Securitate națională

Politica de securitate a Marii Britanii în timpul Cabinetului Blair (1997-2007)
 

OANA ELENA BRÂNDA
[The University of Bucharest]

There is the United States with all its dependencies, there is the Soviet Union; there is the British Empire and Commonwealth; and there is Europe, with which Great Britain is profoundly blended. Here are the four main pillars of the world Temple of Peace.¹

Abstract:
The United Kingdom’s security policy between 1997-2007, the time when Tony Blair’s Labour dominated the Cabinet, cannot be easily distinguished from the foreign policy. The two are strategically combined and are the responsibility of so many institutions that one finds it difficult to assess them. However, as the period is dominated by the 9/11 attacks and the military interventions in Afghanistan and Iraq, the British defense policy is unitarily centered on the threat of terrorism and weapons of mass destruction. Despite the many holders of decision-making power, it appears that the instruments to be used in achieving a state of comfort on a security level are mainly documents that are to become the basis of further action.

Keywords: terrorism; hardpower; softpower; security; defense

Introducere

În citatul de mai sus se regăsesc aproape toţi actorii în jurul cărora gravitează astăzi politica de securitate a Marii Britanii. Chiar dacă Războiul Rece a luat sfârşit, iar spaţiul internaţional nu mai este bipolar, unele state par să aplice încă mediului internaţional o viziune maniheistă şi să încerce să se po­zi­ţioneze fie într-o tabără, fie în  alta. Încercare mai mult sau mai puţin justificată din moment ce încheierea Războ­iului Rece a adus o schimbare pentru securitatea occidentală: s-a trecut de la o ameninţare cunoscută- U.R.S.S., la o stare de permanentă insecuritate, în care oricine şi orice poate deveni instantaneu ameninţare. Acesta pare a fi şi cazul Marii Britanii, despre care se spune că ar încerca să se împartă, din punctul de vedere al politicii de securitate, între Statele Unite şi Uniunea Europeană. Poate că Marea Britanie nu este divizată fizic, dar ea trăieşte cultural, economic şi social într-o constantă tensiune între Europa/Uniunea Europeană şi Statele Unite. Acesta este „războiul” pe care trebuie să-l ducă astăzi Marea Britanie, un război cu atât mai greu cu cât Marea Britanie trebuie să facă faţă unor ameninţări ce se prefigurează pe parcurs, dintre care una este instabilă: terorismul.

1. Obiectivul lucrării/Ipoteza de lucru

În cazul Marii Britanii politica externă şi cea de securitate sunt interdependente, de aceea problemele cu care se confruntă una, se confruntă şi cealaltă. În acest studiu vom arăta care sunt provocările de securitate cu care s-a confruntat Marea Britanie în perioada mandatelor deţinute de Premierul Tony Blair, 1997-2007. Vom folosi ca studiu de caz intervenţia britanică în Irak, evidenţiind mai ales felul în care factorii de decizie abilitaţi au gestionat intervenţia.

2. Factorii decidenţi

Factorii decidenţi în politica externă şi de apărare britanică sunt: Primul-ministru, Cabinetul, Secretarul Afacerilor Externe (Foreign Secretary – Foreign and Commonwealth Office), Secretarul Apărării (Defense Secretary – Ministry of Defense), comitetele specializate ale Cabinetului, departamentele de coordonare (precum Cabinet Office, Treasury& Foreign Office), Law Officers, şi serviciile de securitate şi informaţii. De regulă, acest Executiv este responsabil în faţa Parlamentului, lucru care nu este foarte evident în timpul guvernării Blair. Aceste instituţii se ocupă atât de formularea dar de şi implementarea ambelor tipuri de politică. Totodata, aceste instituţii trebuie să dea informări săptămânale Premierului, şi pe baza acestor informări se hotărăşte linia politicii externe şi de securitate.

