Securitate națională

Criza statului social, un risc pentru securitatea economică a Italiei¹
 

SABIN DRĂGULIN
[The University of Bucharest]

Abstract:
In the present study the author examines the evolution of the Italian Welfare State. In the context of the 2008 global economic crisis some of the sectors framing the welfare state in Italy have gradually turned into vulnerable points for the system as a whole, thus forcing the Italian state to borrow money from the international markets. The overall effect is a growing indebtedness and an increased public debt.

Keywords: welfare state; capitalism; economy; oil crisis; social crisis

Ipoteză de lucru

Demersul care a stat la baza analizării evoluţiei sistemului welfare-state italian a pornit de la afirmaţia lui G. Esping-Andersen conform căreia: „statul social, ce reprezintă una dintre cele mai mari cuceriri ale civilizaţiei occidentale, trebuie regândit pentru a răspunde problemelor actuale, evitându-se astfel invalidarea acestuia”². În principiu, apariţia deficitelor bugetare pot fi favorizate de o criză economică majoră, de discrepanţa majoră dintre intrările şi ieşirile de resurse financiare într-o perioadă de dezvoltare economică sau, cum a fost cazul Italiei, o alăturare nefericită între o majoră criză economică (criza petrolului din 1974) şi o cheltuire nesăbuită a banului public.

Acest studiu îşi propune să analizeze trei variabile care vin să evidenţieze: creşterea datoriei publice, evoluţia alocărilor financiare pentru welfare şi nivelul de creştere economică a statului italian evidenţiat în Produsul Intern Brut (PIB). Din analiza variabilelor intenţionez să demonstrez că discrepanţele dintre acestea pot conduce la declanşarea unei crize de sistem.

Introducere

Prin „stat social” înţelegem astăzi acel stat activ, care se implică în mod direct în economie şi în societate, încercând să asigure cetăţenilor săi o anumită protecţie socială, de fapt, materială, alături de protecţia legală a drepturilor lor fundamentale oferită în mod tradiţional de „statul jandarm”, „paznic de noapte”, limitat la atribuţiile sale suverane clasice (poliţie, justiţie, armată). Protecţia socială include în primul rând securitatea socială (oferită prin sistemele de asigurări), dar şi asistenţa socială, care constă în diferite forme de ajutor material oferit celor mai vulnerabili cetăţeni ai săi³.

Criza petrolieră, începută în octombrie 1973, şi consecinţele pe care aceasta le-a avut asupra economiei mondiale a condus la schimbarea treptată a modelului economic keynesiano-fordist, care asigurase pacea socială după al doilea război mondial, cu modelele monetariste de tip neo-liberal. Criza fusese prevestită de J.O’Connor care a demonstrat cum criza fiscală a statului va conduce la apariţia unor contradicţii tot mai mari în societatea capitalistă⁴.

Cazul italian

Modelul welfare state italian s-a dezvoltat pe întreaga perioadă a celei de-a doua jumătătăţi a secolului al XX-lea. Perioada de maximă înflorire a acestui model a fost între anii 1978-1992. Criza petrolieră a anilor ‚70 a lovit dur Italia, această ţară neavând resurse interne de petrol şi gaze, cu toate acestea modelul welfare s-a dezvoltat rapid, consumând importante resurse financiare ceea ce a avut consecinţe nefaste asupra datoriei publice. Pornind de la această realitate obiectivă sunt teoreticieni care consideră că nu numai criza petrolieră a fost cauza intrării în criză a statului social ci că însăşi acesta a fost principalul vehicul al declanşării crizei.

