Securitate națională

Seniori ai războiului şi reţele bazate pe încredere.
Cazul Republicii Somalia
 

ALEXANDRU CLIMESCU
[The University of Bucharest]

Abstract:
This paper focuses on warlordism as a phenomenon that occurs in failed states. After evaluating the extant theoretical framework on warlords, we argue that the behavior of groups ruled by such leaders might be better explained in terms of trust networks, drawing on Charles Tilly’s work on the subject. In order to support our thesis, we used data regarding the manifestation of warlordism in a country considered to be the prototype of failed states, namely the Republic of Somalia.

Keywords: warlord; trust network; authority; failed state; Somalia

Introducere

Philip Cerny susţine că structura sistemului internaţional se află intr-un proces de schimbare, principalele riscuri de securitate fiind reprezentate mai puţin de conflictele inter-statale şi mai degrabă de emergenţa războaielor civile, conflictelor tribale şi religioase, terorismul, violenţa civilă în ţările dezvoltate, traficul internaţional de droguri.

Această insecuritate generală, cu sursa localizată la un nivel sub-statal, a apărut în conjuncţie cu un proces dual al globalizării, fiind astfel structurată pe o dialectică global-local¹. În urma acestui fenomen, perspectiva care s-ar impune pentru analiza aspectelor legate de securitatea statelor ar trebui situată între dimensiunea internaţională şi un complex de procese ce se manifestă la nivel micro. Unul dintre aceste procese manifestate la nivelul micro, aşa cum le concepe Cerny, este reprezentat de către apariţia şi proliferarea seniorilor războiului².

Ipoteze de lucru

Literatura dedicată fenomenului seniorilor războiului subsumează două perspective distincte privind factorii care îi determină pe indivizi să activeze în cadrul acestor grupări înarmate. S-a argumentat că activităţile acestor entităţi se bazează pe interesele personale ale liderilor săi, percepuţi ca nişte actori raţionali care instrumentalizează loialităţile locale şi absenţa controlului statului în vederea satisfacerii propriilor obiective. Conform aceluiaşi raţionament, membrii unei grupări conduse de un senior al războiului ar acţiona de asemenea în vederea obţinerii unor beneficii personale. Pe de altă parte, s-a argumentat că apariţia şi acţiunile grupărilor conduse de seniori ai războiului se datorează unor interese colective în contexte în care afilierea la o astfel de grupare reprezintă o normă. Astfel, identităţile sub-naţionale, apartenenţa la un clan, lipsa de securitate la nivel local constituie factori explicativi ai fenomenului seniorilor războiului. Însă după cum vom observa, fiecare dintre aceste imagini omite dovezi empirice importante. În consecinţă, vom argumenta că o explicaţie substanţială privind evoluţia seniorilor războiului este posibilă prin combinarea celor două perspective, utilizând teoria reţelelor bazate pe încredere dezvoltată de Charles Tilly. Cazul somalez la care vom face referire ne va ajuta să demonstrăm că într-un stat eşuat, nu doar beneficiile personale reprezintă un factor mobilizator pentru membrii grupărilor conduse de seniori ai războiului. O parte din funcţiile esenţiale ale autorităţilor centrale sunt preluate de către lideri înarmaţi, care alături de proprii susţinători se constituie într-o reţea bazata pe incredere şi într-o sursă alternativă de ordine socială la nivel local.

Suveranitate, încredere şi seniori ai războiului

Informaţiile convenţionale despre eşecul statalităţii indică faptul că în zonele unde instituţiile statului intră în disoluţie, tind să apară actori violenţi ce iau forma unor bande înarmate, grupuri rebele sau grupuri conduse de seniori ai războiului. Cele mai proeminente exemple de seniori ai războiului au apărut în ţări africane ca Liberia sau Somalia, dar şi în Afganistan. În vidul de putere cauzat de către diminuarea semnificativă a capacităţii funcţionale a instituţiilor statului, seniorii războiului, ca şi bandele înarmate, au căutat să îşi impună autoritatea asupra unor grupuri de persoane şi au lansat pretenţii privind loialitatea populaţiei – în directă opoziţie cu revendicările de loialitate enunţate de „vestigiile” statului central sau chiar în detrimentul acestora.