Nu trebuie ocolite nici serviciile de informaţii atunci când discutăm despre modificarea politicii externe şi de securitate. Cele două servicii de informaţii -ă MI5 – se ocupă de chestiunile interne (domestic intelligence) şi este sub jurisdicţia Ministerului de Interne şi MI6 – se ocupă de chestiunile externe, spionaj şi contra-spionaj, infiltrarea  grupărilor teroriste etc., şi este sub autoritatea Secretarului Afacerilor Externe. Mecanismul de interferare al acestor instituţii cu Primul-ministru şi Cabinet este următorul: Primul-ministru primeşte săptămânal un raport al Comitetului Comun de Informaţii (Joint Intelligence Committee), alcătuit din şefii MI5, MI6, Cartierului General al Comunicaţiilor (Government Communications Headquarters) şi înalţi oficiali din Foreign Office, Ministerul Apărării şi Trezorerie. După războiul din insulele Falkland, s-a hotărât ca acest Comitet să fie plasat în subordinea Cabinetului, iar Primul-ministru să aibă dreptul de a-i numi preşedintele care îi va raporta direct, şi nu întâi Şefilor de Stat Major. După atentatele de la 11 septembrie 2001, chestiunile de securitate şi apărare au căpătat o importanţă sporită la nivelul Cabinetului, astfel încât s-a decis crearea unui nou post de Coordonator al Securităţii şi Informaţiilor (Security and Intelligence Coordinator).

Reforma celor două structuri de informaţii se observă foarte bine prin transparenţa pe care o posedă în prezent la nivel instituţional – şefii celor două structuri sunt în prezent cunoscuţi de opinia publică, la fel şi obiectivele de pe agenda celor două.

Astfel, MI5 identifică drept principală ameninţare la adresa Regatului Unit şi a teritoriilor acestuia, terorismul. Nivelul ameninţării este foarte ridicat – „severe”, iar gruparea nominalizată este Al-Qaeda.

MI6 sau Serviciul de Informaţii Secrete(Secret Intelligence Service) trebuie să ofere Guvernului capacităţile de a promova şi apăra securitatea şi economia britanică. Prin urmare, ameninţările împotriva cărora luptă sunt: instabilitatea regională, terorismul, armele de distrugere în masă, traficul de narcotice. Acestea sunt nominalizate de SIS drept ameninţările secolului XXI şi SIS trebuie să le confrunte, fără a-şi devoala mijloacele.²

3. Ameninţări la adresa securităţii

La prima vedere, Marea Britanie nu se confruntă cu ceva nou: istoria sa conflictuală cu Irlanda de Nord de peste 30 ani s-a soldat în numeroase rânduri cu atacuri calificate drept teroriste. Însă după iulie 2005, Marea Britanie se confruntă cu un alt tip de terorism – terorismul islamic, ai cărui luptători sunt recrutaţi chiar de pe teritoriul Marii Britanii. În condiţiile în care pe teritoriul Regatului Unit numărul locuitorilor de origine musulmană este foarte mare, politica şi lupta împotriva terorismului islamic trebuie să ia în calcul diferenţierea vitală între simpli locuitori şi terorişti, fără a risca izbucnirea unui război etnic³.

Este dificil de specificat astăzi în ce model teoretic se încadrează politica de securitate a unui stat: ameninţările s-au diversificat, sunt din ce în ce mai multe ameninţări asimetrice, interesele de stat diferă, şi nici nu mai pot fi urmate în mod transparent, mediul internaţional nu mai este caracterizat de un conflict permanent, iar războiul nu mai este un pericol iminent⁴. Astăzi, pacea este mai mult sau mai puţin dominantă în lume, depinde din perspectiva cărui stat interpretăm conceptul. Deşi realismul nu mai este modelul abordat liber de către state, acesta a rămas la baza formulării intereselor vitale şi a politicilor de securitate.

În cazul Marii Britanii, se poate vorbi de un realism uşor nuanţat, dar cu siguranţă nu nominalizat ca realism  – conceptul de interes de stat este menţionat ca atare în formularea strategiei de securitate engleze⁵, însă după încheierea Războiului Rece, nici un stat nu mai duce o politică fixată strict într-un model teoretic. De aceea, strategia de securitate engleză îmbină caracteristicile mai multor modele, creând astfel un model propriu.

Deşi nu putem vorbi de un mediu internaţional anarhic, terorismul ca ameninţare asimetrică duce cu gândul la un astfel de mediu; din ce în ce mai multe state au adoptat în strategia lor de securitate drept principal pericol terorismul. Acest lucru este evident şi în cazul Marii Britanii, în ale cărei documente de securitate terorismul apare menţionat ca pericol central după  11 septembrie 2001, şi cu atât mai mult după atacurile teroriste de la Londra din 7 şi 21 iulie 2005. Guvernul Laburist a rămas profund ataşat credinţei, aproape istorice, că Marea Britanie este o putere nucleară cu un rol major în cadrul NATO. Pe baza acestui mit, Marea Britanie pare să-şi fi construit o adevarată tactică de abordare a noilor ameninţări – Planul de Apărare al Laburiştilor⁶ - Modern Forces for a Modern World, prezenta opţiunea factorilor de decizie pentru forţe militare mobile, flexibile, cu posibilitatea de desfăşurare în timp record, capabile să răspundă unor ameninţări variate şi în locuri variate.

