cu celelalte state din „vecinătattea apropiată”. De asemenea, un avantaj al aflării RM în cadrul CSI, este faptul că, spre deosebire de pieţele occidentale, pieţele comerciale din arealul postsovietic sunt cu mult mai accesibile pentru produsele autohtone.

Potrivit modului de a privi lucrurile obiectiv, am putea evidenţia că în spaţiul postsovietic mai există un moment care leagă practic toate statele CSI. Este o problemă mai mult de ordin psihologic – existenţa unui număr considerabil de cetăţeni ai RM pe teritoriul tuturor statelor membre ale CSI. În condiţiile de criză, motivul principal al migraţiei populaţiei peste hotarele ţării este legat de bunăstarea materială, lipsa de resurse financiare, probleme legate de angajarea în câmpul muncii. Principalele regiuni ale migraţiei populaţiei în contextul „RM – CSI”, sunt Rusia, Ucraina, Belarusi, Kazahstan. În cazul unei eventuale ieşiri din cadrul CSI, RM riscă să piardă nu numai spaţiul postsovietic, dar şi o parte a cetăţenilor emigranţi, ceia ce constituie o bună parte a forţei de muncă. Pentru a supravieţui vor fi obligaţi să devină cetăţeni ai Rusiei, Ucrainei, Belarusiei⁷.

Analizând relaţiile RM – CSI, pe lângă avantajele pe care le are prezenţa ţării în cadrul acesteia am putea enumera şi un şir de dezavantaje. Prin însăşi aderarea la CSI, RM a devenit dependentă de structurile politice şi economice ale acestei comunităţi sau, mai bine zis, faţă de Rusia. Ratificarea Declaraţiei de la Alma-Ata din 8 aprilie 1994 şi a altor documente de aderare la CSI, cât şi a protocolului adiţional la tratatul moldo-rus practic legiferează implicarea militară a RM în spaţiul post-sovietic, ceea ce de fapt ar însemna o alianţă cu Rusia. Deoarece unul din punctele protocolului prevedea, că în cazul apariţiei unei situaţii de pericol pentru securitatea naţională, pentru suveranitatea şi independenţa teritorială – părţile, în caz de necesitate, ar putea întreprinde acţiuni concrete în scopul depăşirii unei asemenea situaţii, inclusiv asistenţa reciprocă şi respingerea agresiunii unei sau ambelor părţi⁸.

Decizia Parlamentului din 26 octombrie 1993 nr. 1622-XIV cu privire la ratificarea Acordului de Constituire a CSI şi a Acordului cu privire la crearea Uniunii Economice a exclus interacţiunea în domeniul politico-militar a RM, deoarece contravin principiilor suveranităţii şi independenţei ţării, RM fiind orientată spre o colaborare economică. Însă, această decizie nu a împiedicat ratificarea Statutului CSI, RM devenind dependentă întru totul faţă de Federaţia Rusă. Sprijinul politic şi militar activ acordat separatiştilor din stânga Nistrului în rezultatul implicării masive a rămăşiţelor armatei a 14-a în conflictul transnistrean de partea secesioniştilor, a determinat conducerea politică a RM de a nu participa la acţiunile politico-militare din cadrul CSI. Pe parcursul ultimilor ani, indiferent de schimbarea colaborării politice a forţelor care au deţinut puterea, RM nu şi-a modificat atitudinea faţă de blocul de probleme de ordin politico-militar şi securitatea individuală şi colectivă în cooperare cu CSI.

Înaintând anumite rezerve, conducerea RM a luat decizia, că politica externă în cadrul CSI se va orienta mai întâi de toate la colaborarea economică şi va exclude interacţiunea în domeniul politico-militar, ca fiind în contradicţie cu principiile suveranităţii şi independenţei RM. Rezervele prezentate de către RM cu privire la Acordul de constituire a CSI şi a Acordului cu privire la crearea Uniunii economice, practic nu aveau nici o influenţă şi nu schimbau sensul prioritar politic al CSI. Prin însăţi ratificarea a Statutului CSI, RM singură îşi decide soarta, devenind astfel dependentă faţă de CSI, sub toate aspectele Statutului, sau, mai bine zis, dependentă întru totul de Rusia. Aderarea RM la Adunarea interparlamentară a CSI – o structură politică creată contrar condiţiilor Statutului CSI, participarea la şedinţele ei, este o mărturie elocventă a participării RM la structurile politice ale CSI în cadrul căreia rolul dominant îl deţine Rusia.

Un alt moment negativ a prezenţei RM în cadrul CSI, este înrăutăţirea situaţiei economice. Aspiraţiile de creare a unui spaţiu economic comun, elaborarea unei concepţii economice unice şi implementarea acestora în viaţă au devenit doar o iluzie. Însăşi crearea Uniunii Economice a Rusiei cu ţările CSI se afla la un stadiu incipient şi nu realiza o zonă de liber comerţ, o uniune de plăţi, o uniune vamală. Dimpotrivă, economiile naţionale ale ţărilor CSI au suportat pierderi serioase, inclusiv din cauza destrămării relaţiilor economice tradiţionale. S-a constatat imposibilitatea de a satisface cerinţele fiecărui stat pe baza structurii producţiei şi infrastructurii rămase din perioada de existenţă a lor în cadrul fostei uniuni⁹.