Formulele care definesc fenomenul seniorilor războiului variază. Spre exemplu nu s-a căzut de acord dacă seniorii războiului din Afganistan fac parte din aceeaşi specie ca mafia siciliană sau traficanţii de droguri din America de Sud. În acest sens, Alice Hills notează că noţiunea de senior al războiului s-a referit în mod normal la o persoană care este lider al unui grup particular sau al unei zone geografice datorită controlului său exercitat asupra unei puteri militare convenţionale semnificative fără să se supună vreunei autorităţi militare superioare.³ Această definiţie a fost extinsă pentru a se aplica liderilor de clan sau de facţiuni care utilizează forţa militară pentru a urmări anumite obiective sau ambiţii politice. Unii autori care s-au concentrat asupra seniorilor războiului au dezvoltat noţiunea de micro-regim politic pentru a descrie cu mai multă acurateţe acest tip de conducere.⁴ Un micro-regim bazat pe seniori ai războiului include „o autoritate autocratică, bazată pe un monopol local al violenţei, care a obţinut suveranitatea pozitivă a controlului coercitiv fără să posede şi suveranitatea negativă şi care este prezent într-un stat ce beneficiază de suveranitatea negativă în absenţa unei măsuri corespondente de suveranitate pozitivă.”⁵ Această definiţie se bazează pe o distincţie populară subliniată de Robert Jackson⁶ între suveranitatea pozitivă şi negativă pornind de la conceptele de libertate pozitivă şi negativă enunţate de Isaiah Berlin. Suveranitatea pozitivă, conform lui Jackson, este o calitate intrinsecă a statelor independente, demonstrată prin capacitatea instituţiilor de a guverna. Prin contrast, suveranitatea negativă este o calitate extrinsecă a statelor, conferită acestora de către comunitatea internaţională. Pe baza acestei distincţii, seniorii războiului sunt consideraţi suverani de facto, fără recunoaştere. Statele în cadrul cărora activează aceştia, prin contrast, se bucură de recunoaşterea comunităţii internaţionale în condiţiile unui deficit de suveranitate de facto.

Deşi mulţi cercetători au argumentat în favoarea unui egoism al seniorilor războiului şi lipsei lor de popularitate, unii autori au observat tentativele acestor lideri înarmaţi de a câştiga putere politică şi legitimitate. Există seniori ai războiului care oferă servicii de bază cum ar fi securitatea şi contestă monopolul forţei coercitive exercitate de stat. Giustozzi oferă ca exemplu Afganistanul, unde un număr de seniori ai războiului au încercat să creeze proto-state care să ofere educaţie şi securitate unei populaţii din cadrul unui teritoriu.⁷ Astfel, membrii grupărilor conduse de aceşti lideri şi o parte a populaţiei locale pot obţine anumite beneficii în urma conducerii exercitate de un senior al războiului. Securitatea teritorială oferită de un senior al războiului permite ca populaţia să îşi continue activităţile ilegale (cultivarea plantelor din care se obţin droguri) care sunt mai profitabile financiar decât orice activitate legală. În acelaşi timp, seniorii războiului pot oferi o protecţie eficientă minorităţilor tribale sau etnice care de altfel ar putea fi ameninţate de stat sau de către vecinii lor.

Indiferent de tipul de activităţi economice practicate, seniorii războiului au în subordine un grup de persoane care beneficiază de pe urma conducerii exercitate de ei. După cum vom vedea, aceşti supuşi îşi bazează loialitatea pe identităţi etnice, tribale, de familie sau locale prin care se conturează distincţia intre între cei din grup şi cei din afara grupului. În acest sens, regimurile seniorilor războiului îşi au originea în structura socială a populaţiei pe care o conduc.

Numeroase lucrări asociază evoluţia fenomenului lorzilor războiului cu o anumită dinamică a identităţilor locale. Cercetătorii fie concep identitatea ca pe un instrument pe care seniorii războiului îl utilizează pentru a-şi supuşii mai fideli, fie ca pe o condiţie care favorizează apariţia unor seniori ai războiului puternici. Teza conform căreia există o relaţie de determinare între identitatea unor comunităţi şi seniorii războiului este dezvoltată de Thomas, Kiser şi Casebeer⁸. Aceştia argumentează că apariţia seniorilor războiului este mai probabilă în locurile unde identităţile naţionale sunt fragile şi legăturile sub-naţionale sau de familie sunt foarte puternice, aşa cum este cazul Liberiei în 1990 sau Africii Sub-sahariene. Marten⁹ adaugă că atât în Somalia, cât şi în Afganistan, identităţile sub-naţionale sunt mult mai puternice decât identităţile naţionale, ceea ce a contribuit la ascensiunea şi consolidarea fenomenului seniorilor războiului. Charlton şi May¹⁰ fac referire la cazul Ciadului şi explică apariţia fenomenului reprezentat de seniorii războiului pe baza fragilităţii pronunţate a statului dar şi a unui regionalism accentuat.

Pe de altă parte, există probe că seniorii războiului instrumentalizează identitatea în scop personal. Lezhnev¹¹ susţine că seniorii războiului pot manipula identitatea şi etnicitatea în scopuri proprii, egoiste. Ne putem întreba într-o primă instanţă cum de reuşesc aceste entităţi să manipuleze relaţiile bazate pe identitate. Un posibil răspuns se regăseşte în studiul lui Segell¹² care observă că seniorii războiului care fac trafic cu droguri devin mai prolifici atunci când aceştia accentuează diferite feluri de identităţi sub-naţionale.