Impactul atentatelor de la 11 septembrie 2001, dar şi continua dezbatere despre ce trebuie făcut cu situaţia din Irak s-a reflectat în legislaţia anti-terorism dată de Guvernul Majestăţii Sale. În 2000, Parlamentul a dat Terrorism Act⁷care interzicea nominalizând, activităţile anumitor grupări considerate teroriste, acorda Poliţiei dreptul de a reţine suspecţii de terorism şi considera o infracţiune gravă incitarea la acţiuni teroriste. În 2001, imediat după atentatele de la New York şi Washington, a fost dat The Anti-Terrorism, Crime and Security Act, dar care s-a lovit de opoziţia Camerei Lorzilor din cauza scandalului privind reţinerea unor suspecţi de acte teroriste, tinuţi în detenţie la închisoarea Belmarsh⁸.  Anul 2005 a văzut apariţia a două documente – Prevention of Terrorism Act⁹ şi Terrorism Bill¹⁰, care îmbunătăţeau capacitatea de acţiune a forţelor de ordine împotriva acţiunilor teroriste de orice fel.

4. Analiza documentelor

Documentele pe care ne vom concentra analiza politicii de securitate engleze sunt următoarele: Delivering Security in a Changing World, Defense White Paper, 2003, Active Diplomacy for a Changing World, The UK’s International Priorities, 2006, Countering International Terrorism: the United Kingdom’s Strategy, 2006 şi discursul lui Tony Blair din 12 ianuarie 2007. Aceste documente identifică ameninţările la adresa Regatului Unit şi proiectează modalităţile şi resursele alocate în vederea eliminării acestor ameninţări.

Înainte de a aborda principalele ameninţări la adresa securităţii Marii Britanii, vom prezenta sumar priorităţile strategice ale Marii Britanii, aşa cum sunt ele trasate şi mai ales ierarhizate în documentul emis de Foreign and Commonwealth Office, în martie 2006 :
1. Terorismul global şi armele de distrugere în masă;
2. Criminalitate internaţională: trafic de droguri şi fiinţe umane, spălare de bani, contrabandă;
3. Prevenirea şi rezolvarea conflictelor în conformitate cu principiile dreptului şi sistemului internaţional;
4. Construirea unei Uniuni Europene eficientă şi competitivă într-o vecinătate sigură;
5. Susţinerea economiei şi a mediului de afaceri britanic într-un context global;
6. Promovarea dezvoltării durabile, reducerea sărăciei, protecţia mediului, respectarea drepturilor omului şi a democraţiei;
7. Combaterea imigraţiei ilegale;
8. Oferirea de sprijin cetăţenilor britanici din afara graniţelor;
9. Asigurarea securităţii şi a principiului „bunei guvernanţe” în teritoriile de peste mări ale Marii Britanii.¹¹