Pentru majoritatea fostelor republici sovietice, experienţa aflării sub un regim totalitar a avut efecte dramatice asupra modului în care elitele succedate la guvernare pe parcursul ultimului deceniu au gestionat riscurile şi dezechilibrele inerente tranziţiei. La expirarea primelor cinsprezece ani după demararea unor vaste transformări economice, se poate constata că în puţine ţări post-sovietice reformele au însemnat realmente un angajament politic şi civil de durată, încheiat cu performanţe tangibile. Doar Ţările Baltice au ştiut în mod convingător să capitalizeze independenţa politică pentru a realiza standarde de viaţă mai înalte, pentru a reaşeza sistemele lor economice pe magistrala relaţiilor de piaţă şi pentru a deveni mai competitive în relaţiile economice internaţionale.

Reformele „pe hârtie” nu s-au soldat cu nimic altceva decât cu creşterea inegalităţilor social-economice, cu distrugerea iraţională şi frauduloasă a potenţialului economic şi cu îndatorarea externă. Eşecurile economice deseori s-au suprapus unor tensiuni sociale sau în mod direct au provocat asemenea tensiuni, au escaladat conflicte interne şi mişcări de separatism altădată congelate, iar în unele  republici, printre care şi RM, inerţia reformatoare a condus la exodul masiv al populaţiei şi la perimarea factorului fundamental al dezvoltării economice şi capitalului intelectual.

Astfel, analizând evoluţia dezvoltării economice a RM, putem afirma cu certitudine că pe parcursul a două decenii şi mai bine de tranziţie a fost pur şi simplu catastrofală şi ne permite delimitarea câtorva perioade în scurta istorie economică. Prima 1991-1994 – a fost cea mai acută fază a recesiunii economice. Anume etapa care imediat a urmat după destrămarea imperiului a fost marcată de o serie de şocuri economice, atât de origine externă, cât şi internă, în ambele cazuri acestea având consecinţe distrugătoare pentru stabilitatea şi securitatea economică a RM. Impactul negativ a acestor şocuri a fost amplificat atât de factorii spaţiali nefavorabili, cât şi de distorsiunile structurale, moştenite de la economia sovietică. Se estimează că colapsul URSS şi anihilarea relaţiilor comerciale şi financiare cu fostele republici sovietice – primul veritabil şoc a contribuit la diminuarea PIB-lui cu cel puţin 30% faţă de anii precedenţi. Primele guverne nu au fost în stare să preia sub control inflaţia şi nici să oprească scăderea drastică a producţiei. Unul dintre principalii factori generatori de pierderi au fost marile întreprinderi industriale aflate în proprietatea statului, care au acumulat arierate enorme, mai ales pentru resursele energetice consumate.

Speranţele nutrite de conducerea RM de a obţine anularea acestor datorii nu le-a fost dat să se realizeze; Rusia principalul creditor energetic, a obligat guvernele ulterioare să transforme datoriile energetice ale întreprinderilor în datorie publică. Un alt impact distrugător asupra sistemului economic moldovenesc la puţin timp după obţinerea independenţei, în 1992 a fost majorarea bruscă a preţurilor de livrare a resurselor energetice. Ridicarea preţurilor hidrocarburanţilor până la nivelul preţurilor mondiale în RM şi în Ţările Baltice a provocat cel de-al treilea şoc macroeconomic, echivalent cu o reducere de cel puţin 10% din PIB.

Conflictul transnistrean soldat cu dezmembrarea ţării şi a economiei moldoveneşti de-a lungul Nistrului, a avut şi el efecte negative, înscriindu-se nu doar pe planul securităţii, ci şi pe cel al economiei. Blocarea de către regimul de la Tiraspol a infrastructurilor feroviare şi rutiere care duce spre pieţele estice de desfacere a produselor moldoveneşti, ameninţările frecvente cu deconectarea de la magistralele de gaz şi energie electrică, eliminarea din circuitul economic normal a mai bine de 1/3 din potenţialul industrial al fostei RSSM, păstrarea pe teritoriul constituţional al RM a unui arsenal militar impunător – au fost consecinţele economice primordiale ale conflictului.

Cea de-a doua perioadă – 1995-1999 – a fost marcată de o relativă stabilitate macroeconomică, în primul rând a inflaţiei, şi de frânarea procesului de degradare a PIB, legată de apariţia leului moldovenesc. În pofida acestui fapt, creşterea economică întârzia să înceapă. Au fost comise şi grave erori de origine instituţională. În perioada în care începuse privatizarea masivă, statul nu doar s-a retras din economie, dar pentru moment părea că chiar şi-a retractat orice responsabilitate în legătură cu proprietatea, atât faţă de cea de stat, cât şi faţă de cea în proces de privatizare, consecinţa acesteia fiind irosirea, furtul, utilizarea frauduloasă a activelor întreprinderilor. Survenirea crizei financiare ruseşti din 1998 a avut consecinţe devastatoare pentru economia moldovenească, deoarece piaţa rusească era principala destinaţie a exporturilor moldoveneşti. Criza financiară a anihilat tendinţele firave care se conturase în economia republicii¹⁰.

Anii 2000-2003 reprezintă ce-a de-a treia perioadă, care este considerată drept perioada stopării declinului economic, stabilizării şi creşterii economice. Astfel, după mai bine de zece ani de confruntări politice, sociale şi economice, de experienţe şi eşecuri în domeniul reformelor, abia începând cu anul 2000, RM a fost capabilă să stopeze declinul producţiei şi să înregistreze treptat anumite progrese în creşterea PIB. La majorarea PIB-ului a contribuit relansarea lentă a economiei ţării şi primele etape ale reformelor structurale anterioare. Începînd cu anul 2000 s-a accentuat tendinţa de stabilitate şi o anumită creştere economică. De exemplu, în anii 2000, 2001, 2002 volumul producţiei industriale a sporit respectiv cu 10,8%, 11,4% şi 11.1%, tendinţa de creştere economică menţinându-se, potrivit datelor preliminare, şi în 2003 – cu 17%. Pornind de la realizările macroeconomiei ţării, această perioadă (anii 2000-2003), comparativ cu cele precedente, fără îndoială, este mult mai bună: creşterea economică, sporirea PIB, majorarea salariilor. Însă toate aceste performanţe sunt într-un scepticims atât de unii experţi locali, cât şi de cei străini, potrivit cărora creşterea economică a  ţării se menţine în mare parte pe reformele structurale anterioare, cât şi pe conjunctura regională favorabilă şi fluxul enorm de valută la cetăţenii RM, angajaţi la munci peste hotare¹¹.