Un alt mod de a înţelege grupările conduse de seniori ai războiului este reprezentat de cercetările efectuate de Mancur Olson Jr. Acesta explică procesul prin care un guvern este creat în condiţii de anarhie¹³. Două categorii distincte de actori sunt importante pentru a înţelege acest proces iar Olson utilizează exemplul istoric al Chinei anilor ’20 pentru a ilustra diferenţele dintre bandiţii staţionari şi bandiţii hoinari. Bandiţii staţionari erau persoane care conduceau o bandă înarmată cu ajutorul căreia cucereau teritorii şi care se autoproclamau stăpâni peste noile cuceriri. Aceşti bandiţi percepeau taxe substanţiale de la populaţia de pe acel teritoriu şi confiscau mare parte din resursele pe care aceasta le producea. În schimb, bandiţii hoinari sunt definiţi de Olson drept nişte lideri ce posedau aceleaşi resurse militare ca şi prima categorie de bandiţi. Diferenţa este că aceştia, după ce puneau stăpânire pe un teritoriu, luau de la populaţie toate resursele şi plecau în căutarea unei alte prăzi. Olson observă că victimele acestor jafuri îi preferau pe bandiţii staţionari celor hoinari. Explicaţia rezidă în faptul că bandiţii staţionari practicau furtul sub forma colectării de taxe, deţineau un monopol asupra furtului pe un teritoriu dat şi că cei taxaţi rămâneau în urma platei taxelor cu suficiente resurse pentru a produce în continuare. Banditul staţionar este astfel un actor raţional deoarece colectează doar o parte a veniturilor, asigurându-se că sursa taxelor colectate nu se epuizează. Monopolizarea furtului şi protecţia celor care generează surse de venit constituie instrumente prin care anarhia este eliminată. Mai mult, victimele unui bandit staţionar sunt mai puţin supuse spolierii totale şi distructive pe care o practică bandiţii hoinari.

Charles Tilly¹⁴ completează perspectiva oferită de Mancur Olson Jr. argumentând că factorii principali care au determinat formarea statelor europene sunt capitalul şi coerciţia. Atunci când acumularea şi concentrarea mijloacelor coercitive creşte, statul are şanse de a se concretiza. Eforturile de a-i subordona pe vecini şi de a lupta cu rivalii mai distanţi creează structuri statale care nu iau doar forma armatelor, ci şi a funcţionarilor civili care trebuie să colecteze mijloacele pentru a susţine armatele şi pentru a organiza controlul zilnic asupra populaţiei civile.

Perspectivele enunţate până in acest punct pot fi încadrate în două tradiţii intelectuale distincte cu potenţial explicativ în ceea ce priveşte fenomenul reprezentat de seniorii războiului. Astfel, dintr-o perspectivă economică, acţiunile seniorilor războiului şi grupurilor conduse de aceştia sunt determinate de interese personale, in timp ce în termeni sociologici, activitatea acestor entităţi au ca factor determinant un interes de grup. Tensiunea dintre aceste două abordări este soluţionată într-o lucrare relativ recentă de către Charles Tilly¹⁵ care analizează relaţia dintre regimurile politice şi diferite grupuri de indivizi cu interese comune. Pornind de la premisa că printre conducători prevalează tipul de lider prădător, Tilly argumentează că reţelele bazate pe încredere pot explica de ce aceşti lideri sunt capabili să instaureze sisteme de conducere. Utilizând noţiunea de reţea bazată pe încredere, cercetătorul american susţine că acţiunile întreprinse în cadrul unui astfel de grup nici nu urmăresc o finalitate egoistă, dar nici nu sunt induse de nevoia de conformare faţă de normele împărtăşite de un grup. Membrii unei reţele bazate pe încredere îşi orientează comportamentul în vederea îndeplinirii unor obiective determinate, utilizând resurse şi respectând angajamente specifice grupului din care fac parte.