Priorităţile de securitate ale Marii Britanii, referindu-ne strict la principalele ameninţări reflectate atât în Carta Albă emisă de Foreign & Commonwealth Office¹² dar şi în documentul emis de Ministerul englez al Apărării¹³, sunt următoarele: „a face lumea mai sigură în faţa terorismului global şi a armelor de distrugere în masă”¹⁴ sau „terorismul internaţional şi proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă cea mai directă ameninţare la adresa păcii şi securităţii”¹⁵. În documentul emis de Ministerul englez al Apărării se specifică,  cu o doză de prevedere că „[terorismul] a continuat să se manifeste prin numeroase atacuri după 11 septembrie 2001 şi rămâne o ameninţare puternică la adresa Marii Britanii şi a cetăţenilor britanici”¹⁶. Aşadar,  terorismul reprezintă centrul politicii de apărare a Marii Britanii aşa cum este evidenţiat şi în Scopul Apărării – Defense Aim: „să ofere securitate cetăţenilor Regatului Unit şi ai Teritoriilor de peste Mări, să-i protejeze, inclusiv împotriva terorismului, şi să acţioneze ca o forţă pentru a întări pacea şi securitatea internaţională”¹⁷. Cu toate acestea, la momentul decembrie 2003 - „în prezent, nu există nicio ameninţare convenţională la adresa Europei, decât forme asimetrice de atac, inclusiv din partea terorismului internaţional, care reprezintă o ameninţare reală pentru noi”¹⁸. Repetiţia constantă pe parcursul documentului a termenului „terorism” nu face decât să întărească faptul că împotriva acestuia este îndreptată politica de securitate a Marii Britanii. Dacă în 2003 când a fost emisă Carta Albă a Ministerului englez de Apărare nu exista o ameninţare definitivă sub forma terorismului la adresa Regatului, în 2006, terorismul este o ameninţare, astfel încât se conturează în cadrul documentelor de securitate o doctrină neoconservatoare după model american a războiului preemptiv, pe baza experienţei americane din septembrie 2001. Această politică preemptivă este una extrem de riscantă, deoarece teoria descurajării nu mai poate fi aplicată – teroristul sau cel care deţine şi ameninţă să folosească  arme de distrugere în masă nu au o adresă şi nişte bunuri care să poată fi ameninţate de ripostă, pe când cei care au încercat anihilarea lor sunt o pradă foarte uşoară. Mai mult, intervenţia în Irak a Marii Britanii s-a soldat cu un eşec considerabil: armele de distrugere în masă preconizate să fi fost ascunse de regimul Hussein nu au fost găsite şi s-a concluzionat că nici nu au existat, Irak-ul nu a fost pacificat, iar Marea Britanie, în frunte cu Tony Blair s-au  aflat  într-o poziţie jenantă pe care nu o pot elimina susţinând aşa cum a făcut preşedintele Bush că războiul preventiv era justificat deoarece autorităţile americane descoperiseră că regimul de la Bagdad avusese intenţia de a dobândi arme de distrugere în masă la un anumit moment din viitor!¹⁹.

Strategia din 2006 privind contracararea terorismului identifică terorismul islamic drept obiectivul care trebuie eliminat - „în prezent, principala ameninţare teroristă vine de la indivizi radicali, care folosesc o viziune distorsionată şi nereprezentativă a credinţei islamice pentru a justifica violenţa. La aceşti oameni ne vom referi în lucrarea de faţă cu termenul de terorişti islamici[...]comunităţile musulmane însele nu sunt o ameninţare pentru securitatea noastră; de fapt, ele aduc o contribuţie majoră ţării noastre”. Odată identificat pericolul, Marea Britanie a creat o strategie pe termen lung pentru eliminarea acestuia. Strategia cunoscută sub numele de CONTEST²⁰ exista încă din 2003 şi a fost reînnoită în anii următori. Această strategie cuprinde 4 paşi, de fapt 4 acţiuni: PREVENT- a preveni acţiunile teroriste prin încercări de a elimina cauzele radicalismului, PURSUE – a urmări pe cei acuzaţi de acţiuni teroriste dar şi pe cei care-i finanţează, PROTECT – protejarea publicului, a intereselor de stat şi a serviciilor naţionale şi PREPARE – pregătirea pentru gestionarea situaţiei post-atac terorist.

Acest scop - lupta împotriva terorismului,  trebuie pus în legătură cu factorii în funcţie de care acţionează Marea Britanie, nu înainte de a face observaţia că ultima parte a scopului aduce a obiectiv al liberalismului wilsonian. Doar într-o măsură redusă,  întrucât Marea Britanie nu-şi permite să caute să promoveze doar pacea în lume. Desigur,  nu se poate în mod clar vorbi de un obiectiv pur realist de tipul acumulării de putere, dar de fapt Marea Britanie caută să acumuleze putere nu pentru a domina lumea – există deja un hegemon, iar Marea Britanie pare să-şi fi păstrat încă poziţia de ţară cu afinităţi până la identificare cu politica Statelor Unite ²¹, ci pentru a contribui la lupta împotriva terorismului şi implicit a-şi apăra interesele de stat.

5. Mijloace de apărare a statului în Marea Britanie

Factorii în funcţie de care acţionează Marea Britanie sunt: interesul naţional (ce expresie mai bună a realismului politic pus în practică ?), proximitatea  faţă de un conflict care ar putea afecta Marea Britanie şi responsabilitatea faţă de apărarea statului. Din nou realismul politicii britanice este dat de preocuparea de a-şi asigura securitatea, acumulând putere şi folosind-o pentru protejarea securităţii statului.