În acest răstimp RM nu a avansat, ci a bătut pasul pe loc, consumându-şi până la ultima fărâmitură „merindele” bogate de altădată cu care ieşise în majistrala independenţei şi acumulând datorii extraordinare¹². Astfel, la sfîrşitul anului 2003 datoria externă a RM s-a egalat cu 1440.09 mln USD, majorându-se pe parcursul anului cu 78,98 mln USD, sau cu 5.8 la sută faţă de anul precedent, dintre care 27.50 mln USD revin UE, iar 94.91 mln USD datorăm Rusiei¹³.

Separându-se formal de fostul sistem, RM a rămas practic dependentă de resursele furnizate sub controlul centrului administrativ de la Moscova. Conform statisticii vamale, importul de resurse energetice în 2003 a însumat 232.83 mln USD, adică cu 19,9% mai mult faţă de anul 2002, dintre care 199,12  mln USD (85.64%) revin spaţiului CSI. Preponderent aceste importuri au fost efectuate din Ucraina – 41.4%, Rusia – 36.0%, Belarus – 7.5%.

Devine tot mai vădit că cooperarea celor 12 state în cadrul CSI se axează mai mult pe cooperarea bilaterală şi regională. Unul din paradoxurile principale ale CSI în calitate de parteneriat multilateral constă în faptul că aproape fiecare stat membru luat aparte vede realizarea propriilor interese într-o configuraţie diferită în cadrul a aceleiaşi Comunităţi¹⁴. Pentru o mai bună comprehensiune a tendinţei de cooperare la nivel sub-regional în cadrul spaţiului CSI, este necesar de analizat poziţia fiecărui stat membru, care vădit se manifestă încă de la momentul aderării. Atitudinile statelor ex-sovietice faţă de CSI au evoluat diferit. Unele au rămas apropiate de Rusia şi continuă să considere CSI un vehicul important pentru relaţii economice, politice şi strategice. Alte state fac mari eforturi pentru aşi asigura independenţa şi gravitează spre structurile de securitate europeană şi euroatlantice¹⁵.

Fără îndoială, această asimetrie a intereselor şi respectiv a scopurilor tactice şi strategice a statelor membre a CSI îngreunează considerabil posibilitatea consensului privind formele şi metodele dezvoltării sale. Se creează o impresie că procesele centrifuge din interiorul CSI au o energie mai mare decât cele centripete din simplul motiv al existenţei unui mozaic al câtorva centre de atracţie din interiorul sistemului propriu-zis, ceea ce-i imprimă un caracter heteroclit şi generează traiectorii şi salturi imprevizibile din partea participanţilor¹⁶. Interesele politice şi social-economice în spaţiul post-sovietic au determinat procesul obiectiv de formare în cadrul CSI a microuniunilor de state membre ale CSI. Deja a devenit o realitate apropierea unor state în baza parametrilor social-economici şi politici comuni ceea ce servesc un cadru pentru integrarea în grupe. În acest context, regrupările care se produc în ultimul timp în interiorul CSI denotă odată în plus insuccesul acestui organism. Astfel, în cadrul CSI este valabil principiul „integrării cu viteze şi forţe diferite”. În baza acestui principiu, unele state pot adopta decizii privind cooperarea lor mai strânsă, cu un grad mai înalt de integrare, iar acest fapt nu afectează statele membre în alte domenii. De exemplu, doar 9 state membre (cu excepţia RM, Ucrainei şi Turkmenistanului) au fost parte la Tratatul privind securitatea colectivă, iar din 1998 Uzbekictanul, Azerbaidjanul şi Georgia au sistat participarea lor la acest Tratat¹⁷.

Analizând situaţia dată, se poate afirma că, în spaţiul post-sovietic a apărut sistemul integraţionist cu mai multe nivele, ceea ce corespunde într-un anumit grad intenţiilor multor state ceseiste de a crea structuri integraţioniste, flexibile, „moi”, care ar acorda posibilitatea membrilor de a participa concomitent în diverse structuri statale¹⁸. Astfel, în spaţiul post-sovietic s-a format o structură foarte complicată şi greoaie, constituită din cel puţin şase niveluri. Uniunea Rusia – Belarus (2 state) – exemplul celui mai înalt nivel de integrare, cele două state tinzând spre formarea în perspectivă a unui spaţiu statal comun; Uniunea Vamală în componenţa căreia intră 5 state – Belarus, Rusia, Kyrgistan, Kazahstan, Uzbekistan; Uniunea Central-Asiatică (Kazahstan, Kyrgizstan, Uzbekistan şi Tadjikistan); Uniunea Economică Euroasiatică formată din Rusia, Belarus, Kazahstan, Kyrgizstan şi Tadjikistan; GUAM – Georgia, Ucraina, Azerbaidjan şi RM. Relaţiile interstatale din uniunile date se reglementează de documente proprii care, conform opiniei generale, sunt juridic mai avansate, în comparaţie cu actele normative ale CSI.