Tilly consideră că încrederea reprezintă un ansamblu de legături interpersonale ramificate, în cadrul cărora indivizii angajează resurse pe termen lung. Încrederea este definită în termenii unui risc întrucât succesul unei astfel de reţele este condiţionat de erorile sau eşecurile fiecărui membru al grupului. „Personalităţile puternice din cadrul unei reţele bazate pe încredere îşi tiranizează uneori supuşii: îi îndoctrinează, îi supun unor iniţieri dureroase, solicită respect pentru persoane nedemne de a se bucura de respect, persecută femeile ce contestă comportamentul sexual sau conjugal al acestora.”¹⁶ Cu toate acestea, membrii reţelelor bazate pe încredere primesc o compensaţie pentru această conformare. „Participanţii loiali primesc atenţie personală, ajutor în situaţii particulare, reciprocitate, beneficii pe care în alte condiţii nu le pot obţine. În limbaj economic, reţelele bazate pe încredere reduc costurile tranzacţiilor şi sporesc securitatea contractelor.”¹⁷ Conformarea devine un preţ pentru siguranţă. Reţelele bazate pe încredere îşi controlează membrii cu ajutorul unor recompense care fac ca excluziunea din reţea să fie costisitoare. O astfel de reţea are câteva trăsături fundamentale: relaţia este cunoscută de toţi participanţii; implicarea în acea relaţie presupune un minimum de drepturi şi obligaţii; participanţii au posibilitatea de a comunica şi de a reprezenta apartenenţa acestora la grup; participanţii marchează şi menţin graniţe ce îi separă de persoanele din afara reţelei; interacţiunile din cadrul reţelei sunt de aşa natură astfel încât succesul pe care activităţile reţelei îl ţintesc poate fi anihilat de erorile sau eşecurile celorlalţi membri; reţelele operează într-o manieră competitivă şi exclusivistă: membrii exclud pe non-membri şi concurează cu alte reţele pentru controlul resurselor; abandonarea reţelei este foarte dificilă, costisitoare sau imposibilă. Toate aceste caracteristici sunt ilustrate de Tilly prin referire la o reţea bazată pe încredere ai cărei membri erau piraţi.

În privinţa relaţiei unei reţele bazate pe încredere cu alte grupuri externe, Tilly sugerează că respectivele reţele utilizează trei strategii: ascunderea, care consolidează separaţia dintre persoanele interne şi cele externe; strategia clientelistă ce constă în patronajul unui lider şi oferirea de protecţie împotriva altor lideri prădători şi disimularea care implică conformarea cu o entitate mai puternică, însă doar în măsura în care aceasta oferea posibilitatea de a evita supravegherea sau exproprierea. Tilly oferă şi o tipologie a reţelelor bazate pe încredere. Reţelele antiguvernamentale includ bandiţi, piraţi, bande înarmate; cele semi-guvernamentale se materializează în grupuri de mercenari, miliţii, armate private, forţe paramilitare; în final, reţelele guvernamentale iau forma armatei sau a forţelor poliţieneşti. Un alt element important al teoriei lui Tilly este că în cadrul unui stat, pot exista reţele violente bazate pe încredere care percep instituţiile statului în termenii unor reţele „prădătoare” concurente, aşa cum făceau piraţii conduşi de Bartholomew Roberts în secolul al XVIII-lea.

Eşecul statalităţii şi seniorii războiului în Somalia

Somalia este o relicvă a Războiului Rece, în timpul căruia marile puteri au preferat stabilitatea şi controlul, susţinând state fragile ca Somalia prin oferte generoase de arme şi asistenţă externă. Această practică s-a schimbat în mod radical atunci când competiţia dintre URSS şi SUA pentru influenţă a încetat după sfârşitul Războiului Rece. La fel s-a întâmplat şi cu dinamica politică internă a Somaliei. Guvernul corupt a fost atacat din toate direcţiile iar opoziţia, structurată în funcţie de clivajele de clan, era înarmată foarte consistent în condiţiile în care în cultura politică somaleză predomină ideea că meritul politic şi al politicilor guvernamentale se măsoară prin puterea de foc¹⁸. Colapsul regimului condus de Siad Barre a fost inevitabil iar atunci când acesta s-a prăbuşit în 1991 şi clanurile s-au luptat pentru a-i lua locul, nu a existat nici o putere externă dispusă să ajute poporul somalez în restaurarea statului. Disoluţia instituţiilor statului somalez a produs consecinţe favorabile emergenţei seniorilor războiului. În absenţa unei forţe poliţieneşti, infracţionalitatea a atins cote alarmante, periclitând siguranţă fizică a indivizilor. Deteriorarea infrastructurii a cauzat absenţa altor bunuri publice precum sănătatea sau educaţia. Totodată, eşecul statalităţii a reprezentat un obstacol în calea aplanării paşnice a conflictelor inerente oricărei societăţi. În cazul de faţă, intensitatea conflictelor a fost determinată în special de diviziunile de clan care caracterizează societatea somaleză. Mai mult, perpetuarea corupţiei la nivelul guvernului şi a politicilor care favorizau un clan în detrimentul celorlalte a intensificat rivalităţile dintre aceste comunităţi. Drept urmare, numărul de entităţi care contestă legitimitatea guvernului a crescut în mod proporţional cu distribuirea părtinitoare a resurselor de către statul somalez.