În ceea ce priveşte mijloacele prin care statul îşi asigură securitatea împotriva terorismului şi a proliferării armelor de distrugere în masă, se poate vorbi de utilizarea de instrumente hardpower – forţa armată în principal, un exemplu fiind intervenţia armată în Afghanistan, ulterior în  Iraq, împreună cu Statele Unite, cu retorica democratizării Irak-ului, dar şi a eliminării armelor de distrugere în masă pe care se presupunea că le ascunde regimul Saddam Hussein – „Astfel de ameninţări [terorismul], precum şi proliferarea armelor de distrugere în masă, sunt globale. Trebuie să le eliminăm chiar de la sursa lor – oriunde ar fi aceasta, sau în momente cheie, folosind numeroasele mijloace pe care le avem la dispoziţie (politice, economice şi militare)”²². Mijloacele militare de apărare sunt elementul esenţial al conturării securităţii statului. În capitolul 3 al Cartei de Apărare -  Future Requirements of Defense, în subcapitolul The Strategic Deterrent & Missile Defence se specifică angajamentul Guvernului britanic de a conlucra cu alte autorităţi în vederea stabilirii unui control mai ferm asupra producerii şi deţinerii de arme şi împotriva proliferării armelor chimice, biologice şi nucleare. Totuşi, acestea reprezintă un pericol substanţial la adresa securităţii statului astfel încât  „capacitatea noastră minimă de descurajare nucleară, reprezentată în prezent de TRIDENT²³, este foarte probabil să rămână un element necesar al securităţii noastre”²⁴. Deşi, cu câteva rânduri mai sus, în acelaşi document, Marea Britanie pare să îmbine mijloacele de hardpower cu cele de softpower – iniţiative educative asupra conceptului de apărare şi de contracarare a proliferării armamentelor nucleare – „ca parte a unui efort guvernamental mai larg, activităţile în materie de apărare se vor adresa cauzelor conflictului prin construirea încrederii la nivel regional, reducerea tensiunilor şi adâncirea cooperării de ambele părţi, prin diverse proceduri precum controlul armamentelor, măsuri de contra-proliferare, reforme în sectorul de securitate, precum şi iniţiative educative în materie de educaţie”²⁵.

În discursul său din 12 ianuarie 2007, Tony Blair arată că îmbinarea dintre mijloacele soft şi hard este cursul potrivit de urmat pentru Marea Britanie, întrucât amândouă pornesc de la aceleaşi principii; dacă se renunţă la mijloacele hardpower se ajunge la slăbirea celor softpower. Însă dacă mijloacele de luptă trebuie îmbinate, Tony Blair spune de asemenea că şi problemele împotriva cărora se luptă sunt interdependente, aşa încât este nevoie de acţiunea concertată a statelor prin alianţe. De pildă, terorismul nu poate fi eliminat numai prin mijloace militare, dar nici nu poate fi eliminat în absenţa  acestora. Aşa cum defineşte Primul-ministru terorismul-”acest terorism reprezintă un atac asupra valorilor noastre. Ideologia sa este să se împotrivească democraţiei, libertăţii şi oricărei acţiuni ce ne poate îmbunătăţi viaţa[...] Prin urmare, sprijin forţele armate care sunt pregătite să se angajeze în această campanie dificilă, dură şi provocatoare, îi susţin în efortul lor de a fi atât luptători cât şi pacificatori; întrucât politica externă britanică trebuie să menţină puternică alianţa cu Statele Unite şi în acest sens suntem pregătiţi să folosim atât mijloace hard cât şi soft „²⁶. Cert este că Marea Britanie se axează foarte mult pe mijloace hardpower, dovadă procesul accelerat de reînnoire a capacităţilor militare de care dispunea Albionul la momentul 2007 – finalul de mandat al lui Tony Blair: o nouă generaţie de  vase, portavioane, echipament nou pentru Marina regală, se construiesc noi submarine de atac, distrugătoare, toate în cadrul unui program masiv care se apreciază că va costa aproape 14 miliarde de lire sterline²⁷. Dacă Marea Britanie ar urmări doar pacea nu s-ar fi derulat un astfel de proiect. Şi această înarmare mascată poate fi încadrată ca o practică neorealistă pentru menţinerea unei balanţe de putere, înclinată evident în favoarea sa.