Caracteristicile sistemului welfare în Italia

Cei trei piloni al welfare state italian sau al statului bunăstării cum mai este numit sunt:
1. Sistemul de sănătate este primul pilon al sistemului welfare state din Italia. Conform Constituţiei, aşa cum prevede art.32 – accesul la sănătate este considerat a fi un drept fundamental al cetăţeanului italian⁵. Prin reforma realizată în anul 1978 s-a pus bazele unui sistem public şi universalist de sănătate care vizează asistenţa medicală garantată pentru toţi cetăţenii. Acest sistem a funcţionat până în anul 1992, când, ca urmare a presiunilor financiare majore s-a introdus sistemul de co-plată şi s-a acceptat realizarea poliţelor private de sănătate.
2. Asistenţa socială este cel de-al doilea pilon al sistemului welfar state în Italia. Include sistemul de pensii, rentele, sumele acordate la încheierea contractelor de muncă, indemnizaţii e boală, sarcină şi accidente la locul de muncă, somaj, alocaţii pentru copii, ajutoare de reintegrare în muncă, alte tipuri de venituri. Atenţia statului italian pentru limitarea somajului a impus realizarea a două reforme majore care au reglementat această problemă; 1947 şi 1975. În principiu, legea prevede o suspendare a anumitor taxe şi impozite către stat atât de către angajat cât şi de către angajator la momentul în care, întreprinderea aflată în dificultate economică îşi propune să disponibilizeze personalul.
3. Ajutoarele sociale reprezintă cel de-al treilea pilon. Acestea includ: pensia socială, pensia pentru veteranii de război, pensii de invaliditate, pensii pentru cei cu handicap vizual şi auditiv, alte tipuri de ajutoare. Sistemul de pensii italian a fost înfiinţat în 1919, când s-a introdus obligativitatea plăţii unor cote din salariu către CNAS (casa de pensii). Sistemul de pensii a cunoscut mai multe reforme, prima dintre acestea având loc în 1933 iar ultima în 2008.

Elemente ale dezvoltării

Din punct de vedere economic, scăderea ritmului de creştere economică, datorată crizei petroliere mondiale, a statului italian în anii ‚80-’90 a redus masiv resursele ce puteau fi alocate pentru finanţarea programelor sociale. În plus, acest fenomen s-a manifestat pe fondul unei ofensive majore venite din partea sindicatelor şi a opiniei publice pentru menţinerea sau chiar dezvoltarea politicilor sociale. Un element important în analiza welfare state din Italia este dat de particularitatea elementului demografic. În ultimele decenii s-a observat un proces accentuat de îmbătrânire a populaţiei pe fondul scăderii natalităţii şi a creşterii speranţei de viaţă⁶. Aceste elemente au avut şi au un efect nociv asupra creşterii costurilor privind asistenţa sanitară şi cea a pensiilor⁷. În plus, diferenţa istorică a nivelului de dezvoltarea economică dintre Nord şi Sud, care s-a încercat să fie redusă a impus canalizarea unor fonduri importante către sud. Menţinerea acestor cheltuieli şi chiar creşterea acestora pe fondul unui ritm redus de dezvoltare al economiei a impus statului italian să se împrumute atât pe piaţa internă cât şi de pe pieţele internaţionale ceea ce a condus la apariţia unei datorii publice care depăşeşte PIB.

Elitele politice italiene au preferat, în ultimii 35 de ani, să dezvolte sistemul de welfare, menţinând o rată ridicată a alocaţiilor din PIB, fără să ţină cont de resursele reale de care deţinea statul italian. Pentru a evidenţia nivelul de îndatorare al statului italian expunem următoarele date cu datoria publică a Italiei, analizând, astfel, prima variabilă a sistemului de welfare pentru perioada anilor 1974-2012:⁸

Prima perioadă a dezvoltării welfare-state italian corespunde perioadei 1974-1989. Începând cu anul 1973, deficitul public a devenit în mod constant negativ ca urmare a creşterii cheltuielilor bugetare pe fondul stagnării creşterii. Efectele negative ale datoriei publice între anii 1973-1981 au fost limitate deoarece inflaţia a fost redusă. Odată cu schimbarea politicii monetare impusă de preşedintele american Ronald Reagan au început să apară primele dificultăţi reale pentru Italia în efortul acesteia de a-şi finanţa debitul public⁹. Ca urmare a acestor dificultăţi datoria public a crescut de la 32.403 (milioane de euro) în anul 1974, reprezentând 54,5% din PIB la 589.995 (milioane de euro) în decembrie 1989, reprezentând 97,6% din PIB . Pe parcursul celor 15 ani de criză economică deficitul economic a crescut cu 557.592 (milioane de euro), deficitul dublându-se apropiindu-se la 100% din PIB.