Mohammed Aideed este poate cel mai cunoscut senior al războiului care a activat pe teritoriul Somaliei. După ce şi-a dat demisia din funcţia de ambasador în India în 1988, Aideed s-a întors în Somalia unde a construit o forţă militară compusă în principal de nomazi Hawiye ce locuiau în regiunea centrală, care la acel moment suferea de efectele severe ale unei secete prelungite. Galcaio, capitala acelei regiuni, era oraşul de baştină al lui Aideed. Utilizând arme confiscate în principal de la armata somaleză, el şi-a adunat trupele şi s-a îndreptat spre capitala Somaliei. Pentru a se asigura de loialitatea oamenilor săi, comandantul le-a oferit o cauză de luptă şi recompense periodice ce constau în pradă de război şi adăpost. Tinerii soldaţi supravieţuiau cu ajutorul raidurilor şi taxelor de protecţie plătite de oamenii de afaceri. Mulţi erau angajaţi de membrii comunităţii umanitare internaţionale pentru a furniza servicii de securitate. Vehicule parţial blindate, în mare parte Toyota transformate în purtătoare de arme, se regăseau cu prisosinţă în garajele lui Aideed şi erau împrumutate pentru ca liderul să îşi creeze imaginea unui protector. ¹⁹

După ce jurnaliştii au început să fie preocupaţi de chestiunea somaleză în 1992, Statele Unite ale Americii SUA şi restul comunităţii occidentale au început să manifeste interes pentru dezastrul din Somalia. În acelaşi an, SUA şi un mic grup de aliaţi, lucrând cu UNHCR şi Programul Mondial pentru Hrană al Naţiunilor Unite, au început să furnizeze provizii de hrană prin intermediul a opt aeroporturi regionale din centrul şi sudul Somaliei în cadrul unei misiuni numite Operation Provide Relief. Însă desfăşurarea Operaţiunii Provide Relief s-a dovedit a fi inadecvată în raport cu scopurile acestei misiuni. Stoparea foametei în Somalia nu putea fi realizată doar prin evitarea capitalei statului somalez şi prin zboruri în aeroporturi regionale fără forţe de securitate de orice tip. Seniorii războiului din Somalia, întotdeauna preocupaţi de orice manevră care ar putea aduce profit, monitorizau operaţiile SUA şi ale agenţiilor umanitare. Una dintre manevrele preferate era ameninţarea cu sechestrarea membrilor echipajelor de zbor în timp ce se descărcau proviziile de hrană în propriile vehicule şi pretinderea de taxe de mii de dolari lichizi înainte ca avioanele să decoleze.²⁰ Foametea provocată în Somalia la începutul anilor ’90 avea şi o miză strategică pentru Aideed, care a fost considerat vinovat pentru întreruperea aprovizionării cu alimente a taberelor de refugiaţi din „triunghiul morţii”, (triunghiul geografic compus de Mogadishu, Baidoa şi Kismayu). Controlând o parte importantă din capitala Somaliei, seniorul războiului era direct interesat să administreze imobilele şi celelalte posesiuni care aparţinuseră în trecut susţinătorilor regimului condus de Siad Barre. Or aceştia în anul 1992 erau strămutaţi chiar în taberele menţionate anterior. Astfel, acţiunile lui Aideed devin explicabile: el dorea să se asigure că foştii proprietari nu se vor întoarce în Mogadishu pentru a revendica bunurile alocate deja comandanţilor şi soldaţilor loiali lui.

Pe 5 iunie 1993, în Mogadishu a avut loc o ambuscadă în timpul căreia au fost ucişi douăzeci şi patru de pakistanezi care acţionau sub egida ONU şi alţi nouăzeci şi doi au fost răniţi de trupele fidele lui Mohammed Aideed. Percepţia acestuia a fost că prezenţa ONU în Somalia va fi prelungită şi că rezultatul implicării ONU va fi o reafirmare latentă a societăţii civile somaleze²¹. Or aceste realităţi contraveneau intereselor pe termen lung ale lui Aideed. Decizia acestuia de a se implica în război pe 5 iunie 1993 a fost o decizie proprie iar iniţiativa confruntării nu a aparţinut Organizaţiei Naţiunilor Unite. Conform unui cercetător care a pregătit un raport pentru Consiliul de Securitate în legătură cu evenimentele din iunie 1993,²² Aideed era informat de locul unde trupele pakistaneze urmau să facă inspecţia unui depozit de arme şi tot el a adus la cunoştinţă informaţia despre respectivul depozit reprezentanţilor ONU.

Un alt tip de activitate în care s-a angajat acest senior al războiului este reprezentat de opoziţia faţă de eforturile de restaurare a unui stat somalez funcţional. Beneficiind de cooperarea guvernului Kenyan, Comisia Europeană a susţinut financiar două conferinţe în 1996 cu un grup de 30 de intelectuali respectaţi din Somalia şi din diaspora somaleză care au fost invitaţi să examineze forme variate de guvernare descentralizată şi să îşi exprime opinia cu privire la aplicabilitatea acestor forme în Somalia. Conferinţele din Kenya nu au fost receptate în termeni pozitivi de către Aideed. Facţiunea acestuia a protestat în legătură cu cele două evenimente, obiectând că au fost organizate fără a-şi acorda permisiunea. Grupul Aideed a susţinut că va participa la aceste conferinţe doar dacă va fi invitat în calitate oficială de lideri ai Somaliei, în timp ce restul participanţilor ar fi trebuit consideraţi membri ai opoziţiei.