Printre opţiunile de integrare regională şi subregională merită a fi menţionate de asemenea „Forul de la Şanhai”, cooperarea Economică în Bazinul mării Negre (BSEC) şi Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud –Est. Este vădită tendinţa statelor central-asiatice de a intensifica şi aprofunda procese de integrare în spaţiul său, delimitându-se de la procesele integraţioniste desfăşurate în partea europeană a CSI. Acest fapt poate fi condiţionat de reorientarea exportului său la alte pieţe de desfacere: Iran, Turcia, China, care din punct de vedere economic sunt mai atractive decât economiile republicilor ex-sovietice. Proiectele de integrare a statelor din Asia Centrală se axează nu doar pe aspectul economic, dar şi pe cel politic, umanitar, informaţional, regional¹⁹.

Apariţia recentă a altor opţiuni regionale în spaţiul post-sovietic se datorează, pe de o parte neajunsurilor în crearea CSI încă la etapa constituirii organizaţiei. Criza CSI este condiţionată genetic. CSI nu a avut la baza formării sale o nouă concepţie, privind crearea acestei organizaţii. Practic toate proiectele cu privire la eforturile de integrare şi colaborare în CSI au eşuat. Relaţiile interstatale ar fi trebuit să se desfăşoare puţin altfel – nu ca în relaţiile „Centru” – „Periferie”, dar pe baza egalităţii complete. CSI reprezintă astăzi mai degrabă un mecanism de susţinere a modus – vivendi²⁰, scopul principal al căruia rezidă nu în determinarea finală privind un model anumit al CSI, ci în păstrarea deschisă a tuturor variantelor posibile de dezvoltare ale lui în viitor, asigurând spaţiu pentru diferite modele şi manevre.

Fondată la 1991 în calitate de substituient al URSS, ea a moştenit caracterul vertical al relaţiilor dintre fostele republici unionale, majoritatea cărora se concentrează în jurul Moscovei. Studierea fenomenelor din cadrul CSI ne confirmă că, anume Rusia este principalul animator, „motorul” care pune în mişcare procesul de reintegrare a republicilor post-sovietice prin restabilirea unor spaţii economice, politice, de securitate, de apărare, informaţionale²¹. Eforturile depuse de Rusia de a restabili statutul său de supraputere, de revenire la lumea multipolară îşi găseşte expresia în interesul vădit pe care-l manifestă în continuare această ţară pentru reanimarea CSI. Deşi relaţiile pe verticală în CSI se mai păstrează, eroziunea lor devine tot mai vădită. CSI este foarte slabă, parţial din cauza faptului că republicile ex-sovietice nu au încredere în Moscova²², ceia ce generează apariţia a noi opţiuni regionale în spaţiul post-sovietic. Ca o reacţie la insuficienţa şi incapabilitatea CSI, plenar dominată de Rusia, de a contribui la soluţionarea celor mai grave probleme cu care se confruntă statele membre, în rezultatul conştientizării unor interese şi deziderate.

CSI, în calitatea sa de comunitate internaţională, la 20 ani de existenţă, nu şi-a demonstrat eficienţa ca organizaţie internaţională viabilă, care are drept scop integrarea economică şi politică a fostelor republici unionale. Deşi au existat multe reuniuni la nivel înalt în cadrul CSI şi au fost semnate o sumedenie de acorduri interstatale, relaţiile dintre ţările CSI sunt reglementate de înţelegeri bilaterale.

Acordurile din cadrul CSI privind Uniunii Economice şi a Zonei Comerţului Liber nu au fost realizate. Mai mult chiar, statele CSI, inclusiv RM, au introdus mai măsuri tarifare şi netarifare care au împiedicat realizarea comerţului liber între state. Ineficienţa integrării economice a CSI a fost determinată de nivelul de dezvoltare economic diferit şi orientarea intereselor economice diferite ale statelor CSI. În cazul care, ipotetic vorbind, RM va adera la UE, Chişinăul va trebuii să renunţe la toate acordurile de liber schimb cu alte state şi cu alte organizaţii.

Securitatea energetică a RM este vulnerabilă din cauza dependenţei ei exhaustive faţă de sursele energetice ruseşti. UE doreşte includerea RM în Comunitatea Energetică din Europa, cu acordarea statutului de membru cu drepturi depline. Moscova nu agreează această iniţiativă a Bruxelles-ului. Relaţia energetică UE – Rusia este una dificilă, reieşind din incompatibilitatea lor optică şi structurală în acest domeniu.

Problema migraţionistă este una dintre cele mai acute cu care se confruntă RM. Situaţia migranţilor moldoveni, care sunt repartizaţi, în linii mari, proporţional între statele UE şi CSI, este deficitară. Pentru rezolvarea acestei probleme, s-a reuşit iniţierea unui dialog cu UE, ceea ce ar permite protejarea migranţilor moldoveni. În CSI, soluţionarea problemei migraţioniste se face doar la nivel de intenţii. Iniţierea unui dialog constructiv în acest domeniu este împiedicată de politizarea acestei probleme, în special de Rusia.

Juridic, relaţiile contractuale pe care le-a stabilit RM în cadrul CSI, în linii mari, nu contravin, la acest moment, angajamentelor pe care şi le-a asumat Chişinăul în raport cu Bruxelles. În cazul în care RM ar avansa în dialogul privind aderarea la UE, datele problemei se vor modifica considerabil, reieşind din standardele promovate de UE²³.