Analizând datele din a doua perioadă a dezvoltării sistemului de welfare, respectiv primul deceniu al secolului XXI (1990-2000) observăm cum datoria publică a crescut de la 667.848 (milioane de euro), reprezentând 94,8% din PIB la 1.300.269 (milioane de euro), reprezentând 108,5%. Diferenţa este de 632.421 (milioane de euro). În valoare procentuală vorbim de o creştere de 94,69%. La acest moment al analizei trebuie să facem următoarea remarcă. Este o diferenţă majoră între valoarea nominală a creşterii alocărilor pentru welfare, respectiv 632.421 (milioane de euro) între anii 1990 şi 2010 ceea ce reprezintă o creştere de 94,69%, cu diferenţa în valoare procentuală de doar 13,7 puncte pentru aceeaşi perioadă. Diferenţa este dată de creşterea, pe parcursul acestei perioade, a Produsului Intern Brut.

Analizând datele din a treia perioadă a dezvoltării sistemului de welfare, respectiv al doilea deceniu al secolului XXI (2000-2010), datoria publică a statului italian a crescut de la 1.300.269 la 1.897.179 (milioane de euro), ceea ce reprezintă o creştere de 45,91%. Diferenţa este de 596.910 (milioane de euro). Practic aproape 1/3 din datoria publică actuală s-a creat în ultimul deceniu. Analizând datele ultimelor două decenii (1990-2010) se observă că datoria publică a crescut de la 667.848 (milioane de euro) la 1.897.179 (milioane de euro), ceea ce reprezintă o creştere de 1.229.331 (milioane de euro), reprezentând o mărire de 184,07%. Cu toate acestea este evident că, după explozia datoriei publice în perioada anilor 1974-1989 şi 1990-2000 ritmul de creştere în valoare procentuală a scăzut la mai mult de jumătate, de la 94,69% la 45,91%. Aceste date ne demonstrează că o mai mare atenţie a factorului politic în raport cu datoria publică a condus, în valoare procentuală, la o înjumătăţire de deficitului.

Această dificultate s-a reflectat imediat între anii 1983-1996 când s-a realizat o creştere accentuată de datoriei publice, ce a atins nivelul maxim de 124% în 1994, pentru ca apoi să scadă şi ulterior să se stabilizeze. Între anii 1996-2001 nivelul dobânzilor internaţionale oferite Italiei au scăzut ca urmare aderării la Maastricht şi a schimbării politicii monetare americane. Această evoluţie pozitivă a pieţelor mondiale a permis statului italian să reducă nivelul datoriei publice la 109¹⁰. În cifre debitul public era în 1980, 224.000 de miliarde de lire reprezentând reprezentând 59,5% din P.I.B, iar în 1993 s-a ridicat la 1.813.000 de miliarde de lire, reprezentând 118,4% din P.I.B.¹¹ Numai din aceste date observăm cum, pe parcursul a mai puţin de două decenii, datoria publică, în valori procentuale, a Italiei, s-a dublat.

Pentru a completa analiza, în tabelul de mai jos, voi prezenta deficitul public în raport cu PIB¹².¹³

Analiza welfare state pe sectoare

Câteva date statistice elocvente care privesc sistemul de protecţie socială evidenţiate pe cele trei elemente constitutive: sănătate, asistenţă socială şi ajutoare sociale pentru perioada 1990-1999 şi 2000-2010 vor evidenţia a treia variabilă.