Prima întrebare pe care ne-o adresăm este dacă Aideed a avut o abordare consensuală sau coercitivă în relaţia cu populaţia civilă. În ceea ce priveşte relaţia cu membrii clanului său, Aideed nu ar fi reuşit să îşi formeze o forţă militară suficientă pentru a lua cu asalt Mogadishu. După intrarea cu propriile trupe în capitală, partea de sud a acesteia a devenit o zonă populată exclusiv de membrii clanului Habir Gidr, clanul natal al lui Aideed. Drept urmare, putem considera că relaţia acestuia cu populaţia civilă din zona menţionată era mai degrabă consensuală şi nu conflictuală. Următoarea întrebare pe care ne-o adresăm este dacă Aideed şi luptătorii săi au constituit un grup fix, înrădăcinat într-o anumită zonă, sau un grup care îşi schimba locaţia periodic. Aşa cum reiese din episoadele relatate anterior, activităţile facţiunii lui Aideed erau localizate de cele mai multe ori la nivelul părţii sudice a capitalei Somaliei. Dată fiind natura acţiunilor prin care acest senior al războiului îşi finanţa cheltuielile personale şi militare, respectiv jafuri, colectarea taxelor de protecţie, prestarea unor servicii de pază, există motive suficiente să ne referim la Aideed în termenii modelului banditului staţionar detaliat de Olson.

Am menţionat deja că pentru a menţine fidelitatea soldaţilor săi, Aideed le oferea beneficii materiale ce luau chiar forma caselor sau terenurilor. În plus faţă de aceste avantaje, seniorul războiului oferea un alt tip de serviciu, respectiv ordine socială pentru membrii grupului său. Atât timp cât soldaţii îşi onorau obligaţiile militare faţă de liderul grupului şi populaţia civilă plătea taxele de protecţie sau taxele de acces pe drumuri şi poduri, cele două categorii de persoane beneficiau de protecţie. Mai mult, controlul exercitat de Aideed asupra unui teritoriu restrâns oferea şi garanţia că nici un alt „bandit” nu ar exploata populaţia din respectivul teritoriu.

Prin prisma acestei abordări, seniorii războiului s-au transformat în liderii a ceea ce unii autori numesc state embrion²³. Aceştia procedează imediat la eliminarea oricăror contestări la adresa propriei autorităţi, rezultând astfel nişte entităţi suverane care controlau un teritoriu delimitat cu o populaţie corespunzătoare. Mecanismele de guvernare, deşi rudimentare, există. O comunitate condusă de un senior al războiului beneficiază de pe urma redistribuirii resurselor care, aşa cum am arătat, are ca scop fie recompensarea membrilor activi şi loiali, fie crearea imaginii de lider binevoitor prin acte filantropice. Apartenenţa la un asemenea grup prezintă avantaje ce ţin în primul rând de securitatea fizică a individului. Mai mult, există menţiuni²⁴ conform cărora în anumite circumstanţe seniorul războiului îndeplineşte şi o funcţie judiciară. Acest fapt se întâmplă atunci când pârâtul este un membru important al clanului şi respinge autoritatea liderilor tradiţionali ai acestuia. Totodată, Peter Leeson notează că seniorii războiului somalezi percep taxe pentru utilizarea podurilor sau a drumurilor şi că acestea sunt mai mici decât cele pe care le percepea statul somalez în perioada funcţionării sale. ²⁵

Considerând clarificată problema relaţiei de autoritate ce există între un senior al războiului somalez ca Aideed şi populaţia de pe un teritoriu restrâns, vom schimba unghiul de orientare şi ne vom concentra asupra membrilor grupărilor conduse de seniorii războiului pentru a vedea cum se construieşte relaţia de loialitate pe care aceştia o manifestă.

Am precizat în introducerea acestei lucrări că grupurile de persoane manifestă loialitate faţă de lideri (adesea aceşti lideri fac parte din categoria prădătorilor) în condiţiile în care cele două categorii de agenţi sunt membri a ceea ce Tilly numeşte reţea bazată pe încredere. În cele ce urmează vom stabili că grupările conduse de seniori ai războiului îndeplinesc toate condiţiile pentru a fi calificate drept reţele bazate pe încredere.