Politica  externă şi cea de securitate a Marii Britanii se desfăşoară sub influenţa strategiilor adoptate de Statele Unite în aceste domenii. Există autori care afirmă chiar că identificarea Marii Britanii cu Statele Unite a dus la suprimarea unei strategii proprii – lucru oarecum adevărat, dovedit de afirmaţiile de la începutul lunii ianuarie, 2007, ale Ministrului Finanţelor Gordon Brown care a declarat că în calitate de viitor premier va demara o politică externă bazată exclusiv pe interesele britanice²⁸.  Pe de altă parte, Marea Britanie este membră a Uniunii Europene, deci ar trebui sa urmeze strategia de securitate şi mijloacele folosite de aceasta. Însă este evident faptul că şi strategia de securitate a UE este o copie aproape perfectă a Strategiei Naţionale de Securitate a Statelor Unite, identificând ca şi vecinul de peste ocean sau cel de peste Canalul Mânecii aceleaşi ameninţări: „adunând toate aceste elemente diferite – terorismul bazat pe violenţă maximă, disponibilitatea armelor de distrugere în masă, crima organizată, slăbirea sistemului de stat şi privatizarea forţei – putem spune că ne confruntăm într-adevăr cu o ameninţare radicală”²⁹ .   

La preluarea mandatului său în 1997, Tony Blair a declarat că scopul politicii externe engleze trebuie să fie acela de a se constitui într-un pod de legătură între Statele Unite şi Europa -”[politica externă britanică trebuie să fie] puternică în Europa şi puternică în relaţia cu Statele Unite. Nu se poate alege între cele două. Puternic faţă de una înseamnă puternic şi faţă de cealaltă. Scopul nostru este să ne întărim relaţia cu Statele Unite la toate nivelurile. Noi suntem podul între Statele Unite şi Europa”.³⁰ Această politică a cultivării unei „relaţii speciale”³¹ cu Washingtonul a slăbit posibilitatea unor relaţii strânse cu continentul, tocmai din cauza priorităţii acordate cerinţelor Washingtonului şi implicării în politica acestuia de securitate vizând „pacificarea întregii lumi”. Marea Britanie şi Tony Blair şi-au investit capitalul politic şi  personal în Statele Unite în litera atlanticismului³² care le domină relaţiile şi au pierdut. Războiul din Irak şi urmările sale, naţionalismul agresiv şi anti-european al administraţiei Bush au transformat alegătorii englezi în sceptici ai subordonării politicii externe engleze în linia obiectivelor specific americane.  Această  „relaţie specială” a Marii Britanii cu SUA ar trebui să fie reciprocă, întrucât Marea Britanie a urmat obiectivele Statelor Unite în Afghanistan şi Irak. În schimb, sprijinul Statelor Unite pentru Regatul Unit este rareori reciproc şi doar atunci când este în interesul SUA, lăsând astfel Marea Britanie izolată diplomatic. Un exemplu bun în aceste sens este Summit-ul G8, din iulie 2005, sub preşedinţia Marii Britanii, când Primul-ministru Tony Blair a eşuat în a-l convinge pe preşedintele Bush să semneze Protocolul de la Kyoto, ultimul pretextând că ar afecta economia americană. Dacă în timpul Războiului Rece Marea Britanie era văzută ca „cel mai mare portavion al Statelor Unite in lume”, şi astăzi Marea Britanie a rămas un avanpost al americanilor în Europa, dar cu ce preţ pentru englezi şi pentru securitatea lor şi mai ales, cu ce beneficii? 

În discursul din ianuarie 2007, Tony Blair a încercat o justificare timidă a implicării în teatrele de razboi din Orient, în Afghanistan şi Irak, afirmând că frontierele de securitate engleze nu se mai opresc la Canalul Mânecii, ci sunt astăzi, în secolul XXI, nişte frontiere globale; ce se întâmplă în Orientul Mijlociu, în Pakistan, în Africa afectează securitatea britanică, chiar dacă ameninţările nu se regăsesc in imediata vecinatate. Astfel, armata engleza se va implica, alături de orice aliat, în tot ce se considera că îi afectează securitatea naţională şi manifestarea intereselor şi valorilor sale în lumea modernă. Viziunea lui Blair asupra politicii britanice (atât cea externă cât şi cea de securitate) însemna crearea unui stat nou, o Nouă Mare Britanie, care-şi va transforma relaţia destul de rece pe care o are cu Uniunea Europeană, într-una mai caldă, o Mare Britanie care ar trebui să deţină o poziţie fruntaşă la nivel mondial, care să fie „prima”, fie în cooperare cu SUA, fie singură, o ţară care să ducă o politică eficientă în războiul împotriva terorismului, care să aibă un rol esenţial în procesul de pacificare în Orientul Mijlociu, care să ducă o politică de combatere a sărăciei în ţările Lumii a Treia şi să contribuie efectiv la măsurile privind încălzirea globală.