În prezent, statutul şi perspectivele CSI au rămas o problemă controversată. În literatura de specialitate sunt opinii contradictorii în acest sens. Astfel, potrivit literaturii de specialitate ruse, reiese: „Referitor la statutul juridic al CSI opiniile juriştilor diferă. Unii din ei sunt de părere că forma minimală de cooperare în cadrul CSI este confederaţia. Alţii consideră că CSI nu e altceva decât o organizaţie internaţională regională. Cei de ai treilea exprimă punctul de opinie în conformitate cu care CSI este în acelaşi timp şi confederaţie, şi organizaţie internaţională. Cei de ai patrulea în genere analizează CSI în calitate de formaţiune amorfă”.²⁴

Costuri şi beneficii de integrare europeană a Republicii Moldova

Condiţionalităţile europene cuprinse în criteriile de aderare de la Copenhaga constituie un vector important în asigurarea acestei convergenţe. O astfel de abordare este justificată deoarece analiza perioadei de tranziţie în RM, cât şi studiile realizate la nivelul altor state candidate, relevă faptul că politicile economice, redefinirile de ordin instituţional şi toate obiectivele strategice ale guvernelor ţărilor respective au avut ca determinant unic aderarea la UE, ceea ce în plan concret a presupus eforturi susţinute pentru respectarea condiţionalităţilor europene cuprinse în criteriile de la Copenhaga. Până în prezent, se poate afirma că internalizarea normelor şi politicilor economice europene a influenţat ritmul şi direcţia transformărilor politice şi economice în RM, dar a redus gradele de libertate decizională şi a generat un grad relativ de dependenţă decizională a autorităţilor moldoveneşti faţă de autorităţile comunitare de la Bruxelles²⁵.

Existenţa şi stabilitatea instituţiilor democratice ale statului de drept, asigurarea premiselor administrative necesare creării unei economii de piaţă funcţionale, competitive etc., constituie elemente definitorii ale tranziţiei; transformări induse de urmărirea acestor imperative ar fi existat şi în absenţa aderării la UE, diferenţa constă în orizontul de timp alocat pentru realizarea lor. În ceea ce priveşte criteriul juridic, adoptarea acquis-ului comunitar, acesta are un impact direct şi evident deoarece impune priorităţile, obiectivele conţinutul şi un cadru instituţional uniform de adoptare şi implementare a politicilor economice naţionale, interesul şi modelul comunitar prevalând în această ecuaţie. În acest context, este evident că respectarea criteriilor de aderare şi implicit aderarea RM la UE implică o serie de transformări la nivel economic şi politic²⁶.

Ţinând cont de maniera în care sunt formulate criteriile de aderare, respectiv cel administrativ şi de modul de derulare al negocierilor de aderare, cea mai mare parte a costurilor legate de îndeplinirea a criteriilor de la Copenhaga se va concentra în perioada anterioară de aderare la UE²⁷.

Cea mai mare parte a costurilor derivă din diferenţele existente între structurile instituţionale, priorităţile şi conţinutul politicilor economice la nivelul RM, pe de o parte, şi elementele definitorii ale modelului comunitar, pe de altă parte. Aderarea la UE implică adoptarea acestui model şi înlocuirea celui naţional şi, implicit, costuri aferente de adoptare şi asigurare a compatibilităţii în acest sens. De asemenea, în perspectivă sectorială, cea mai mare parte a costurilor derivă din nivelul redus de dezvoltare a unor sectoare comparative cu cele din UE, ceea ce face ca adoptarea acquis-ului comunitar să afecteze serios competitivitatea de preţ a sectoarelor în cauză şi să ridice costurile alinierii şi prin dispariţia anumitor firme sau domenii de activitate care nu pot susţine financiar transpunerea acquis-ului comunitar.

Totodată, nu trebuie negate nici efectele pozitive ale respectării condiţionalităţilor europene, atât anterior cât şi post aderare. Unul din beneficiile importante ale europenizării îl constituie asistenţa financiară şi tehnică acordată de UE RM în domeniul creării cadrului legal şi instituţional necesar pentru buna funcţionare a economiei. Totodată, imperativul aderării la UE, şi implicit respectarea condiţionalităţilor impuse, au avut un efect benefic în sensul accelerării reformelor economice şi adoptării măsurilor necesare pentru creşterea economică şi creşterea competitivităţii sectorului privat moldovenesc.

Din punct de vedere metodologic, apare ca dificilă distincţia clară între efectele integrării şi cele ale procesului de tranziţie. Pe de altă parte, dihotomia câştigător/perdant este relativă. Identificarea unui sector drept câştigător sau perdant în procesul de integrare nu înseamnă că acelaşi lucru se poate spune despre orice firmă sau individ din acel sector. În plus, analiza sectorială nu corespunde neapărat unei influenţe pozitive/negative asupra bunăstării întregii societăţi. Un sector perdant poate elibera resurse pentru alte sectoare, îmbunătăţind astfel eficienţa alocării resurselor în economie²⁸.

Prin statutul său de ţară candidată RM urmăreşte în primul rând îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, respectiv „stabilirea unei economii de piaţă funcţionale care să aibă capacitatea de a rezista presiunii competitive şi forţelor pieţei din cadrul UE”. Acest obiectiv va trebui să fie atins prin aşa numita metodă de coordonare deschisă, în cadrul căreia monitorizarea joacă un rol foarte important.