Pentru primul deceniu¹⁴

Din analiza datelor statistice pe care le avem pentru perioada 1990-1999 putem observa cum, în procente, creşterea alocărilor pentru cei trei piloni ai welfare state au fost în continuă creştere. Această evoluţie nu a fost liniară, deoarece, doar pentru trei ani, respectiv 1994,1995 şi 1999 avem o creştere între 4 şi 4,5%. În ceilalţi avem avem evoluţii diferite. Pentru anii 1991 şi 1992 avem o creştere masivă a alocărilor care se ridică în jurul cifrei de 10%. Singurul an în care alocările au fost mai reţinute a fost anul 1998. Faptul că avem discrepanţe importante în ritmul creşterii alocaţiilor demonstrează că nu a existat o politică clară în acest domeniu fundamental. Alocaţiile au fost acordate în funcţie de necesităţile sistemului şi mai puţin în baza unei analize de sistem. Sumele de bani pentru welfare state între anii 1990 şi 1999 au crescut pe parcursul a unui deceniu cu 68,14%. În euro, în anul 1999 s-au cheltuit 109.878 (în milioane de euro) mai mult decât în anul 1990.

Pentru al doilea deceniu¹⁵

Analizând evoluţia alocărilor pentru welfare state în al doilea deceniu (2000-2010) observăm că avem creşteri mult mai liniare. Dintre cei unsprezece ani analizaţi avem o creşterea în jurul cifrei de 5% pentru şapte ani, respectiv, 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2006 şi 2008. Doar pentru trei ani avem o creştere sub 4%, respectiv pentru anii 2005, 2007 şi 2009. Într-un singur an, respectiv 2010 creşterea este de sub 3%. Observăm că în al doilea deceniu scăderea, în valori procentuale a fost 1,5 puncte. Alocările financiare pentru welfare state între anii 2000 şi 2010 au crescut cu 56,63 %. În euro, pentru anul 2000 s-au cheltuit 282.389 (în milioane) mai mult decât în anul 1990. Pentru perioada anilor 1990-2000, observăm o creştere de 174.50% a alocărilor financiare.

Concluzia, după analizarea datelor din perioada anilor 1990-2010, este că în domeniul welfare state a existat o politică coerentă a guvernelor care au condus statul italian, indiferent că au fost de centru-stânga, sau de centru-dreapta, de a asigura alocări importante. Nivelul mediu de creştere a sumelor alocate pentru perioada 1990-2010 a fost de 219.267 (în milioane de euro) în deceniul 2000-2010 a fost de 422.500 (în milioane de euro) în timp ce pentru întreaga perioadă 1990-2012 media a fost de 320.883 (în milioane de euro). Problema care se pune este dacă şi nivelul de dezvoltare economică a statului italian a avut aceeaşi evoluţie. Oare aceste alocări au fost corelate cu nivelul real de dezvoltare sau nu?

Pentru a răspunde la această întrebare prezint evoluţia creşterii economice, în procente, reflectate în PIB, care reprezintă a treia variabilă în cadrul demonstraţiei noastre, pentru perioada anilor 1996-2010 în raport cu evoluţia alocărilor pentru welfare state:

Din datele statistice pentru perioada 1996-2010 se observă o creştere economică moderată, care nu depăşeşte, în general, 2%. Singurul an cu o creştere economică importantă este 2000 în care a existat o creştere de 3,7%. Au existat doi ani de stagnare economică, respectiv 2002 şi 2003 şi doi ani de recesiune, respectiv 2008 şi 2009. Diferenţa minimă între creşterea PIB şi a alocărilor către welfare s-a înregistrat în anul 2000, (0,53 puncte procentuale) în timp ce diferenţa maximă s-a înregistrat în anul 2009 (9,05 puncte procentuale). Anul 2009 a fost momentul în care criza economică a lovit din plin economia italiană ceea ce a condus la realizarea unui deficit deosebit de important (5,1%) în timp ce alocările pentru welfare state au continuat să crească faţă de 2008 (+3,95%). Aici putem să vorbim de inerţia sistemului care nu a ţinut cont de criza economică. Sumele de bani introduse în sistemul de welfare au continuat să crească în timp ce P.I.B a scăzut. Această situaţie a fost remediată parţial în anul 2010 când diferenţa a scăzut, în valoare procentuală la +1,21%. Cum a fost posibilă reducerea cu 7,84 de puncte procentuale? În primul rând a fost reluată creşterea economică, care a fost +1,3% iar alocările au crescut doar cu +2,51%. Această reajustare demonstrează că o reacţie decisă din partea guvernului poate să echilibreze nivelurile de cheltuieli. Elementul decisiv rămâne, însă, creşterea economică.