Intervenţia în Irak, începând cu martie 2003 a însemnat punerea în practică a prevederilor cuprinse în documentele esenţiale ale politicii de securitate. Irak înseamnă exemplificarea strategiei de securitate şi apărare britanice. Există o întreagă analiza a succesiunii evenimentelor în cazul Irak publicată de Ministerul Apărării, în care sunt prezentate şi disecate etapele implicării britanice. Cu toate că Irakul a fost şi este o mare pată de ruşine, o formă de umilire publică de către un regim naţionalist independent. În esenţă, în 2007, activitatea trupelor britanice era una de mentorship pentru trupele irakiene – „trupe ISF extrem de capabile sunt esenţiale pentru menţinerea legii şi ordinii şi garantarea stabilităţii necesare pentru o democraţie şi o dezvoltare durabilă în Irak. Misiunea Regatului Unit în 2008 se va axa pe monitorizarea, ghidarea şi antrenarea trupelor ISF pentru atingerea acestor obiective”³³.

Aceeaşi problemă de eşec în politica de securitate se pune şi în cazul implicării în Afghanistan³⁴. Majoritatea statelor NATO a refuzat categoric să-şi sporească numărul de trupe în Afghanistan, lăsând Marii Britanii alegerea de a sprijini un guvern independent în Kabul sau de a sta neputincioasă în faţa perspectivei creşterii puterii Talibane la nivelul statului. Luând în calcul efectul dezastruos al campaniei din Irak, un alt posibil dezastru, cel din Afghanistan, ar  avea efecte groaznice asupra credibilităţii capacităţii Vestului de a impune ordinea la nivel mondial. Dacă un stat slab, cu o armată dezorganizată şi un dictator debarcat, precum Irakul nu poate fi controlat, şi nici un stat care nu are armata precum Afghanistanul nu poate nici el fi gestionat în conformitate cu preceptele ordinii internaţionale, atunci ce speranţă putea avea alianţa anglo-americană să mai modeleze spaţiul internaţional conform intereselor sale? În plus, intervenţia în Afghanistan a fost una de suprafaţă, întrucât problemele adevărate cu bazele teroriste se aflau în regiunile de graniţă ale Pakistanului, care au beneficiat de suportul moral şi factual al lui Pervez Musharraf, acelaşi Pakistan cu care Marea Britanie are acorduri de cooperare şi căruia i-a dublat în 2007 ajutorul economic.

Concluzii

În concluzie, atlanticismul şi internaţionalismul care domină strategiile de politică externă şi de apărare fac din Marea Britanie un agent al realismului politic şi al neorealismului în urmărirea obiectivelor sale strategice în domeniul securităţii. În momentul de faţă este greu de spus dacă ameninţările cu care se confruntă statul - terorismul şi proliferarea armelor de distrugere în masă – sunt cât de cât înlăturate. Controalele de pe aeroporturi şi activitatea Serviciilor Secrete încearcă să reducă aceste ameninţări şi reuşesc parţial, din moment ce nu s-au mai înregistrat decât arestări ale presupuşilor terorişti înainte de comiterea atacului şi nu după. Cert este că strategiile de eliminare a acestor ameninţări sunt încă în desfăşurare şi probabil că îşi vor atinge scopul, mai târziu sau mai devreme. A fost îmbucurătoare decizia de a nu mai suplimenta numărul trupelor engleze din Irak. Dar decizia privind trupele implică şi decizia unei separări de linia de securitate şi apărare promovate de Statele Unite, şi în momentul în care acest cordon ombilical va fi tăiat, Marea Britanie îşi va maximiza şansele de a elimina considerabil ameninţările terorismului şi ale armelor de distrugere în masă. Deşi implicarea Marii Britanii în teatrele de război din Afghanistan şi în Irak a generat o dispută aprigă la nivelul societăţii engleze, totuşi, nu se putea renunţa la aceste misiuni deoarece astfel s-ar maximiza pericolul şi doar s-ar amâna confruntarea cu aceste ameninţări. Deocamdată, fiecare reuşită nu este atât de semnificativă pe cât ar trebui, dar se fac eforturile necesare. În momentul în care efortul suprem va fi făcut – o politică proprie faţă de ameninţări şi o implementare cu forţe proprii – atunci şansele de reuşită în promovarea securităţii Marii Britanii vor creşte exponenţial. Tragedia politicii britanice este că şi în prezent, Cabinetul condus de David Cameron nu dă semne că şi-ar contura propria politică în acest sens.