În primul rând, adoptarea standardelor de calitate aduce beneficii imediate la nivelul cosumatorilor, ca şi prin deschiderea accesului către piaţa europeană. Un efect important al acestor reglementări vizează contracararea asimetriei de informaţie existente în mod natural dintre producatori si clienţi²⁹, asimetrie care reprezintă una dintre cauzele majore ce afectează competiţia reală. Din această perspectivă, reglementarea şi deci adoptarea acquis-ului reprezintă o şansă pentru RM care se confruntă cu un nivel scăzut de sofisticare a consumatorilor, fapt care afectează gradul de antrenare pe care cererea îl are asupra într-un sens mai larg, adoptarea acquis-lui presupune plasarea pe alt nivel de alocare a resurselor. Pentru a realiza bunuri si servicii în maniera şi în consecinţă la calitatea europeană, este nevoie nu doar de disciplina pe care acquis-ul o impune, ci şi de mobilizarea unor resurse sporite. Saltul nu se poate realiza decât decât odată cu creşterea cuantumului capitalului şi a intensităţii utilizării factorului uman. De aceea, există riscul de sufocare pentru mulţi agenţi economici, riscul ca aceştia să nu poată mobiliza resursele necesare pentru pentru a se înscrie pe noul model de producţie.

Având în vedere toate aceste dificultăţi, reuşita saltului calitativ la nivelul modelului de producţie va depinde de capacitatea instituţiilor abilitate de a asigura atât supravegherea cât şi asistenţa privind aplicarea noilor norme. Considerăm că un sistem centrat doar pe penalităţi pentru nerespectarea regulilor nu este sustenabil în RM, el riscând să descurajeze firmele.

Integrarea în cadrul UE şi în perspectivă în uniunea monetară va conduce cel mai probabil la reducerea inflaţiei ceea ce va contribui la creşterea ratelor de investire. Totodată macrostabilizarea expectată va creşte accesul la credite externe reducând totodată şi costurile acestora.

Unul dintre aspectele derivate ale procesului de aderare la UE vizează o expectată majorare a investiţiilor străine directe (ISD), dimensiune decisivă dacă luăm în considerare nevoia acută de capital. Mai multe studii arată că a existat o corelaţie între anunţul privind extinderea UE şi evoluţia ISD³⁰. În mod inevitabil integrarea în UE presupune renunţarea la o parte din libertăţile de a acţiona independent în politica externă. În particular, se propunea în proiectul constituţiei europene, „statele membre urmează să se abţină de la orice acţiune care ar contraveni intereselor UE sau care riscă să diminueze eficienţa UE”. Definitivarea pilonului II al UE va solicita încă negocieri dificile şi, cel mai probabil, convergenţa intereselor ţărilor din UE se va limita la cooperarea interguvernamentală, poate mai profundă decât acum, dar oricum în acest domeniu nu se va purcede la un transfer radical de competenţe prea mari instituţiilor europene supranaţionale. Alături de aceasta, actualul câmp de manevră independentă în politica externă a Chişinăului oricum deja este extrem de limitat. Prin urmare, din acest punct de vedere costurile şi riscurile asumate de RM sunt minimale.

Un alt aspect negativ al integrării va fi reflectat de diminuarea suveranităţii şi de afectarea domeniilor de competenţe tradiţionale pe care şi le asumă statele, iar aceasta are bineînţeles şi implicaţii asupra poziţiilor la care aderă statul în politicile sale externe. Dar, ca şi în cazul independenţei politicii, caracterul suveran al statului moldovenesc deja este extrem de confuz. În primul rând, nu sunt de fel clare frontierele teritoriului asupra căruia se propagă suveranitatea statului moldovenesc. În al doilea rând, capacităţile de coerciţie ale statului sunt serios afectate de criminalitate şi corupţie chiar şi pe teritoriul pe care formal îl controlează. În sfârşit, însăşi legitimitatea statului moldovenesc este pusă la îndoială de o parte din cetăţenii săi. Creşterea numărului de solicitanţi pentru acordarea unor cetăţenii duble este o strategie de supravieţuire individuală care atestă existenţa unui pericol real colaps intern al statului pe nume RM.

Integrarea europeană nu va avea un efect negativ asupra actualului nivel de suveranitate a RM, ci din contra, va fi un proces stimulator pentru consolidarea suveranităţii până la un interval al cărui limită superioară va fi determinată de obiectivele pe termen lung de construcţie europeană. Pentru ca UE sa rămână funcţională, ponderea împuternicirilor care revin Bruxelles-ului de către noile state membre creşte cu fiecare extindere. Deşi există posibilitatea declanşării unei noi „parade a suveranităţilor”, este clar că în secolul XXI suveranitatea naţională va fi subminată în primul rând de globalizarea, nu de aderarea la UE. Auto-eliminarea RM din procesul european nu va avea drept efect păstrarea suveranităţii sale. Mai mult ca atât, chiar dacă RM nu va fi acceptată în calitate de candidat la aderarea la UE, ca şi în cazul statelor-membre ale EFTA vecinătatea cu UE inevitabil va implica o armonizare a legislaţiei naţionale cu cea europeană şi aplicarea standardelor europene asupra producţiei locale, acestea determinând erodarea suveranităţii.

Credem ca indiferent de apartenenţa la UE sau de perpetuarea actualei stări de „independenţă” politică, RM va continua să piardă din suveranitatea sa. Numai aderarea la UE ii va permite RM, prin beneficiile socio-economice şi politice obţinute, să compenseze la maximum costurile inevitabile pe care le presupune integrarea. Aderarea mai târzie, presupune probabil un singur avantaj, şi anume ca, între timp, UE va reuşi să efectueze o sistematizare şi o delimitare mai clară a competenţelor între instituţiile europene şi statele naţionale.

Un risc major decurge din constituirea şi consolidarea structurilor birocratice supranaţionale, calificate de eurosceptici ca fiind „impersonale” şi dificil de a le expune controlului cetăţenilor europeni. Problema deficitului democratic în UE s-ar putea agrava odată cu aderarea noilor membri şi cu necesitatea de a transmite mai multe competenţe organelor supranaţionale pentru a păstra un caracter funcţional şi eficient al UE.