Relaţia dintre populaţia civilă şi soldaţi pe de o parte şi seniorul războiului pe de altă parte este o relaţie conştientă. Angajarea resurselor de către membrii acestei reţele se face în scopul unui obiectiv determinat care poate lua forma protecţiei sau a unor avantaje materiale. Atât soldaţii, cât şi populaţia civilă au drepturi şi obligaţii ce decurg din apartenenţa la reţea a acestora. În cazul soldaţilor, obligaţia principală este de a participa la misiunile pe care seniorul războiului le întreprinde şi de a se conforma instrucţiunilor pe care liderul le consideră necesare pentru îndeplinirea unui obiectiv. În schimb, aceştia au dreptul la o parte din prada de război. Strategia pe termen lung întreprinsă de Aideed cu scopul de a-i elimina prin înfometare pe proprietarii de drept ai locuinţelor din Mogadishu aflaţi în tabere de refugiaţi constituie un exemplu de situaţie în care seniorul războiului încearcă să perpetueze drepturile pe care îl au supuşii săi. Populaţia civilă are dreptul, în schimbul plătirii taxelor, la bunurile publice care au fost deja menţionate în secţiunea anterioară. Diferenţierea dintre cei care participă la o reţea de încredere condusă de un senior al războiului şi non-membri sau excluziunea acestora se realizează în cazul nostru prin mai multe modalităţi. Controlul exclusiv asupra unui teritoriu împiedică imixtiunea dintre membri şi non-membri. În acelaşi timp, am arătat că seniorii războiului îşi recrutează soldaţii din propriul clan. În plus, clanurile din Somalia sunt grupate teritorial, astfel încât diferenţierea de membrii altor clanuri este facilă.

Pentru ca seniorul războiului să supravieţuiască, este necesară participarea militară a luptătorilor şi contribuţia financiară a civililor. De asemenea, civilii au nevoie de protecţia liderului grupului şi de abilitatea sa de a-i conduce pe soldaţi. Succesul reţelei depinde de îndeplinirea cu succes a obligaţiilor fiecărei categorii de membri. Maniera competitivă şi exclusivistă în care acţionează acest tip de reţea se reflectă în conflictele dintre seniorii războiului, accentuate de diferenţele de clan. Rivalitatea dintre Aideed şi un alt senior al războiului, Ali Mahdi Mohamed, legată de supremaţia asupra capitalei se reproduce şi între celelalte clanuri la nivel local. Excluziunea dintr-o asemenea reţea de încredere este puţin posibilă date fiind legăturile de clan dintre membri şi costul acestora. Pentru soldaţi, excluziunea echivalează cu lipsa de surse financiare şi chiar moartea în timp ce pentru civili, absenţa protecţiei unui senior al războiului echivalează cu lipsa siguranţei fizice şi a proprietăţii.

Cazul grupării al-Shabbab, un produs al destrămării Uniunii Curţilor Islamice în 2006, este la fel de relevant pentru a ilustra teza că grupurile conduse de seniori ai războiului acţionează ca nişte reţele bazate pe încredere. Scopul principal pe care îl urmărea al-Shabbab era reprezentat de răsturnarea unui guvern federal de tranziţie, creat în urma unor tentative de reconciliere naţională în 2004. Însă în cadrul acestei lupte, al-Shabbab a lansat atacuri şi împotriva personalului ONU, declarând război tuturor actorilor internaţionali implicaţi în procesul de construcţie statală din Somalia.²⁶ Istoria recentă a Somaliei abundă în exemple de grupări înarmate, conduse de foşti membri ai guvernului sau de guvernatori ai unor regiuni, aşa cum este cazul al-Shabbab, care în urma unui conflict cu alţi oficiali guvernamentali adoptă metode coercitive pentru a-şi pune în aplicare planurile. La fel ca şi Aideed, liderul al-Shabbab sabotează eforturile personalului umanitar prin care aceştia furnizează hrană şi medicamente populaţiei civile. Pe fondul unei secete extreme, vara anului 2011 a reprezentat momentul de apogeu al crizei umanitare din Somalia din cauză că gruparea înarmată a restricţionat accesul organizaţiilor umanitare la populaţia afectată de foamete. Acest exemplu confirmă faptul că seniorii războiului urmăresc trei obiective principale: eliminarea unor posibili concurenţi din rândul cetăţenilor somalezi, certitudinea că proprii supuşi se vor simţi motivaţi material în continuare să execute misiunile şi eliminarea unui posibil concurent extern, reprezentat de organizaţiile care coordonează acţiuni umanitare în Somalia. O populaţie ce beneficiază de hrană sau medicamente este o populaţie mai puţin dispusă la înrolarea într-o grupare condusă de un senior al războiului.