Bibliografie
CAMPBELL, Alastair – The Blair Years, London, Hutchinson, 2007.
CURTIS, Mark – The Future of British Foreign Policy, May 7th 2007, preluat de pe http://www.ukwatch.net/article/the_future_of_british_foreign_policy.
DRIVER, Stephen, MARTELL, Luke – New Labour, Cambridge, Polity Press, 2006.
DUNNE, Tim  -  „When the shooting starts”: Atlanticism in British security strategy, in International Affairs, no. 80, 2004, pp.893-909.
FOSTER, Christopher – British Government in Crisis, Oxford, Hart Publishing, 2005.
FUKUYAMA, Francis – America la răscruce. Democraţia, puterea şi moştenirea neoconservatoare, Bucureşti, Antet XX Press, 2006.
JUDGE, David – Political Institutions in the United Kingdom, Oxford, OUP, 2005.
KAVANAGH, Dennis, RICHARDS, David, SMITH, Martin, GEDDES, Andrew – British Politics, Fifth Edition, New York, Oxford University Press, 2006.
MORAN, Michael – Politics and Governance in the United Kingdom, New York, Palgrave MacMillan, 2005.
SAMPSON, Anthony – Who Runs This Place? The Anatomy of Britain in the 21st Century, London, John Murray Publishers, 2004.
TOJE, Asle– The 2003 European Union Security Strategy: A Critical Appraisal, în European Foreign Affairs Review, nr. 10, 2005, pp.117-133.
WALLACE, William – The Collapse of British Foreign Policy, în International Affairs, nr. 82, 2005, pp. 53-68.
WILLIAMS, Paul D. – British Foreign Policy under New Labour 1997 – 2007, New York, Palgrave MacMillan, 2006.
Prime Minister’s Speech at the Foreign Office Conference, 7 January 2003, http://www.number-10.gov.uk/output/Page1765.asp.
Our Nation’s Future – Defence, 12 January 2007, http://www.number-10.gov.uk/output/Page10735.asp.
Prime Minister’s Speech at the Lord Mayor’s Banquet, 10 November 2003, http://www.number-10.gov.uk/output/Page4803.asp.
Bush, Blair Joint  Press Conference at Camp David, Feb 23, 2001, http://www.fas.org/news/usa/2001/usa-010223zwb.htm.
Delivering Security in  a Changing World, Defence White Paper, Ministry of Defence, United Kingdom, December 2003; http://www.mod.uk/NR/rdonlyres/051AF365-0A97-4550-99C0-4D87D7C95DED/0/cm6041I_whitepaper2003.pdf.
Active Diplomacy for a Changing World, The UK’s International Priorities, Foreign and Commonwealth Office, United Kingdom, March 2006; http://www.fco.gov.uk/resources/en/pdf/pdf9/fco_strategy2006fulldoc.
Countering International Terrorism: the United Kingdom’s Strategy, HM Government, United Kingdom, July 2006; http://www.fco.gov.uk/resources/en/pdf/contest-report.
Strategic Defence Review, Ministry of Defence, July 1998, http://mod.uk/NR/rdonlyres/65F3D7AC-4340-4119-93A2-20825848E50E/0/sdr1998_complete.pdf.
Terrorism Act 2000, http://www.opsi.gov.uk/ACTS/acts2000/ukpga_20000011_en_1.
Anti-Terrorism, Crime and Security Act 2001, http://www.opsi.gov.uk/Acts/acts2001/ukpga_20010024_en_1.
Terrorism Bill 2005, http://www.publications.parliament.uk/pa/cm200506/cmbills/055/2006055.htm.
Prevention of Terrorism Act 2005, http://www.opsi.gov.uk/acts/acts2005/ukpga_20050002_en_1.
http://www.mi5.gov.uk.
http://www.mi6.gov.uk.
http://www.news.bbc.co.uk.
http://www.fco.gov.uk.
http://www.mod.uk.
http://www.number-10.gov.uk.
http://www.opsi.gov.uk.

OANA ELENA BRÂNDA – Drd. Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti.

 sus