Riscul de antagonizare a Rusiei este unul dintre impedimentele externe cele mai serioase în calea integrării europene. Experienţa istorică imperială de construcţie naţională şi actualele aspiraţii de restabilirea a statutului de mare putere, face ca Rusia să fie şi să rămână şi pe viitor, tentată de a interfera în afacerile din noile state independente şi, astfel, să limiteze independenţa şi suveranitatea lor.  Prin urmare, „dorinţa RM de integrare europeană poate fi extrem de dificil de reconciliat cu concepţiile Rusiei asupra viitoarelor aranjamente geopolitice şi geoeconomice din Europa”³¹. Din declaraţiile de politică externă ale oficialilor ruşi se poate trage concluzia că Moscova vede viitorul continent european articulat în jurul a doi piloni: UE la Vest şi Rusia la Est. Aceasta va face ca Rusia probabil să se opună cu vehemenţă şi să submineze demersurilor pro-europene întreprinse de Chişinău.

În primul rând UE este cea care ar putea să minimizeze riscurile puse de politica rusă faţă de RM. Pentru aceasta UE ar trebui să renunţe definitiv la tratarea a RM în calitate de fost stat sovietic, deoarece anume acest tratament încurajează viziunile dominatoare ale Rusiei faţă de ceea ce ea consideră zona sa de influenţă. Desigur, fără un efort politic intern, susţinerea europeană nu va avea nici un rezultat. Dar anume UE ar trebui să reconfirme dreptul fiecărui stat european de a deveni membru al UE, aşa cum este prevăzut în tratatele sale de bază şi să nu mai excludă pentru RM posibilitatea de integrare, cel puţin pe termen lung, în dependenţă de progresele sale interne de reformare economică şi politică. Actuala divizare a ţărilor europene în membri la UE, candidaţi şi restul este extrem de convenţională, ambiguă şi periculoasă ca consecinţe politice pe termen lung. Pentru RM această politică poate fi extrem de periculoasă deoarece UE are deja o strategie pe termen lung faţă de Ucraina şi faţă de Rusia. Belarusi nu pretinde la consolidarea unor relaţii speciale cu Europa şi îşi vede viitorul său alături de Rusia. RM este deci singura ţară din fâşia dintre Marea Baltică şi Marea Neagră care nu va pune probleme serioase în integrarea sa şi faţă de care UE nu are o viziune strategică integrată şi coerentă.

Pentru RM integrarea europeană trebuie să fie ghidată de aceleaşi obiective de politică externă pe care le-au urmărit şi actualii candidaţi. Desigur că există factori specifici care îşi vor lăsa amprenta atât asupra strategiei concrete prin care se va urmări integrarea europeană, cât şi asupra efectelor de politică.

O voce externă mai bine auzită şi o autoritate mai înaltă în relaţiile internaţionale este una din mizele esenţiale urmărite de candidatele din Europa Centrală şi Est. Aderarea la UE va oferi RM posibilitatea de a participa la procesele din economia, politica şi cultura europeană şi mondială. Istoria dezvoltării UE arată ca şi statele mici au jucat un rol important în luarea unor decizii strategice. Integrarea RM în UE va fi o expresie firească a identităţii de valori şi principii, a vocaţiei sale de ţară democrată, profund ancorată prin tradiţii, cultură şi civilizaţie, în spaţiul unic european.

Un alt obiectiv al candidaţilor este obţinerea unor noi posibilităţi pentru promovarea intereselor naţionale pe plan european. În ultimele decenii, ca urmare a aprofundării cooperării între statele comunităţii europene, de la una sectorială la una mai largă, mai comprehensivă, tot mai multe împuterniciri ale statelor-membre din diferite domenii politice au fost transferate instituţiilor europene şi sunt administrate în comun de către statele-membre. Dar anume aceasta şi oferă ţărilor din UE posibilitatea de a influenţa „construcţia” politicilor europene şi de a promova astfel interesele lor naţionale. Statele care au aderat şi care urmează să adere la UE sunt conştiente de faptul că renunţă la o parte din suveranitatea lor naţională în schimbul obţinerii unor câştiguri politice noi.

Un factor specific în integrarea europeană pentru RM este posibilitatea de evadare din arealul geopolitic al „vecinătăţii apropiate” a Rusiei. În cazul ţărilor din Europa Centrală şi de Est un factor complementar a fost cel de a echilibra influenţa unilaterală pe care SUA ar putea avea asupra lor în cazul neaderarii. Această evadare geopolitică va însemna pentru RM posibilitatea de promovare a unor politici externe noi din punct de vedere conceptual, fără a simţi în permanenţă un stres provocat de frica de a nu antagoniza cumva Rusia prin acţiuni care eventual ar putea să-i afecteze interesele. În cadrul UE RM va putea participa plenar la colaborarea interguvernamentală în cadrul PESC, ceea ce va solicita din partea RM o calitate superioară a „materialului” diplomatic, o prezenţă şi o prestaţie mai bună pe planul relaţiilor dintre naţiunile europene.

Indiscutabil integrarea în UE a fost urmărită inclusiv şi din cauza că prezenţa într-o structură regională de talia UE adaugă ţărilor-membre o certitudine mai înaltă în planurile lor de asigurare a securităţii şi intereselor naţionale. În perspectivă UE îşi va dezvolta propriile forţe de apărare şi reacţie rapidă.