Concluzii

Majoritatea lucrărilor care argumentează în favoarea unei formule de construcţie statală în zonele unde predomină clivajele de clan se concentrează asupra liderilor tradiţionali ca o manifestare funcţională pentru restaurarea autorităţii statale. În aceste condiţii, se omite rolul pe care seniorii războiului îl au în statele eşuate. Deşi fenomenul seniorilor războiului este intrinsec legat de organizarea pe clanuri a societăţii somaleze, cele două tipuri de actori se bazează pe relaţii de autoritate diferite. Clanul constituie o instituţie tradiţională care contribuie la configurarea identităţii cetăţeanului somalez şi în cadrul căruia există mecanisme tradiţionale de soluţionare a conflictelor. Se ignoră însă faptul că seniorii războiului, ca actori politici care exercită un monopol al forţei coercitive pe un teritoriu restrâns, oferă avantaje de care simplii membri ai unui clan nu beneficiază. Conducerea exercitată de seniorii războiului nu trebuie perceputa şi luată în discuţie ca o simplă formă de activitate infracţională, ignorându-se adevărata ei semnificaţie în raport cu populaţia civilă. Devine astfel necesară reevaluarea proceselor de proliferare a seniorilor războiului in statele cu un deficit semnificativ de capacitate funcţională. Triada încredere - autoritate - loialitate în care sunt angajaţi seniorii războiului, soldaţii aflaţi in subordinea lor şi populaţia civilă ne poate oferi o înţelegere mai adecvată a cauzelor pentru care eforturile de consolidare a instituţiilor centrale în statele eşuate nu îşi ating obiectivul.

Bibliografie
Anderson, John, „The Most Failed State”, The New Yorker, (14 Dec. 2009), http://www.newyorker.com/reporting/2009/12/14/091214fa_fact_anderson accesat 04.06.2011.
Cerny, Philip G, „Neomedievalism, Civil War and the New Security Dilemma: Globalisation as Durable Disorder” în Civil Wars, vol. 1, no. 1 (1998): 36-64.
Charlton, Roger, May, Roy, „Warlords and Militarism in Chad”, Review of African Political Economy, Vol. 16 nr. 45/46 (1989): 12-25.
Clark, Walter S., Gosende, Robert, „Somalia: Can a Collapsed State Reconstitute Itself?” în Robert Rotberg (Ed), State Failure and state Weakness in a Time of Terror (Washington D.C.: Brookings Institution Press, 2003).
Farer, Tom J., „Intervention in Unnatural Humanitarian Emergencies: Lessons of the First Phase” Human Rights Quarterly, Vol. 18, nr.1, (1996): 1-22.
GIUSTOZZI, Antonio, „Good States vs. Bad Lords? A Critique of State-Building Strategies in Afghanistan”, Crisis Sates Research Center, Working paper series 1,51 (2004), http://eprints.lse.ac.uk/13314/ accesat 14.03.2011.
Hills, Alice, „Warlords, Militia and Conflict in Contemporary Africa: A Reexamination of Terms”, Small Wars and Insurgencies, Vol. 8, nr. 1 (1997): 35-51.
Jackson, Robert H., Quasi –States: Soveregnity, International Relations and the Third World, (New York: Cambridge University Press, 1990).
Leeson, Peter, „Better Off Stateless: Somalia before and after Government Collapse” Journal of Comparative Economics, Vol. 35, Nr. 35 (Dec 2007): 689-710.
Lewis, Ioan M., Understanding Somalia and Somaliland: A Guide to Cultural History and Social Institutions (New York: Columbia University Press, 2008).
Le Sage, Andre, „Stateless Justice in Somalia. Formal and Informal Rule of Law Initiatives”, Report of the Centre for Humnitarian Dialogue (2005), http://www.peace-justice-conference.info/download/WS%206Somalia%20final-Le%20Sage.pdf accesat 02.04.2012.
Lezhnev, Sasha, Crafting Peace: Strategies to Deal with Warlords in Collapsing States, (Lanham: Lexington Books, 2005).
Marten, Kimberly „Warlordism in Comparative Perspective”, International Security Vol. 31, nr. 3 (2006/2007): 41-73.
McCormick, Gordon, Fritz, Linsday, „The Logic of Warlord Politics”, Third World Quarterly, Vol. 30, nr. 1 (2009): 81-112.
Olson, Mancur, „Dictatorship, Democracy and Development”,The American Political Science Review, Vol. 87, nr. 3, (1993): 567-576.
Segell, Glen, „ Warlordism and Drug Trafficking: From Southeast Asia to Sub-Saharan Africa” In Paul Rich (Ed.), Warlords in International Relations, (New York: St. Martin’s Press, 1999).
Tilly, Charles, Coercion, Capital, and European States, AD 990-1990 (Massachusetts: Basil Blackwell, 1990).
Tilly, Charles, Trust and Rule (New York: Cambridge University Press, 2005)
Troy, Thomas, Kiser, Stephen, Casebeer, William, Warlords Rising: Confronting Violent Non-State Actors, (Lanham: Lexington Books, 2005): 121-157.
Zacharian, Mampily, „Warlord, Bandit, Embryonic State or Anti-state Sovereign: What is a Rebel Government?”, Internaţional Studies Association 2008 Annual Meeting, http://citation.allacademic.com/meta/p_mla_apa_research_citation/2/5/2/6/0/pages252603/p252603-1.php, accesat 02.04.2012.

ALEXANDRU CLIMESCU – Drd., Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti.

 sus