În loc de concluzie

În această scurt studiu am demonstrat cum politica economică a diferitelor guverne, indiferent de culoarea sa politică, ce s-au succedat în ultimii 35 de ani, în Italia, nu au ţinut cont de situaţia economică reală a ţării. Analizând cele trei variabile: creşterea debitului public, evoluţia alocărilor financiare pentru welfare şi nivelul de creştere economică am demonstrat cum menţinerea unui standard al welfare state din Italia nu a ţinut cont de realităţile economice. Menţinerea acestui sistem s-a realizat prin creşterea majoră a debitului public. Pe fondul crizei economice ce s-a declanşat în Europa după anul 2008, datoriile diferitelor sectoare care compun statul bunăstării sociale în Italia pot reprezenta o vulnerabilitate pentru stabilitatea macroeconomică. Nevoile de finanţare a acestor deficite obligă statul italian să se împrumute de pe pieţele internaţionale de capital ceea ce are ca efect o îndatorare tot mai mare şi o creştere a datoriei publice.

Bibliografie
GØSTA, Andersen-Esping, Risposte alla crisi del Welfare State: ridurre o trasformare le politiche sociali, Angeli, Milano, 1986.
GØSTA, Andersen-Esping, The Three Worlds of Welfare Capitalism, Polity Press, Princeton University Press, 1990.
ARTONI,Roberto, Note sul debito pubblico italiano dal 1885-2001, http://www.delpt.unina.it/stof/15_pdf/15_5.pdf
CONNOR,O’ J., La crisi fiscale dello Stato, Torino, Einaudi, 1977.
COTESTA, V. (a cura di), Il Welfare italiano. Teorie, modelli e pratiche dei sistemi di solidarietà sociale, Donzelli, Roma 1995.
DRĂGULIN, Sabin, Statul social şi derapajele populiste ale liberalismului, în Cecilia Tohăneanu (coord), „Teorii versus ideologii politice”, Iaşi, Editura Institutul European, 2012.
Istat, Rapporto annuale 2012.
Istat, 100 statistiche per capire, Roma, edizione 2012.
MARTUCCI, Roberto, Storia Costituzionale Italiana, Roma, Carocci editore, 2002.
Ministero del Tesoro. Direzione generale del debito pubblico, Relazione del Direttore generale alla commissione parlamentare di vigilanza, volume I, Roma, 1988,
http://www.dt.tesoro.it/export/sites/sitodt/modules/documenti_it/debito_pubblico/presentazioni_studi_relazioni/20_12_1999_Relazione-del-Direttore-G.pdf.
MUSELLA Marco, D’ACUNTO, Salvatore, Economia politica del non profit, Torino, G. Giappichelli Editore.
ROSANVALLON, Pierre, La nouvelle question sociale. Repenser l’État-providence, Éditions du Seuil, Paris, 1995.

Resurse internet:
Suppl. Boll. n°20 del 16/04/2012, Suppl. Boll. n°23 del 13/05/2011, Suppl. Boll. n°23 del 12/05/2010, Suppl. Boll. n°23/2009 del 13/05/2009, http://it.wikinews.org/wiki/Conclusione_della_legislatura_italiana_2001-2006
http://www.fproma.cisl.it/attachments/252_7_rapporto%20oasi.pdf

SABIN DRĂGULIN – Lect. univ. dr., Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, secretar general de redacţie Sfera Politicii. Cercetător postdoctoral Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti.

 sus