Deci, în concluzie putem remarca beneficiile ca efecte generale următoarele: beneficii de natură politică(participarea la procesul decizional la nivel european, stabilitatea sistemului democratic, siguranţa cetăţenilor, consolidarea poziţiei statului în raport cu terţii); beneficii de natură economică (accesul liber al produselor, serviciilor şi capitalurilor autohtone în UE, accesul la fondurile structurale, creşterea fluxurilor de investiţii străine directe); beneficii de natură socială (siguranţa sporită la locul de muncă, îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei, creşterea nivelului de trai, libertatea cetăţenilor de a se stabili oriunde în Europa)³².

Dintre costurile aderării, au fost identificate: costuri bugetare (formate din costurile creării şi funcţionării aparatului administrativ, costuri cu armonizarea legislativă, formarea personalului); costuri economice şi sociale (corespunzătoare ajustărilor structurale necesare în vederea aderării.

Întrucât se consideră că aceste costuri ar fi apărut oricum ca urmare a procesului de transformare a statului într-o economie de piaţă, efectul final al aderării a fost evaluat drept pozitiv, pe termen lung, beneficiile fiind superioare costurilor.

Concluzii

În articolul dat s-a accentuat evoluţia sistemului relaţiilor internaţionale în spaţiul post-sovietic prin prisma necesităţii determinării priorităţilor politicii sale externe de către RM în această direcţie. A fost întreprinsă încercarea de cercetare şi analiză a problematicii aprofundării integrării RM în structurile din est şi vest pe diferite direcţii, evaluând avantajele şi dezavantajele includerii RM în sistemul relaţiilor internaţionale în cadrul acestor structuri.

Colapsul URSS a fost un eveniment ce a modificat esenţial eşichierul de forţe în lume şi configuraţia geopolitică a planetei. Procesul schimbării sistemice în spaţiul post-sovietic a fost urmat de un grav colaps economic, eşecuri sociale şi instabilitatea politică – trăsături comune tuturor republicilor sovietice. Unica excepţie făceau doar republici baltice care erau cele mai pregătite formaţiuni statale pentru „viaţa independentă”. În termen extrem de scurt republicile baltice au reuşit să parcurgă calea destul de complicată de trecere de la sistemul totalitar, supracentralizat, închis de conducere de stat şi societate la sistemul liberal, economie de piaţă şi societatea deschisă, devenind membru UE.

Prin prisma analizei lucrărilor mai multor cercetători s-a observat că imaginea RM este un subiect mai mult sau mai puţin important. Ea este constituită pe impactul factorilor interni şi externi. În această ordine se accentuează aspecte ale vieţii politice, situaţiei economice, condiţiile sociale. O problemă care ţine de imaginea RM este percepţia spaţială a statului, de asemenea existenţa conflictului transnistrean şi nesoluţionarea lui fac să aibă de suferit imaginea RM în condiţiile procesului de integrare europeană.

Crearea imaginii atractive în Occident la etapa actuală pentru RM a devenit o chestiune necesară. Pentru  aceasta este nevoie de o activitate informaţională intensă pentru a contrapune  informaţiei falsificate propriul punct de vedere. Ar putea facilita acest lucru editarea unor publicaţii speciale, având menirea de a promova imaginea RM în lume. La momentul actual în faţa RM stă un obiectiv de importanţă majoră, atingerea căruia necesită mobilizarea potenţialului întregii societăţi. Este vorba de trecerea în relaţiile cu UE, de la cooperare la integrare.

Bibliografie
BRZEZINSKI, Z., and SULLIVAN, P., Russian And The Commonwealth Of Independent States: Documents, Data, And Analysis, Center for Strategic and International Studies, 1997.
LIEVEN, A. and TRENIN, D., Ambivalent Neighbors: The EU, NATO and the Price of Membership, Washington, D.C.: Carnegie Endowment for International Peace, 2003.
ARCHICK, K. and GALLIS, P., NATO and the European Union,Washington, D.C.: US Congress, Foreign Affairs, Defense, and Trade Division, 2005.
CIBOTARU, Viorel, Republica Moldova şi comunitatea internaţională, Chişinău, Universitatea de Stat din Moldova, 2001.
FUERA, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Universul Juridic, Ediţia a II-a, Bucureşti 2004. GRIFFITHS, M., Relaţii Internaţionale - şcoli, curente, gânditori, Editura Ziua, Bucureşti, 2003. WALLACE, Helen, WALLACE, William, trad: de Genova Bolea, Procesul politic în Uniunea Europeană, Chişinău, Editura ARC, 2004.
ZĂPÂRŢAN, Liviu-Petru, Mecanisme şi politice ale integrării europene, C.F.C.I.D. Univ. Babeş-Bolyai, 2003.
CROWTHER, William, Yuri JOSANU, Moldova, in Sten BERGLAND, Frank AAREBROT, and Joakim EKMAN, eds., „Handbook of Political Change in Eastern Europe”, 2nd edition, London, Edward Elgar Publishers, 2003.
KING, Charles, The Moldovans: Romania, Russia and the Politics of Culture, Stanford: Hoover Institution Press, 2002.
CROWTHER, William, The Politics of Democratization in Post-communist Moldova, în Karen DAWISHA and Bruce PARROT, eds., „Democratic Changes and Authoritarian Reactions in Russia, Ukraine, Belarus, and Moldova”, London, Cambridge University Press, 1997.
WAY, Lucan A., Weak States and Pluralism: The case of Moldova, in ”East European Politics and Societies”, vol. 17, no. 3, 2003.

YURI JOSANU – Doctor în ştiinţe politice, Cercetător ştiinţific coordonator Institutul Integrare Europeană şi Ştiinţe Politice Academia de Ştiinţe a Moldovei.

 sus